CUPRINS

Introducere

De fapt, deși înființarea acestui organism comunitar poate fi considerată un pas istoric către
europenizarea domeniului „securității frontierelor”, aspecte specific inerente unora dintre
caracteristicile sale ridică o serie de preocupări. Acest lucru este valabil mai ales atunci când se
analizează unele dintre caracteristicile sale: în primul rând, rolul său depolitizat și competența de
a efectua „operațiuni de coordonare bazate pe informații” bazate pe analiza riscurilor și
evaluările amenințărilor; în al doilea rând, compatibilitatea dintre temeiul său juridic și întreaga
gamă de domenii în care intervine; și în al treilea rând, elaborarea unor studii de fezabilitate care
intenționează să dezvolte așa-numita „a doua generație a IBM”. Majoritatea acestor funcții și
capacități suferă de un nivel ridicat de secret, precum și de o lipsă de transparență și
responsabilitate democratică, care trebuie abordate în regim de urgență înainte de a-și dezvolta în
continuare competențele și instrumentele operaționale.

1. Strategia integrată și globală a UE

O mare parte de literatură susține acum că conceptualizarea tradițională weberiană a

granițelor ca linii care definesc în mod clar granițele statului și suveranitatea acestuia nu mai este
valabilă. Într-adevăr, regimul actual al frontierelor comune și politica europeană privind
securitatea frontierelor par să să se axeze în primul rând pe dezvoltarea granițelor netangibile,
bazate pe tehnologie și dispersate, centrate pe necesitatea de a urmări și „gestiona” individul prin
utilizarea noilor tehnologii și a bazelor de date la nivel european. Cu toate acestea, în timp ce
regimul frontierelor europene promovează în prezent o deconectare de teritorialitate, își bazează
în continuare legitimitatea și identitatea foarte puternic pe revigorarea în continuare a ideii de
granițe europene ca instituții juridice și o demarcație teritorială a Europei și a ceea ce rămâne
„european”, din restul „lumii celeilalte”. Mai mult, este interesant de observat cum „frontierele
maritime sudice”, și în special cele din Marea Mediterană, sunt utilizate ca sursă construită în
mod obișnuit din care provine amenințarea (adică imigrația ilegală) și împotriva căreia toate
mijloacele de securitate trebuie să fie operaționale, eficiente și proactive. În aceeași ordine de
idei, fenomenul imigrației ilegale, în special provenind de la granițele sud-europene, reprezintă
ținta față de care au fost concepute „granița UE” și componentele sale multistrat încadrate de
IBM. De fapt, una dintre cele mai multe obiective importante ale managementului frontierelor
UE este construirea unei politici comune de imigrație care „gestionează în mod cuprinzător” și
„combate” tipul de mobilitate calificat negativ drept „ilegal”. Acesta este genul de mobilitate
care este în joc din cauza nerespectării regulilor juridice rigide ale regimului comun Schengen.
Este oarecum surprinzător să vedem cum UE continuă să folosească termenul „imigrație ilegală”
și verbe precum „luptă împotriva” și „combate” atunci când se confruntă cu fenomenul imigrației
ilegale. Implicațiile negative inerente utilizării acestei terminologii au fost adesea calificate ca
atribuind persoanei implicate un statut care implică suspiciune și criminalitate.

2. Un corp depolitizat și bazat pe informații

Competențele FRONTEX în materie de coordonare sunt ghidate de un principiu al

dependenței de solidaritatea statelor membre. Acest grad ridicat de dependență este, totuși,
împletit cu însăși existența competenței sale de a coordona operațiuni comune la frontierele
externe ale Europei. De fapt, Regulamentul Consiliului 2007/2004 începe prin a spune că:
„responsabilitatea pentru controlul și supravegherea frontierei externe revine statelor membre”.
Agenția va facilita exclusiv „aplicarea măsurilor comunitare existente și viitoare referitoare la
gestionarea frontierelor externe prin asigurarea coordonării acțiunilor statelor membre în punerea
în aplicare a acelor măsuri”. De asemenea, art. 1.2. din același regulament prevede după cum
urmează „în timp ce … responsabilitatea pentru controlul și supravegherea frontierelor externe
revine statelor membre, agenția va facilita și asigura (prima) … prin asigurarea coordonării
acțiunilor statelor membre în punerea în aplicare a acelor măsuri”. Principalul motiv care susține
această „predominanță națională” este legat în mod clar de problema suveranității. În a cui
suveranitate se află ultimul cuvânt în domeniul granițelor? De la înființarea FRONTEX, s-a
acordat o atenție deosebită referirii în mod constant la „frontierele externe ale statelor membre”,
pentru a sublinia cât mai clar posibil că competența în domeniul „granițelor” rămâne în centrul
suveranității statul. Acest lucru este evident chiar dacă ne uităm la chiar numele dat agenției, care
include „Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele
Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene”. Prin urmare, chiar dacă domeniul granițelor
a cunoscut un proces de comunitarizare progresiv și dinamic de la adoptarea Acordului Schengen
din 1985, statele membre practică încă o strategie de rezistență atunci când vine vorba de
transferarea oricărei alte puteri la nivel supranațional în acest domeniu. . De fapt, FRONTEX
poate acționa doar la cererea statelor membre sau, de comun acord cu statul(ele) membru(e) în
cauză, poate lansa și propriile inițiative pentru operațiuni comune și proiecte pilot, dar
întotdeauna în cooperare cu alte state membre. Cum funcționează cu adevărat acest lucru în
practică?

Potrivit Regulamentului de procedură pentru luarea deciziilor legate de sarcinile

operaționale ale FRONTEX, procesul decizional constă în patru etape diferite: 1) Lansarea unei
activități operaționale (Analiza de risc); 2) Pregătirea inițiativei operaționale; 3) Pregătirea
planului de operare și implementare; și 4) Evaluare și urmărire. Procesul începe deci cu o analiză
de risc sau la inițiativa unui stat membru. După cum se prevede la art. 4 din Hotărârea privind
Regulamentul de procedură, declanșarea unei activități operaționale se poate baza pe un Raport
de analiză a riscurilor elaborat de șeful Unității de analiză a riscurilor (RAU). În acele cazuri în
care un stat membru demarează procedura și propune întocmirea a unei Analize de Risc pe baza
căreia se va desfășura o activitate operațională, Șeful Unității de Analiză a Riscurilor va fi
responsabil și de realizarea acesteia. RAU este unul dintre principalii factori ai activității
operaționale desfășurate de FRONTEX, fiind Unitatea însărcinată cu realizarea analizei riscurilor
și evaluărilor amenințărilor pe baza cărora acestea din urmă vor fi fundamentate și dezvoltate.

Concluzie

Aceasta include o codificare comună a acquis-ului privind frontierele interne și externe (Codul
frontierelor Schengen), crearea FRONTEX și o definiție convenită de comun acord a ceea ce
înseamnă IBM la nivel european. Modelul UE de gestionare a frontierelor prezintă FRONTEX
ca principalul actor instituțional responsabil de punerea în practică a paradigmei integrate și
globale. FRONTEX este un organism excesiv de politizat a cărui conformitate cu principiul
legalității poate fi deschisă dezbaterii. În termeni generali, sarcinile îndeplinite de agenție trebuie
să respecte cu strictețe principiul legalității. Agenția rămâne vulnerabilă în forma sa actuală din
cauza predominării principiului dependenței de solidaritatea statelor membre și a sensibilității
sale față de situațiile determinate de urgență, așa cum sunt construite politic în arena națională. În
plus, FRONTEX desfășoară „operațiuni de coordonare bazate pe informații” bazate pe analiza
riscurilor și evaluarea amenințărilor.
BIBLIOGRAFIE