Tema 10-02a

Mitropolit
Em ilian o s T im ia d is
PREOT,
PAROHIE,
ÎNNOIRE
N o ţ iu n i şi o r ie n t ă r i p e n t r u
TEOLOGIA ŞI PRACTICA PASTORALĂ
E d iţ ie revizuită
Traducere de Paul Brusanowski
Apare cu binecuvântarea
ÎPS Dr. L aurenţiu Streza
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
Editura Andreiana
Sibiu - 2015
C a p it o l u l I
B ise r ic a în c l im a t u l so c ia l d e a stă zi
Atunci când unii preoţi doresc să descrie deficienţele

găsite în parohiile lor, ei dau la iveală imaginea ei poso
morâtă. Atitudinea lor este pesimistă. Ei văd probleme,
dar nu văd soluţii. Ei sesizează mai degrabă obstacole in
surmontabile decât posibilităţi. Covârşiţi de obstacolele
nedorite, viziunea lor asupra activităţii lui Dumnezeu
este neclară şi ceţoasă. Credinţa poate să aducă şi îndo
ială. Visurile par să dispară. Deseori este posibil să devii
atât de preocupat de ceea ce nu se întâmplă, încât tinzi să
nu mai vezi ceea ce este în realitate.
Evident, noi trebuie să ţinem cont şi de partea umană
a parohiei, adică de numeroasele temperamente, situaţii,
necesităţi şi particularităţi. Anumite probleme: metodă,
atitudine, limbaj şi strategie depind de înţelepciunea şi
experienţa duhovnicească a preotului, experienţă pe care
o dobândeşte prin studierea istoriei, a bazelor parohiei şi
a nivelului duhovnicesc al fiecărui credincios în parte. Pa
triarhul Fotie al Constantinopolului a fost întrebat într-o
bună zi care din numeroasele icoane ale lui Hristos care
se pictau în acele zile este cea adevărată. Răspunsul lui a
fost: „Ştiind că romanii aveau diferite stiluri si culori, si
că inzii alt stil, la fel şi elinii şi egiptenii, putem spune că
acelaşi obiect este reprezentat în diferite moduri. Aceeaşi
Evanghelie este scrisă cu litere latine, dar şi cu alte litere,
122
Preot, parohie, înnoire
cu cele ale inzilor, ale evreilor şi chiar ale etiopienilor.

Cuvintele dumnezeieşti sunt scrise diferit din punct de
vedere al formei şi mărimii, ele sunt chiar însoţite de su
nete diferite. Dar ceea ce contează mai presus de toate nu
este limba care le conferă o formă exterioară, ci conţinu
tul, mesajul interior şi semnificaţia adâncă”59.
Reînnoirea parohiei implică o înţelegere proprie atât
a mesajului Bisericii, cât şi a naturii flexibile a comuni
tăţii. Cea dintâi rămâne în esenţa ei neschimbătoare, în
timp ce ultima, parohia, este compusă din bărbaţi şi fe
mei de culturi, vârste şi stadii duhovniceşti diferite, ne-
fiind, astfel, niciodată constantă sau uniformă. Prin ur
mare, noi întâlnim, pe de o parte, o Evanghelie care nu
cunoaşte schimbări, iar pe de altă parte, nevoile schimbă
toare ale unei anumite parohii. Dumnezeu este constant
în toate relaţiile Sale cu creaturile Lui.
„E ra vidului de existenţă”
Omul modern, în golul şi frustrarea largă din ziua
de astăzi, are un impuls foarte puternic pentru a risipi
acest rău care a făcut ca epoca de azi să fie numită „epoca
vidului”. în ciuda ambiguităţilor ei, această expresie co
respunde unei sete adânci pentru dreptate şi sens. Există
un abis în societatea secolului nostru, un abis de natu
ră existenţială. Este o gaură creată de o nebunie fără de
margini, de o viteză spectaculoasă, de supraproducţie şi
supraconsum. Trădează o absenţă, în special absenţa de
sens. Lumea noastră a devenit nesănătoasă, nebună, a de
venit, în adevăratul sens al cuvântului, lipsită de minte.
59Ed. Baletta, Epistole 43, p. 339.

123
Mitropolit Emilianos Timiadis
„Noii profeţi” au anunţat simultan moartea lui

Dumnezeu şi moartea omului. însă, ceea ce au proclamat
ei cu adevărat a fost moartea oricărui sens. Acest anunţ
dramatic a devenit deja banal. în societatea noastră post-
modernă domneşte indiferenţa maselor, în care obiceiul
analizelor domină, iar autonomia privată există de la
sine. Ceea ce este „nou” este acceptat, de fapt, ca ceva
„vechi”. Inovaţia este banală, iar viitorul nu este asimilat
nici măcar cu un progres inevitabil.
Poate o societate să trăiască mult timp în asemenea
condiţii, intr-o asemenea stare de indiferenţă? Desigur,
relele sociale sunt întotdeauna mai mari decât ceea ce ne
spun profeţii sociologiei optimiste, iar boala este cu atât
mai periculoasă, cu cât nu are simptome evidente. Există
un pericol extrem în care pacientul nu mai e în stare să
reacţioneze. Din fericire, lumea noastră încă nu a atins
acest punct, însă este de cea mai mare urgenţă să se cla
rifice calea care duce la o reînnoire terapeutică. Nimic
nu ar fi mai lipsit de eficienţă acum decât să se propună
sisteme abstracte sau sfaturi nerealiste. Căutarea sensului
implică un efort personal, de care nu poate să fugă ni
meni şi care nu poate fi mandatat nimănui.
Personalitatea umană se dezvoltă în comuniune.
Noi suntem asemenea plantelor aflate într-un ghiveci şi
care au nevoie de îngrijire. Noi toţi ne fortificăm prin
ajutor mutual, noi toţi devenim noi înşine prin alţii.
Atunci dispare narcisismul, iar noi începem să realizăm
că lucrurile merg mult mai bine în doi. Individul izolat
nu poate avea sens, fiind ţinut prizonier de către propriul
său interior, propriul său eu. Sensul începe odată cu crea
rea relaţiei interpersonale. Scriptura ne arată aceasta prin
124
evocarea alianţei lui Dumnezeu cu creaţia Sa (în cartea

Facerii), a alianţei lui Dumnezeu cu poporul Său şi a le
gământului lui Hristos cu umanitatea întreagă. Ceea ce
se poate vedea de aici este că fiecare creştin botezat ar
trebui să trăiască viaţa sa pământească în alianţă absolu
tă cu Dumnezeu, înlăturând orice urmă de autonomie
personală, fiindcă el nu există numai pentru sine, ci este
responsabil de sine altcuiva.
Permisivitatea ca dogmă socială contemporană

A permite cuiva orice este un fapt comun azi, însă „a
permite” nu este un slogan inventat de societatea moder
nă. Ceea ce este nou este faptul că hedonismul modern a
transfomat-o într-o dogmă reală şi absolută. Iar a o pune
în discuţie este tabuul tabuurilor. Nu ne este permis să
avem nici cea rîiai mică îndoială cu privire la impactul pe
care îl produce. Cultura noastră secularizată nu ne per
mite să ne întrebăm dacă nu cumva există un punct pe
care, în cazul în care această permisivitate îl depăşeşte,
atunci aceasta va avea efecte perverse. Astfel, permisivita
tea răstoarnă toleranţa, respingând adevărata libertate de
a alege. Apărătorii ei au preluat tonul inchizitorilor, cu
întregul lor dogmatism şi absolutism. Oricine încearcă
să reacţioneze, ori să exprime o diferenţă de opinie este
catalogat drept „minoritate morală” şi introvertit. Este
tratat ca un fel de tartuffe. Ei nu recunosc dreptul cuiva
de a fi diferit. Doar concepţiile lor sunt ortodoxe şi re
prezintă cultura reală şi adevărată! Aceasta este modul în
care gândesc şi vorbesc ei despre standardele creştine de
viaţă. Paradoxul este acela că ei consideră ideologia lor ca
singura care poate fi validă şi acceptată, având însă şi pre-
125
tenţia că societatea modernă este complet lipsită de orice

ideologie. De fapt, ideologia lor tronează în toată gloria.
Ea nu are autor, nu are reprezentare, este, mai degrabă,
anonimă. însă, în acelaşi timp, este şi cea mai represivă
şi tiranică. Deseori ia denumirea ambiguă de „spiritul
timpurilor noastre”, fiind astfel o ideologie invizibilă şi
necalificată. Ceea ce se întâmplă cu adevărat este faptul
că devenim tot mai alienaţi, tot mai înstrăinaţi, şi, în
consecinţă, ne pierdem consecvent într-un ocean al con
ceptelor umane. Nu mai trăim de mult într-o societate
liberă, a dialogului, a respectului mutual pentru vederile
altora, într-o societate în care fiecare să poată să-şi expri
me punctul lui de vedere, reacţiile sale, cât şi diferenţele
sale de opinie. Civilizaţia noastră modernă este creată,
însă nu de către libertatea noastră, ci de către destinul orb
şi necalificat creat de o minoritate. Când cineva ascultă
pe idolii cinematografului, ai artelor, ai presei cotidiene,
fiecare exaltând permisivitatea prin cele mai înălţătoare
ode, atunci ne putem da seama cât de prozaic şi de vulgar
este totul. Acelaşi spirit animează pretutindeni acest ico
noclasm. Ei justifică aceste opinii prin expresia comună:
„Numai ceea ce există contează şi trebuie să fie relevant.”
Tineretul creştin
> într-un mediu ostil
Este un imperativ ca preotul să cunoască în termeni
realişti elementele demoralizatoare aflate în educaţia care
este acordată membrilor tineri ai parohiei sale. Mulţi
dintre ei participă la serviciile divine din ziua de dumi
nică, mulţi pot fi nerăbdători să discute cu preotul, însă
mediul lor social de zi cu zi nu este nici pe departe edi
ficator şi moralizator. Deseori ei sunt inundaţi cu teorii
126
agnostice şi materialiste. Ei pleacă de la orele de curs cu

o singură convingere: că adevărul este relativ, iar virtuţile
imposibile sau nefolositoare. Toate acestea îl influenţează
să proclame o relativitate a valorilor şi să creadă că nici un
punct de vedere nu este mai bun decât altul. Vechea idee
a educaţiei libere şi liberale s-a transformat, fără să-ţi dai
seama, într-o educaţie pentru libertinaj. Scopul ei con
stă în eliberarea tinerilor de convingerile şi prejudecăţile
lor religioase, iar consecinţa actuală imediată nu este alta
decât superficialitatea şi apatia. Este alarmantă această
sărăcie de sens din sufletele tinerilor. Iar îndoiala este în
ceputul necredinţei.
Ca în toate eliberările de orice fel, şi sexul a fost de
valorizat, astfel că însuşi sexul a fost supus imperative
lor feministe, imperative care au distrus atracţia dintre
cele două sexe. Ceea ce este cunoscut acum sub numele
de muzică pop - preocuparea dominantă a tineretului -
este, de fapt, un narcotic care îi rupe pe tineri unul de
altul, şi nu mai puţin de părinţi, având ca urmare distru
gerea valorilor familiale. Vinovaţii principali sunt nu atât
marxiştii atei, cât propagatorii scepticismului, a căror
valoare - relativismul - este considerat ca fiind singurul
„stil de viaţă”, şi care este exprimat prin numeroase cărţi
şi filme de mare popularitate. Dacă purcedem la o anali
ză onestă a tuturor acestor curente moderne de gândire,
atunci descoperim o formă de nihilism sado-masochist,
popularizat sub diverse sloganuri pseudo-democratice.
Copiii noştri joacă fără să vrea pe tonul acestor filozofi
existenţiali care propovăduiesc că nici un set de valori nu
este mai bun decât altul. Ignorând sistematic adevăratele
lor personalităţi, ei digeră filozofia disperării şi a nihilis
127
mului. Există o distorsionare a termenului „democraţie”

si o respingere a oricărei discriminări între ceea ce este
bine şi ceea ce este rău.
Adevărata filozofie este descoperirea (făcută, conform
tradiţiei, pentru prima oară de Thales când a privit la cerul
înstelat) că lumea este inteligibilă. Aceasta este o descope
rire fericită, întrucât eliberează mintea de dependenţa faţă
de reputaţie, de bogăţie, de plăcere senzuală, de convenţie
socială şi credinţă populară. însă eliberând mintea de ilu
ziile societăţii locale, o asemenea viaţă „teoretică” aduce
cu sine, de cele mai multe ori, o imposibilă problemă de
relaţie publică. Societatea, simţindu-se ameninţată, s-ar
putea îndepărta de filozofie, asemenea Atenei din timpul
lui Socrate. Cu o anumită discreţie, filozofia sănătoasă a
reuşit să se menţină prin ea însăşi, şi de fapt n-a încetat
vreodată să cerceteze ce este binele, natura omului şi alte
subiecte fundamentale, subiecte care, în lumea modernă,
au fost învăluite de un relativism confuz.
Lumea ideilor, pe care studentul este dator să o ex
perimenteze, îl poate ruina în cazul în care curentele filo
zofice îmbrăţişează falsul principiu de respingere a orică
rei referiri la stabilirea adevărului. în consecinţă, filozofia
se răspândeşte într-o formă lipsită de fundament. Aban
donează problema binelui şi preia elemente de pasiune
umană. Şi tocmai aceste pasiuni, precum istoria şi cultu
ra, au fost cele care au adus, în cele din urmă, problemele
în lume (prin alunecarea filozofiei de la viziunea clasică
comprehensivă cu privire la natura umană şi finalitatea
ei) şi au produs nihilismul enervant expus de Nietzsche.
Şi cu toată această distorsionare şi golire interioară, mai
există totuşi o sete pentru revigorare religioasă, deoarece
128
nici cei mai buni filozofi nu pot fi consideraţi suficienţi

pentru obţinerea binelui care este, de fapt, unica sursă
pentru regenerare. Filozofia are şi ea ambiguităţile ei, fi
indcă, aşa cum vedem la patronul nihilismului, Nietzs
che, un erou s-ar putea ivi pe neaşteptate ca o reacţie
împotriva modernităţii.
Educaţia modernă tinde să întoarcă spiritul studen
ţilor noştri spre o versiune destructivă a ubicuităţii relati
vismului valoric. Paradoxul constă în aceea că, în cadrul
erei tehnologice, generaţia noastră pierde sentimentul
confidenţei în viaţă, sentimentul securităţii, şi, prin ur
mare, fericirea. Am pierdut sentimentul de „apartenen
ţă”, am uitat că mai există o fiinţă mai presus de noi,
deasupra noastră, Care ne iubeşte şi Care poate interveni
atunci când durerea, suferinţa şi moartea se apropie. Ast
fel, noi deţinem toate simptomele fricii, ale melancoliei
şi singurătăţii; de aceea avem şi o rată crescută de sinu
cideri. Iar în aceste condiţii cu siguranţă că este greu să
credem în Dumnezeu-Tatăl, a Cărui prezenţă o simţim
tot mai aproape şi în interiorul nostru.
Toate aceste probleme trebuie să fie prezente în
mintea preotului. In munca sa pastorală el trebuie să
amintească parohienilor de comorile pe care aceştia le
deţin în calitate de creştini, dar mai ales de ortodocşi.
Trebuie apoi să le reamintească cum toate aceste comori,
odată transpuse în viaţa de zi cu zi, pot să-i susţină îm
potriva climatului care ameninţă societatea. Rezultatul
unei asemenea preocupări constante a preotului faţă de
credincioşii săi poate fi acela că aceştia se vor îndrepta
spre următorul pas, anume împărtăşirea responsabilă a
experienţei şi potenţialităţii lor şi celorlalţi oameni. Se
129
deschide, astfel, câmpul evanghelizării şi al misiunii. Ac

ţionarea în termeni simpli, fără discursuri dificile, ci doar
prin manifestarea propriei identităţi, şi apoi radierea spre
exterior a bucuriei interioare, depăşirea stresului şi expri
marea recunoştinţei pentru binefacerile date zi de zi de
către Dumnezeu constituie fapte edificatoare pentru cei
cu care venim în contact.
Unii se pot gândi că, propunând aceste valori
evanghelice alternative, noi suntem, de fapt, la fel ca
cei puternici ai acestei lumi, dorind şi noi impunerea
ideilor şi a filozofiei noastre. Insă învăţătura lui Hristos
nu este un pachet de legi normative. Ea poate deţine
forma unor principii, fiindcă este imposibil să eviţi anu
mite forme umane care să fie înţelese de oameni. însă
diferenţa faţă de toate celelalte legi constă în aceea că
învăţăturile creştine au drept fundament dumnezeirea
lui Hristos. El a fost trimis de Dumnezeu să descopere
această îndrumare salvatoare a oamenilor către o viaţă
plină de sens. Ideile creştine nu sunt abstracte şi teoreti
ce, cum sunt, de pildă, la Platon, ci izvorăsc din Persoa
na vie a lui Hristos. Ideile lui Platon nu mă pot mântui.
Pentru mântuire am nevoie de Cel care mă face capabil
să pun în acţiune ceea ce cere El de la mine. Trebuie să
înţelegem întreaga doctrină a lui Hristos - Care fiind
Dumnezeu, S-a făcut om pentru noi şi pentru mân
tuirea noastră - aşa cum se spune în Crezul niceean.
în spatele Scripturii ne vorbeşte Dumnezeu Care a luat
umanitatea noastră, împreună cu toate ispitele la care
suntem şi noi supuşi, Care a fost supus umilinţei, ne
dreptăţii şi suferinţei, Care a trecut prin toate condiţiile
posibile ale omului, supremul act fiind moartea pe Cru
130
ce, o mare taină. însă povestea Lui nu se sfârşeşte acolo

pe Golgota. Din moarte se întoarce, prin înviere, într-o
victorie asupra acesteia şi a răului, invitându-ne şi pe
noi să ne împărtăşim de aceeaşi slavă.
R ăspunsul p e care îl dă Sf. Irineu societăţii p lu

raliste
Răspunsul la problema modului în care trebuie să fa
cem faţă unei societăţi pluraliste, înţelegând prin aceasta
o încrucişare de idei, culturi şi religii diferite, este dat de
Irineu, episcopul Lyonului şi marele misionar al timpului
său. Oraşul Lyon îşi trage numele de la Lug sau Lucus,
o divinitate păgână, despre care romanii credeau că îl în
trupează pe Mercur, zeul artelor tehnice, al comercianţi
lor şi chiar al hoţilor. Ca zeitate a fost asimilat divinităţii
greceşti Hermes. însuşi acest amalgam de caracteristici
divine poate fi o imagine a intereselor care domneau în
acest oraş. Existau în oraş o mulţime de concepţii religi
oase, de la celticul Lug până la grecul Hermes. Europa
din acea vreme era una a numeroaselor zeităţi, paşnice,
atâta timp cât coabitarea era admisă, însă, totodată, limi
tate în puterea lor de reînnoire socială.
Mai mult, zeiţa Cybele era venerată şi la Lyon, pre
cum în alte numeroase localităţi ale Imperiului. La înce
put zeitate frigiană din Asia Mică, ea a fost apoi asimilată
divinităţii greceşti Rhea care făcea parte din grupul cu
noscut sub numele de titani. Aceşti > titani nu erau foarte
diferiţi de giganţii din Scriptură (Fc 6, 4). Ei au fost eli
minaţi de Zeus care i-a alungat în adâncurile Tartarului,
fiind aşezaţi sub Hades. în Vechiul Testament giganţii au
fost consideraţi „eroi din vechime” care au dispărut în-
131
cetul cu încetul, fiind condamnaţi pentru erorile lor de

Domnul Dumnezeu.
Cybele avea ca iubit pe tânărul şi frumosul păstor
Attis. La fel ca Adonis, el era o divinitate grecească de
origine feniciană, simbolizând principiul fertilităţii mas
culine. Adonis înseamnă, în limba feniciană, la fel ca si
Adonai în ebraică, „Domnul meu”. Astfel evreii au cre
at cel mai sfânt nume, format din tetragrama YHWH
(Yahveh), care nu era nici citit şi nici pronunţat. YHWH
este unul din cele două principale nume date lui Dum
nezeu în Biblie, celălalt fiind Elohim, o formă plurală
compusă din articolul masculin EL.
Se pare că Pothin, predecesorul lui Irineu la Lyon,
era familiarizat cu această tradiţie despre un Dumnezeu
incomunicabil. El refuza celor străini de Evanghelie, cât
şi oponenţilor ei, să spună cine este Dumnezeul creştin.
La fel a procedat şi cu guvernatorul roman. Pothin era
originar din Frigia, prin urmare cunoştea bine cultul ze
iţei Cybele. Apoi mai trebuie să ţinem cont de faptul că
numele lui Pothin derivă din verbul potheo, care înseam
nă „dorinţa pentru ceva pierdut”, cuprinzând atât recla
marea obiectului pierdut, cât şi regretul pentru acesta.
Acest nume, necunoscut în Noul Testament, a fost foarte
frecvent în Grecia clasică şi a fost deţinut de numeroşi
autori creştini, în înţelesul de dorinţă adâncă spirituală.
Cultul Cybelei era unul orgiastic. Ceremonia aces
tor misterii urma un ritual de iniţiere alcătuit din acte
sexuale, o prostituţie „sacră”. Un alt cult cu largă răspân
dire în întregul Imperiu era şi montanismul, originar tot
din Frigia. Acest cult a fost poate o formă mai spiritua
lizată a cultului orgiastic. Această mişcare austeră, prin
132
faptul că îi incita pe membrii ei la martiriu şi la un com

portament sexual riguros, a exercitat o mare influenţă şi
asupra anumitor Biserici şi asupra unor autori şi învăţaţi
creştini, cum a fost, de pildă, Tertulian. Exista în aceste
culte un fel de încurajare a plăcerii, nimeni nu şi-ar fi
putut da seama unde începea partea spirituală şi unde se
sfârşea senzualul. In orice caz, atunci când Pothin a sosit
în Lyon, aici era practicat un cult cu intenţii îndoielnice.
Actul martiric al lui Pothin ne-a fost păstrat de Eusebiu,
un istoric bisericesc obiectiv din Cezareea Palestinei, năs
cut, însă, în Anatolia.
Am relatat toate aceste lucruri cu scopul de a-1 fa
miliariza pe cititor cu cadrul în care şi-a desfăşurat Sf.
Irineu misiunea. în lucrarea sa „împotriva ereziilor” (de
la sfârşitul celui de-al doilea secol), noi putem vedea abi
litatea lui de a face faţă unei complicate forme de pietate
în Lyon, cuprinzând sincretismul şi nostalgia pentru pă-
gânism. El era, desigur, un om al tradiţiei, însă în acelaşi
timp un autentic păstor al timpului său. Explica faptul
că „credinţa pe care am primit-o în mod constant de la
Biserică prin acţiunea Sf. Duh este un fel de tezaur de
mare valoare, aşezat într-un vas excelent, pe care l-a tot
întinerit şi pe care îl tot întinereşte” (3, 24, 1). Dat fi
ind că gnosticismul ameninţa credinţa, el s-a decis, ca
un bun păstor ce era, să facă faţă pericolului, devenind
polemist şi respingându-i erorile. Ca un teolog adevărat
cu grijă pentru păstoriţii săi, el a expus caracterul pozitiv
al dreptei credinţe. Cu o atitudine catehetică uimitoare
pentru cei din ziua de azi, el a arătat ceea ce este meto
dologic necesar pentru a purta lupta împotriva acestor
ideologii, pe care le cunoştea foarte bine. Căci înainte de
133
a le respinge ideile, a încercat să fie cât se poate de infor

mat în ceea ce le priveşte. Spunea: „Oricine doreşte să-i
convertească pe gnostici, trebuie să cunoască înainte de
acesta sistemul lor de învăţătură. Este imposibil ca cineva
să vindece pe bolnav, dacă nu este conştient de răul de
care suferă. Acest sistem noi l-am urmat cu toată stricte
ţea posibilă”60.
Mai departe, Sf. Irineu răspunde folosind atât ar
gumente raţionale, cât şi referinţe din Sfânta Scriptură,
întregul său efort teologic este inspirat de necesitatea de
a face faţă unei probleme majore a timpului său. El îşi
prezintă discursul despre credinţă într-un mod accep
tabil, folosind metodele moderne de cercetare. Această
metodă, tradiţională şi creatoare în acelaşi timp, caută
să descopere adevărul şi să elaboreze afirmaţii teologice
echilibrate. Metoda sa rămâne un bun model pentru ori
care preot din ziua de azi. Nimeni nu este în stare să
cerceteze cu adevărat într-un mod efectiv si >
creator dacă
nu este dominat de un sentiment al profundităţii, inspi-
rându-se direct şi abundent din tradiţia vie a credinţei
noastre. Nici nu putem uita lumea în care trăim - cu
strigătele şi cerinţele ei legitime, cu fluxul de idei care are
influenţă asupra fiecăruia şi din care trebuie să discernem
care sunt pozitive şi care negative. De asemenea trebuie
să fim familiarizaţi cu ispitele intelectuale, cu aroganţa
cuceririlor ştiinţifice şi ale noilor descoperiri.
Trăind în acest secol, noi trebuie să-i citim perma
nent pe autorii antici, cum ar fi, de exemplu, Sf. Irineu,
căci aceştia au cunoscut bine situaţiile care au existat în
60împotriva ereziilor, 4, pref. 2.

134
timpul lor, analizând scrupulos cauzele şi propunând re

mediile. Ei au purtat dialoguri cu fiecare curent de gândi
re în parte, încercând, pe tot posibilul, înţelegerea lor, aşa
precum afirmă însuşi Sf. Irineu că a procedat61.
Fiind făcute şi impuse unele abstracţii, noi trebuie
să păstrăm în minte această „modernitate” atunci când
medităm astăzi asupra credinţei. Dacă metodele exege
tice ale Sf. Irineu nu pot deveni ale noastre, totuşi un
exeget cinstit poate, cel puţin, să vadă ceea ce vine din
Vechiul şi Noul Testament şi ceea ce nu. Teologul trebuie
să-şi zidească cercetarea sa prin citirea Sfintei Scripturi şi
prin interpretarea ei plină de sens, aşa cum este citită şi
trăită în Biserică. Tocmai din acest motiv a fost excelentă
antropologia S f Irineu. El nu s-a considerat niciodată ri
valul lui Dumnezeu, ci partenerul Său preaiubit. Măreţia
lui Dumnezeu este suprema binecuvântare şi glorificare a
omului. Sunt teologi care îi pun pe Dumnezeu şi pe om
în opoziţie. Insă învăţătura lui Irineu ne arată că posibi
litatea de îndumnezeire a omului în Hristos îl protejează
pe cel dintâi de orice pierdere sau vătămare a umanităţii
sale şi-l conduce spre plenitudinea sa, adică umanizarea
sa completă ca rezultat al îndumnezeirii lui.
Am putea să citim, în acest context, afirmaţia lui
Paul Claudel: „A înţelege un om se aseamănă cu încer
carea de a cuprinde un peisaj; trebuie să alegi punctul
potrivit de vizionare. Şi noi ştim că nu este alt punct
mai potrivit de vizionare decât vârful. De acolo noi
avem cea mai bună vedere asupra tuturor lucrurilor”.
In această perspectivă, viitorul aparţine lui Dumnezeu.
61Ibid. 51.
135
El este cel mai înalt şi vede, astfel, toate mult mai clar
decât sunt ele în realitate.
Poli a i controversei: spiritualitate-slujire

Preceptele cardinale ale Evangheliei dau prioritate
mai degrabă creşterii duhovniceşti decât bunăstării ma
teriale. Creştinismul este în opoziţie cu lumea. Evan
ghelia este fericirea supremă care stă la temelia valo
rilor şi a susţinerii în viaţa pământească. Scopul vieţii
duhovniceşti nu constă în îmbunătăţirea şi dezvoltarea
materială a societăţii omeneşti, iar produsul ei nu este
o utopie colectivă. Nu avem intenţia să spunem prin
această aserţiune că valorile umanismului sunt inferi
oare, însă ele pălesc până la lipsă de sens în faţa acestui
scop principal.
Totuşi, în analele istoriei bisericeşti se poate desluşi
o convingere uşor diferită. Se spune că cea mai înaltă ex
presie pe care o poate da un creştin referitor la dragostea
sa faţă de Dumnezeu este grija plină de iubire faţă de
aproapele. Câmpul principal de acţiune în acest sens este
relaţia interpersonală şi acţiunea socială.
In formarea concepţiilor lor cu privire la viaţa creşti
nă, cei mai mulţi combină elemente din ambele părţi ale
acestei antinomii. Ei încearcă o reconciliere între princi
piul contemplativ şi cel activ, între sfinţenie şi activism,
între rugăciune şi solidaritate. Eshatologia creştină nu se
bazează pe o aşteptare mesianică pământească, conform
căreia lumea aceasta este menită să devină un loc mai bun
şi mai drept. Din contră, ea are ca fundament conceptul
teologic al celei de a doua parusii, care nu are nimic de a
face cu tipul de aşteptare amintit mai sus. Iar acum, ca pe
136
unii care sunt „din altă lume”, cum speră creştinii să fie,
lumea aceasta le aşează în faţă probleme dificile.
Aceste puncte ale controversei sunt situate la poli
opuşi, însă aceşti poli posedă câmpuri magnetice cu efect
asupra a tot ceea ce este situat între ei. Scena creştină
tumultoasă este vizibil structurată pe două seturi de idei
slab asociate. Pe de o parte, se afirmă că Biserica stă vizavi
de lume ca păzitoare şi mântuitoare a adevărului. Astfel,
ea se află la datoria ei, care nu este progresul condiţiei
umane, ci creşterea împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţie
care nu e din lumea aceasta. Instituţiile Bisericii sunt o
stavilă împotriva falsităţii, iar locurile ei sacre, o formă
de laudă. Integritatea ei este pusă în pericol de asimilarea
necritică a „spiritului epocii”, după cum ritualurile culti-
ce reprezintă o proclamare şi o garanţie că ea nu va cădea.
Pe de altă parte, se spune că Biserica este lăsată în
lume, că este activă în toate preocupările omeneşti, permi
ţând fiecăruia să atingă mântuirea, uşurând necazurile şi
oprimarea, iluminând minţile. Diakonia Bisericii este con
tingenţă, şi poate chiar dispensabilă; ea nu poate fi fidelă
faţă de misiunea ei dacă decade până în punctul de a face
un contact cu „duhul acestei lumi”. Cultul ei trebuie să fie
o adevărată reevaluare, astfel ca rugăciunea să conducă la
acţiune şi să fie exprimată într-un stil concret de viaţă.
Poziţia pastorală între aceşti poli

Nu este o problemă uşoară să se discearnă punctul
de vedere ortodox cu privire la atâtea chestiuni dificile,
mai ales vizavi de epoca noastră total nereligioasă, se
culară, tehnologică, eră care are o influenţă atât de co
vârşitoare asupra comportamentului uman. Spre ce fel
137
1
de principii trebuie să ne îndreptăm? Noi suntem azi în

aceeaşi situaţie ca şi evreii: „în zilele acelea nu era rege
în Israel, ci fiecare făcea ceea ce i se părea că este drept”
(Jd 17, 6). Nu există viaţă fără o anumită credinţă, fără
o formulă doctrinară. Atunci când nu era rege în vechiul
Israel, prevala tirania individualismului.
Pentru creştin principiul cârmuitor devine experien
ţa personal-comunitară avută cu Dumnezeu. Nici o altă
experienţă religioasă de mâna a doua nu-1 poate mulţumi
şi nu i se poate substitui celei dintâi. Fiecare persoană
trebuie să-şi reînnoiască legământul său cu Dumnezeu ca
pe un pact, ca pe o înţelegere vie şi plină de sens între doi
parteneri; în cazul contrar acest legământ îşi pierde vali
ditatea. Persoana izolată, cât şi experienţa arbitrară sunt
periculoase şi incomplete. Ele trebuie comparate cu în
văţăturile autentice ale Cuvântului lui Dumnezeu. Acest
criteriu este esenţial pentru a evita acele deviaţii care pot
conduce la experienţe subiective.
Viziunea creştină este asemenea unui proiector de
film: îşi împrăştie lumina într-o arie mare şi dă claritate.
Prin această lumină totul este lăsat liber ca să poată fi
văzut şi studiat. Evanghelia luminează toate problemele
umane, atât aici, pe acest pământ, cât şi dincolo de mor
mânt. Nu există problemă la care să nu se poată da un
răspuns, însă acest răspuns nu este atât de simplu şi de
uşor pe cât ne-am putea aştepta, iar aceasta din cauză că
ne deschide tot mereu dimensiuni noi şi schimbătoare,
prin care ni se arată că scopul acestei vieţi nu constă în
îmbunătăţirea materială, ci într-una spiritual-duhovni-
cească. Prin această lumină vede antropologia ortodoxă
lupta omului pe acest pământ.
138
Preot, parohie\ înnoire
Epoca de azi, care este tehnologică şi nucleară, cu

noaşte o criză intelectuală şi decade din pricina accentu
ării supradimensionate a problemelor care îl privesc în
mod exclusiv pe om, ca şi când acesta ar fi singur pe acest
pământ şi ar fi în stare să-şi rezolve singur toate nevoile.
Intr-o analiză finală se poate urmări cum astfel de oa
meni devin propriii lor sclavi; de aici şi criza! Evanghelia
aduce rezolvări acolo unde nu există deloc soluţii uma
ne. Credinţa are enorma putere de a oferi viaţă în toate
circumstanţele posibile. Primii creştini, deşi s-au aflat în
cele mai dificile condiţii sociale, au fost purtătorii Evan
gheliei - Vestea cea bună, radiind bucurie şi speranţă
acolo unde prevala frica şi spaima.
M ediul >si urm ările lui

Atunci când Sf. Pavel a ajuns la Atena, în anul 51,
el nu şi-a început propovăduirea chiar de la început. Zile
întregi a studiat climatul spiritual şi curentele religioa
se ale atenienilor. La fel, atunci când dorim să realizăm
un impact serios, nu putem ignora condiţiile în care tră
iesc parohienii noştri zi de zi. Numeroşi sunt cei care îşi
schimbă locurile de muncă şi locuinţele, modificându-şi
deseori mediul social; ieri locuiau la ţară, în împrejurimi
paşnice, lângă copaci şi flori, iar astăzi duc viaţa intr-un
alt mediu, în oraşul zgomotos, industrial, lângă multe
maşini, în cadrul unor relaţii impersonale, în împreju
rimi reci, toate acestea condamnându-i la o viaţă de fiinţe
lipsite de nume. Ceea ce numim deci „turma” creştină nu
este deloc o entitate omogenă, ci este compusă dintr-o
varietate de oameni cu origini cât se poate de diferite.
139
Problema pastorală de bază a Bisericii este tocmai să ţină

seama de toate aceste realităţi.
Conştiinţa deplinei prezenţe a lui Dumnezeu ne
permite să obţinem victoria şi să nu devenim victimele
acestei vieţi. Cursul vieţii noastre nu este stabilit de evo
luţia industrială şi nici de factorii economici. Mai presus
de toate acestea Dumnezeu singur rămâne Domnul şi
Pantocratorul. Pentru Părinţii Răsăriteni locul omului în
această lume nu este acela al unei treceri turistice pentru
satisfacerea plăcerilor, a necesităţilor temporale şi a curio
zităţilor, ci acela al căutării căii celei mai potrivite pentru
integrarea întregii sale fiinţe în cadrul chemării divine de
a deveni un fiu al lui Dumnezeu. Schimbările, migraţiile,
mişcările populaţiei nu sunt destul de puternice pentru a
clătina balanţa duhovnicească şi a-1 arunca pe om într-o
depresie, separându-1 de Dumnezeu. Credinţa tuturor
drepţilor lui Israel a fost aceea că pământul cu tot ceea
ce se află pe el aparţine lui Dumnezeu. Mişcările sociale,
precum şi schimbările neaşteptate, pot contribui la o fi
nalitate mai bună sau mai înălţătoare. Privite în această
lumină, ele nu trebuie considerate dezastre. Nu trebuie să
arătăm dezaprobator cu degetul şi să criticăm industriali
zarea societăţii noastre, deşi ar trebui să dezaprobăm, mai
degrabă, abuzurile la care poate duce.
Din punct de vedere teologic Dumnezeu îşi înde
plineşte planul Său prin energiile Sale necreate, împotri
va tuturor acestor vicisitudini. Ce înţelegem prin aceste
„energii divine necreate”? Chiar de la începuturile creş
tinismului, Sfinţii Părinţi au făcut o distincţie clară între
fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările Sale, sau, în limbaj teo
logic, energiile Sale. După ce a creat această lume, Dum
140
nezeu nu a abandonat-o, nici nu a părăsit-o din cauza

nerecunoştinţei de care dădea dovadă umanitatea. Din
contră, a continuat să poarte de grijă lumii, fiindcă este
milostiv şi plin de îndurare. Omul se poate împărtăşi
de ajutorul lui Dumnezeu, iar aceasta se întâmplă prin
energiile sau lucrările lui Dumnezeu. Aceste lucrări ale
Lui transformă dezordinea în ordine şi dezarmonia în ar
monie. Există un punct de întâlnire între receptivitatea
omului şi darul lui Dumnezeu. Acesta este activ, este viu,
prezent întotdeauna, cu toate schimbările şi dezvoltările
care au loc în viaţa umană de azi. Absenţa lui Dumne
zeu sau „moartea lui Dumnezeu” constituie semnul celei
mai mari tragedii, al declinului spiritual modern. în acest
moment suntem conduşi de concepţii care ne sărăcesc
viaţa, prin aceea că acordă o importanţă excesivă aspec
telor economice şi materiale, decât celor spirituale ale
vieţii. Aceasta conduce, în final, la autodistrugere, unde
nu va mai putea fi văzut nimic în afară de corupţie, de
şertăciune, întuneric şi lipsă de speranţă.
Oricare ar fi problemele care stau înaintea umani
tăţii, există una comună pentru fiecare individ: aceea a
adaptării. Prin ce mijloace poate omul să-şi păstreze cal
mul şi pacea şi să nu fie doborât de factorii externi care
dezechilibrează? Psalmistul spune: „Opriţi-vă şi cunoaş
teţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ” (Ps
45, 10). Ne este indispensabilă această concentrare de
sine, această tăcere, căci altfel ne vom transforma în ma
şini, la fel ca acelea în mijlocul cărora trăim. Verbul „a
mecaniza” apare prea des în relaţiile noastre: materialul
poate să ajungă să domnească peste toţi ceilalţi factori,
iar noi putem să cădem în pericolul de a deveni prea con
141
centraţi asupra noastră înşine şi complet indiferenţi. Ne

putem pierde identitatea, poziţia noastră înaltă în uni
vers, şi să devenim simple numere în acest cosmos. Ceea
ce este mai rău e că întreaga noastră viaţă, cu toate sferele
ei, este deseori reglată de alţii. Prin urmare, noi pierdem
iniţiativa, trăind mecanic o viaţă de rutină care serveşte
numai interesul tehnocraţilor.
Din punct de vedere psihologic noi suferim o ruptu
ră care ne distruge întreaga sănătate fizică şi duhovniceas
că. Rezultatul poate fi văzut în dezordinea psiho-neuroti-
că, în complexele periculoase, în comportamentul uman
ciudat, în contactele şi frustrările de zi cu zi, toate acestea
atingându-ne emoţional şi chiar sexual, afectând, even
tual, concepţiile metafizice ale omului. Deseori membrul
parohiei încetează să mai sesizeze misterul vieţii de apoi.
întreaga personalitate a omului este direcţionată şi apoi
impusă de ceea ce a folosit el la început ca obiect şi uneal
tă. începe să gândească şi să acţioneze diferit.
îmbunătăţirea economică nu ar trebui să devină sin
gurul factor motivator al omului. La fel, Biserica nu ar
trebui să-l sprijine în această direcţie, încurajându-1 să-şi
limiteze viaţa religioasă doar la actul de a da bani şi să-şi
vadă de promovarea profesională. Există atât de multe
alte priorităţi şi responsabilităţi ale Bisericii în ceea ce-1
priveşte pe om. Este adevărat că Biserica are o conştiinţă
deplină a responsabilităţii care-i revine, şi, în consecinţă,
i-a pregătit pe preoţi şi pe misionari să facă faţă acestei
probleme care, de fapt, este problema principală a Teolo
giei Pastorale. Noi trebuie să-i ajutăm pe oameni să-şi re
înnoiască relaţia lor cu Biserica. Religia nu priveşte doar
puţine momente din viaţa omului, nu este doar pentru
142
duminica dimineaţa. Enoriaşul, membrul unei parohii,

trebuie să ia din religie ceea ce este mai bun, astfel ca
aceasta să-şi facă prezenţa vie ţn toate lucrările omului.
Problemele umane au nevoie de o abordare teologică. în
timp ce ne îndeplinim munca noastră de zi cu zi, noi ar
trebui să ne lărgim orizontul şi să devenim instrumente
ale unei familii umane mari. Etimologic, „Biserica” în
seamnă „chemarea” tuturor să constituie o adunare, iar
acest ansamblu este hristocentric.
D istribuţia responsabilităţii
Noi toţi alcătuim Trupul lui Hristos. Biserica ne ara
tă ceea ce suntem si >
ceea ce trebuie să devenim în urma
unui proces ascendent. Poporul lui Dumnezeu nu a con
siderat niciodată că îmbunătăţirea societăţii este o pro
blemă rezervată în exclusivitate preotului. întotdeauna ei
au crezut că este, deopotrivă, şi problema lor. Aceasta nu
înseamnă că fiecare trebuie să devină un propovăduitor,
ci că fiecare trebuie să trăiască după voia lui Dumnezeu,
devenind astfel un exemplu viu pentru alţii. Dumnezeu
voieşte ca puterea sfinţitoare a Bisericii să pătrundă în toa
te direcţiile. El ne-a dat anumite responsabilităţi nouă tu
turor, deoarece fiind creaturile lui Dumnezeu, noi trebuie
să împărtăşim responsabilitatea creării unei lumi noi.
O asemenea colaborare implică autodăruire şi sacri
ficiu. Există o sociologie hristocentrică, având ca centru
lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Cu alte cuvinte, nu
este destul să promovăm colectivitatea şi solidaritatea în
rândul clasei muncitoare, dacă nu includem şi ceva mai
substanţial, mai vertical. în aceasta constă linia de de
marcaţie între umanismul socialist şi umanismul creştin.
143
1
Unitatea creştinilor este un mister, o taină, fundamentată

pe Crucea şi pe învierea lui Hristos. Este esenţial să pă
trundem în cunoaşterea Liturghiei ortodoxe şi să desco
perim în ce măsură este umanismul nostru creştin plin
de sens şi relevant pentru problemele noastre. Parohia
este un microcosmos al comunităţii ecclesiastice întinse
pe întreaga suprafaţă a pământului. Ar trebui să devină
un centru al reînnoirii si
>
hrănirii duhovniceşti>
care să ne
reamintească faptul că noi nu trăim doar cu pâine şi că
nu ne este de ajuns să mâncăm, să bem şi să lucrăm, ci că
există şi alte preocupări, mai înalte.
Necesitatea săn ătăţii psihice

Mulţi psihologi ne atrag atenţia că societatea in
dustrială sporeşte comportamentul uman nesănătos. Ei
afirmă că lipsa de dragoste şi de comuniune terapeutică
provoacă numeroase stricăciuni. Singurătatea este boala
care domină lumea de azi. Ea este însoţită de sentimentul
de părăsire, de frustrare, de pericolul de a petrece timpul
liber în activităţi păgubitoare: alcool şi abuz sexual. în
acest domeniu religia nu ne ajută doar să intrăm în viaţa
veşnică, ci şi să păstrăm un echilibru salutar şi o sănăta
te duhovnicească în această lume. Foarte puţini sunt cei
care sesizează faptul că a fi un bun creştin înseamnă şi să
fii o persoană bună, sănătoasă şi demnă de încredere.
Să ne referim pentru un moment la Ulise din opera
lui Homer. înainte de a căuta drumul spre casă, el a tre
buit să treacă printre Scylla şi Charybdis care îl amenin
ţau să-i blocheze drumul. Unele Sirene, Calypsos, Cir
ce, Nosika şi-au exercitat farmecul lor cu scopul de a-1
determina pe Ulise să uite de drumul spre casă. Scopul
144
lui Homer nu este doar acela de a povesti o aventură, ci

şi să dea o lecţie morală. Suferinţele lui Ulise nu sunt
deloc trupeşti, ci spirituale. In poezia acestui poet grec
antic omul trăieşte tragedia acestei vieţi într-un climat
de plăcere şi satisfacere, deşi totuşi nesatisfăcut, fiindcă
toate aceste plăceri nu-i ating lumea interioară. în aceasta
constă drama: el are toate şi totuşi îşi dă seama că multe
lucruri îi lipsesc. Şi lipseşte Ithaca, îi lipseşte Penelope,
frumoasa lui soţie, îi lipseşte armonia sufletului său. Is
pitele i-au promis lui Ulise tinereţe veşnică şi plăceri fără
de sfârşit, însă mai repede sau mai târziu descoperă decli
nul, slăbirea forţei sale fizice, descoperă marasm, o lipsă
a gustării reale a plăcerii, şi astfel renunţă la toate pentru
atingerea ţelului său final.
Suntem nevoiţi fiecare din noi, desigur, să trecem
prin asemenea stadii intermediare, însă nu trebuie să
uităm niciodată că aceste stadii sunt întotdeauna, prin
natura lor, temporare, slabe, nesatisfăcătoare, iluzorii.
Scopul nostru principal este întotdeauna acela de a ne
reaminti de adevărata noastră identitate, de vocaţia noas
tră sfântă, de responsabilitatea noastră faţă de noi înşine
şi faţă de alţii, şi de datoria pe care o avem de a mărturisi
în lume credinţa noastră.
In fa ţa adversităţii
Atunci când privesc chinul, tortura contemporană,
cât şi situaţia lumii de azi, eu nu pot crede ceea ce văd.
îmi vin în minte cuvintele pe care le-a strigat falsul profet
din cartea Regilor: „Du-te în Ramoth Gilead şi cucereş
te”. Se pare că sunt atâţia în cercurile teologice contem
porane care, neavând ce să spună, urlă tocmai de pe aco
145
perişuri aceste cuvinte de mai sus. Ecoul acestei vanităţi

are ca urmare imposibilitatea susţinerii unei conversaţii
raţionale şi creative.
Desigur, ceea ce îmi provoacă depresia cea mai mare
este existenţa tineretului teologic care şi-a pierdut cu
desăvârşire conduita, trăind în mijlocul unei bâlbâieli
pseudo-teologice din timpul nostru. Pericolul real al hi-
per-tradiţionalismului lipsit de inteligenţă este acela că
provoacă, în semn de protest, un alt hiper-tradiţionalism
rigid pe partea cealaltă. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat,
şi se va mai întâmpla tot mai mult de acum încolo, dacă
nu suntem atenţi. în lume oamenii spun că situaţia este
serioasă, însă nu lipsită de speranţă. în Biserică oamenii
spun că situaţia lumii este aparent lipsită de speranţă, dar
se grăbesc să afirme că ea nu este serioasă. Ne confruntăm
cu un ciudat amestec de tragedie şi absurditate.
Există o teorie care spune că antagonismul dă naştere
celor mai frumoase roade. Adversitatea trebuie să ne înso
ţească pentru a ne zdruncina automulţumirea şi stilul de
viaţă iresponsabil. Ea trebuie să ne ofere posibilitatea de a
reacţiona şi de a folosi resursele noastre ascunse. Curentele
ateiste sunt sisteme totalitare care devin, prin chiar natura
lor, „producătoare de martiri”. Ele îi aşează pe creştini, ca
de altfel pe orice fiinţă umană liberă, în aceeaşi situaţie ca
şi pe primii creştini care erau obligaţi să se închine cezarilor
autodivinizaţi. Creştinul care refuză să-şi aplece genunchii
şi să cedeze devine un martir, în sensul că mărturiseşte cu
putere credinţa sa. Plin de credinţă, el este gata să moară
pentru cauza Persoanei divine a lui Iisus Hristos.
Experienţele amare şi chinurile ne ajută să realizăm
cât de îmbătaţi suntem noi în propria noastră vanitate,
146
atunci când pretindem că noi suntem centrul întregii

lumi, că noi suntem propri noştri creatori. în această
epocă în care fiecare pretinde că este un creator, un pla
nificator, un demiurg al tuturor evenimentelor istorice,
cartea didactică Ecclesiastul, sau Qohelet, ne reaminteşte
că toate aceste calităţi aparţin lui Dumnezeu, Creatorul
nostru. Dumnezeu nu este un supliment pentru suflet,
pe care şi-L adaugă cel care duce o viaţă plină de arogan
ţă şi preocupare extremă pentru sine însuşi. Dumnezeu
este totul în toate. Dacă nu este aşa, dacă nu-I simţim
prezenţa şi nu suntem inspiraţi de Duhul Său, atunci
noi nu mai putem continua să existăm. Este adevărat că
Ecclesiastul ne vorbeşte mai degrabă pe un ton pesimist
despre „deşertăciunea” lumii acesteia, însă trebuie să ţi
nem seama de faptul că în limba ebraică cuvântul hevel
mai înseamnă şi uşurătate, superficialitate. Acest cuvânt
are aceeaşi rădăcină ca şi Abel, al cărui sacrificiu a fost
bineplăcut lui Dumnezeu. Dacă noi nu vom admite de
şertăciunea idolilor noştri zilnici, atunci viaţa noastră se
va schimba considerabil şi va prinde aripi. Va avea loc o
schimbare ontologică şi va bate un vânt puternic, vân
tul dragostei. N u vom fi atacaţi de plăcerile efemere, de
această tiranie modernă. Asceţii au avut dreptate să reco
mande apotaxis, adică negarea lumii. Qohelet este un vânt
puternic al bucuriei şi al libertăţii. Evreii citeau această
carte în timpul Sărbătorii Corturilor, în anotimpul de
toamnă, al recoltei, comemorând zidirea Templului lui
Solomon. Ei se îndreptau cu gândul spre timpurile pline
de glorie din vechime, când locuiau în colibe sărăcăcioa
se şi-şi aminteau de dificultăţile întâmpinate în deşert,
gândind: „Priviţi magaziile noastre că sunt pline, priviţi
147
la poporul nostru care este în glorie, dar, în realitate, ce

suntem, noi? Simple persoane lipsite de locuinţă, în bor
deie sărace. Este prea trist ca să spunem adevărul?”
C a p it o l u l II
Pa r o h ia urbană
în ceea ce priveşte sfera ei umană, parohia a urmat

de-a lungul întregii istorii vicisitudinile evenimentelor
sociale. Migraţiile masive, populaţia flotantă, mutările
spre alte centre au avut urmări asupra compoziţiei cla
sice a parohiei. Descentralizarea sinaxei euharistice con
duse de un singur episcop a dus treptat la formarea mai
multor unităţi mai mici. Atunci când populaţia creştină
s-a mărit, episcopul eparhiot a trebuit să numească pres-
biteri care să îndeplinească funcţiile liturgice în paro
hiile împrăştiate. Tuturor acestora le-a dat un antimis
drept garanţie al dreptului canonic al episcopului, cât şi
ca obiect de cult.
Trecând la situaţia pastorală şi ecclesială din ziua de
azi, trebuie să notăm pentru început mărimea dispro
porţionată a parohiei contemporane. Cum putem vorbi
despre o comunitate cu, să spunem, cincizeci de mii de
credincioşi sau mai mulţi şi doar doi sau trei preoţi care
nu sunt în stare să-şi cârmuiască turma, pierzând contac
tul cu o populaţie flotantă sau aflată constant în schim
bare? Ca reacţie la acest fapt, au apărut comunităţi care
preferă să se întâlnească în grupuri mai puţin numeroase.
Motivaţiile lor pot fi perfect înţelese, iar noi suntem ne
voiţi să medităm la cea dintâi misiune pe care trebuie
să o îndeplinească o parohie: contactul mutual, urmarea
149
fi constituit cu precădere din mediul urban. Iar în faţa
tuturor acestor schimbări noi nu deţinem încă instru
mentele necesare. Pentru moment avem doar programe
sporadice, individuale, în stadiu incipient. Totuşi, preoţii
ar trebui să se întâlnească pentru schimburi de experienţă
şi să caute împreună planuri de viitor.
Oraşul devine un câmp de misiune şi va aduce nu
meroase descoperiri şi redescoperiri. De asemenea, ne face
din nou conştienţi asupra faptului că în zilele de azi Hris-
tos ne trimite în mediul urban şi, deci, că trebuie să des
coperim moduri noi de abordare ale pastoraliei, prin care
să asigurăm o slujire adevărată persoanelor pentru care am
fost chemaţi. Şi, pe lângă toate acestea, trebuie să fim con
ştienţi că misiunea nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu.
Noi suntem doar instrumentele Lui. Prin urmare, orice
faptă misionară din mediul urban trebuie să conţină măr
turisirea slavei lui Dumnezeu şi dragostei Lui faţă de fiii
Săi împrăştiaţi şi mutaţi de la ţară în oraşul mare.
Faţă în faţă cu atâtea schimbări rapide şi revoluţio
nare, cum îşi va putea găsi parohia rolul ei profetic? Cum
îşi va putea face auzită vocea în mijlocul unei asemenea
confuzii, frustrări şi derute? Biserica nu a oferit niciodată
un sistem gata făcut, precum medicina care are mijloace
gata pregătite pentru a vindeca orice rană. Credinţa creş
tină nu se închide în faţa cercetărilor umane; din contră,
se deschide lor şi le încurajează până la atingerea unor
dimensiuni de necrezut. Cârmuită de Sfântul Duh, Bi
serica învaţă cum să facă faţă schimbărilor impuse sub
presiunea istoriei.
C apitolul II
Paro h ia urban ă
în ceea ce priveşte sfera ei umană, parohia a urm at

de-a lungul întregii istorii vicisitudinile evenimentelor
sociale. Migraţiile masive, populaţia flotantă, mutările
spre alte centre au avut urmări asupra compoziţiei cla
sice a parohiei. Descentralizarea sinaxei euharistice con
duse de un singur episcop a dus treptat la formarea mai
multor unităţi mai mici. Atunci când populaţia creştină
s-a mărit, episcopul eparhiot a trebuit să numească pres-
biteri care să îndeplinească funcţiile liturgice în paro
hiile împrăştiate. Tuturor acestora le-a dat un antimis
drept garanţie al dreptului canonic al episcopului, cât şi
ca obiect de cult.
Trecând la situaţia pastorală şi ecclesială din ziua de
azi, trebuie să notăm pentru început mărimea dispro
porţionată a parohiei contemporane. Cum putem vorbi
despre o comunitate cu, să spunem, cincizeci de mii de
credincioşi sau mai mulţi şi doar doi sau trei preoţi care
nu sunt în stare să-şi cârmuiască turma, pierzând contac
tul cu o populaţie flotantă sau aflată constant în schim
bare? Ca reacţie la acest fapt, au apărut comunităţi care
preferă să se întâlnească în grupuri mai puţin numeroase.
Motivaţiile lor pot fi perfect înţelese, iar noi suntem ne
voiţi să medităm la cea dintâi misiune pe care trebuie
să o îndeplinească o parohie: contactul mutual, urmarea
149
rapide, trebuind să poarte o adevărată bătălie pentru a

putea face distincţia dintre bine şi rău. Intr-un aseme
nea loc Biserica trebuie atât să interpreteze înţelesul unei
asemenea schimbări, cât să şi definească un nou tip de
organizare a vieţii comunitare din parohie.
D ilem a societăţii urbane. S o luţii extreme

Unul din multiplele roluri ale Bisericii este să-l adu
că pe om din nou la originile sale. Faţă în faţă cu dezuma
nizarea, societatea trebuie să se retragă pentru a descoperi
sursa unui concept de umanitate în curs de dispariţie.
Această umanitate aflată pe pragul morţii, fie prin crimă,
fie prin sinucidere, este victima noului Leviatan. Această
maşină socială nouă reduce persoana umană la o sim
plă rotiţă dintr-un întreg, cauzând dispariţia individului
în oceanul umanităţii. Astăzi a fost întors paradoxul lui
Aristotel: azi numai generalul se bucură de existenţă, iar
particularul este obiect al ştiinţei. Este eliminat astfel su
biectul privit ca fiinţă sfântă legată de veşnicie. Persoana
devine un loc în care obiectul înlocuieşte subiectul, unde
„id” îl înlocuieşte pe „ego”.
N u am intenţia să enumăr metamorfozele dispariţiei
omului în utopic, în ideologiile contradictorii ale tim
pului nostru. Există o „utopia”, un delir raţionalist care
îl reduce pe om la o simplă rotiţă în cadrul unei maşi
nării. Apoi mai există o „anti-utopie” care demonstrează
incompatibilitatea personalismului cu perfecţiunea po
litică. Principalele curente ideologice moderne se ocupă
de o fiinţă colectivă abstractă, fără înfăţişare, nouă, dar
în acelaşi timp cu originea în mituri foarte vechi. Putem
vedea grandoarea, dar şi maleficul acestei noţiuni din
151
r
T
elementul comun care face legătura între aceste curente

filozofice. Şi de aici o consecinţă dureroasă: astăzi exis
tă cetăţeanul care moare. Distrusă de forţele centrifuge
care se opun unităţii, societatea are nevoie de un tip de
om pregătit să-şi asume partea de responsabilitate pentru
edificarea ei.
Trecutul creştinismului este bogat în astfel de „oa
meni mari” care au cizelat istoria continentului euro
pean. Cine sunt azi oamenii harismatici, cine sunt lu
minile orizontului religios? Iar ideea morţii omului este
simptomul care descoperă existenţa unei crize mult mai
adânci. Proclamarea morţii lui Dumnezeu şi, în conse
cinţă, şi a omului, este o ştire rea şi falsă: dacă omul ar fi
mort, atunci nu ar mai fi cine să conştientizeze acest lu
cru. Ceea ce este im portant nu e atât sloganul, cât proiec
tul general sub care se ascunde. Acest plan îl desfiinţează
pe om ca persoană, îl desparte pe subiect de acţiunea sa
şi de destinul său. Acest proces poate fi privit ca o fugă
de responsabilitate, ca un dezgust faţă de sine însuşi, ca
o turbare vădită datorată limitelor umane si > ca o frică
de moarte care acum devine preţul întregii transformări.
Fără îndoială, avem aici o profundă respingere a antro
pologiei creştine, al cărei model este persoana, o persoană
care compune parohia, dar care este, în acelaşi timp, un
produs al acesteia.
Marea dificultate a creştinului
> nu este aceea de a că-
dea în angelism, neglijând datoriile sale pământeşti faţă
de cetatea sa şi aproapele său, şi nici aceea de a fi absorbit
într-un activism în care spiritul evanghelic să fie înlătu
rat şi totul să se transforme într-o sociologie a ajutorului
mutual şi a solidarităţii umane. Este adevărat că la Ju
152
decata de Apoi Hristos ne va întreba despre modul în

care i-am tratat pe săraci, pe bolnavi, pe cei flămânzi ori
părăsiţi. Iisus merge atât de departe, încât se identifică
pe Sine cu aceştia şi identifică iubirea reciprocă drept o
caracteristică a ucenicilor Săi {In 15, 12). Dar în toate
acestea noi nu trebuie să pierdem din vedere iubirea faţă
de Dumnezeu. Fer. Augustin ne reaminteşte pericolul as
cuns în exercitarea lucrării sociale:
„Dacă îl iubeşti pe fratele tău, atunci îl vei iubi nu
mai pe acesta şi nu şi pe Hristos? Cum ar putea să fie
posibil? Dacă îi iubeşti pe membrii lui Hristos, atunci
îl iubeşti şi pe Hristos; dacă iubeşti pe Hristos, atunci
iubeşti şi pe Fiul lui Dumnezeu; dacă iubeşti pe Fiul lui
Dumnezeu, atunci iubeşti şi pe Dumnezeu Tatăl... Ast
fel, nu poţi împărţi iubirea... într-adevăr, dacă iubeşti
Capul, trebuie să iubeşti şi membrele”62.
Pentru o teologie urbană

în faţa acestei situaţii, parohiile trebuie să adopte
noi strategii pentru a-i cuprinde ecclesiologic şi pe cei
din afara ei, ca şi pe cei ce s-au m utat recent în limitele
ei geografice, integrându-i în comunitate, astfel ca aceştia
să se simtă membri ai aceluiaşi Trup al lui Hristos. Pro
cesul urbanizării este ireversibil. Oraşele mari ca acestea
de acum nu s-au aflat în obiectul analizelor sau studiilor
referitoare la parohiile ecclesiale. Din contră, a existat o
tendinţă în trecut, iar, din nefericire, această tendinţă mai
dăinuie şi astăzi, de a se vorbi într-un mod negativ cu pri
vire la oraş. Avem tendinţa să facem aceasta pentru că nu
62Epistolara Johannis Tractatus 10, 3; PL 35, 2055-2056.
153
cunoaştem în realitate oraşul. Iar preţul plătit este acela

că nevoile oamenilor sunt în mare măsură ignorate şi că
teologia noastră nu se adresează adecvat lumii urbane.
Teologia noastră tradiţională, cât şi abordarea pasto
rală, în special procesul evanghelizării, nu se concentrează
foarte m ult asupra mediului urban. Teologia noastră pas
torală s-a oprit undeva pe cale. încă nu a cercetat atent
problema urbanizării, problema oraşului mare, unde
avem de a face cu un nou tip de persoană, cu un nou tip
de caracter uman, care poartă toate caracteristicile mediu
lui înconjurător: legături de comuniune reduse şi necesi
tatea unei pietăţi personale cu scopul de a rezista dezinte
grării comunităţii şi a lumii profesionale impersonale, în
care individul este nevoit să trăiască şi să muncească.
Toate acestea ne obligă să regândim lucrurile pe
o bază teologică. Realităţile sociale şi seculare ale vieţii
umane moderne sunt dominante. Valorile de zi cu zi ale
lumii urbane nu pot fi ignorate, fiindcă ele îl afectează
adânc pe omul modern, atât trupul lui, cât şi sufletul lui.
Prin urmare, nu putem aborda chestiunea misiunii în
mediul urban cu o teologie care nu a dat cuvenita aten
ţie acestor valori. în acest caz cu siguranţă că atitudinea
noastră ecclesiologică va fi lipsită de succes, nefiind în
stare să le vorbim orăşenilor despre lucrarea mântuitoare
a lui Dumnezeu şi despre impactul liturgic al parohiei.
Cu alte cuvinte, nu ne vom putea adresa oamenilor trăi
tori în oraşe în anumite probleme, precum: participarea
la serviciile divine de duminica, participarea la Sf. Litur
ghie, iertare şi bucurie, dacă nu vom da acestor termeni
un sens pentru contextul existenţei lor, un sens faţă de
care să se poată identifica.
154
Parohia trebuie să cunoască diferitele aspecte schim

bătoare ale realităţilor urbane în care vieţuiesc creştinii.
Pentru a duce la bun sfârşit acest lucru, pot fi folosite
spre binele Bisericii descoperirile ştiinţei sociale. Dacă
Biserica trebuie să acţioneze în mediul urban, atunci tre
buie să cunoască oraşul şi pe locuitorii lui. Teologia tre
buie să înveţe să discute cu celelalte ştiinţe, în caz contrar
misiunea noastră în oraşe nu va avea succes. O simplă
propovăduire a Evangheliei în sensul tradiţional al cu
vântului nu mai este suficientă, nefiind de folos pentru
grija pastorală care trebuie dată locuitorilor urbani.
Slujirea pastorală la oraş pretinde cunoştinţe: cu
noştinţe teologice şi cunoştinţe despre realităţile urbane.
Suntem nevoiţi să ştim unde mergem, suntem nevoiţi
să cunoaştem
> lumea în care suntem trimişi. > Aceasta în-
seamnă că cei care sunt activi în slujirea pastorală de la
oraş trebuie să fie bine pregătiţi. Prin urmare, formula
este: fii mai întâi informat şi numai după aceea vorbeşte.
Aceasta a fost atitudinea Sf. Pavel la Atena. înainte de
a-L propovădui pe Hristos, s-a informat asupra condiţii
lor intelectuale, spirituale şi umane din Atena. A umblat
prin oraş săptămâni întregi, culegând informaţii, dis
cutând cu trecătorii în fiecare zi în pieţele oraşului {FA
17, 7). Slujirea pastorală în mediul urban presupune o
solidă teologie-ecclesiologie. Dacă nu, atunci s-ar putea
ajunge în situaţia asemănătoare cu cea a orbului care îi
conduce pe orbi.
Nici nu se mai pune acum problema dacă oraşul a
devenit deja un spaţiu în care Biserica şi parohia trebuie
să-şi concentreze activitatea; totodată nu mai încape nici
o îndoială că în viitor câmpul de misiune al Bisericii va
155
fi constituit cu precădere din mediul urban. Iar în faţa

tuturor acestor schimbări noi nu deţinem încă instru
mentele necesare. Pentru moment avem doar programe
sporadice, individuale, în stadiu incipient. Totuşi, preoţii
ar trebui să se întâlnească pentru schimburi de experienţă
şi să caute împreună planuri de viitor.
Oraşul devine un câmp de misiune şi va aduce nu
meroase descoperiri şi redescoperiri. De asemenea, ne face
din nou conştienţi asupra faptului că în zilele de azi Hris-
tos ne trimite în mediul urban şi, deci, că trebuie să des
coperim moduri noi de abordare alt pastoraliei, prin care
să asigurăm o slujire adevărată persoanelor pentru care am
fost chemaţi. Şi, pe lângă toate acestea, trebuie să fim con
ştienţi că misiunea nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu.
Noi suntem doar instrumentele Lui. Prin urmare, orice
faptă misionară din mediul urban trebuie să conţină măr
turisirea slavei lui Dumnezeu şi dragostei Lui faţă de fiii
Săi împrăştiaţi şi mutaţi de la ţară în oraşul mare.
Faţă în faţă cu atâtea schimbări rapide şi revoluţio
nare, cum îşi va putea găsi parohia rolul ei profetic? Cum
îşi va putea face auzită vocea în mijlocul unei asemenea
confuzii, frustrări şi derute? Biserica nu a oferit niciodată
un sistem gata făcut, precum medicina care are mijloace
gata pregătite pentru a vindeca orice rană. Credinţa creş
tină nu se închide în faţa cercetărilor umane; din contră,
se deschide lor şi le încurajează până la atingerea unor
dimensiuni de necrezut. Cârmuită de Sfântul D uh, Bi
serica învaţă cum să facă faţă schimbărilor impuse sub
presiunea istoriei.
C apitolul III
C ele trei fronturi pastorale
Tipul acela de slujire care pune accent doar pe par

tea spirituală, respingând orice fel de preocupare faţă
de ceea ce este lumesc, socotit a fi profan, fără valoare,
este unilaterală (monofizită). Noi trebuie să avem pururi
în minte că misiunea lui Hristos a fost îndreptată către
umanitate. Logosul a luat trup pentru a mântui condi
ţia noastră umană. Hristos a propovăduit împărăţia lui
Dumnezeu, a propovăduit im portanţa mântuirii noastre,
însă, în acelaşi timp, a vindecat, i-a mângâiat pe săraci,
i-a hrănit pe cei flămânzi. S-a împărtăşit de bucuria celor
din Cana, l-a înviat pe prietenul Său Lazăr din morţi.
Dubla natură a lui Hristos trebuie să ne pună pe gânduri.
Este superfluu să repetăm povestea Măriei şi a Martei,
ca şi când Maria ar fi fost mai contemplativă, iar Marta
mai lumească. Există momente în viaţa noastră când acel
„un lucru” despre care este vorba în Lc 10, 42 trebuie să
însemne o pâine şi un loc de muncă pentru şomer, un
acoperiş pentru cel fără de adăpost, sau securitate şi pro
tecţie pentru alţii.
Există trei domenii fundamentale, ori trei fronturi
sau accente în lucrarea pastorală: 1) intra, adică în interi
orul parohiei, 2) extra, în afara parohiei, şi 3) auto, adică
grija preotului faţă de sine însuşi.
157
Frontul intra-parohial
îi avem aici în vedere pe toţi cei care participă mai
mult sau mai puţin la cultul divin şi care menţin un anu
me contact cu viaţa liturgică a parohiei. Este necesară
o anume vigilenţă perpetuă pentru a-i păstra pe aceşti
credincioşi, cu atât mai mult cu cât nu este destul ca ei
să participe doar la Sf. Liturghie de duminică şi să arate
un anumit interes faţă de problemele parohiei. Preotul
trebuie să le reamintească tot mereu că a fi creştin nu i
presupune o existenţă statică, ci că progresul şi creşterea

duhovnicească sunt indispensabile. Tot ceea ce nu creşte
este condamnat de către natură să decadă.
Pentru Sf. Părinţi ai Bisericii cel mai mare duşman
este îngăduinţa prea mare faţă de sine:
„Când Awa Agathon a fost întrebat cu privire la în
găduinţa faţă de sine, el a răspuns că este ca o bătălie
mare care atunci când izbucneşte, oamenii fug, iar
roadele de pe copacii din apropiere se distrug com
plet... Şi când a fost întrebat din nou: «Este foarte
periculoasă?», a răspuns: «Da, nu este nimic mai peri
culos ca îngăduinţa faţă de sine însuşi. Ea pregăteşte
terenul pentru toate viciile, fiindcă elimină din suflet
frica de Dumnezeu»”63.
Dorotei din Gaza continuă:
„îngăduinţa faţă de sine însuşi ia multe forme: în vor
bă, în atingere, în vedere... Prin urmare, nu este nimic
mai periculos decât acest abuz de libertate, care este
temelia tuturor viciilor fiindcă nimiceşte respectul
altora, fiindcă alungă frica de Dumnezeu, generând
&Apo Agathon 1; P G 65, 10.

158
dispreţ. Exercitând această periculoasă libertate îm

potriva altuia, se ajunge la neruşinare şi obrăznicie,
se ajunge ca să se vorbească de altul de rău, în fine se
ajunge la lovituri”64.
Preotul trebuie să le reamintească credincioşilor tot
mereu că este necesară înaintarea continuă spre Dumne
zeu şi că nu este de-ajuns să-ţi admiri pietatea care nu îţi
este de nici un ajutor în urcuşul duhovnicesc. Lipsa de
activitate religioasă duce la formalism, ritualism, semne
ale unei ortodoxii superficiale, ai cărei aderenţi, deşi au
fost ani de-a rândul membri în comunitatea bisericească,
au rămas, totuşi, din punct de vedere duhovnicesc, ca în
urmă cu douăzeci de ani, fără să cunoască vreo creşte
re notabilă. Noi trebuie să înlăturăm cu totul asemenea
atitudini de complăcere. în aceasta constă problema şi
datoria profetică a preotului: să fie bineplăcut în ochii
lui Dumnezeu, şi nu în proprii săi ochi sau ai celor ai
familiei sale.
Frontul extra-parohial
Atragerea sufletelor încă neatinse de Evanghelie con
stituie o preocupare principală a preotului. Deseori noi
ne simţim foarte fericiţi atunci când vedem în fiecare
duminică locaşurile de cult pline. Cei care vin duminică
la Biserică devin izvorul bucuriei şi al mândriei noastre.
„Biserica mea a fost în această duminică mai mult decât
plină” spun unii triumfător. Dar ce se întâmplă cu ceilalţi?
Ei sunt majoritatea. Iar dacă statisticile spun că la biserică
vin 20% dintre creştini, atunci ce se întâmplă cu ceilalţi
64Discursul 4. Desprefrica de Dumnezeu.

159
80%? Biserica nu există doar pentru cei puţini care vin,

ci pentru majoritatea care e absentă, indiferentă, agnosti
că, anticlericală, ori cu următoarea pretenţie: „Eu mă rog
pentru mine acasă, aşa că nu am nevoie de biserică. Dar
ce, sunt cei care merg acolo mai buni decât mine?”
Pe aceştia noi trebuie să-i vizităm, iar aceste vizite
sunt necesare să fie înfăptuite cu răbdare, dragoste, pru
denţă, fără să se folosească un limbaj brutal, sever sau
mustrător, fiindcă altfel am putea distruge orice urmă de
speranţă pentru un contact viitor. Datoria noastră este
aceea de a deveni constructori de punţi, de a înţelege pro
blemele oamenilor, de a le împărtăşi aceste probleme, de
a le asculta argumentele. Nu este necesar să le dăm toate
răspunsurile dintr-odată. Faptul numai că ne „pierdem”
din timpul nostru ascultându-i, provoacă simpatie şi un
început de dragoste. Şi vom fi, desigur, apreciaţi. Apoi
nu este necesar nici să expunem de la bun început toate
cunoştinţele noastre teologice. N u se oferă celui bolnav
toată cantitatea de medicamente de la început, ci puţin
câte puţin, căci altfel l-ai ucide. De aceea, şi noi ar trebui
să le dăm puţin câte puţin, astfel ca ei să poată recepţiona
şi „digera” ceea ce le spunem.
Cea mai frecventă scuză pentru faptul de a nu merge
duminica la Biserică este aceea că există atât de mult de
lucru încât, practic, nici nu mai rămâne timp pentru a
se frecventa biserica. Un răspuns la acest argument a fost
dat de Sf. Vasile cel Mare. Comentând Ps 33, 1, „Bine voi
cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui
în gura mea”, el afirmă:
„Psalmistul pare să promită ceva imposibil, căci cum
se poate ca lauda lui Dumnezeu să fie pururea în gura
160
r
omului? Când omul este angajat într-o discuţie norma

lă cu altcineva, nu are în gura sa lauda lui Dumnezeu.
Atunci când doarme, el tace. Şi cum poate atunci să-L
laude pe Dumnezeu când mănâncă sau bea? La aceste în
trebări noi răspundem că mai există o altă gură în interi-
oarul omului, cea spirituală, gură care este hrănită atunci
când se împărtăşeşte de cuvântul vieţii, anume pâinea
care coboară din cer {In 6, 33). Referindu-se tocmai la
această gură, rosteşte psalmistul: «Gura mea am deschis
şi am aflat, că de poruncile Tale am dorit» {Ps 118, 131).
Chiar Domnul ne spune să ţinem gura noastră deschisă
pentru a primi din belşug hrana cea adevărată: «Deschi
deţi gura voastră şi o voi umplea» {Ps 81, 10). Gândul
lui Dumnezeu, existent din veşnicie şi pecetluit în partea
raţională a omului, se numeşte laudă lui Dumnezeu, de
oarece este totdeauna în suflet. Mai mult, potrivit sfatu
lui Apostolului, omul evlavios poate îndeplini orice lucru
spre cinstea lui Dumnezeu. Fiecare faptă, fiecare cuvânt,
fiecare lucru conţine puterea de a-L slăvi pe Dumnezeu!
Orice ar mânca sau ar bea cel drept, el face totul spre
slava lui Dumnezeu {1 Co 10, 31). Inima unui asemenea
om veghează chiar şi atunci când doarme, potrivit şi ce
lor spuse în Cântarea Cântărilor: «Eu dorm, însă inima
mea este trează» (5, 2). Fiindcă, de multe ori, visele din
timpul nopţii sunt imagini ale gândurilor noastre din
cursul zilei”65.
Slujirea îndreptată spre cei din „afară” necesită răb
dare şi iar răbdare, şi rugăciune pentru fiecare caz în par
te. Nici o sămânţă nu creşte de pe o zi pe alta. Are nevoie
65Omilia 16 la Psalmul 33.

161
de timp şi de condiţii favorabile. Ceea ce însămânţează

preotul, Dumnezeu binecuvintează. Misiunea nu este ni
ciodată a noastră, ci a lui Dumnezeu Care ne foloseşte pe
noi ca pe instrumentele Sale. De ajutor sunt şi grupurile
auxiliare de laici, ei putând vizita anumite persoane din
comunitate. Pentru a aduce turma înapoi la Biserică sunt
necesare: grijă pastorală şi zel misionar însoţite de o pre
gătire exigentă.
Frontul interior
Ocupându-ne prea mult de turmă riscăm să trecem
în uitare propria noastră viaţă duhovnicească. Propovă
duind altora, sfatuindu-i pe ceilalţi, putem uita să acor
dăm hrana necesară propriilor noastre suflete. Faptul că
suntem deseori felicitaţi pentru predicile noastre duc la
o flatare egoistă, constituind, deci, capcane ascunse. Pre
otul care are tendinţa de a socializa în mod excesiv riscă
să neglijeze identitatea sa clericală şi să piardă din vedere
faptul că aparţine tuturor. în ceea ce-i priveşte pe preoţii
mai tineri, relaţiile necontrolate, uşoare, avute cu unele
persoane sau familii pot constitui un pericol serios pen
tru securitatea lor duhovnicească. N u ar trebui să uităm
că numeroşi ar fi atunci cei care l-ar privi pe acest preot
mai degrabă ca pe un „tip drăguţ”, decât ca pe un slujitor
al lui Dumnezeu care are menirea să-L slujească mai întâi
pe Acesta, şi mai apoi pe oameni.
Unde ar trebui să fie aşezate atunci relaţiile? Este
destul de dificil să faci o distincţie clară. Mult depinde
de precauţiile pe care le ia un anumit preot. Iar în cazul
în care persistă asemenea influenţe, atunci ar trebui cerut
sfatul unui preot apropiat, sau al unui duhovnic adevărat.
162
Trebuie ca să discutăm asemenea probleme între noi în

mod cinstit. Dacă nu, atunci devenim preoţi izolaţi care
pot cădea în greşeli grave. Vechiul Testament ne reamin
teşte plin de înţelepciune: „O persoană fără sfătuitor este
lipsită de ajutor”. După ultimul război mondial numeroşi
preoţi romano-catolici care au lucrat ca „preoţi-munci-
tori” au sfârşit prin a deveni „muncitori-preoţi”. Fer. Au
gustin urmează, în ceea ce priveşte autoritatea preoţiei,
liniile principale ale Părinţilor Capadocieni, după care
conceptul de preot este similar cu cel de slujitor, adică
disponibil să răspundă nevoilor comunităţii. El cunoştea
cu siguranţă faimosul şi răspânditul text de la Sf. loan
Gură de Aur privitor la caracterul „înfricoşător” al preoţi
ei, şi de aceea nu a încetat niciodată să repete că, în timp
ce episcopul este dator să slujească şi să fie la dispoziţia
credincioşilor, aceştia din urmă au datoria să asculte de
episcop: „Vorbesc în prezenţa lui Dumnezeu; nu caut alt
lucru decât mântuirea voastră. De câte ori nu am deplâns
păcatele fraţilor noştri? Sufăr pentru ei. Sufletul meu este
chinuit, iar uneori eu îi şi mustru. Ii iau ca martori pe toţi
cei care îşi amintesc predicile mele. De câte ori nu au fost
certaţi fraţii mei păcătoşi, chiar certaţi violent?”
Augustin îşi exprimă gândurile cu o vigoare neobiş
nuită. Astfel, în timp ce se scuza înaintea proconsulului
Apringius pentru faptul de a fi inoportun în ochii unora,
el declară că este inspirat de dorinţa cinstită de a ajuta
Biserica încredinţată lui şi spre folosul căreia este che
mat să lucreze cât poate de bine. în acest sens doreşte să
slujească, nu să comande66. într-o predică ţinută la Car-
66Epistola 134, 1.
163
T
tagina în anul 412 cu ocazia instalării sale ca episcop, el

declară că principala sa problemă este dubla responsabili
tate: „Noi suntem conducătorii, dar şi servitorii. Noi po
runcim, însă în măsura în care ştim că este folositor ceea
ce spunem”67. Când a fost hirotonit episcop s-a adresat
oamenilor cu următoarele cuvinte: „Ajutaţi-ne prin ru
găciunile şi ascultarea voastră pentru ca să aflăm bucuria,
însă nu de dragul de a vă porunci, ci pentru a putea să vă
facem vouă bine”68.
Formula augustiniană care exprimă atât de bine
conceptul evanghelic despre autoritate a rămas regula de
aur în Apus:
Este ştiut faptul că cei care conduc ocupă posturile lor
în scopul de a trata interesele celor subordonaţi lor, totuşi
ei nu caută pe nici o cale să-şi exercite autoritatea lor în
propriul lor avantaj, ci în acela al oamenilor pe care îi slu
jesc. Oricare persoană împuternicită cu autoritate şi care
nu caută altceva decât satisfacerea propriului său interes
trebuie considerată că se hrăneşte pe sine şi nu turma sa69.
Folosind, în general, termenii servus Dei şi servireo,
Augustin nu se referă deloc la un fel de serviciu social în
sensul modern, dar nici la o simplă diakonia. Din con
tră, aceşti doi termeni trebuie înţeleşi intr-un sens ascetic
cu referire la persoana care duce o viaţă spre slujirea lui
Dumnezeu. Aceşti termeni au fost folosiţi în acest sens
chiar de către papa Grigorie cel Mare70.
67Sermo Guelferb, 32, 3.

68Sermo 340, 1; PL 38, 1484, vezi, de asemenea, Caesarius
232, 3.
69Sermo 44, 2, 41.
70Vezi Regula 1, 6; PL 77, 34c
164
Sf. loan Gură de Aur a dezaprobat orice concept

static al preoţiei. Oricare ar fi funcţia deţinută de un cle
ric, el nu este pur şi simplu un „săvârşitor” al slujbelor
liturgice. Declinul liturgic apare atunci când comunita
tea este invadată de ritualism şi formalism, dar în primul
rând atunci când slujitorul este dominat de către acestea.
Comentând sfatul dat de Apostolul Pavel lui Timotei, Sf.
loan Gură de Aur spune:
,Aceşti proestoi trebuie să urmeze cele spuse de Iisus:
«Păstorul cel Bun trebuie să-şi dea viaţa pentru oile
sale». Prin urmare «a conduce bine» trebuie să fie înţe
les tocmai în această perspectivă. Oare, nu au nevoie
cei care pretind să aibă un post uşor să fie învăţaţi şi
instruiţi asupra responsabilităţii lor? Fiindcă Sf. Pavel
recomandă chiar lui Timotei: «Ia aminte la tine însuţi
şi la învăţătura ta; stăruie în ele, căci făcând aceasta te
vei mântui - şi pe tine şi pe cei ce te ascultă» (1 Tim 4,
16). Un asemenea slujitor trebuie să audă numeroase
critici; unul vorbeşte despre el ironic, altul are cuvinte
amare referitoare la memoria lui şi la modul de com
punere a predicii. Prin urmare, are nevoie de o mare
putere pentru a îndura toate aceste lucruri. învăţătura
are un mare impact pentru edificarea Bisericii şi este
de mare importanţă că preoţii învaţă, căci fără această
învăţătură a preotului multe lucruri ar fi ameninţate
să dispară în Biserică. Printre atâtea alte virtuţi, pre-
. cum blândeţe, smerenie, purtare ireproşabilă, sluji
torul trebuie să fie, de asemenea, şi învăţător. Şi să
nu-mi spui că Sf. Pavel se referă aici doar la exemplul
său viu. Ce cuvânt trebuie să aibă preotul? Nu unul
superficial, nu un limbaj bombastic, ci un cuvânt plin
165
de duh, plin de înţelepciune şi inteligenţă. Nu trebuie

să vorbească într-un stil artificial, într-un mod sofisti
cat, ci cu idei adânci şi cu experienţă”71.
în legătură cu folosirea de către Sf. Pavel a titlului de
presbyter, Sf. loan Gură de Aur admite că în acest caz par
ticular el nu se referă la funcţia preoţească, ci la bătrâni,
la presbyteroi, însă nu în rang, ci în vârstă, fiindcă cei ti
neri sunt mult mai supuşi păcatului decât cei în vârstă72.
71în Epist. 1 Ad Tim. Homil. 15, 2; PG 62, 581-582.

72Ibid., 582.
166
C a p it o lu l IV
F o c a r u l T e o lo g ie i pr a c t ic e
Misiunea lui Hristos este exercitată de către întreaga

Biserică şi de către cler. Preotul nu este un super-creştin,
aşezat deasupra celorlalţi credincioşi. El este un creştin
botezat, singura diferenţă faţă de ceilalţi creştini fiind
aceea că lui i s-a încredinţat o slujire specială şi o harismă
a Sf. Duh. Ştim din epistolele pauline şi din istoria bise
ricească faptul că a existat o varietate de slujiri adaptate la
necesităţile locului şi ale timpului.
Hristos a fost cel dintâi diacon. A asociat la aceâstă
funcţie a slujirii întregul trup al Bisericii şi preoţii cărora
le-a acordat funcţii speciale. Această slujire continuă a
Domnului înviat are loc prin puterea Sf. Duh. Fiecare
membru al Bisericii primeşte darurile Sf. Duh, daruri
care îi orientează viaţa spre slujirea dăruitoare de sine
către Dumnezeu şi lume. Misiunea poporului lui Dum
nezeu - a laos-ului - este realizată în mod esenţial în miş
carea către Dumnezeu prin cult şi mişcarea către lume
prin mărturia şi prezenţa creştinilor. In cultul ei, Biserica
stă înaintea lui Dumnezeu ca un pars pro toto al între
gii lumi, aducând mulţumire şi fiind întărită în credinţă
prin viaţa liturgică. Laos-ul, laicii se bucură de o preoţie
generală, „regală”, manifestată prin construirea activă a
comunităţii de cult.
Există în prezent o nemulţumire şi stânjeneală cu
privire la modelele de muncă pastorală moştenite din tre-
167
cut. Unele modele clasice tind să-l izoleze pe cel botezat

de lume, iar pe cleric de parohie. Este necesar ca să existe
în cadrul societăţii pluraliste şi industriale de azi o mai
mare diversitate de modele de activitate pastorală. Iar res
ponsabilitatea o împărtăşesc în mod comun atât clericii,
cât şi laicii. Nu avem nevoie de o definiţie simplă, în-
tr-o singură propoziţie, a activităţii pastorale. Asemenea
definiţii nu oferă, de obicei, niciun ajutor pentru com
plexitatea disciplinei. Dar, ceea ce avem nevoie este o re
înnoire şi un proces integral de a pregăti preoţi - păstori
buni, acceptaţi, atât de Dumnezeu, cât şi de comunitate.
Form area pastorală

De mai mult de un deceniu auzim despre o „criză”
în viaţa Bisericii creştine. O „criză” a modului în care
trebuie să ţinem legătura cu tineretul, o „criză” de inten
ţie în instaurarea dreptăţii sociale, o „criză” de vocaţie,
o „criză” a câmpului de misiune, ca să nu mai spunem
de „criza” credinţei şi a exprimării acesteia. Noi criticăm
societatea care evoluează prea repede, noi criticăm lipsa
unei iubiri părinteşti şi a disciplinei, noi criticăm nere
uşita din trecut de a obţine pacea, respectul faţă de om,
securitatea şi ordinea, noi criticăm o atitudine religioasă
conservativă. Insă în spatele acestor „crize” se ascund al
tele la care spiritualitatea ortodoxă poate da un răspuns.
Toate acestea conduc la două întrebări fundamentale:
cum poate susţine cineva în această lume a suferinţei că
Dumnezeu este iubire? şi că dacă Biserica există în prin
cipal pentru a mântui sufletele, atunci ce înseamnă, de
fapt, această mântuire a sufletelor?
168
Secole de-a rândul Biserica a afirmat cu tărie (mă

refer la toate Bisericile) că aceste întrebări sunt proble
me ale „credinţei” şi, deci, că nu pot avea răspuns logic.
Atunci nu este de mirare că Biserica a fost acuzată că pro
mite ceva ceresc, întorcând spatele satisfacerii necesităţi
lor fundamentale şi urgente ale omului. Crizele prezente
ar fi putut fi evitate dacă s-ar fi încercat o definiţie şi ex
punere mai atentă a „credinţei”, mai pe înţelesul comun
al oamenilor şi mai puţin mistică.
Modul clasic de abordare, care e destul de inclusiv,
este de a demonstra că Dumnezeu este iubire din cauză
că L-a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos în lume pentru a
mântui pe cei păcătoşi. Această abordare inversează or
dinea proprie de a trata subiectul. Evanghelistul a putut
scrie aceste rânduri numai pe temeiul întâlnirii sale perso
nale cu Mântuitorul Hristos. Pentru cel care nu L-a putut
cunoaşte pe Iisus Hristos, cel care nu I-a putut cunoaşte
blândeţea, sensibilitatea, iubirea Sa pentru pace, necru-
ţarea ipocriziei, fidelitatea sa statornică şi toate celelalte,
deci pentru această persoană afirmaţiile de mai sus sunt
Iară sens şi banale. Pentru mine chiar citirea Evanghelii
lor este lipsită de sens dacă ele nu evocă oameni reali în a
căror viaţă este reflectat Iisus Hristos. Atunci inima mea
se deschide acţiunii harului, asemenea inimii lui Pavel
după martiriul lui Ştefan. Oamenii care sunt convinşi,
asemenea celor din epoca post-testamentară, că învăţă
tura şi calea lui Iisus sunt cele mai bune nu au nevoie să
fie teologi; probabil că astfel de oameni ar defini credinţa
nu ca o „părere”, ci ca pe o „convingere”. Intr-adevăr, un
cor de voci declară de la amvonuri necesitatea creştinilor
de a sfinţi nu doar zilele de duminică, ci fiecare zi din
169
1
săptămână, şi de a încerca în orice mod să-L urmeze pe

Hristos; totuşi, motivaţia este adesea prea şubredă. Aici
intervine rolul suferinţei. Psalmistul îşi exprimă credinţa
ferventă în Dumnezeu pe o cale poetică, cântând elibe
rarea sa de păcat şi tristeţe. Numai atunci când realizăm
ce înseamnă să primeşti o mână de ajutor în momente de
restrişte, putem înţelege ce ar însemna această experienţă
pentru altul. Doar atunci putem fi cu adevărat motivaţi
de asemenea fapte înalte, rămânând totuşi smeriţi. Astfel,
David a putut cânta bucuria şi recunoştinţa sa înaintea
lui Dumnezeu datorită experienţei sale personale:
„Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea. Domnul este
întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu;
Dumnezeul meu, ajutorul meu, voi nădăjdui spre
Dânsul; Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi
sprijinitorul meu. Lăudând, voi chema pe Domnul, şi
de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi” (Ps 17, 1-4).
S.O .S. - Save our souls (= salvează sufletele noastre)
este semnalul internaţional de cerere de ajutor din ziua
de azi. Este ca şi cum doar prin asemenea strigăte s-ar
realiza întreaga dimensiune a problemei „salvării sufle
tului”, adică oportunitatea de a creşte ca persoană, de a
termina o acţiune în societate, de a ajuta pe alţii. Sfatul
sfinţilor, al asceţilor, al părinţilor din pustiu „de a trăi fi
ecare zi ca şi când ar fi ultima” are drept scop tocmai aşe
zarea lucrurilor din această perspectivă. Este o problemă
de intuiţie şi nu de definiţie teologică. Intuiţia este aceea
care pune forţele latente ale dragostei în mişcare, nu ne
sfârşitele conferinţe despre sensul abstract al dragostei.
Repet, în cele mai multe campanii de reînnoire religioa
să, valorile au fost inversate: dragostea este considerată
170
ca precedând credinţa, şi nu invers. „Gustaţi şi vedeţi

că bun e Domnul”. Mărturisirea lui Petru despre Iisus
ca fiind identic cu Mesia a venit doar după luni de zile
de viaţă alături de Iisus, tămăduitorul şi Fiul cel iubit al
Tatălui, aşa cum El S-a revelat după nopţi de rugăciune
continuă, la care au asistat de departe Apostolii. Această
stare nu este diferită nici astăzi.
Motivaţia pentru misiune este orientată atât către
Dumnezeu, cât şi către om. Către Dumnezeu, pentru că
ea caută să salveze creaţia cea mult iubită de Tatăl de la
pervertire şi distrugere. Către om, fiindcă hrănirea, îm-
brăcarea, vizitarea celor închişi ar putea fi singura cale de
a salva sufletele disperate de la actul final al dispariţiei.
Un apel logic poate fi făcut la experienţa şi intuiţia noas
tră personală cu privire la bucuriile şi agoniile creaţiei, la
ispitele disperării. Pe de altă parte, formula „din cauză
că Iisus a spus aşa”, se pare că nu are greutate. Totuşi,
toate acestea au rămas premiza fundamentală pentru o
propovăduire atât de îngustă şi lipsită de imaginaţie, în
care metoda lui Iisus este trecută cu vederea, iar modul
de abordare a cuvântului Evangheliştilor este cel legalist.
Nu mai este de mirare acuzaţia că Biserica tratează pe
credincioşii săi ca pe nişte copii mici şi iresponsabili, şi
nu ca pe adulţi cu judecată.
Im plicare socio-politică
Din cele de mai sus pot fi sesizate atitudini mai efici
ente pentru pregătirea pastorală, iar cele greşite pot fi evi
tate. S-au auzit deja voci spunând că hrănirea, îmbrăcarea
şi vizitarea celor închişi nu ar trebui să ia locul ajutorului
acordat de către stat, ci că Biserica ar avea menirea să
171
arate cum ar trebui să fie acestea îndeplinite, nu în ceea

ce priveşte organizarea, ci, desigur, în ceea ce priveşte spi
ritul pe care ar trebui să-l însoţească. Societatea prospe
ră are nevoie întotdeauna să i se reamintească faptul că
bucuria şi creativitatea, talentul individual şi potenţialul
naţional nu trebuie să fie concepute ca provenind sau
conducând la bogăţia materială, ci că ele sunt superioare
acestei bogăţii. Aici se ciocnesc din nou cele două vechi
puteri - Dumnezeu şi Mamona - , iar Biserica nu poate
să spere să diminueze această confruntare de vreme ce
există o opoziţie masivă din partea unor interese. Singu
rul mod este acela de a convinge pe magnaţii industriei
(industria de arme, în special) să convertească industriile
mai profitabile în folosul fericirii omeneşti. Cu toate că
prioritatea majoră se dă stimulării acţiunii caritative şi în
drumării individuale, educaţia pastorală trebuie să ducă
la implicarea în aşa-zisele mişcări socio-politice. Este cu
noscut că acestea, oricare ar fi intenţia lor, sunt totdeauna
predispuse la manevrări şi exagerări, ceea ce uneori creea
ză nedreptăţi noi. Biserica locală poată să devină ea însăşi
victima involuntară a unor asemenea interese sectare, ca
să nu mai vorbim de riscul de a se alinia unor organisme
care sunt, din punct de vedere politic, ostile acestor miş
cări. Desigur, nu aceasta este calea de a practica mântuirea
tuturor. De aceea, Biserica trebuie să reziste presiunii de
a fi socotită similară unor altor grupuri seculare: Biserica
este un corp - Trupul lui Hristos - în sens sacramental,
în sens mistic şi ecclesiologic, dar acest corp nu trebuie
înţeles în sens de corporaţie seculară sau de partid politic.
Teologia (ecclesiologia) are datoria de a clarifica această
problemă în rândul credincioşilor. Insă influenţa pe care
172
o deţine asupra lumii din afară trebuie să fie exercitată nu

prin propagatori, ci prin exenţiple. Creştinismul se ridică
aici contra oricărei forme de ideologie lumească.
învăţăturile lui Iisus Hristos au o aplicare foarte con
cretă; iar acesta trebuie să fie scopul principal al mişcării
misionare şi evanghelice. Când Biserica aude strigătul de
revoltă: „toată lumea este un teatru”, atunci trebuie să fie
în stare să răspundă: „toată lumea este o şcoală”, o antica
meră în casa marelui împărat, o anticameră în care talen
tele sunt exercitate în plinătatea lor, ca anticipare a lumii
care va să vină, şi nicidecum îngropate în lupte sociale
adesea trecătoare şi neputincioase. Parabola talanţilor ar
fi putut să fie scrisă şi pentru timpul şi epoca noastră şi,
de fapt, ea constituie, împreună cu parabola datornicu
lui, un aspect specific al învăţăturii lui Iisus, învăţătură
de care lumea are atâta nevoie astăzi.
Concluzie
Iisus a făgăduit Apostolului Petru că puterile iadului
nu vor birui Biserica, de aceea nu trebuie să ne pierdem
încrederea în faţa profeţiilor dezastrului. Totuşi, este ne
voie de o oarecare reflecţie şi clarificare, mai ales în ce pri
veşte prerogativele tradiţionale ale Bisericii şi, mai ales,
acolo unde misiunile Bisericii, în toate instituţiile şi or
ganizaţiile acestora, au devenit obiectul unor schimbări
revoluţionare. în asemenea caz, este de cea mai mare im
portanţă ca Biserica să insiste asupra purităţii motivelor
de a acţiona atât în interiorul ei, cât şi în afară. în acest
scop, Biserica trebuie să obţină un oarecare grad de inde
pendenţă, atât faţă de Stat, cât şi faţă de fracţiunile care
sunt contra Statului. Evenimente recente arată deja că
173
acolo unde acest lucru nu este posibil, mesajul Evangheli

ei este obstrucţionat, restrâns. Deşi doreşte să recomande
reforme educaţionale, Biserica n-ar trebui, totuşi, să cadă
în capcana flatării şcolilor publice sau să rivalizeze cu ele,
înfiinţând şcoli paralele bisericeşti, ci ar fi mai bine ca
să creeze asociaţii, platforme de dezbateri şi „universităţi
populare” unde marile lecţii reţinute din istorie, ştiinţă,
literatură, filozofie şi arte să poată fi analizate şi promova
te, Iară ca prin aceasta instituţiile de educaţie existente să
fie respinse. Mai presus de orice, Biserica este chemată să
promoveze educaţia familiei şi terapia morală, căci fami
lia este celula de bază a societăţii. Chiar indivizii cei mai
independenţi sunt influenţaţi şi marcaţi de familiile lor.
Tocmai în acest domeniu interesele Statului şi ale Biseri
cii coincid, putând deveni, astfel, parteneri valizi.
In final nu este prea mult să sperăm că dacă vom
încerca să îndreptăm relaţiile distorsionate ale oameni
lor cu Dumnezeu sau cu membrii familiilor lor, atunci
Tatăl Cel mult-milostiv ne va întări şi va ajuta El însuşi
la îndreptarea lucrurilor. Atunci oamenii vor gravita in
stinctiv spre forme de slujire care exprimă cel mai bine
minunea acestei relaţii; iar „crizele” liturgice împreună cu
„crizele” de vocaţie vor fi lucruri aparţinătoare trecutului.
C a p it o l u l V
I m po rta n ţa Pa st o r a le i
ÎN ÎN V Ă Ţ Ă M Â N T U L T E O L O G IC
D isciplina Teologiei Pastorale subestim ată în pro

gramele de studiu pentru sem inarii
Disciplina Teologiei Pastorale a fost minimalizată
şi marginalizată nejustificat de către anumiţi teologi din
ultimele decenii. Ceea ce-i interesează pe ei este Teologia
Sistematică, Istoria bisericească, Filozofia religiei, ori Te
ologia Biblică. Poate tocmai această atitudine este cauza
pentru care Teologia Pastorală şi-a pierdut poziţia tradi
ţională şi onorabilă din programa de studiu a facultăţilor
de teologie. Investigarea, anchetarea şi contestarea anu
mitor activităţi pastorale, întrebarea „din ce cauză este
aceasta şi din ce cauză cealaltă” ne ajută să întrezărim în
spatele acestor activităţi anumite doctrine şi, mai presus
de toate, o ecclesiologie. Oare, nu ar fi un gest ecumenic
dacă am introduce în Comisia Credinţă & Constituţie
discuţii cu privire la noile metode de slujire sau la via
ţa comunitară, la cooperarea dintre femei şi bărbaţi, la
comuniunea şi reînnoirea euharistică, şi la nevoia unei
mai mari spiritualităţi în zilele noastre? Consultările
pregătitoare pan-ortodoxe de la Geneva au făcut impli
cit referiri la aceste probleme acute, chemând întreaga
familie ortodoxă să studieze căi pentru dezvoltarea unei
175
vieţi parohiale locale mai bune. Aşa este cel mai corect
să se procedeze: să se ia în considerare natura Ortodoxiei
contemporane, inclusiv cea din diaspora, Ortodoxie care
este înconjurată de o complexitate tot mai accentuată şi
de tot mai numeroase controverse.
Preoţii suferă de numeroase frustrări, chiar şi atunci
când investigează principala lor sarcină şi, în fond, na
tura slujirii lor sacerdotale. Există o alarmantă criză de
„identitate” a preoţiei, iar urmările acesteia se pot vedea
în penuria de preoţi şi pregătirea sub standardul preconi
zat al candidaţilor la preoţie. Nu putem oferi răspunsuri
uşoare sau formule facile, ci gânduri simple, luate din
scrierile Sf. Părinţi cu privire la aspectele sus-amintite.
N u subestimez importanţa pe care o acordă unii oameni
unor subiecte, cum ar fi participarea laicilor în Sf. Litur
ghie sau a femeilor în preoţia sacramentală. Este necesar
însă de ceva mult mai presus decât acestea.
N atura tainică a Bisericii

Preluând cele de mai sus, se profilează o întrebare
privitoare la natura Bisericii, o problemă foarte la modă
şi „intelectuală” din ziua de azi. Am încercat deseori să
dau o anumită descriere Bisericii, dar este mult mai uşor
să faci o descriere a propriei case. Pot să-mi exprim sen
timentele cu privire la călătoriile sau la vizitele mele, dar
atunci când abordez problema Ecclesia sunt obligat să mă
opresc. Cu respect adânc şi cu o teamă evlavioasă deschid
Noul Testament şi citesc ceea ce a scris Sf. Pavel:
„Mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, mi-a fost dat
harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia lui
176
Hristos, de nepătruns, şi să descopăr tuturor care este

iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu,
Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca înţe
lepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă
cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâ-
niilor, în ceruri, după sfatul cel din veci, pe care El l-a
împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru” {Ef3, 8-11).
In aceste versete Sf. Pavel doreşte să arate că Hristos
l-a binecuvântat pe el, un om smerit şi nevrednic, să do
bândească lumina cunoştinţei despre taina şi planul lui
Dumnezeu, adică Biserica Sa. Acest plan a fost ascuns de
Dumnezeu veacuri de-a rândul, chiar înainte de creaţie.
Aici vedem afirmată elocvent şi deschis Taina tainelor,
întruparea Logosului, Care a devenit unul ca noi. Astfel,
prin Biserică noi putem înţelege extinderea dragostei, a
milostivirii şi a înţelepciunii divine în folosul devenirii
întru bine a omului şi pentru reîntoarcerea lui la starea
pre-adamică. Nicicând altcândva nu Şi-a mai manifestat
Dumnezeu milostivirea Sa ca în misiunea mântuitoare si )
sfinţitoare a Bisericii. Din acest motiv, chiar îngerii do

resc să înveţe taina captivantă a iubirii lui Dumnezeu, aşa
precum spune şi Sf. Petru:
„Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nos
tru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învi
erea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou,
spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîn
tinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei ce
sunteţi păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă,
spre mântuire, gata să dea pe faţă în vremea de apoi.
întru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să
fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pen-
177
tru puţină vreme, pentru ca credinţa voastră încercată,

mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit
prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre
cinste, la arătarea lui Iisus Hristos. Pe El, Iară să-L fi
văzut, îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi
credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită,
dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufle
telor. Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au
cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au prooro
cit despre harul ce avea să vină la voi. Cercetând în care
şi în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era
întru ei, când le mărturisea de mai înainte despre pati
mile lui Hristos şi despre măririle cele de după ele. Lor
le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi
slujeau ei aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin
cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din cer, v-au propovă
duit Evanghelia, spre care şi îngerii doresc să privească.
Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru,
trezindu-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care vi se va
da vouă la arătarea lui Iisus Hristos” (1 Ptr 1,3-13).
Asemenea subiecte, precum reînnoirea Bisericii,
unitatea Bisericii şi unitatea umanităţii, viaţa sacramen
tală, catehism, misiune, mărturisirea lui Hristos în ziua
de astăzi, convertirea - metanoia, pregătirea unor preoţi
eficienţi, mărturia activă - martyria, „mişcarea în pasul
vremii”, sunt, înainte de toate, în relaţie cu sentimentul
nostru de umilinţă, de totală sinceritate, cu rugăciunea
intensă şi setea spirituală.
Neatenţie acordată Teologiei Pastorale

Devalorizarea Teologiei Pastorale în multe facultăţi
de teologie are urmări dezastruoase atât pentru abordarea
178
slujirii preoţeşti, cât şi pentru ţelul principal al Teologiei

înseşi. înainte de toate, care este scopul predării în şcoli a
dogmaticii, a istoriei dogmelor, a istoriei religiei, a istoriei
bisericeşti, a ermineuticii, a apologeticii etc.? Nu este toc
mai acela de a le lega, a le conexa şi de a le pune în practică
în viaţa creştină? Iar până acum aceasta a fost un teribil
eşec, fiindcă, în timp ce studenţii audiază prelegerile bri
liante ale unor profesori remarcabili, ei nu sunt, deseori,
în stare să aplice implicaţiile acestor învăţături la realita
tea vieţii, neputând, astfel, să-şi concretizeze mesajul lor
în timpul pastoraţiei de mai târziu. Această slăbiciune nu
este întâlnită doar la teologii ortodocşi, ci, într-un mod
egal, şi la neortodocşi, care au aceeaşi atitudine, tinzând
să vadă în pastoralia sora mai mică în familia teologică şi
partenerul marginalizat în şcolile teologice (Uneori aceas
tă disciplină vitală a fost încredinţată unor suplinitori în
întregime necalificaţi, care au introdus în cursul lor îm
prumuturi din alte discipline, producând, de la sine înţe
les, insatisfacţia şi uneori chiar ironia studenţilor).
Toate ramurile teologiei necesită un tratament egal,
în special acelea care au ca scop ajutarea celor ce urmează
să devină preoţi să practice şi să înveţe aspectele funda
mentale ale credinţei creştine. Sf. Părinţi au fost, cu si
guranţă, teologi renumiţi, în sensul că au putut înţelege
dogma întrupării lui Dumnezeu şi Taina Sfintei Treimi.
In acelaşi timp însă, s-au distins într-un mod egal şi ca
monahi cu o viaţă contemplativă. Ei şi-au petrecut ani
şi ani de zile în tăcere şi rugăciune, alături de alţi ere-
miţi smeriţi, locuitori ai pustiei. Ei au fost, de asemenea,
preoţi în oraşe aglomerate, şi în cadrul unei asemenea
slujiri grele şi supraîncărcate ei au expus şi abordat marile
179
"1
teme ale mântuirii. Toate predicile lor dogmatice, şi chiar

şi apologiile redactate pentru a apăra credinţa împotriva
ereziilor, au fost motivate doar de o pură pasiune pasto
rală. Comentariile lor mişcătoare privitoare la Euharistie
sau la celelalte servicii divine ar trebui privite în contex
tul grijii şi al preocupării pastorale de a face viaţa liturgică
mai plină de sens, de a o transforma într-o realitate vie
şi înţeleasă, la care credincioşii să participe cu toţii activ
şi să devină co-celebranţi cu principalul liturghisitor. Pe
această bază ar trebui să revizuim opiniile noastre privi
toare la pastoraţie. Noi dorim, înainte de toate, ca stu
denţii noştri teologi să vadă legăturile dintre teologie şi
viaţa sacramentală a parohiei. In al doilea rând, dorim să
evităm viziunea exclusiv academică, ca şi când Teologia
Dogmatică ar fi doar un exerciţiu dialectic, pentru a în
văţa, de exemplu, despre conflictele hristologice care au
avut loc între teologii din trecut.
Atenţia inadecvată acordată Teologiei Pastorale a ca
uzat mari stricăciuni, iar azi vedem cum teologi învăţaţi
şi bine informaţi în criticismul istoric al Evangheliei nu
sunt, uneori, capabili să pună în practică toate aceste fru
moase lucruri pe care le-au învăţat. Ei prezintă deficienţe
în aria cultului şi a practicii liturgice, în a rosti predici
bune, acestea fiind deseori plictisitoare, irelevante, fără
legătură cu realitatea sau cu problemele personale ale as
cultătorilor. De câte ori nu sunt condamnaţi membrii
parohiilor noastre să le asculte, să se uite la ceas, să se în
trebe nerăbdători când va încheia acest predicator sofist.
Rezultatele unei asemenea pastoralia sărăcite sunt
văzute şi în viaţa liturgică şi duhovnicească deplorabilă
din parohiile noastre de azi. Avem parohieni care cunosc
180
puţine lucruri despre credinţa lor, fac confuzie între Tra

diţie şi tradiţii, amestecă ceea ce nu este important cu ceea
ce este esenţial, spiritul canoanelor cu litera lor. Deseori,
teologii noştri oferă dintr-odată Omega credinţei, fără a
cerceta nivelul duhovnicesc şi creşterea religioasă a comu
nităţilor lor şi fără a-i învăţa, mai întâi, ABC-ul. Atunci
este inevitabil să avem atât de mulţi creştini „nedezvol
taţi”, „needucaţi” şi „iliteraţi”, deşi cei mai mulţi dintre ei
pot să participe regulat la slujbele noastre. Formalismul şi
fixismul sunt simptomele stridente ale acestui fapt.
N oi nu suntem înzestraţi cum se cuvine pentru tur

ma noastră
Pastoraţia semnifică mai mult decât ceea ce indică
termenul. Nu este o simplă relaţie clasică, tipică şi statică
din cadrul vieţii parohiale. De obicei, preotul consideră
ca de la sine înţeles că turma poate mărşălui cu uşurinţă
pe calea cea grea şi îngustă a vieţii creştine. Cu o anumită
naivitate crede că fiecare poate să purceadă pe această cale
fără dificultate, chiar şi numai după ce a ascultat câte
va sfaturi pioase şi predici încurajatoare. Insă o asemenea
presupunere dovedeşte o gravă ignoranţă în ceea ce pri
veşte natura umană care manifestă, mai degrabă, rezisten
ţă sau refuz deschis de a urma, teamă stridentă sau ascun
să, incompetenţă în momentele de entuziasm (în care face
promisiuni generoase), ca după o vreme să se retragă de pe
cale sau din bătălie. Căderi ca acestea sunt menţionate şi
de Sf. Pavel, atunci când se referă la unii din ucenicii săi
care încep să dea dovadă de slăbiciune duhovnicească sau
lipsă de dorinţă în a continua. De asemenea, există şi o
altă categorie: a acelora care, aflându-se pe cale, ies brusc
181
din cursă, socotind că distanţa petrecută este de ajuns şi că

un nivel mai înalt de duhovnicie trebuie să preocupe doar
pe clerici şi pe monahi, şi nu pe creştinii obişnuiţi.
Problema în toate aceste cazuri constă în faptul că
turma noastră nu reuşeşte o cunoaştere suficientă a di
ficultăţilor de dobândire a adevăratei căi creştine şi din
această cauză e insuficient echipată. De exemplu, este
complet stupidă ideea de a cere unei persoane total
lipsite de cunoaştere în ceea ce priveşte aeronautica şi
construcţia de avioane, să piloteze un avion; încercarea
ar deveni un risc pentru sine şi pentru pasageri. Este
neînţelept să se pretindă unui tânăr incompetent şi fără
experienţă să conducă afacerile unei firme. Va aduce in
evitabil firma la dezastru şi la faliment din cauza lipsei
de experienţă necesară.
Ceea ce nu am îndrăzni să facem pe tărâm secular,
realizăm pe cel pastoral. Noi le spunem parohienilor:
„Mergi înainte”, adică „ridică-te la cerinţele duhovni
ceşti”, fără însă a-i asigura cu compas şi cu pregătirea
adecvată. Dacă nu suntem echipaţi suficient pentru di
ficultăţile vieţii de zi cu zi, atunci nu suntem echipaţi
suficient nici pentru viaţa în Hristos. Călătoria fiecărui
creştin este enorm de dificilă. Hristos a dat de la înce-
y
put atenţionări şi sfaturi despre cum va fi şi despre ceea

ce se cere, anume negare de sine, crucea pe care trebuie
să o purtăm, duşmanii pe care trebuie să-i înfruntăm;
ne-a prevenit de orice iluzie romantică privitoare la viaţa
evanghelică. Câte asemenea viziuni superficiale nu circu
lă despre Hristos, că ar fi dulce, că ar fi un mare umanist
sau pruncul de la Crăciun! Din acest motiv trebuie să
rememorăm cuvintele lui Hristos, că împărăţia Ceruri-
182
lor se ia cu efort, iar cei ce dau asaltul o cuceresc (M t

11, 12). Această viaţă este dificilă deoarece Hristos are ca
scop vindecarea a ceea ce este păcătos din sufletele noas
tre, restaurarea a ceea ce este căzut, rezidirea fiinţei noas
tre ajunse într-o situaţie mizerabilă şi reabilitarea fiinţei
umane lovite, rănite şi îndurerate de patimi, prin redarea
fericirii şi a sănătăţii ei.
Un alt punct slab este acela că o mare parte din învă
ţăturile creştine par să fie o încercare să-i facă pe oameni
să accepte o doctrină care nu conţine nicio relevanţă
pentru viaţa lor de zi cu zi. Adevărată este zicala: „Creş
tinismul este ceva surprins şi apucat, şi nu ceva predat
şi învăţat”. Ar putea fi posibil să faci pe cineva să-şi dea
consimţământul nominal faţă de un număr de doctrine,
spunând, de pildă: „Nu dezaprob ceea ce ai zis”. Formu
lele în care a încercat însă Biserica să cuprindă credinţa
ei au fost întotdeauna percepute ca dând expresie a ceea
ce a fost la început experienţă religioasă. Pentru acela
care mai este încă străin de acea experienţă, formulele
dogmatice şi articolele de credinţă rămân încă un câmp
fără conţinut şi fără sens. A obliga pe cineva să accepte
formula sau dogma în absenţa experienţei este repetarea
rătăcirii şi greşelii Inchiziţiei. Ideea că o „mărturisire de
credinţă” smulsă prin constrângere şi privare de libertate
ar putea să aibă vreo oarecare valoare religioasă este gro-
tescă pe de-a întregul. Se poate totuşi propune credincio
şilor o formulă ca mijloc de exprimare, dacă este cazul.
H ristos este păstorul —făgăduinţele Sale

O cercetare a imaginii păstorului o aflăm cuprinsă la
loan. Aici Hristos se identifică cu Bunul Păstor. Hristos
183
'I
vrea să ne ofere o nouă imagine a filantropiei lui Dum

nezeu. Misiunea Logosului întrupat este aceea de a dărui
iertare celor care II acceptă. Numeroase asemenea trăsă
turi ale misiunii lui Hristos se află răspândite în întreaga
Evanghelie, însă sinteza completă poate fi aflată doar la
loan 10, 1-30. în acest capitol vedem realizarea viziu
nii prefigurate de profeţi (M i 5, 3; Iz 34, 23-31 şi Za
13, 7-9). în toate aceste texte Bunul Păstor se referă, mai
degrabă, la „Bunul” sau la „cel mai frumos” păstor care
poartă acest titlu, care străluceşte perfecţiune şi a cărui
afecţiune este pentru oile încredinţate lui.
Hristos proclamă deschis că El poartă de grijă pen
tru turma lui Dumnezeu, pentru poporul Său. Expresia
Eu sunt este echivalentă cu o decizie fermă şi cu un anga
jament, şi în acelaşi timp este o revelaţie. Astfel, Hristos
pretinde drepturi complete şi exclusive faţă de poporul
Său, la fel ca Dumnezeu în Vechiul Testament faţă de
Israel. „Oile Mele...” exprimă faptul că acestea aparţin
Lui şi numai Lui. Tatăl I-a încredinţat Lui oile. Cuvântul
„Amin”, care apare de două ori, atestă solemn acest man
dat. Culmea relaţiei lui Hristos cu oile Sale este aceea că
„îşi dă viaţa pentru oi”. El nu este ca alţi pseudo-păstori,
plătiţi şi oportunişti care, atunci când vine lupul, dispar,
preferând să-şi salveze propria lor piele decât să apere oile
sărace şi abandonate. Dimpotrivă, Hristos face faţă peri
colului, Se expune şi-Şi dă propria viaţă pentru alţii. în
persoana lui Hristos - Cel ce Se aduce - este materiali
zată profeţia despre păstorul mântuitor, robul Domnului
(Is 52, 13-53, 12).
Primele generaţii de creştini au primit cu entuziasm
şi bucurie toate aceste texte biblice, care le-au dat o cer-
184
titudine adâncă şi deplină încredere în Mântuitorul lor.

Deseori şi-au pictat cu fresce ale Bunului Păstor pereţii
catacombelor în care erau îngropate trupurile celor ador
miţi. Hristos a coborât pe pământ ca Mântuitor şi Păstor
pentru întreaga umanitate. In textul de la loan, Hristos
adaugă: „Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta.
Şi pe acelea trebuie să le aduc; şi glasul Mi-1 vor auzi
şi va fi o turmă şi un păstor” (10, 16). Aici descoperim
dimensiunea universală a Evangheliei. Oile lui Hristos
sunt împrăştiate în întreaga lume. Hristos, Bunul Păstor,
a venit pe pământ pentru a invita toate neamurile, toate
rasele şi pentru a le aduna într-o singură familie şi unita
te. Doreşte să le conducă la o comunitate unită. Aceasta
este Biserica, Noul Israel, sub un singur păstor.
în societatea noastră dezumanizată, în care relaţiile,
limbajul şi comunicarea sunt măsurate după criterii strict
raţionale, proiectând, mai degrabă, o convingere imper
sonală, limbajul plin de afecţiune al lui Hristos impresi
onează numeroasele suflete lipsite de dragoste şi atenţie.
Mulţi dintre conducătorii din domenii diferite nu sunt
deloc interesaţi de acest gol şi sărăcie interioară. Desigur,
ei sunt păstori, numai că unii se preocupă de lână, alţii
de carne, niciunul neavând cu adevărat grijă de oi ca de
nişte fiinţe vii, create de Dumnezeu.
Hristos a desfiinţat această condiţie intolerabilă, pro
clamând tuturor dragostea Bunului Păstor Care iubeşte
atât de mult încât îşi dă şi propria Sa viaţă pentru oile
cele iubite. Fiecare din ele este recunoscută ca şi chipul
Său, bucurându-se de infinita Sa iubire şi compasiune.
Clement al Alexandriei reflectă această iubire în rugăciu
nea sa: „Păstoreşte-ne pe noi, nevrednicii, aşa cum turma
185
’
este păstorită. Da, Stăpâne, dă-ne hrană din abundenţă,

hrană care este dreptatea. Da, Educator, Pedagog, fii Păs
torul nostru până ce Muntele Sfânt, Biserica înălţătoare,
se ridică deasupra norilor, atingând cerul”73.
T oţi credincioşii constituie preoţia m isionară

La prima vederepastoralia pare să fie o sarcină exclu
sivă a preoţiei dăruite prin hirotonie. însă chiar în Israel
poporul întreg era numit în colectiv ca avangardă a lu
mii noi create de Dumnezeu. întregul neam evreu a fost
investit cu o missio Dei. în consecinţă, în Biserică, între
gul corp al credincioşilor participă la preoţia misionară,
devenind, astfel, „lumina lumii”, „sarea pământului”,
instrumente ale misiunii lui Dumnezeu. Aceasta explică
motivul pentru care vechile texte patristice cer fiecărui
creştin botezat să contribuie la propagarea Evangheliei,
mărturisind-o împreună. în timp ce cuvântul pastoral era
în general acceptat, reformatorii l-au înlocuit prin „Teo
logie Practică”. în orice caz, câmpul este vast şi include
Catehetica, Omiletica, Liturgica, Disciplina penitenţi-
ală, Administraţia parohială, prezenţa Bisericii în lume
etc., ajutorarea celor săraci, vizitarea bolnavilor acasă sau
în spitale.
Pastoraţia —un proces care evoluează constant

Pastoraţia nu poate rămâne împietrită în metodele
şi proiectele ei. Ar trebui să evolueze şi să se restructureze
constant. Asemenea modificări pot fi văzute de la bun în
ceput la Evanghelişti. Marcu a scris Evanghelia având în
73Pedagogul, 12.
186
minte şi aşteptând parousia. Preocuparea principală a lui

loan a fost aceea de a accentua întruparea împărăţiei în
prezent. Sf. Pavel s-a remarcat prin propovăduirea acelui
mysterium revelat la neamurile păgâne, în timp ce Petru a
avut în vedere modul în care să menţină unitatea Bisericii
a cărei majoritate era constituită din iudei convertiţi. Evi
dent, fiecare a răspuns misiunii încredinţate lor de Hris-
tos, însă fiecare a interpretat-o în termenii unei situaţii
date, cu diverse priorităţi. într-o asemenea perspectivă
pastoralia trebuie să urmeze tendinţele şi necesităţile evo
lutive ale parohiei. Ea trebuie să fie liberă, deschisă, nu
încătuşată în reguli şi forme fixe, monolitice. în primele
veacuri creştine nu s-a insistat pe o „Teologie Pastorală”,
fiindcă teologia a avut în întregime un caracter practic şi
aplicativ. Preotul nu ignoră mediul ambiant, nici cultura
timpului său, dar rămâne, în primul rând, un teolog, el
teologizează totul: timpul, istoria, cultura. Vieţuind pe
baza unei Tradiţii Apostolice creatoare, el pune în practi
că o activitate pastorală care este, în acelaşi timp, vorbă şi
faptă, aspect confirmat de către Origen, Clemet din Ale
xandria sau Augustin. Cu timpul, teologia a devenit mai
sistematică, adică o disciplină sau ştiinţă mai elaborată,
căutând să afle abordarea reală a revelaţiei. Preotul des
coperă, astfel, normele morale împreună cu toate căile
pentru buna stare a Bisericii.
în ultimi ani, cu o societate devenită din ce în ce
mai seculară şi mai pluralistă, noi putem observa o nouă
imagine a ceea ce numim turmă: numeroase ideologii şi
curente convieţuind laolaltă. Preotul poate întâlni în ace
eaşi parohie puţini credincioşi şi foarte mulţi atei, indi
ferenţi sau persoane cu convingeri anticlericale. Slujirea
187
preoţească este contestată cu argumentarea că pastoralia

săvârşeşte numeroase alte lucruri decât cele pe care pre
tinde să le săvârşească. Confruntat cu asemenea critici,
preotul începe să observe cu claritate faptul că oamenii
nu se mai arată mulţumiţi cu o imagine de vis sau ide
ală a preotului, vor să vadă ceva concret de la acesta; de
aici şi necesitatea purtării de către slujitor a unui dialog
continuu cu lumea, cu această societate amestecată. S-au
întreprins numeroase eforturi pentru a se realiza analize
sociologice, pentru a se putea folosi modalităţile psiho
logice de abordare în unele terapii individuale sau în în
cercările de a da un răspuns la ceea ce Iisus ar crede în
cazul în care cele două cuvinte, „eliberare” şi „mântuire”,
ar fi implicate în mişcări socio-politice creştine. Ideea de
a înlătura dezordinea şi injustiţia i-a condus pe mulţi să
teologizeze realităţile şi valorile pământeşti, apelând la un
Iisus idealizat în sens uman. Manipulând Evanghelia şi
pe Hristos potrivit ambiţiilor lor, mulţi L-au privat pe
Iisus de transcendenţa Sa, rezultatul fiind o pervertire a
misiunii date de Hristos, reducerea acesteia doar la vin
decarea realităţilor pământeşti, la înlăturarea dezordini
lor socio-economice si nimic mai mult.
y
Mai nou a apărut o nouă deviere, prin intermediul

unei pastoralia doar a Spiritului. Aderenţii acestei căi sus
ţin că numai Duhul vorbeşte direct, astfel că ei nu tole
rează niciun criticism uman. Este vorba de penticostalii
care dispreţuiesc preoţia ierarhică şi structura sacramen
tală. Acest punct de vedere subiectiv duce, îii mod indi
rect, la anarhie, prin faptul că limitează sarcinile Bisericii
doar la unele domenii specifice, că doreşte o reîntoarcere
la forma simplă a creştinismului primar; ca să nu mai
188
spunem că la toate acestea se mai adaugă nostalgia vorbi

rii în limbi, limitarea sarcinilor pastorale doar la preotul
însuşi. Acţiunea are întâietate faţă de doctrină şi reflecţie,
afirmă ei. Experienţa primară se repetă şi azi, astfel că
generaţia care nu voia nici să joace, nici să plângă (Lc 7,
31-36) are acum reprezentanţii ei. Totuşi, datoria noastră
nu este să dezbatem contradicţiile celor ce sunt contra
Evanghelistului loan şi a lui Hristos, ci de a expune dife
renţa în atitudinea lor faţă de lume, aşa cum este relatat
în acest text. loan nu a fost un pesimist din fire, însă el
a părăsit lumea fiindcă nu a găsit nicio speranţă în ea. El
nu este singurul care a devenit pesimist privind la lumea
coruptă. Ilie a fugit în Horeb şi a dorit să moară pentru
că a simţit că Israel se afla într-o stare fără de speranţă.
Numeroşi monahi care s-au refugiat în pustia Egiptului
şi în peşterile Asiei Mici au avut ca motiv dorinţa de a
scăpa de materialismul societăţii, materialism datorită
căruia au început să se teamă pentru mântuirea proprie.
Unul din aceşti monahi obişnuia să se tânguiască: „în
treaga lume este răsturnată; nu mai este nimeni care să
săvârşească binele, nu, nimeni”.
Atitudinea lui Hristos faţă de umanitate a fost mult
mai pozitivă şi mai creativă. Hristos a avut în vedere
o lume în stare să obţină mântuirea. Totuşi, nimeni să
nu-şi imagineze că Hristos a fost unul din acei optimişti
naivi care şi-au păstrat buna dispoziţie, ignorând partea
grea şi amară a vieţii. Asemenea lui Hristos, fiecare preot
trebuie să prezinte un optimism calm, sobru şi rezonabil,
însă fără miopie, astfel încât să poată fi conştient de rea
lităţile dificile ale parohiei, dar, în acelaşi timp, să creadă
că binele stă la capătul întregului proces. El trebuie să fie
189
convins că lumea poate fi mântuită şi că în articulaţiile

ei, ea poate să fie răscumpărată. Hristos nu a întors spa
tele lumii. A trăit în mijlocul lumii pentru a o purifica.
Nu a ignorat nedreptăţile acesteia, nu a trecut cu vederea
corupţia şi depravarea ei. Iar după ce a dat diagnosticul
Său optimist, a zis: „Lumea aceasta poate fi mântuită;
lumea aceasta nu aparţine diavolului, ci lui Dumnezeu”.
Preotul are, astfel, un exemplu pentru a modela, converti
şi transforma societatea cu ajutorul lui Dumnezeu.
Locul nostru nu este numai în mijlocul celor care
vin cu regularitate la Biserică, ci şi în mijlocul acelora care
stau la distanţă de viaţa liturgică sau întreţin cu aceasta
o relaţie superficială sau periodică. Un astfel de „exod”
pentru a-i întâlni şi pentru a-i aduce înapoi la căldura
familiei lui Dumnezeu cere un efort de „compătimire”,
de caritate, la fel cu cea arătată de Hristos74. Dacă însă
compasiunea noastră este limitată, atunci nu ar trebui să
ne atingem de agonia lumii aflate în suferinţă. Parohia
are nevoie de ajutor, însă nu de „o mână de ajutor”, ci
de inimă. Oamenii, chiar şi cei mai depravaţi, nu sunt
ajutaţi atât de mult prin oferta de bani (care le conferă o
poziţie socială mai bună), ci prin îmbunătăţirea calităţii
existenţei lor, însoţindu-i să ducă o viaţă mai curată.
74Cuvântul caritate s-a degradat foarte mult; înţelesul său a

devenit mai subţire şi mai diluat. De când şi-a pierdut înţelesul său
bogat, cuvântul „caritate” a devenit sinonim cu ajutorul material.
190
C a p it o l u l V I
În că u ta r ea a pro a pelu i n e c u n o sc u t
Prieteni a i lui Iisus

Există în Evanghelia după loan (15, 15) o minuna
tă afirmaţie. Iisus ne spune: „...V-am numit prieteni...”.
Ideea de a fi prietenii lui Dumnezeu nu a fost nouă.
Dumnezeu îl numeşte pe Avraam (în Is 12, 8) „prietenul
Meu”, o denumire pe care o atestă în Iac (2, 23). Moise
vorbeşte cu Dumnezeu ca şi cu prietenul său (Iş 33, 11).
însă prietenia lui Dumnezeu făcută cunoscută de Hristos
are două trăsături speciale.
Mai întâi se spune: „...V-am numit prieteni, fiindcă
pe toate pe câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am fă
cut cunoscute”. Ceea ce distinge această prietenie de alte
relaţii este aceea că putem revela ceea ce este în inimile
noastre. Nu trebuie să ascundem sau să ţinem închis ceea
ce este mai important pentru noi. Iisus Şi-a deschis inima
prietenilor Săi, golind astfel inima lui Dumnezeu.
în al doilea rând, „Mai mare iubire nimeni nu are de
cât aceasta: să-şi pună viaţa pentru prietenii săi”. Hristos
ştia că preţul ridicării noastre la viaţa cea veşnică era pro
pria Sa fidelitate faţă de Tatăl şi că aceasta îl va costa viaţa,
în acest sens Şi-a dat viaţa Sa pentru prietenii Săi. Prin ur
mare, noi nu suntem doar prieteni, ci prieteni prea iubiţi.
Cuvântul grecesc folosit de Evanghelistul loan este philoi,
191
înrudit cu philein, a iubi. Raymond Brown traduce acest

cuvânt nu prin prieten, ci prin iubit. El argumentează că,
pe câtă vreme cuvântul friend (prieten) a fost la început
înrudit, în engleză, cu verbul freon (a iubi), în ziua de azi
el a cunoscut o sărăcire a sensului. Lazăr este numit drept
philos al lui Iisus, şi aceasta fiindcă Iisus îl iubea.
Aceasta nu este, deci, o prietenie cauzală şi tempora
ră. Noi suntem prieteni iubiţi, pe care Iisus i-a iubit atât
de mult, încât a adus inima lui Dumnezeu aproape de
noi şi S-a coborât până la moarte, astfel ca noi să primim
viaţa veşnică.
Există, totuşi, o condiţie. „De veţi păzi poruncile
Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea”... (15, 10). Apoi
mai afirmă: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul
pe altul aşa cum v-am iubit şi Eu pe voi” (15, 12). Prie
tenia cu Dumnezeu nu este o proprietate privată care să
fie agăţată de noi. Este o prietenie pe care trebuie să o
împărtăşim şi cu alţii.
Evanghelizare
Unii oameni folosesc cuvântul evanghelizare ca pe
o lozincă sforăitoare. Sună bine, însă înseamnă puţin.
Pentru misiologi acest termen semnifică mărturia către
aproapele nostru. Această extensiune nu va ajuta paro
hiile noastre dacă cei neatinşi de evanghelizare nu sunt
vecini apropiaţi ai parohiei în sens geografic sau cultural.
Sarcina de a atinge şi de a ajunge la aceşti oameni necesi
tă o metodă specială, precum şi un mesaj special.
Evanghelizarea a fost realizată prea des de către
oameni care au avut o soluţie şi care căutau o anumită
problemă la care să o aplice. Recunoaştem că există o
192
metodă de evanghelizare, precum şi un mesaj evanghelic

destinat să fie apropiat de toate culturile şi clasele sociale.
Trebuie să dăm dovadă de prudenţă în această acţiune,
în zelul nostru pentru obţinerea de rezultate rapide, noi
ne îndreptăm prea repede spre unele acţiuni fără a lua
în considerare metodele folosite. Câteodată uităm prea
repede că Hristos a purtat timp de treizeci de ani crucea
pentru a Se deprinde cu starea culturală a vremii, trăind
în mijlocul poporului pe care a şi început să-l slujească,
şi atunci când a început, oamenii s-au strâns ca într-o
turmă ca să-L asculte. El cunoştea ceea ce era în inimile
oamenilor {In 2, 22), şi a răspuns nevoilor lor.
Prea de multe ori avem de a face cu oameni care
răspund respectuos invitaţiei noastre de a veni la biserică,
ori care se scuză politicos atunci când nu pot veni. Dar ce
se întâmplă cu toţi ceilalţi - indiferenţii, aroganţii sau cei
la care nu avem acces? în această societate mobilă ne in
vadează parohiile din ce în ce mai mulţi oameni de acest
tip, oameni care au suflete pentru care Hristos a murit
pe Cruce. Comunitatea primară din Antiohia (FA 13)
a fost formată tot dintr-un asemenea amestec. Numele
pe care l-au purtat creştinii din acest oraş reflectă faptul
că erau de culturi diferite, de rase diferite şi de origini
diferite. Unele dintre numele lor sunt de origine iudaică,
dar, totuşi, de curente diferite. Iar dacă am lărgi discuţia,
incluzând şi diversitatea de rase şi religii, atunci am crea
o imagine a parohiei moderne. Fenomenul primar al se
colului nostru este descoperirea aproapelui nostru care
vieţuieşte într-un univers spiritual diferit.
Nu trebuie să ne simţim deranjaţi de acest lucru, şi
nici să anticipăm deformarea parohiei. Ceea ce distru-
193
ge o parohie este introvertirea, închiderea în ea însăşi,

devenind astfel neîncrezătoare şi defensivă, gata de orice
lucrare de evanghelizare activă.
Vieţuind în plinătate
Mulţi oameni cred că creştinismul constă în a umple
mâna goală a lui Dumnezeu. Ei cred că Dumnezeu este
Cel care cere în mod continuu lucruri de la noi, astfel că
noi avem datoria să ne petrecem viaţa îndeplinindu-I cere
rile. Este un mod de gândire total greşit. Adevărul constă
chiar în contrariul a ceea ce s-a afirmat mai sus. Creştinis
mul constă în a goli mâinile pline ale lui Dumnezeu. Prin
Iisus Hristos Dumnezeu întinde mâinile Sale pline, invi-
tându-ne să luăm din ele tot ceea ce ne lipseşte în vieţile
noastre: pace şi fericire, dragoste şi milă, lumină şi putere,
noroc şi mântuire, viaţă şi binecuvântare. Doar atunci va
fi înţeleasă duminica, dacă nu mai vedem în ea o cerere a
lui Dumnezeu, ci un dar al lui Dumnezeu. Celebrarea au
tentică a Zilei Domnului nu constă într-un act pios, ci pri
mirea din plinătatea Lui şi comuniunea întru bogăţia Lui.
Acesta este unicul scop de a merge la biserică. Eu nu
merg la biserică pentru a-mi împlini cota de evlavie sau
pentru a satisface pe Dumnezeu Care nu va fi niciodată
mulţumit, ci merg la biserică pentru a lua cât mai mult
posibil din bogăţia lui Dumnezeu în viaţa mea săracă.
A frecventa cultul în biserică înseamnă a atinge mâinile
pline ale lui Dumnezeu. Dacă cultul bisericii nu poate fi
locul nostru de retragere din lume, atunci care va mai fi
acest loc? Şi ce fel de comunitate cultică se poate realiza
numai printr-o prezenţă superficială, fără o experienţă
personală intensivă?
194
Nimeni nu este atât de naiv încât să-i creadă pe co

mercianţii televiziunii care încearcă să convingă că per
soana umană este eternă, posedă o tinereţe fără bătrâneţe?
Deşi este confruntată zilnic cu moartea si stricăciunea,
fiinţa umană nu vrea să creadă în temporalitatea ei. Ea
constată că este fragilă şi slabă în faţa morţii, în diversele
ei forme, şi totuşi, în mod paradoxal, se zbate să trăiască
bine şi să extindă scurtimea vieţii sale prin orice mijloc.
Realitatea arată că fiinţa umană este ameninţată de boli
necruţătoare şi de moarte violentă, în ciuda garanţiilor
optimiste oferite de medicină şi terapie. Mai curând sau
mai târziu trebuie să murim, poate chiar mâine. Insă as
tăzi trebuie să trăim. Şi tocmai pentru acest motiv cau
tă oamenii arta bunei vieţuiri, artă care nu există şi care
nu a existat în realitate niciodată. S-au propus din toate
părţile, în trecut ca şi azi, soluţii —miracole. Oamenii au
exagerat valoarea pe care ar avea-o Yoga sau alte ideologii
de acest tip, inspirate din ştiinţă sau din natura însăşi.
Nu este posibil să întrebi „Cum să trăim?”, fără a
fi întrebat mai întâi „Ce înseamnă viaţa?” sau „Din ce
cauză trăim?” Dacă nu s-a dat niciun răspuns acestor
întrebări fundamentale, atunci răul auxiliar devine prin
cipal. Noi căutăm o artă a bunei vieţuiri, ca în final să
descoperim că această artă a bunei vieţuiri este o trândă
vie depresivă.
S-au făcut numeroase comentarii privitoare la între
ita întrebare adresată de Iisus lui Petru, dacă acesta îsi y
iubeşte Stăpânul. Reacţia lui Petru, în special după în

treita lepădare, este exprimată în cei mai patetici termeni
posibili: „Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că te iubesc”
{In 21, 17). Insă Hristos cere ca această dragoste să fie
195
1
manifestată faţă de oile Sale, faţă de mieii Săi. Semnul de

dragoste arătat lui Hristos trebuie să fie direcţionat spre
toţi cei care au nevoie de iubire, de îngrijire, de atenţie şi
de simpatie. Noi trăim într-o societate groaznic de egois
tă. Mii de suflete din jurul nostru suferă din cauza lipsei
prieteniei, lipsei comunicării interumane şi a Evangheliei
dătătoare de lumină şi de viaţă. Cine trebuie să le aducă
mesajul de mântuire şi izbăvire? Cine trebuie să pătrundă
într-un suflet gol care aşteaptă, totuşi, un mesaj de la un
trimis al lui Dumnezeu? Cine altcineva dacă nu preotul
şi parohienii care se bucură de viaţă!
Sf. loan Gură de Aur invită pe cei contemplativi şi
pe pustnici, pe cei care trăiesc retraşi din lume în munţi,
să fie conştienţi de misiunea aceasta şi să împărtăşească
povara responsabilităţii pastorale împreună cu episcopii.
Este interesant că, deşi are un respect adânc faţă de vo
caţia monastică, el cere ajutorul pustnicilor pentru de
păşirea teribilei crize duhovniceşti existente în parohiile
eparhiei sale:
„După ce a înviat, Hristos l-a întrebat pe Petru: «Pe
tre, Mă iubeşti?», iar Petru a răspuns: „Doamne, Tu
ştii că Te iubesc” {In 21, 16). Atunci Hristos nu i-a
spus lui Petru: «Părăseşte bogăţiile, posteşte, înviază
din morţi, scoate demonii». Hristos nu a recoman
dat astfel de fapte miraculoase, nici nu a cerut alte
cuceriri, ci, lăsând toate acestea la o parte, i-a spus lui
Petru: «Dacă Mă iubeşti, paşte oile Mele»”.
Prin aceste cuvinte Hristos nu a arătat doar cât de
mult îl iubeşte Petru, ci, de asemenea, că dragostea lui
Petru faţă de oile lui Iisus constituie o mare probă a dra
gostei faţă de Stăpânul său. Hristos pare că spune: „Tu Mă
196
iubeşti doar atunci când iubeşti şi oile Mele”. Ţine cont

cât de mult a suferit Hristos pentru turma Sa: a luat trup,
devenind om. A luat chipul unui rob, a fost dispreţuit,
umilit, ca în final să accepte chiar moartea, şi încă moar
tea cea mai înjositoare - să-Şi verse Sângele pe Cruce.
Prin urmare, dacă doreşti să-I faci bucurie, atunci
ai grijă de oile Sale, caută binele comun, lucrează pen
tru mântuirea fraţilor şi surorilor tale. Nimic nu este mai
bineplăcut lui Dumnezeu decât aceasta. Ce cere Mântu
itorul? Cere acelaşi zel şi de la noi. Căci mai întâi l-a de
monstrat EL când i-a spus lui Petru: „Dacă eşti convertit,
atunci întăreşte-i şi pe fraţii tăi”. Iar Sf. Pavel exprimă
aceeaşi gândire: ,Aşadar, vă rog pe voi: călcaţi pe urmele
mele, precum şi eu îi urmez lui Hristos” (1 Co 4, 16).
Caracteristica distinctivă, semnul smerit al credin
ciosului care-L iubeşte pe Iisus Hristos este manifestarea
văzută a zelului pentru mântuirea aproapelui.
„Toţi cei consacraţi vieţii monahale, care trăiţi pe
vârful munţilor şi care v-aţi crucificat pentru lume,
ascultaţi-mă. Este o datorie imperativă să-i ajutaţi cu
abilitatea, rugăciunea, unitatea şi caritatea voastră pe
episcopi în cârmuirea Bisericilor. Să ştiţi bine că dacă
nu-i ajutaţi pe episcopi, în ciuda faptului că sunteţi
atât de departe, să facă faţă problemelor multiple şi
atât de numeroaselor riscuri la care se expun, atunci
pierdeţi toate meritele pe care le-aţi obţinut în via
ţă, iar înţelepciunea voastră va rămâne deşartă. Căci
aceasta este cea mai mare dovadă a dragostei faţă de
Hristos”75.
75 Omilii 6, 2-3. împotriva lui Eunomiu.
197
1
Dumnezeu ne-a arătat în numeroase ocazii grija Sa

pastorală. Psalmistul ne spune că Dumnezeu este văzut
ca Marele Păstor, unul Care are o mare grijă şi preocu
pare faţă de creaţia Sa. Astfel, citim: „Domnul mă paşte,
nimic nu-mi va lipsi” (Ps 22, 1). Psalmistul ridică o între
bare foarte importantă: „Ce este omul că-Ţi aminteşti de
el? Sau fiul omului, că-1 cercetezi pe el? Micşoratu-l-aj pe
dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai
încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâini
lor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Ps 8, 4-6).
Situaţia şi tragedia umană se află în centrul preocupării
lui Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu nu trebuie negli
jat, respins, trecut cu vederea sau rănit. El trebuie să fie
îngrijit şi protejat. Din acest motiv, atunci când poporul
lui Dumnezeu a fost neglijat de către cei trimişi să aibă
grijă de el, Dumnezeu a adus critici aspre contra acestor
păstori nevrednici şi introvertiţi (cf. Iz 34, 1-10).
Mesajul este foarte clar şi este adresat direct preo
ţilor şi conducătorilor bisericeşti în contextul situaţiei
mondiale prezente.
Tensiuni şi conflicte
Atunci când un preot doreşte să impună unele adap
tări şi schimbări în cadrul parohiei, el nu poate să evite
anumite tensiuni şi conflicte. Este adevărat că Hristos a
fost deschis faţă de inovaţii; El a fost chiar văzut de către
unii ca un revoluţionar iconoclast, care proclamă public,
deschis: „Vameşii şi desfrânatele merg în împărăţia lui
Dumnezeu” înaintea conducătorilor religioşi ai timpului
său (M t 21, 31). însă acelaşi Hristos a afirmat: „Să nu
198
socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am

venit să stric, ci să împlinesc. (...) înainte de a trece cerul
şi pământul, nici o iotă şi nici o cirtă din Lege nu va trece
până ce toate se vor împlini” (M t 5, 17-18). Astfel, Hris
tos a fost, în acelaşi timp, un liberal şi un conservator:
a fost deschis tuturor păcătoşilor care respectau legea,
tradiţiile şi obiceiurile iudaismului. Această dialectică
constantă: pe de o parte deschidere, iar pe de altă parte
respectul faţă de principiile morale, caracterizează viaţa
lui Iisus şi cea a ucenicilor Săi, care, după învierea Lui,
vor constitui nucleul Bisericii apostolice.
Cunoaştem din perioada apostolică faptul că au
existat între Apostoli tensiuni inevitabile. Iacob, con
ducătorul comunităţii iudeo-creştine, a fost, mai degra
bă, un conservator, respectând cu stricteţe obiceiurile
şi sărbătorile iudaice. Era scrupulos în ceea ce priveşte
practicile ceremoniale şi legile rituale ale iudaismului,
însă acelaşi Iacob, a cărui sfinţenie nu poate fi pusă la
îndoială, nu a fost de acord în multe privinţe cu Sf. Pa
vel. Comunitatea sa respecta tradiţia cuvintelor şi fap
telor lui Iisus Cel istoric, aşa cum sunt ele păstrate în
Evanghelia după Matei.
Ştefan, din contră, era reprezentantul sinagogii ele
nistice, a evreilor din diasporă, din afara Palestinei, şi care
citeau Biblia în limba greacă. Această grupare poseda deja
propriile ei cărţi, cum ar fi, de exemplu, înţelepciunea
lui Solomon, unde tradiţia veche era redactată într-un
mod mai deosebit, mai filozofic, cu un accent mai redus
pe detaliile Legii şi pe interpretările ei tehnice potrivite.
Aceşti converţi se bazau pe propriii lor învăţători, cum
ar fi, de pildă, Filon din Alexandria. Numeroşi tineri ai
199
acestei grupări, nemulţumiţi cu legalismul acesta impo

sibil, aşteptau cu nerăbdare abolirea anumitor legi şi re
guli. Din lungul monolog al lui Ştefan putem vedea că
ei criticau chiar şi Templul din Ierusalim, centrul însuşi
al cultului iudaic din acel timp. Iar această diviziune din
cadrul iudaismului a pătruns şi în Biserica primară. Ma
rea misiune săvârşită printre neamuri a luat fiinţă în mod
principal în această grupare elenistică. Ei au început pro-
povăduirea în Samaria. Ştefan a fost primul reprezentant
al acestei iniţiative misionare. Astfel, el a provocat mânia
oponenţilor săi care strigau: ,Acest om nu încetează a
grăi cuvinte de blasfemie împotriva acestui loc sfânt şi a
Legii” {FA 3, 13).
Pe scurt, va trebui întotdeauna ca noi să facem faţă
tensiunii dintre două tendinţe existente în pastoraţia
noastră: mai întâi cea a păstorului care încearcă să pro
tejeze şi să apere turma sa, iar, în al doilea rând, aceea,
să-i zicem, a pescarului care pătrunde, dintr-un spirit de
aventură, cu barca în apele cele mai adânci. Aceste două
comparaţii ne pun în faţă două concepte, două aspecte
diferite ale problemei teologice, două strategii pastora
le diferite. Este imposibil să-ţi formezi o opinie asupra
preferinţei uneia dintre acestea două. Biserica a experi
mentat de-a lungul timpurilor tensiunea dintre Iacob
si Stefan. Această tensiune mai există si
y y >
în ziua de azi.
Faptul cel mai remarcabil este însă acela că aceste două
concepte acţionează în Noul Testament unul lângă altul.
Biserica a moştenit această dualitate, şi chiar a integrat-
o într-o sinteză, o entitate tainică, vie, culegând roadele
fără antagonisme ori rivalitate.
200
M ărturia vie este cel m ai bun învăţător
„In acelaşi fel şi voi, femeilor, acceptaţi autoritatea

bărbaţilor voştri, aşa încât, chiar dacă sunt unii din ei
care nu ascultă cuvântul, să fie câştigaţi, fără propo-
văduire, prin purtarea femeilor lor, văzând viaţa voas
tră curată şi plină de sfială. Podoaba voastră să nu fie
cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi
îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic
al inimii, întru frumuseţea nestricăcioasă a duhului
blând şi liniştit, care este foarte preţios înaintea lui
Dumnezeu” (1 P tr'i, 1-4).
Acest text este de mare importanţă pentru subiectul
nostru. Petru întâlneşte femeile creştine care aveau soţi
păgâni şi care încearcau să-i convingă să adopte credinţa
creştină. Vorbăria multă ajută puţin la îndeplinirea acestui
scop. Un exemplu fără multe vorbe şi o viaţă creştină au
tentică sunt mult mai folositoare decât logoreea excesivă.
Trebuie să remarcăm faptul că Petru nu cere acestor
femei să se despartă de soţii lor, nici să divorţeze sau să-i
dispreţuiască pe motivul că sunt păgâni. El le sfătuieş
te să-i accepte aşa cum sunt, dar să le arate frumuseţea
Evangheliei prin credinţa lor vie. Şi fiindcă femeile în
cearcă de multe ori să-i atragă pe bărbaţi prin folosirea
bijuteriilor şi a loţiunilor cosmetice, Petru le reamineşte
că buna purtare este superioară înfrumuseţării artificiale
de suprafaţă.
Oamenii moderni dau mai multă ascultare unei
mărturii personale vii decât unui predicator profesionist.
Tocmai într-un asemenea context Chirii al Ierusalimului
a accentuat unitatea de neseparat dintre dogma adevărată
şi practicarea ei:
201
Evlavia creştină constă din aceste două lucruri:

dogmele pioase şi practicarea virtuţilor. Dumnezeu,nu
acceptă dogmele în afara faptelor bune, nici nu acceptă
faptele dacă nu sunt fundamentate pe dogme adevăra
te. Căci ce foloseşte să cunoşti toate dogmele privitoare
la Dumnezeu şi să fii, în acelaşi timp, un soţ adulter şi
vulgar? Şi, din nou, la ce foloseşte dacă ai o comportare
nobilă şi eşti un blasfemiator fără scrupule?76
Pastoraţia adevărată = a întinde m âna

Vindecarea orbului din naştere {In 10, 1-30) este un
exemplu excelent al învăţăturii lui Hristos despre Bunul
Păstor şi arta de a păstori. Această minune săvârşită de
Hristos a devenit subiectul unei discuţii publice, pe de
o parte, datorită caracterului ei extraordinar, iar, pe de
altă parte, datorită faptului că a avut loc într-o zi de sa
bat, ceea ce a provocat mânia fariseilor. Ei nu aveau nici
cea mai mică urmă de bucurie pentru vindecarea unui
nefericit compatriot de-al lor, ci s-au grăbit să lase să se
reverse mânia pe care o aveau faţă de vindecător, asupra
celui vindecat, şi în cele din urmă „să-l alunge pe acesta
din sinagogă”.
Inima lui Hristos a fost foarte tulburată şi a compa
rat misiunea Sa de a vindeca şi restaura cu spiritul acestor
călăuze lipsite de minte şi de inimă. „Eu sunt păstorul cel
Bun”, a accentuat El. Ucenicii Săi au fost tocmai marto
rii unui exemplu rău de păstorire, o păstorire care aduce
mai degrabă frică şi teamă în rândul oilor decât vinde
care şi bunăstare. „Eu sunt uşa”. Iisus a comentat aici
76Cateheze, 6, 2.
202
cele întâmplate, arătând cum acest om, căruia i-au fost

sustrase de către tirania religioasă vechile drepturi, a aflat
prietenia în persoana lui Hristos. înaintea lui se afla o
uşă deschisă, împreună cu un „bine ai venit” rostit plin
de dragoste şi generozitate de către un nou prieten. „Eu
sunt uşa, o uşă îmbietoare la care cei respinşi de societate
nici măcar nu au visat”. Noi cunoaştem ce înseamnă, în
oricare segment al vieţii umane, să spui că o uşă s-a des
chis. O uşă, în acest sens, înseamnă o oportunitate. Mai
mult decât orice, noi căutăm siguranţă.
Hristos este Păstorul ideal, şi oricine îl urmează tre
buie să dea dovadă de o asemenea sensibilitate faţă de
păcat, încât să simtă imediat în el capcana răului. Reu
şind aceasta, el rămâne pururi liber, evitând tirania rău
lui. Astfel, oricine se gândeşte în permanenţă, de pildă,
la bani este înrobit. El nu găseşte plăcerea, din contră, îşi
face griji, este cuprins de teamă, ură şi de multe alte rele
care îl transformă dintr-un om liber într-unul înrobit —
robul celui mai rău stăpân. însă ceea ce este mai uimitor
e faptul că, în timp ce suntem înrobiţi, sărutăm lanţurile
care ne ţin legaţi. în timp ce vieţuim în celula cea mai
întunecoasă, refuzăm să mergem la lumină, ne legăm pe
noi înşine chiar mai tare de răutăţile care ne înconjoară.
Si ceea ce este si mai rău este că ne chiar bucurăm de
acest rău! Prin urmare, noi nu putem fi eliberaţi, ci rămâ
nem în condiţii chiar mai grele decât cei care sunt siliţi
să lucreze în ocne. Ba, chiar mai mult, noi nu numai că
refuzăm orice ofertă de a ne elibera din legături, ci ne
opunem deschis acestei oferte.
„O omule! Spune-mi, pentru aceasta ai venit în lume?
Te-ai născut om pentru ca să strângi aur şi alte metale?
203
Nu ai fost creat pentru aceasta, ci pentru ca să devii

asemenea chipului Celui Care te-a făcut, astfel că dacă
vei fi bineplăcut Lui, vei obţine toate binecuvântările
viitoare şi sălăşluirea printre îngeri. Din ce cauză te re
tragi din comuniunea aceasta şi, în schimb, îţi permiţi
să atingi nevrednicia şi dezonoarea finală?”77
Necesitatea unei cârmuiri duhovniceşti este eviden
tă, şi fiecare om înţelept cunoaşte şi mărturiseşte aceasta.
Experienţa ne-a învăţat că nu suntem niciodată pe deplin
competenţi din punct de vedere intelectual până nu în
văţăm de la cineva mai înţelept decât noi; nici nu suntem
pe deplin liberi din punct de vedere moral până ce nu
ascultăm de alţii. încercarea de a trăi fără o anumită că
lăuzire are ca urmare inevitabilă zdruncinarea credinţei,
eroarea în judecată, lipsa unei decizii în săvârşirea unor
acţiuni, iar mai curând sau mai târziu se ajunge la des
curajare şi întuneric, iar omul se opreşte pe cale sau se
întoarce înapoi.
Sf. loan Gură de Aur considera că sunt două tipuri
de păstori falşi: în primul rând cei care abuzează de oile
ce le sunt încredinţate, conducându-le pe un drum gre
şit, iar, în al doilea rând, cei care văd că oile sunt prost
conduse, dar nu se ostenesc să le ajute şi nu ridică nici
măcar un deget pentru a le proteja. Iezechiel s-a aflat în
faţa aceleiaşi dileme:
„Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de păstorii
lui Israel, care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu tre
buiau ei oare să păstorească turma? Dar voi aţi mâncat
grăsimea şi cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile cele grase le-aţi
77Omilia 59, 2-4. La Sf. loan, PG 59, 324-327.

204
junghiat, iar turma n-aţi păscut-o. Pe cele slabe nu le-aţi

întărit; oaia bolnavă n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi
legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută
n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime. Şi
ele, neavând păstor, s-au risipit şi, risipindu-se, au ajuns
mâncarea tuturor fiarelor câmpului” {Iz 34, 2-5).
Principala acuzaţie adusă de Hristos, repetând aceste
versete ale lui Iezechiel, este aceea că păstorii fac tocmai
contrarul a ceea ce ar trebui să facă, a ceea ce li s-a dat să
facă. Ei nu încearcă niciodată să aducă înapoi oaia care
se află în greşeală, nici nu o caută pe cea pierdută, nu o
îngrijesc pe cea lovită şi nici nu o vindecă pe cea bolnavă;
iar aceasta deoarece sunt interesaţi mai mult de ei înşişi
decât de oi. Sf. Pavel spune acelaşi lucru, însă într-un
alt mod: „...Nu am pe nimeni altul care din inimă să se
îngrijească de treburile voastre, fiindcă toţi caută spre ale
lor, nu spre ale lui Iisus Hristos” {Flp 2, 20-21). Iar în altă
parte: „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale
celuilalt” {1 Co 10, 24)78.
Mai mult, Hristos nu se limitează la o simplă hră-
nire a oilor, cum ar face un păstor bun. El se distanţează
într-un mod clar de ceilalţi păstori normali, prin aceea că
accentuează un alt element vital: „Eu am venit ca viaţă să
aibă, şi să o aibă din belşug” {In 10, 10). El a concentrat
întreaga Evanghelie într-un singur cuvânt: viaţă. Viaţa
este compendiumul Evangheliei, rezumatul întregii ei
noutăţi.
Biserica primară a iubit ideea că este condusă de un
păstor. Ideea care prevala la primii catehumeni şi creş
78Omilia 60, 1. La Sf. loan, PG 59, 327-328.

205
tini era aceea că aparţin de religia Bunului Păstor. Ama

bilitatea Lui, curajul Lui, iubirea Lui au fost pentru ei
rugăciunea, Biblia, crezul şi canoanele - toate într-una.
Studiind caracteristicile unui asemenea păstor, Sf. loan
Gură de Aur nu uită să accentueze jertfa de sine a acestu
ia pentru oi, ca şi datoriile pe care le are creştinul pentru
aproapele său. El se referă la părţile cele mai întunecoase
ale societăţii din zilele lui: la cei oprimaţi, la sclavi şi să
raci, la cei flămânzi şi persecutaţi, precum şi la toţi cei
marginalizaţi. Apoi se referă la înţelepciunea Vechiului
Testament: „Mai bine este să mergi la casă de plâns, de
cât să te duci în casă de ospăţ, căci acolo se vede sfârşitul
omului şi cine îl vede pune la inimă” (Cânt 7, 2). „Dacă
nu eşti capabil să asiguri pe cineva cu hrană sau îmbră
căminte, atunci, cel puţin, poţi folosi cuvinte de încura
jare şi de consolare”79. Figura păstorului nu ne dezvăluie
doar satisfacţie personală, ci şi responsabilitate personală.
Noi toţi păstrăm câte ceva din lucrurile preţioase pe care
le-am găsit în sufletele celorlalţi.
Apoi, hrănirea „oilor” nu este datoria exclusivă a ce
lor puţini însărcinaţi cu această datorie, ci este o sarcină
care revine tuturor celor botezaţi, iar aceasta datorită so
lidarităţii creştine şi a structurii harismatice a parohiei.
Toţi cei botezaţi constituie „preoţia împărătească”. Evan
ghelia {In 1 1,15-22) dă mărturie că Hristos Cel înviat nu
apare tuturor şi fiecăruia în acelaşi fel, ci Se arată fiecărei
persoane în parte potrivit cu necesităţile şi responsabili
tăţile ei speciale.
In Vechiul Testament Dumnezeu însuşi este păsto
rul lui Israel. Nu este însă urmat de conducătorii si de
79Omilia 60, 5. La Sf. loan, PG 59, 334.

206
preoţii pe care i-a invitat să participe la această misiune.

Hristos a împlinit rolul în care aceştia au dat greş. El este
Păstorul cel Bun Care îşi dă viaţa pentru oile Sale. Refe
ririle la martiriul lui Petru ne arată că această „Păstorire”
are un caracter sacrificial. Ba mai mult, oile rămân ale
lui Hristos, chiar dacă a încredinţat grija de ele lui Petru.
Tatăl a dat oile lui Hristos, şi nimeni nu le poate lua din
mâna Lui. Augustin a parafrazat această idee: „Suprave
ghează oile ca şi când ar fi ale Mele, nu ale tale”.
Toţi participăm la această vocaţie, într-un fel sau al
tul, şi aceasta pentru că Hristos, Bunul Păstor, a transmis
câte ceva din această „Păstorire” fiecărui creştin. Insă oile
rămân ale Lui, iar modelul Lui de iubire sacrificială ră
mâne norma definitivă a pastoraţiei.
C a p it o l u l III
L im b a j u l C r e d i n ţ e i
Prăpastia dintre teologi şi laici

Cei mai mulţi oameni înţeleg prin cuvântul teologie
anumite reflecţii abstracte despre dogmă. Datorită aces
tor învinuiri binecuvântate sau prejudecăţi neintenţio
nate, teologia însăşi trebuie să împărtăşească o anumită
reputaţie sau discreditare, şi nu există lipsă de comentarii
cu privire la responsabilităţile teologilor faţă de comuni
tatea largă. Puţini sunt neteologii care să aibă o vagă idee
despre modul în care lucrează sau gândesc teologii, sau
care să înţeleagă câteva rânduri dintr-un articol teologic,
chiar dacă ar şti cumva unde să găsească acest articol. S-a
fixat o prăpastie între teologi şi laici, o prăpastie intelec
tuală care nu poate fi depăşită fără o îndelungată pregăti
re şi o iniţiere finală în mistagogia „teologiei”.
N u este de mirare, atunci, că există unii pesimişti
care văd o opoziţie între două limbaje: pe de o parte, un
limbaj umanist, care constă din modul nostru curent de
a ne exprima; şi, pe de altă parte, un alt limbaj, cel re
ligios, care păstrează metodele tradiţionale de înfăţişare
a adevărului dumnezeiesc. A existat oare o vreme când
fiecare rostea aceeaşi limbă, o vreme când se accepta
uniformitatea în descrierea sacrului? Se zice că învăţatul
chinez Confucius ar fi pus toate necazurile omeneşti pe
228
seama folosirii greşite a limbii. Descoperirile ştiinţifi

ce pot modifica lumea materială, însă numai limbajul
poate transforma valorile şi ideile. în istoria civilizaţiei
progresul va fi judecat în cele din urmă prin efectele lui
asupra ideilor privitoare la destinul nostru final, la locul
nostru în univers. Putem înţelege dogmele doar studi
ind conceptele lor, iar aceste concepte le putem înţelege
doar prin studierea limbajului în care sunt ele structu
rate. Conceptele sunt pietrele de zidărie ale realităţilor
spirituale şi ale experienţelor mistice, reflectând doctri
nele acceptate. Naşterea unei noi dogme este vestită sau
profeţită de crearea unor noi concepte şi termeni prin
care să o reprezinte.
Numeroşi termeni doctrinari intră în viaţa religioasă
ca termeni tehnici, de neînţeles. Aceasta o simt toţi, cu
excepţia acelora care îi formulează, deşi aceşti termeni ar
trebui să reflecte acel consensus ecclesiae. Cu toate că mulţi
termeni teologici au găsit calea de a pătrunde în limbajul
religios curent, ei au pierdut, de cele mai multe ori, sen
sul lor adânc, ceea ce a dus la desconsiderarea lor.
Limbajul este ceva suprem în religie. într-adevăr,
fără limbaj şi fără concepte este greu de imaginat cum
ar fi luat fiinţă teologia, cu toate că viaţa religioasă pri
mitivă s-a dezvoltat poate şi fără să fi dezvoltat un lim
baj anume. S-a sugerat de către unii că reînvierea cre
dinţei ar trebui să se bazeze mai degrabă pe abilitatea
noastră de a comunica lingvistic, decât pe pretenţia de
a avea o înţelepciune superioară. Ei sugerează să aban
donăm ironicul titlu de homo sapiens în favoarea unuia
care poate descrie cu mai m ultă acurateţe această idee
- homo loquens.
229
Conceptualizarea credinţei
N iciun mem bru al vreunei orchestre, maestru sau
solist, nu ar putea cânta fără să-i asculte pe ceilalţi in
strumentişti din jurul lui. înainte de a începe să-i învă
ţăm pe alţii adevărurile noastre, ar trebui să măsurăm
gradul nostru de receptivitate şi înţelegere a candidaţi
lor noştri neofiţi.
Sf. Vasile cel Mare, un admirator al filozofiei gre
ceşti în timpul studiilor sale clasice de la Atena, nu a fost
păcălit nici de paroxismul limbajului folosit uzual şi nici
de gramatică sau de poezie. Desigur, le-a acordat respec
tul cuvenit, însă a văzut o ierarhie în cadrul acestor in
strumente externe pentru formularea ideilor mai înalte,
într-un asemenea context, într-una din scrisorile sale, el
a făcut o distincţie netă:
„Pentru un timp considerabil din tinereţea mea eu
am fost un admirator al unei asemenea deşertăciuni.
Curând am simţit un ataşament orgolios pentru ase
menea cursuri. A sosit o clipă, ca şi când m-aş fi trezit
dintr-un vis adânc, şi am început să privesc admirabi
la lumină a adevărului Evangheliei. Atunci am realizat
inutilitatea înţelepciunii stăpânitorilor acestei lumi”95.
Mai departe, studierea Patrologiei a descoperit faptul
că Scriptura poate fi înţeleasă şi recunoscută doar de către
acela a cărui inimă arde de foamea de adevăr, şi care nu
este captivat atât de mult de cele aparente, precum spu
ne şi Psalmistul: „Cât sunt de dulci cuvintele Tale, mai
mult decât mierea în gura mea” (118, 103). Credinţa în
Hristos Cel răstignit şi înviat nu poate fi niciodată substi-
95Epistole 223, 2; PG 32, 324.

230
tuită limbajului religios, oricât de important ar fi limbajul

pentru Teologia noastră dogmatică. Trebuie doar să ne re
amintim că în istorie catehumenii au învăţat articolele de
credinţă în vederea primirii Sf. Botez. Cateheza nu a pre
cedat angajamentul de unire cu Hristos şi actul de căinţă,
ci a urmat după ele. Atunci când a dorit transformarea
inimii credinciosului, Biserica nu s-a bazat pe caracterul
adecvat al limbajului, ci pe puterea Sfântului Duh.
Conceptualizarea credinţei este o urmare şi nu un
antecedent al credinţei. Sf. Atanasie, de exemplu, nu a
luptat şi nu a apărat termenul dogmatic homoousios doar
aşa, pur şi simplu, pentru a uşura actul de credinţă, ci,
mai degrabă, pentru a afirma ceea ce era deja crezut şi
preţuit: anume că M ântuitorul întrupat al întregului uni
vers a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
şi nu un simplu dumnezeu creat. în tradiţia dogmatică
a Părinţilor Bisericii afirmarea credinţei nu era un mesaj
pentru lumea care nu credea. Trebuie să ne reamintim că
în Biserica veche Crezul acesteia era ţinut secret de lumea
păgână. Pentru lume erau proclamate persoana divină a
lui Iisus Hristos şi faptele Sale răscumpărătoare, şi nu ela
borări în articole doctrinale.
Prin urmare, limbajul teologic este, pe drept, pre
ocuparea adevărată doar a celor care cred, doar a celor
care sunt deja convertiţi la Hristos. Acelora care nu cred,
Biserica le vorbeşte într-un m od simplu, într-un limbaj
nesofisticat, pentru ca să permită puterii Cuvântului lui
Dumnezeu să lucreze. Trebuie să se permită ca cele mai
simple cuvinte ale lui Hristos să atingă urechile celor care
nu cred, fie ei băştinaşi din regiunile africane, fie cetăţeni
din oraşele dezvoltate. Cuvântul lui Hristos este sămânţa
231
grea care este însămânţată potrivit poruncilor lui Hristos.
In această sămânţă rezidă puterea transformării umane,
care nu poate fi substituită prin nici un alt efort sau exer
ciţiu. Domnul dă creşterea, aşa cum ne învaţă şi Sf. Pavel.
Cel care ripostează spune, totuşi: Nu! N u este destul!
Noi trebuie să propagăm cuvântul lui Dumnezeu. Feno
menul necredinţei generale este dovada pentru aceasta.
Desigur, credinţa trebuie să devină relevantă din
punct de vedere cultural; dacă nu, atunci este osândită
de la bun început. Există o ispită care ne îndepărtează în
mod invariabil de la adevărata Evanghelie şi de la m ântu
irea în Hristos. Secularizarea generală este rezultatul uită
rii de către noi a datoriei de a evangheliza lumea. Iar dacă
necredinţa persistă şi lumea întreagă încă nu crede, cu
toată răspândirea largă a Evangheliei, nu putem decât să
ne reamintim cuvintele lui Iisus, că mulţi sunt chemaţi,
dar puţini aleşi.
Scriptura şi pierderea com unicării

N u există îndoială că se face tot mai mult simţită în
Biserică o pierdere de comunicare între creştini. Aceasta
este cea mai mare ameninţare a noastră. Chiar dacă discu
tăm unul cu celălalt, totuşi nu comunicăm. O tăcere para
lizantă pătrunde într-o mare parte a Trupului lui Hristos.
Această tăcere nu se datorează faptului că suntem o
Biserică mistică şi care urmează mai degrabă exemplul
Măriei decât al Martei. N u se datorează faptului că sun
tem ascetici, duhovniceşti sau apofatici, că suntem o Bi
serică contemplativă şi fără multă vorbă. Aş dori să fie
aşa! Insă tăcerea noastră nu se datorează spiritului nostru
contemplativ, ci, mai degrabă, ignoranţei noastre şi neas
232
cultării noastre de vocea Logosului divin, Iisus Hristos,

Domnul nostru. Deşi cei contemplativi nu folosesc în
totdeauna limbajul verbal, ei sunt, totuşi, angajaţi într-
un schimb spiritual de idei. Ei comunică şi celorlalţi ex
perienţa pe care o au cu Logosul divin şi dau împreună
mărturie tuturor că El este M ântuitorul lumii.
Cei care cunosc Logosul divin nu folosesc acest fapt
pentru a-şi impune stăpânirea asupra altora. Ei caută nu
mai slava lui Dumnezeu. Ei nu slăvesc altă putere decât
cea a D om nului Hristos, răstignit şi înviat. Căci în Hris
tos fiecare credincios este răstignit şi înviat, astfel că nu
mai trăieşte pentru el însuşi, ci pentru Logos. El spune
asemenea Sf. Pavel: „Căci n-am socotit ca între voi să ştiu
altceva decât pe Iisus Hristos; şi pe Acesta, răstignit” (1
Co 2, 2).
Schimbul viu de gânduri şi de preocupări în dra
goste şi libertate este o necesitate sacramentală. Ea este
posibilă doar prin învăţarea ei de la unica sursă a propo-
văduirii creştine, de la Scriptură. Este mijlocul prin care
oamenii, educaţi de Logos, au învăţat să vorbească unul
către altul. Este o formă specială de articulaţie, o formă
criptică, este limbajul celor care s-au predat pe ei înşişi
Logosului. Ei comunică prin Duhul avut în comun şi pe
care L-au primit de la El.
în cazul în care eşuăm să comunicăm unul cu celă
lalt înseamnă că am pierdut limbajul Duhului, limbajul
Scripturii şi al credinţei pe care acesta o articulează. Cel
care vorbeşte limbajul Logosului revelat doreşte să îm
părtăşească credinţa lui şi cu ceilalţi. El nu tace niciodată.
El caută comunicarea cu cei care vorbesc, la rândul lor,
limbajul Scripturii. Atunci, în mod colectiv, Biserica tă
233
cută care nu a descoperit încă Logosul se transformă în-
tr-o Biserică a lui Hristos vie, comunicaţională.
Dacă Biserica trebuie să fie sinceră cu ea însăşi,
atunci membrii ei trebuie să stăpânească, să cunoască
limbajul Scripturii şi adevărul pe care aceasta îl expri
mă. Este o cunoaştere care ne eliberează de teama faţă
de lume, faţă de alţi oameni sau alte religii; ne eliberează
de orice posibilă teamă faţă de parohia noastră. Şi ajută
atât pe preoţi, cât şi pe credincioşi să discute unii cu al
ţii într-o limbă comună. Mai mult, Biserica nu trebuie
să aibă teamă că se pierde în această societate pluralistă.
Va şti cum să vorbească cu încredere, utilizând limbajul
Logosului. N u trebuie să avem teamă de un eşec în recu
noaşterea şi împlinirea misiunii încredinţate de Hristos
Bisericii pe pământ. Vechiul parohialism care a chinuit
Biserica poate fi depăşit odată ce creştinii înlătură limba
jul individualist şi egoist, devenind pricepuţi în folosirea
dialectului iubirii, aşa cum este aflat el în Scriptură. Acest
dialect îi va deschide unul către celălalt în iubirea comu
nă pentru Logos, şi-i va face să evite orice element demo
nic care se amestecă într-o asemenea comuniune verbală.
înainte ca creştinii să propovăduiască lumii întregi,
ei trebuie mai întâi să înceapă să vorbească unul cu ce
lălalt. Dacă vom discuta mai întâi noi între noi, atunci
vom putea face ca mesajul nostru m ântuitor adresat lu
mii să fie mai efectiv. Insă cum vom putea să ne ascultăm
unul pe altul, dacă nici măcar nu comunicăm vederile şi
convingerile noastre unii altora? Schimbul de idei este cel
care ţine în circulaţie sângele care dă viaţă Bisericii. O in
teracţiune şi interdependenţă stimulatoare a ideilor per
mite D uhului pătrunzător al lui Hristos Care sălăşluieşte
234
în Biserică să o folosească asemenea unui instrum ent via

bil pentru stârnirea apelor stătute ale mulţumirii de sine.
Noi suntem uniţi în taina mântuitoare dată de cre
dinţa unică în Hristos cel unul, dar depunem mărturie
despre această unitate prin schimbul de gânduri realizat
prin intermediul limbajului. Intr-adevăr, diversitatea da
rurilor Sf. D uh devine manifestată în procesul comuni
unii verbale. Putem vedea în el semnele bogăţiei vieţii
duhovniceşti> a Bisericii.
Raţiunea noastră nu este una simplă, internă. Este,
asemenea Logosului lui Dumnezeu, un „logos expri
mat”. Creaţi după chipul lui Dumnezeu, noi trebuie să
dăm expresie acelui logos din interiorul nostru care este
al Logosului lui Dumnezeu. Elenismul clasic, moştenit
în gândirea ortodoxă, are ca obiectiv nu doar abordarea
contemplativă a adevărului, ci şi chemarea lui, ceea ce în
limbaj patristic, este logosul spermatic al raţiunii - ratio.
Trupul lui Hristos reprezintă o comuniune de oameni
răscumpăraţi care comunică mai întâi unii cu alţii în con
cordanţă cu Logosul, adică logic şi raţional. Fiinţa umană
a fost creată pentru ca să devină asemenea Logosului, în
interiorul său, dar şi în exterior, din m om ent ce „chipul
lui Dumnezeu” este Logosul cel veşnic. Pentru Părinţii
din Biserica primară adevăratul creştin nu este doar un
indolent care citeşte pasiv Biblia. Pentru a se atinge ade
vărul este necesar un efort considerabil. Creştinul trebuie
să devină, astfel, un „căutător”.
Cu toate că nu neagă interpretarea literară şi înţele
gerea textelor sfinte, Justin M artirul şi Filozoful afirmă
că adevărul a fost ascuns în spatele cuvintelor şi poate
fi atins doar de către cei care caută cu sinceritate, prin
235
muncă, să-l găsească şi să-l înveţe. Pentru aceasta se dă
creştinilor D uhul călăuzitor al harului96.
Clement din Alexandria, un ucenic al lui Panten,
considera că obscuritatea limbajului teologic există pen
tru ca noi să căutăm fervent şi să devenim observatori
neobosiţi în descoperirea cuvintelor mântuitoare97. N u
există nici o îndoială că cercetarea ştiinţifică teologică şi
inteligenţa sunt necesare pentru aflarea corectă a înţele
sului doctrinei. Tocmai de aceea s-a dat atâta importanţă
unei pregătiri cât mai cuprinzătoare a preoţilor şi teolo
gilor. însă, există riscul ca teologia să devină un dome
niu doar al savanţilor, al cercetătorilor biblici scrupuloşi
care examinează cu minuţiozitate cuvintele, căutând să
găsească doar sensul lor iniţial. Noi ar trebui să abordăm
aceste studii cu adâncă smerenie, fiindcă pentru a „cuce
ri adevărul împreună cu toate cele menţionate mai sus,
avem nevoie de o viaţă curată, de practicarea virtuţilor
morale, astfel ca ceea ce este ascuns în Scriptură să poată
deveni cunoscut”98.
în final, sarcina de a stabili astăzi obstacolele în ar-
ticularitatea eficientă a mesajului lui Hristos către o ge
neraţie înstrăinată cade asupra tuturor creştinilor. Pentru
aceasta nu trebuie să fie minimalizate formele existente
ale comunicării verbale sau scrise. Sf. Pavel constituie,
în acest sens, un exemplu elocvent. Atunci când a fost
nevoit să propovăduiască în Palestina, a folosit un limbaj
adecvat. Iar când câmpul său de misiune a fost Atena,
atunci argumentele şi prezentările sale au avut scopul evi
dent de a veni în întâmpinarea cerinţelor particulare ale
96Dialogul cu iudeul Trifon 90.

97Stromate 1, 424-575.
98Comentariu la Isaia.
236
auditoriului. In acest sens trebuie să înţelegem afirmaţia

paulină: „Cu iudeii ca un iudeu am fost, ca să-i dobân
desc pe iudei. Cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege
- deşi eu nu sunt de sub Lege - , ca să-i dobândesc pe cei
de sub Lege” (1 Co 9, 20).
Drept concluzie, problema educaţiei religioase şi a
sincronizării teologice din timpurile noastre nu constă atât
de mult în aflarea unor noi cuvinte care să le înlocuiască
pe cele vechi, ci în a descoperi ceea ce transmit şi expri
mă creştinilor normali care participă la slujbele bisericeşti
aceste vechi cuvinte, cât şi modul de a dezvălui semnifica
ţiile, sensurile lor adânci, necunoscute marii majorităţi a
oamenilor. Incapacitatea limbajului nostru nu va putea fi
depăşită printr-o înlocuire radicală de cuvinte, ci printr-o
instruire sistematică a poporului asupra sensurilor lor.
Adevărurile lui Hristos s-au păstrat în scurtele rela
tări ale Evangheliştilor. Ei au încercat pe scurt, atât cât au
putut, să concentreze în cuvinte expresive teme adânci
şi doctrine dificile. Aceste cuvinte folosite de ei, îm pru
m utând elemente didactice şi dogmatice din practicile
de cult iudaic, au fost cunoscute şi foarte uşor înţelese în
perioada postapostolică. Autorităţile bisericeşti, familiare
fiind cu înţelegerea de către popor a tradiţiei orale, au
predat neofiţilor înţelesurile acestor cuvinte, descoperin-
du-le adâncimea şi expunând comorile ascunse în spate
le lor. Sf. Irineu ne-a reamintit si el acest adevăr, atunci
când s-a referit la obscuritatea parabolelor lui Hristos. A
fost lăsat pe seama slujitorilor să dezvăluie şi să reveleze
adevărurile ascunse în ele şi dincolo de ele.
Biserica, prin faptul că este misionară, arată calea de
practicare a metodei Apostolilor în răspândirea mesajului
237
mântuitor. Deseori se află într-o dilemă: aceea de a găsi
cel mai potrivit limbaj şi cea mai adecvată metodă. Me
sajul ei ar trebui să se bazeze pe situaţii concrete şi parti
culare. Priorităţile sunt, în acest context, de importanţă
majoră. Caracterul urgent în proclamarea adevărului ne
arată cât de creatoare poate fi activitatea misionară, fiind
că înnoieşte ceea ce este relevant.
y
Cel care ne oferă cheia este Sf. Grigorie de Nyssa. El

cere evitarea inflexibilităţii, luând în considerare factorii
care determină o asemenea operaţie:
„Slujirea catehetică ar trebui să fie adaptată capaci
tăţii ascultătorului. Acelaşi material didactic nu poate fi
aplicat tuturor şi nici nu ar trebui să fie acelaşi, ci să fie
ales pe baza diferenţelor de receptare şi de cultură. Noi
trebuie să ne adresăm într-un mod analogic iudeilor, pă
gânilor, anomeilor, maniheilor, marcioniţilor (...) Natura
particulară a fiecărei afecţiuni pretinde o metodă potri
vită de tratament şi folosirea unor argumente didactice
convingătoare. Dacă dorim să fim auziţi bine şi într-un
mod efectiv, trebuie să adaptăm argumentele noastre,
înainte de a le folosi, cu greşelile de care ne lovim”99.
99 Orato Catechet. Magna, 1-4; PG 45.84.

238
C a p it o l u l IV
V iz i t e l e p a s t o r a l e
V izita —o parte necesară a pastoraţiei

Din moment ce prin uşile bisericilor noastre trece
doar o minoritate a credincioşilor noştri, nu rămâne alt
ceva de făcut decât ca preotul să întreprindă mai multe
vizite pastorale parohienilor săi. El trebuie să respecte
această datorie a sa, adică să-i atingă pe cei ce sunt de
neatins, să construiască punţi, să câştige suflete. Trebuie
să-i accepte pe oameni aşa cum sunt ei, nefiind folositor
să-i critice sever de la primul contact sau să-i mustre pen
tru indiferenţa lor, şi aceasta pentru că oamenii ar putea
să se simtă ofensaţi. Cel dintâi contact trebuie să aibă în
vedere construirea unei relaţii, stabilirea unei prietenii şi
câştigarea unei confidenţe. Restul va veni mai târziu, în
cetul cu încetul. Vizitele sunt o parte necesară a strategiei
pastorale. Ce altceva ar mai putea să facă preotul în cazul
în care ar lăsa la o parte această datorie a sa? Să stea în
biroul său, să se ocupe de grădinărit sau să citească presa?
Ar deveni, în curând, prizonierul izolării sale lamentabile
şi arogante, spunând: „Lasă, să vină ei la mine, dacă mă
vor!” D ar neapărat preotul trebuie să-i viziteze în mod re
gulat şi constant pe cei bolnavi şi pe cei în vârstă şi să stea
de vorbă cu ei. Oricând iese din casă să nu se reîntoar
că fără să fi făcut acestor oameni măcar o singură vizită
239
prietenoasă. In acest context, nu trebuie să uităm partea
plăcută a vorbăriei sau a taifasului. Femeia în vârstă care
nu poate ieşi din casă, fiind nevoită să rămână singură în
camera ei, doreşte să afle şi ea despre ultimile întâmplări
şi, chiar, zvonuri din parohie. Iar dacă preotul este atent,
el îi poate satisface curiozitatea ei insaţiabilă şi să pună
bazele, cu această ocazie, unei mijlociri şi intermedieri.
N u va ieşi întotdeauna bine. Dar prin întrebări simple
va putea pătrunde mai în adâncime în viaţa ei interioară,
putând, astfel, să afle problemele fundamentale pe care
aceasta şi le pune.
Echipa însărcinată cu vizitarea parohienilor

Vizitarea pastorală nu poate rămâne în sarcina doar
a unei singure persoane. Preotul trebuie să formeze o
echipă, un grup, vreo duzină de credincioşi gata să ia par
te la această lucrare importantă. Acest fapt se va petrece
la început mai greu, până când parohienii îşi vor dezvolta
sentimentul responsabilităţii şi se vor deplasa dincolo de
cercul unui grup de discuţie. N u trebuie să devenim ne
răbdători, aşteptând convertiri fulgerătoare ca urmare a
activităţii noastre. Faptul că preotul intră într-o locuinţă
doar de dragul de a-i vizita pe oameni este, pentru aceş
tia, un semn vădit că există cineva care se îngrijeşte şi de
ei, şi că nu sunt, prin urmare, ignoraţi sau izolaţi. Să ne
reamintim cum îi încuraja Sf. loan Gură de Aur pe cei
săraci şi pe cerşetori să se adune la portalul bisericii sale,
astfel ca să le reamintească credincioşilor
> săi că Hristos
nu este prezent numai în Euharistie, ci şi în persoana
fiecărui sărac. Cele două sunt inseparabile, însă Hristos
- cel sărac - deseori nu este reprezentat. Chiar şi vizite
240
de rutină, având ca scop imediat pregătirea botezurilor, a

nunţilor etc., oferă ocazii pentru un dialog fructuos.
M isiunea apostolică iniţială

Vizita a fost de la început o misiune apostolică, ea
a fost calea prin care Hristos însuşi Şi-a împlinit mare
parte din misiunea Sa. Se aşteaptă din partea noastră să-i
învăţăm pe oameni să se ajute. Rezultatele se vor putea
vedea doar după ani de zile, însă vor fi pline de satisfacţie.
Şi nu va dura m ult până ce preotul va putea rosti lauda
lui Isaia: „Observă, eu şi copiii pe care Dumnezeu mi i-a
încredinţat suntem ca nişte semne şi m inuni în Israel de
la Domnul Savaot”. Iar atunci puţini vor începe să spu
nă, şovăind totuşi, că „Dumnezeu a vizitat şi a m ântuit
poporul Său”. Fiindcă vizita ca atare vorbeşte o limbă pe
care puţini nu vor fi în stare să o înţeleagă.
D atoria preotului este dublă

Un preot onest nu poate fi decât îngrijorat de nu
mărul alarmant de mare al celor care nu merg la Biserică.
Din ce motiv nu participă cea mai mare parte a paro-
hienilor în mod regulat la viaţa liturgică a comunităţii?
Şi din care cauză participă doar o minoritate de poate
doar 10%? Ce-i ţine pe atât de mulţi oameni departe
de familia lui Dumnezeu? Datoria preotului este dublă:
să-i slujească pe cei prezenţi, dar şi pe cei absenţi. Cei
care participă la cultul divin cu regularitate pot să sufere
de pe urma unui pietism tradiţional. Ei sunt obişnuiţi
să urmeze anumite tradiţii şi obiceiuri. în acest context,
datoria preotului constă în aceea de a face pentru aceşti
241
credincioşi serviciul euharistie mai înţeles, mai dinamic,
mai înălţător, mai înnoitor, producând un anumit sens
de metanoia. Formalismul, ritualismul, familiaritatea faţă
de sacralitatea Euharistiei pot duce la un pietism static.
Oamenii părăsesc locaşul de cult fără să fi fost deloc zgu
duiţi în fiinţa lor interioară. Cealaltă datorie a preotu
lui îi priveşte pe cei care sunt absenţi: Care este motivul
pentru care nu vin la Biserică? Fiecare creştin constituie
o problemă pastorală particulară. Fiecare îşi are îndoielile
sale, problemele sale, propriile sale motive pentru a se se
para de religios în general, îndepărtându-se de viaţa paro
hiei. Se poate ca pe vreunul viaţa privată să îl împingă la
o oarecare distanţare de Biserică. El nu doreşte să aibă în
minte sfaturile lui Dumnezeu şi nici glasul lui D um ne
zeu care-1 cheamă la căinţă. Totuşi, numeroase persoane
de acest fel aşteaptă, în momente de angoasă, o asemenea
voce, o vizită, ceva care să le reamintească, să le trezească
şi conştiinţa, să le vorbească cu compasiune şi să le arate o
cale de restaurare, de salvare, de mântuire, de reconciliere
cu Dumnezeu şi cu poporul Său. Cei ce merg în prezent
la biserică au nevoie de hrană si> de reînnoire. Aceştia
> tre-
buie să devină misionari, să radieze si să mărturisească
prezenţa lui Hristos. Cei absenţi au nevoie de vizite. Ei
trebuie să fie recunoscuţi, să fie trataţi cu compasiune, să
fie asiguraţi că Dumnezeu, în dragostea şi răbdarea Sa, îi
aşteaptă să se alăture marii familii creştine.
Vizitarea bolnavilor
N u este uşor
> să te întâlneşti
> cu oameni foarte bol-
navi. Ei prezintă mai multe puncte delicate: Cum să con
soleze preotul pe cineva foarte bolnav, despre care ştie că
242
va muri de o boală incurabilă, sau că va rămâne invalid

pentru tot restul vieţii? Cum să vorbească cu o persoană
bolnavă care este revoltată împotriva lui Dumnezeu şi
care nu poate să înţeleagă cauza pentru care Acesta per
mite ca un om să sufere chiar înainte de a ajunge la bă
trâneţe? „De ce eu şi nu altul?” Să ne reamintim cazul
lui Iov şi al prietenilor săi din Vechiul Testament: aceştia
nu au mai fost capabili să poarte o discuţie. Frustraţi de
negăsirea unor cuvinte potrivite în faţa dezastrului care
l-a lovit pe un om drept şi inocent, ei au preferat să tacă!
Slujirea celor bolnavi nu înseamnă pierderea timpului cu
întrebări fără rost puse atât de des de alţii. Preotul este
însărcinat să exercite o paramythia, o slujire de vindecare,
de consolare şi încurajare, de întărire a moralului celui
bolnav şi de ajutorare a lui pentru ca să vadă lumina din
întuneric, pentru ca să vadă dragostea Tatălui. înainte
de a-i vindeca pe cei bolnavi, Hristos a avut, câteodată,
lungi discuţii cu ei, fapt nemenţionat de Evangheliile si
noptice. Sf. Iacob ne invită să ne rugăm, să-i mângâiem
şi să-i încurajăm pe cei bolnavi.
Există persoane a căror boală este, în primul rând,
de natură spirituală. Pe lângă maladia fizică, alţii pot
avea şi probleme economice. însă îndrumarea duhovni
cească este necesară în egală măsură atât celor bogaţi, cât
si
>
celor săraci.
Să urmărim acum cine este bolnav. Atunci când
vorbim despre bolnavi, ne gândim imediat la persoane
izolate în spital sau în locuinţele lor, persoane uitate de
lume şi pe care nimeni nu vine să le vadă. însă mai sunt
şi bolnavi care nu trebuie să stea neapărat la pat. Aceştia
umblă pe stradă, chiar lucrează, dar sunt, într-un anumit
fel, bolnavi. Alţii, deşi în imobilitate fizică, sunt, totuşi,
în contact cu medicii, surorile medicale şi rudele. O per
soană bolnavă aşteaptă un anum it ajutor de la toţi aceşti
oameni, aşteaptă cuvinte bune, şi aceasta doar fiindcă
este bolnavă. Mediul ambiant joacă un rol im portant în
însănătoşirea sa. Deşi are contact cu lumea, există totuşi
un vacuum, o lipsă pe care nimeni, cu excepţia unui pre
ot înţelept, nu o poate umple. Văzându-i în jurul său pe
ceilalţi oameni sănătoşi, care se pot mişca şi care sunt
plini de energie, ar putea avea un sentiment de inferiori
tate. Se blamează pe sine însuşi că nu poate urma ritmul
celorlalţi. Se subestimează, se descalifică, se consideră un
„invalid”. Ceilalţi oameni, bine-intenţionaţi şi generoşi,
îi scutesc de la săvârşirea celei mai mărunte fapte, spu-
nându-le „Lasă-mă pe mine” şi, astfel, fără să-şi dea sea
ma, contribuie la teama ascunsă a celui bolnav faţă de
incapacitatea sa.
Prin urmare, cei bolnavi caută respect, având dorin
ţa de a fi pe deplin recunoscuţi, cu toată infirmitatea lor,
doresc să fie priviţi şi trataţi ca persoane cu demnitate şi
valoare, chiar dacă duc jugul unei realităţi dureroase. In
acest caz este de mare ajutor să se coopereze cu cei in
firmi, să se apeleze la posibilităţile şi responsabilităţile lor,
amintindu-le că situaţiile lor nu sunt lipsite de speranţă,
deoarece, în ciuda tuturor greutăţilor, ei posedă nume
roase resurse creatoare. O asemenea atitudine din partea
preotului va avea drept urmare o restabilire a sentimen
tului de încredere în cel bolnav, un echilibru indispensa
bil, care să-l facă în stare să pună în acţiune ceea ce i s-a
oferit. O asemenea descoperire are un impact şi pe plan
spiritual. Se evidenţiază faptul că oricine, oricât ar fi de
244
handicapat, rămâne o fiinţă de neînlocuit, unică, foarte

dragă lui Dumnezeu, o persoană pentru care Hristos a
murit. Bolnavul este ajutat să vadă această nouă realitate,
anume că rămâne în continuare un membru deplin al
marii familii a lui Dumnezeu, familie în care îsi are lo-
j
cui său, participând, astfel, la manifestarea împărăţiei lui

Dumnezeu. Mai mult, bolnavului i se dă chiar şi o mi
siune pe care o poate îndeplini în situaţia în care se află:
să dea o mărturie, prin bucuria sa, prin răbdarea şi ama
bilitatea sa, celor care vin la el să-l viziteze şi să nu dea
dovadă de nervozitate sau amărăciune, cum se întâmplă
des la cei bolnavi. Preotul trebuie să aibă de grijă ca cel
suferind să fie integrat în fiecare lucru care îl priveşte pe
acesta. Trebuie să înlăture din mintea celui bolnav orice
urmă de ezitare şi de timiditate datorate infirmităţii sale.
Să-i arate că în loc de a fi prizonier al propriului său eu,
al propriei sale drame, cel suferind trebuie să privească
durerea cu ochii copilului lui Dumnezeu.
Am putea spune că aici se iveşte o misiune care tre
buie să revină celor bolnavi, o vocaţie solemnă. Vieţuind
într-o societate materialistă, dezumanizată, valorile sunt
deseori ignorate. Bolnavul poate deveni martor al marii
valori şi semnificaţii pe care o deţine suferinţa, reamin-
tindu-ne că viaţa nu este doar distracţie, ci şi durere, şi că
prin această durere Dumnezeu îi încearcă pe copiii Săi.
Prin respectul său faţă de darul pe care îl constituie viaţa,
faţă de persoana umană şi finalitatea vieţii, cel bolnav
poate participa în mod direct la victoria lui Hristos, ca
martor despre ceea ce este permanent, adevărat şi veşnic.
în timp ce preotul aparţine comunităţii umane, el
este chemat să ia parte, în acelaşi timp, la lucrarea conti
245
nuă de mântuire a lui Hristos. Sacerdos est alter Christus.
Prin lucrarea şi predica sa, preotul continuă exact ceea ce
au săvârşit Apostolii. El este asociat la misiunea dublă a
lui Hristos: revelaţie şi răscumpărare, adică de descoperi
re a lui Dumnezeu şi de răscumpărare a umanităţii. Evi
dent că viaţa sa este dificilă, fiindcă e un cetăţean a două
lumi. El are viaţa sa interioară, dar în acelaşi timp viaţa
exterioară, tranzitorie, de pe pământ. Trebuie să facă faţă
ambelor. N u se poate concentra pe viaţa exterioară şi să
lase să-i scape din vedere şi preocupare viaţa interioară,
deşi există o ispită constantă pentru aceasta.
Este uşor să împărţim viaţa în mici bucăţele şi com
partimente, dar dacă Hristos se foloseşte de noi după do
rinţa Sa, atunci trebuie să atingem unitatea în viaţa noas
tră şi să trăim existenţa a două lumi ca şi când ar fi una
singură. Să nu se creadă că ar putea face doar câteva sim
ple rugăciuni ca apoi să pornească mai departe, uitând de
supranatural. Acest procedeu nu mai înseamnă exercita
rea preoţiei în mod supranatural, ci săvârşirea unui „job”
bun, a unei meserii ca oricare altă carieră umană. Slujirea
noastră trebuie să fie cultivată şi orientată tot timpul de
relaţia noastră interioară cu Hristos. Preotul este chemat
să descopere pe Dumnezeu acelor oameni care nu-L cu
nosc, iar această revelaţie a lui Dumnezeu trebuie să o
facă în primul rând prin viaţa sa. El trebuie să reamin
tească oamenilor că „timpul pentru vorbărie vine rar, dar
timpul pentru a fi nu dispare niciodată”. Cine nu-L află
pe Hristos în persoana preotului, nu-L poate afla nicăieri
altundeva şi, chiar mai mult, va da puţină atenţie aceluia
a cărui viaţă este în flagrantă contradicţie cu profesiunea
sa. Şi totuşi, preotul este chemat, asemenea lui Hristos,
246
să fie profet şi sacerdot, trimis să predice Evanghelia atât

cu buzele, cât şi cu viaţa sa; timpul de a vorbi vine mai rar
lui decât celorlalţi. Numai prin propovăduire regulată,
atât către persoane individuale, cât şi publicului larg, se
poate realiza ceea ce se cere: „să fiţi gata întotdeauna să
răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voas
tră” (1 Ptr 3, 15). El trebuie să facă faţă sarcinii celei
mai dificile: de a traduce teologia în termeni inteligibili
pentru cei care participă la Sf. Liturghie şi cei care îi în
tâlneşte în viaţa cotidiană normală.
Harisma preoţiei a fost dată de Hristos; nimeni nu o
deţine datorită meritelor sale. Ceea ce ne rămâne nouă de
făcut este să înţelegem acest har, să-l cuprindem în viaţa
noastră. Păcatul ne-a separat de Dumnezeu şi, în con
secinţă, a corupt tot ceea ce a atins umanitatea, chiar şi
creaţia. în faţa unui asemenea dezastru, Dumnezeu nu a
abandonat umanitatea, ci a pus în acţiune planul Său de
dragoste. L-a trimis pe Fiul Său ca să ispăşească păcatele
lumii şi să ne reconcilieze cu El însuşi. Preoţia intervine
aici ca misiune de a ne oferi această reconciliere şi înfiere
prin Euharistie. Divizaţi, împrăştiaţi, fragmentaţi, oame
nii au nevoie să fie reuniţi. Acesta este scopul Euharistiei:
synaxis, pleroma, ecclesia, koinonia.
A fi creştin
> înseamnă a fi chemat. Laicii sunt che-
maţi să trăiască credinţa în familii şi în viaţa de zi cu zi.
Preoţii sunt chemaţi să se roage, să susţină viaţa spirituală
a parohiei, îngăduitori, blânzi, înţelegători, fără observa
ţii grăbite, fiind exigenţi cu ei înşişi. Atingerea unui suflet
cere înţelepciune, răbdare, experienţă. O lume întreagă
este ascunsă în spatele aparenţelor. Un singur arbore poa
te ascunde o întreagă pădure.
247
De o atitudine stranie şi fără consistenţă dă dovadă

cel care într-un m om ent îl laudă pe preot, ca mai târziu
să-l critice. Deseori atunci când au de a face cu preoţi,
aceşti oameni se limitează la subiecte superficiale, nefiind
capabili să pătrundă esenţa acestei vocaţii. Astfel, criticis
mul sau entuziasmul faţă de preot sunt motivate, de cele
mai multe ori, de pasiuni, şi nu de consideraţii logice.
Slujirea sa pastorală dificilă şi sarcina sa evanghelică va
rămâne nerealizată dacă nu va fi înconjurat de oameni
care să-l ajute. Laicii trebuie să ştie că toţi cei botezaţi
participă, într-un fel sau altul, la „preoţia împărătească”.
Ei sunt apostoli, în sensul că sunt „trimişi în lume”. Ei
se roagă şi îi conduc şi pe alţii la rugăciune alături de ei.
Ei devin instrumente ale lui Dumnezeu, prin mărturie
evanghelizatoare, prin cuminecare euharistică, prin adu
cerea altor credincioşi care să se alăture vieţii sacramenta
le a Bisericii, ca să ia, astfel, parte la mântuirea lor.
C apitolul V
R e c o n c il i e r e si
> t ă m ă d u ir e a u m a n u l u i
Păcatul şi m isiunea vindecătoare a lu i H ristos

Biserica este o comunitate care tămăduieşte. Când
>
Hristos a conferit Apostolilor Săi puterea de a lega şi de

a dezlega păcatele, în spatele acestei afirmaţii s-a aflat
compasiunea Sa iubitoare faţă de mizeria umană, cât
şi dorinţa Sa de a-i restaura pe păcătoşii căzuţi şi răniţi.
Unii s-ar putea întreba care ar fi legătura dintre prac
tica disciplinară şi cea tămăduitoare a preotului. Fiinţa
însăşi a reconcilierii poate fi înţeleasă doar în contextul
unei pedagogii înţelepte. Dumnezeu vindecă şi, în acelaşi
timp, mântuieşte, astfel ca cel slab să nu se mai reîntoar
că la starea anterioară de păcat. Persoana are nevoie de
vindecare în întregimea ei: conştiinţa rănită, imaginaţia,
emoţiile, dorinţele şi năzuinţele, toate acestea aşteaptă să
fie reînnoite şi reorientate. Păcatul pătrunde în întreaga
fiinţă şi o cucereşte, tocmai de aceea trebuie înlăturat; în
acest scop este necesară o operaţie chirurgicală care, cu
siguranţă, e dureroasă. Este necesară o adevărată asceză,
o golire de sine, o autodisciplinare, abnegaţie, „violenţă”,
aşa cum se înţelege din cuvintele M ântuitorului {M t 11,
12). Din moment ce păcatul este izvorul oricărei dezor
dini şi al oricărui rău, se impune o curăţire totală a fiinţei
interioare.
249
O biective şi strategii
Unul din obiectivele slujirii vindecătoare este trata
mentul a două fenomene moderne: bulimia şi anorexia
spirituală. Bulimia spirituală este foamea puternică pen
tru ceea ce e inutil, superficial, temporal, irevelant în
viaţa de zi cu zi, având ca urmare transformarea omu
lui într-un tip complet secular, adânc ataşat de prezent
şi de efemer. Celălalt simptom, anorexia spirituală, este
absenţa oricărui interes pentru ceea ce este spiritual, per
manent, absolut şi plin de sens. Ambele aceste simptome
constituie o plagă a societăţii noastre.
N u există în această viaţă o altă bucurie şi fericire
decât aceea de a-i face pe alţii bucuroşi şi fericiţi. Aceasta
este şi misiunea preotului şi sensul adânc al pastoraţiei,
al mărturiei şi al comunicării profetice cu privire la ceea
ce este, de fapt, viaţa şi ce trebuie să devină dacă este mo
delată conform Evangheliei. Toate activităţile au ca scop
formarea unor fiinţe umane complete, paşnice, bucuroa
se, iubitoare, încrezătoare în ele însele şi sigure. Odată
ce preotul îşi asumă această responsabilitate, descoperă
foarte repede imaginea multiplă a componentelor paro
hiei sale, descoperă un organism duhovnicesc şi moral
complex, care reflectă natura diferită a Trupului lui Hris-
tos sub condiţia sa pământească. Descoperă „pietre vii”
(cf. 1 P tr l, 5), adică parohieni sănătoşi, alţii adormiţi, al
ţii morţi, alţii bolnavi de moarte, iar alţii indiferenţi, dar
descoperă şi membri complet morţi, insensibili la orice
voce şi la orice apel şi care evită sistematic orice contact.
Şi pentru a nu face ca imaginea parohiei să fie privită cu
prea mare pesimism, preotul nu trebuie să uite de co
250
morile ascunse, de credincioşii care duc zilnic o bătălie

fără zgomot şi care rămân alături de Dumnezeu, chiar şi
atunci când conştiinţa lor se revoltă împotriva unor lu
cruri care există în parohie. Tocmai datorită acestei „mici
turme” a lui Dumnezeu există parohia.
Cineva a întrebat odată un pustnic cum îşi petrece
el timpul. Sihastrul a răspuns: „Lupt împotriva patimilor
mele, dar deseori nu izbutesc să le înving. N u cedez, mă
ridic din nou, nedisperând, ci continuând lupta mea. In
anumite momente cad, dar nu rămân în căderea mea.
Mă ridic şi cad şi iar mă ridic...” Acest episod reflectă via
ţa adevărată a creştinului, anume aceea de a nu rămâne
definitiv în căderea lui identificată cu răul, de a nu dispe
ra şi de a nu subestima harul pe care îl are, deoarece el ca
persoană e destinat să-l învingă pe diavol şi să nu poată fi
învins de acesta.
Intr-un asemenea context, preotul trebuie să plănu-
iască o strategie pastorală înţeleaptă. Multe se vor spune
despre participarea asistenţilor săi laici în diversele acţi
uni de evanghelizare şi în proiectele misionare. întrebă
rile care se pun în ceea ce priveşte metodele sunt acestea:
vorbim noi, în Biserica de azi, limba pe care o vorbesc şi
oamenii care trăiesc în jurul nostru? Răspundem oare la
întrebările pe care le pun ei? N u suntem noi oare prea
triumfalişti şi paternalişti atunci când raportăm viaţa bi
sericească la alţii? Unii oameni văd un pericol evident în
supra-accentuarea trecutului, a tradiţiei. Este adevărat că
dacă am fi fixaţi sau prea legaţi de trecut, am putea risca
să uităm schimbările din prezent, însă şi dacă exagerăm
prezentul am putea să subestimăm puterea şi im portanţa
reală a trecutului, a tradiţiei.
251
Există nevoia de a deveni mai imaginativi şi mai
creativi, de a fi capabili să împărtăşim lumii experienţa
noastră creştină, proclamând că viaţa în Biserică nu este
una învechită, irelevantă pentru realităţile şi aspiraţiile
umane din ziua de azi, ci o realitate vie care atinge cele
mai ascunse părţi ale sufletelor noastre. Modelul ecclesi-
ologic creştin primar şi patristic pune accent pe comu
nităţile care se dezvoltă şi a căror creştere este bazată pe
darurile şi calităţile parohienilor devotaţi. In cazul în care
evanghelizarea şi reînnoirea au succes, atunci, pe lângă
un preot dinamic, mai trebuie să existe şi un nou tip de
comunitate. Desigur, preotul rămâne catalizator al acţi
unii de evanghelizare, însă noi trebuie să creăm un spi
rit de misiune participatorie, în care credinţa ortodoxă
să fie contopită cu practica. Cineva a spus odată: „Am
căutat sfat de la Scriptură, iar sfatul a fost acela că am
început să fac vizite şi să am experienţă pastorală. M-am
îndreptat spre tradiţia liturgică şi aceasta m-a dus înapoi
la Scriptură. în final am devenit un mesager fericit între
cele două, văzând că ambele sunt necesare şi că una se
referă la cealaltă”.
Acum, după ce s-au spus toate acestea, cineva s-ar
putea întreba care este până la urmă subiectul şi denumi
rea acestei discipline. Noi suntem obişnuiţi să împărţim
diferitele ramuri ale disciplinelor studiilor teologice în
categorii şi grupări. Este adevărat că metodologia joacă
un rol im portant în tratarea subiectelor religioase, iar
teologia nu poate constitui o excepţie. Pe de altă parte,
natura Teologiei Ortodoxe nu este liniară, ci e circula
ră. Aceasta înseamnă că credinţa noastră nu se restrânge
exclusiv doar la un câmp sau la un domeniu, ci atinge
252
toate disciplinele, arătând prezenţa ei în toate şi inter

dependenţa tuturor. Aceasta înseamnă că studiind dog
matica poţi vedea inevitabil implicaţiile în soteriologie,
cât şi modul de a pune doctrina în practică. Orice efort
în vederea clasificării şi distingerii diferitelor câmpuri ale
credinţei noastre nu trebuie să ne conducă la izolarea lor,
ci, din contră, să ne arate interrelaţionarea existentă şi
aspectul de întreg al tuturor ramurilor teologice.
Preocuparea noastră principală va fi modul în care
va trebui să construim parohia creştină, astfel ca ea să
devină strângerea într-un anumit loc a Trupului lui Hris-
tos. In scopul acesta se vor recomanda căi şi orientări
după care constructorul trebuie să-şi zidească mai întâi
propria sa casă, propria sa viaţă interioară, ca apoi, în
pasul al doilea, să facă din comunitatea sa „pietre vii”,
credincioşi autentici, mărturisitori vii care să crească în
împărăţia lui Dumnezeu cea pământească, adică, paro
hia, care anticipează pe cea eshatologică.
Spovedanie şi refacerea persoanei

Clement din Alexandria îi îndeamnă pe creştini să
nu fie mulţumiţi cu o simplă dezlegare de păcate, dacă
aceasta nu este asociată cu un efort sincer de a începe o
viaţă nouă. Penitentul trebuie să se străduiască pentru o
completă restaurare a fiinţei rănite. Dacă această restau
rare şi terapie completă nu a fost atinsă, atunci iertarea
acordată are un efect minim asupra stării duhovniceşti a
celui căzut100. Pentru Sf. Părinţi viaţa creştină este o luptă
continuă împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Origen
100Clement, Stromata 15; PG 8, 1009.

253
îi identifică pe creştini cu „martirii” care urmează mode
lul —typos —, anume pe Stăpânul lor (Evr 12). In cursul
vieţii Sale Hristos a fost un luptător împotriva ispitelor şi
împotriva forţelor întunericului şi a duhurilor distructive
ale acestei lumi. Prin urmare, disciplina ideală a vieţii în
Hristos nu este evitarea, într-un mod selectiv, a acestui
sau a acelui rău, sau invers, săvârşirea acestei sau acelei
fapte bune, ci rămânerea în deplină dragoste şi comuniu
ne cu Dumnezeu, păstrându-ţi întreaga fiinţă în armonie
cu voinţa lui Dumnezeu. Orice rău distruge această re
laţie; sfărâmă, distruge unitatea comuniunii în Biserică.
In A ctul martiric al lui Policarp, acest Părinte din Smir
na este descris ca unul care s-a alăturat luptei împreună
cu Apostolii şi cu drepţii, luând parte la bucuria şi slava
lui Dumnezeu în doxologie101. In Occidentul din ziua
de azi se poartă numeroase discuţii despre noile forme
pe care trebuie să le ia slujirea tămăduitoare, cu un efort
unilateral de a reînvia anumite practici vechi care au fost
utilizate în perioada harismatică descrisă de Sf. Pavel. In
timp ce nimeni nu poate nega acţiunea liberă a Sf. D uh
şi răsplătirea cu noi daruri a acelora care cer, sau eficaci
tatea rugăciunii fervente şi neîncetate pentru tămăduire,
Biserica pune accent pe prioritatea restaurării şi a terapiei
interioare. Sufletele noastre sunt bolnave şi, ca urmare,
mulţi din credincioşii noştri suferă teribil de pe urma
conflictelor interioare, a singurătăţii, a frustrării, a de
cepţiei şi a fricii, a angoasei, a insecurităţii şi a depresiei, a
obsesiilor neîndurătoare, a grijilor, preocupărilor sexuale,
etc. In asemenea domenii vitale Spovedania poate oferi
101Martiriul lui Policarp; PG 19, 2.

254
un serviciu inestimabil. însă problema care rămâne este

lipsa unor duhovnici capabili şi a unor părinţi spirituali.
Contribuţia tămăduitoare a Spovedaniei este rele
vantă pentru mulţi creştini de o scrupulozitate patolo
gică, creştini care insistă pe o relaţie exclusiv individuală
cu religia şi care evită orice intervenţie exterioară sau ori
ce îngrijire pastorală adevărată. De la Reformă încoace
Spovedania a fost ostracizată ca fiind contrară doctrinei
despre harul acordat liber şi despre răscumpărarea nemij
locită a lui Hristos. Slujitorul Bisericii nu are dreptul să
intervină. în Protestantismul apusean Spovedania a fost
înlocuită cu căutarea personală de către suflet a iertării
şi reconcilierii direct de la Dumnezeu. Doar recent unii
protestanţi au înţeles fundamentul excentric şi nebiblic
al unei asemenea viziuni, şi, încetul cu încetul, putem
vedea încercări vrednice de laudă din partea lor pentru
restaurarea practicării Spovedaniei. Ca, de pildă, cartea
remarcabilă a lui Max Thurian, precum şi lucrările altor
autori, care resping opiniile protestante fundamentaliste
extreme şi care reînvie concepţiile lui Luther şi Calvin
care nu au intenţionat să înlăture Taina Spovedaniei în
săşi, ci abuzurile legate de ea în acea perioadă de declin
religios dominată de teologia scolastică.
în acest context, noi trebuie să ne amintim de faptul
că în Biserica primară Tertulian a întâmpinat greutăţi în
găsirea echivalentului latin al termenului grecesc exomo-
logesis. Fiind jurist de profesie, el l-a redat, din nefericire,
printr-un cuvânt luat din vocabularul juridic latin: pae-
nitentia, fapt care i-a desemnat în mod greşit un caracter
punitiv, de pedeapsă. S-a ajuns, în acest fel, la o îndepăr
tare de natura pur terapeutică şi catartică pe care Spove
255
dania a avut-o în Biserica nedivizată. Origen ne-a îndem
nat să privim această Taină ca pe un „medicament”, iar
pe duhovnic ca pe un tămăduitor care caută în primul
rând să vindece pe cel bolnav de rău şi de patimile care
întinează sufletul.
In paralel cu această deviaţie a apărut o altă eroare,
anume metoda cazuistică. Pentru fiecare păcat s-au creat
liste de „fapte bune” corespunzătoare şi de acte discipli
nare punitive, cu scopul de a căuta satisfacerea mâniei
lui Dumnezeu prin ispăşirea greşelilor săvârşite şi a vinei
personale. Desigur că o asemenea atitudine are ca urmare
apariţia, cu timpul, a unor creştini nesănătoşi, care so
cotesc fiecare păcat într-o optică retribuţională, conside
rând păcatul nu ca un hybris, o insultă la adresa dragostei
lui Dumnezeu, ci o violare a legii, fapt care pretinde plata
unei datorii, un tarif penitenţial. Această eroare a cunos
cut mai apoi o dezvoltare tot mai largă, vădind deplora
bilul declin al sensului originar al Spovedaniei, ca act de
purificare, eliberare, mântuire şi restaurare.
Evoluţia acestei metode a mers chiar mai departe,
în detrimentul dezvoltării vieţii parohiale: Sfintele Taine
- Euharistia, Botezul, Cununia etc. - au început să fie
săvârşite fără o deplină participare a credincioşilor care le
primeau. Ceea ce este num it „declin liturgic” sau forma
lism a pătruns asemenea unui cancer în viaţa parohiilor.
Tainele au început să fie săvârşite potrivit normelor şi
regulilor de tipic prescrise, însă fără o participare perso
nală a credincioşilor, fără ca persoanele implicate să fie
atinse. N u instrucţii pre-matrimoniale, nu omilii! Lipsa
de conştiinţă liturgică şi de participare conştientă a dus la
crearea unei mase de creştini nominali.
i
256
Regenerarea baptism ală — o schimbare ontologică

Unul dintre cele mai remarcabile şi frapante pasa
je din scrierile lui Tertulian este comparaţia dintre ape
le tulburate de înger în scăldătoarea Betsaidei şi cele ale
Botezului, cele dintâi prefigurându-le pe cele din urmă:
„Ele obişnuiau să vindece defecţiunile trupeşti, cor
porale, acum ele vindecă sufletul; ele aduceau sal
vare temporală, acum ele înnoiesc şi aduc mântuire
veşnică; ele aduceau eliberarea doar o dată într-un
an, acum ele mântuiesc zilnic, ele înlătură ca după
o moarte toate păcatele după spălarea rituală. Când
vina este înlăturată, atunci, desigur, este înlăturată şi
pedeapsa. Astfel, omul va fi restaurat de Dumnezeu
până va ajunge la „asemănarea” cu El”102.
In Ierusalim, Sf. Chirii a reluat doctrina Sf. Pavel
despre întreita scufundare în apă şi scoatere din apă, ca
simboluri ale înmormântării si învierii lui Hristos:
j
„Tu ai fost atât mort, dar în acelaşi timp te-ai şi năs

cut; apa mântuirii ţi-a fost atât mormânt, cât şi maica
ta întru renaştere... Naşterea ta a fost mână în mână
cu moartea ta... Să nu laşi pe nimeni să creadă că Bo
tezul este doar un simplu har de iertare, de absolvire
a păcatelor, sau chiar acela al înfierii... Ştii foarte bine
că, precum ne curăţă de păcatele noastre şi ne acordă
darurile Sf. Duh, tot astfel este şi un echivalent al pa
timilor lui Hristos”103.
în Antiohia, Sf. loan Gură de Aur şi-a folosit talen
tul său oratoric pentru a-i învăţa pe catehumeni aceleaşi
adevăruri:
102Despre Botez 5; PL 1, 1314.

103Cateheze 20, 4; PG 33, 1080-81.
257
„Chiar dacă o persoană este adulteră, idolatră, sau
chiar dacă a comis nu ştiu ce fel de crime ori e cu
prinsă de slăbiciunea care a pus stăpânire pe oameni,
odată ce s-a afundat în acest bazin de apă, ea iese din
această fântână dumnezeiască mai pură decât razele
soarelui. Dacă baia ia de la noi toate păcatele, atunci
de ce nu este ea numită baia iertării păcatelor, nici
baia curăţiei, ci baia regenerării? Fiindcă nu ia de la
noi doar aşa, pur şi simplu, păcatele noastre, nici nu
ne curăţă pur şi simplu de greşeli, ci săvârşeşte toate
acestea ca şi când ne-am fi născut din nou. Deoarece
ne creează din nou şi ne dă o nouă înfăţişare, nu ne
formează din nou din pământ, ci ne creează dintr-un
alt element, natura apei. Această baie nu curăţă pur
şi simplu vasul, făptura, ci o topeşte din nou, ca pe o
materie primă. Chiar dacă vasul a fost spălat şi curăţat
cu grijă, mai are încă toate caracteristicile a ceea ce
este el şi mai păstrează urme de murdărie. însă, după
ce e azvârlit în furnal şi e reînnoit, readus la starea
iniţială prin flăcări, lasă la o parte zgura şi murdăria
şi, ieşind din cuptor, arată în exterior aceeaşi strălucire
ca si vasele noi. La fel, Dumnezeu ia această natură
a noastră (atunci când este distrusă prin rugina pă
catului şi după ce greşelile au acoperit-o cu funingi
ne, pierzându-şi frumuseţea dată ei de la început de
Dumnezeu) şi o topeşte din nou. O afundă în apă
ca într-un furnal, însă, în loc de flăcări, trimite harul
Duhului. Apoi ne readuce la suprafaţă, reînnoiţi ase
menea vaselor nou turnate, pentru a rivaliza în strălu
cirea noastră cu razele soarelui”104.
WAAd ilium, catech. 1, 3; PG 49, 226-227.

258
Aceste puţine exemple ne prezintă clar schimbarea

ontologică ce are loc prin mijlocirea specială a Sfintei
Treimi. O asemenea viaţă nouă implică, desigur, o conti
nuă angajare din partea noastră. O cădere după Botez nu
a fost tolerată în Biserică. De aceea penitenţii trebuiau să
parcurgă o perioadă de sinceră căinţă pentru păcatele lor,
arătând dovezi tangibile ale mâhnirii şi părerii lor de rău;
doar atunci erau ei readmişi în comunitate ca membri
restauraţi şi sănătoşi.
M irungere şi revigorare
Pentru creştinismul primar, ca şi pentru Biserica din
ziua de astăzi, Mirungerea şi însemnarea cu semnul C ru
cii fac parte din încheierea ritualului obişnuit de iniţiere.
Această practică edificatoare arăta, prin semnul vizibil, un
aspect a ceea ce s-a realizat sacramental în Botez. Ea tra
duce într-o formă dramatică învăţătura Noului Testament
după care credinciosul este făcut, prin Botez, mădular al
lui Hristos şi participant la însuşirea Sa mesianică, astfel
că Biserica a putut fi descrisă mai târziu, după expresia
lui Teofil al Antiohiei, drept „poporul uns”. Mirungerea
îi înalţă pe convertiţi şi-i marchează cu proprietatea cea
mai preţioasă a lui Hristos, reprezentând o „pecetluire”
externă a creştinului cu semnul Domnului Său.
Analogii pot fi găsite, poate, în cazul recruţilor m i
litari. Ei devin soldaţi doar după ce au fost consemnaţi
pe liste şi imediat după aceea posedă anumite funcţii,
datorii şi privilegii particulare; însă până nu intră în ser
viciul activ nu ajung la o realizare deplină a ceea ce a fost,
de fapt, dintotdeauna caracterul şi activitatea soldatului.
Ostaşul creştin adult se află întotdeauna în serviciu activ
259
şi nu posedă niciodată un statut iară exercitarea funcţiei
ce-i revine. O altă ilustrare poate fi găsită în deplina expe
rimentare a relaţiei de prietenie care deseori rezultă de pe
urma participării la o sarcină comună a doi oameni care
au fost deja prieteni. Noile circumstanţe ale activităţii lor
comune nu creează, prin ele însele, o relaţie de prietenie,
ci o transformă şi o lărgeşte pe cea existentă. Se poate afir
ma că într-o manieră asemănătoare Mirungerea iniţiază,
în persoana chemată să participe la misiunea apostolică
a Bisericii, o experienţă mai adâncă şi mai largă a comu
niunii cu Sfântul Duh, a prezenţei personale a Duhului.
Hirotonia este un alt m om ent în care creştinul pri
meşte statutul şi trimiterea care, se poate spune, schimbă
şi lărgeşte relaţia sa cu Sfântul Duh. In cazul creştinu
lui adult este cel mai potrivit ca Mirungerea să urmeze
imediat după Botez, astfel ca să nu rămână deloc timp
în care credinciosul să nu fie necuprins în lucrarea Sfân
tului Duh. Origen, reluând practica Şcolii alexandrine,
pune un accent particular pe faptul renunţării de către
catehumen la cel rău şi pe acceptarea de către acesta a
lui Hristos, fapte care sunt comparate cu pecetea pusă
pe mărturisirea lui creştină105. Intr-un sens similar, ca o
probă a legământului şi a relaţiei cu Dumnezeu, tăierea
împrejur a jucat în Vechiul Testament acelaşi rol pe care
îl are şi Botezul în Noul Testament106.
Dacă există o oarecare ignoranţă cu privire la cel mai
im portant eveniment din viaţa creştină, adică intrarea în
comunitatea Bisericii, atunci ce se poate spune despre
105Origen, Omilii 12, 4 La Num.-, PG 12, 665.

106Origen, Omilii 3, 3 La Gen.-, PG 12, 177A.
260
Euharistie? Nicicând nu s-au scris studii mai valoroase

despre Euharistie precum în zilele de azi. Cel mai recent
document redactat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor,
num it Botez, Euharistie şi Preoţie, vădeşte teama tuturor
celor din mişcarea ecumenică privitoare la dezagregarea
Comuniunii euharistice care riscă să devină un exerci
ţiu pur ritualistic, contribuind foarte puţin la creşterea
noastră, fie verticală, fie orizontală. Fiindcă Euharistia
este dublă comuniune, împărtăşindu-1, în primul rând, pe
credincios cu Hristos, iar, în al doilea rând, aducându-1
alături de ceilalţi membri ai unicei familii şi comunităţi
euharistice. Atonia religioasă actuală sau oboseala duhov
nicească ce se face simţită printre parohieni ne alarmea
ză, mai ales că trădează absenţa unei mişcări în favoarea
administrării împărtăşaniei de duminică. Problema nu
constă în aceea că cei care se apropie de potir sunt puţini
(exceptând, desigur, numărul mare de prunci), ci că cei
care vin totuşi la împărtăşanie par să nu simtă înălţarea
interioară, metamorfoza sau îndumnezeirea (theosis), in
trarea lui Hristos în fiinţa lor, bucuria şi sfiala întâlnirii
tainice a cerului şi a pământului. Atunci când Augustin a
spus: „Eu devin ceea ce mănânc”, el i-a avut în minte pe
acei creştini care se simţeau înălţaţi şi reînnoiţi în urma
unei asemenea încorporări şi îndumnezeiri. Insă există o
tragică ignoranţă în faptul că, fie datorită supra-accentuă-
rii necesităţii postului, fie datorită repetării argumentului
„nevredniciei” sau a celui că „nu sunt pregătit”, partici
parea la Euharistie s-a limitat la cel puţin patru ori pe an.
Punctele critice de mai sus sunt câteva puţine ur
mări ale marilor şi numeroaselor consecinţe negative des
coperite într-o parohie sănătoasă atunci când pastoralia
261
nu este încredinţată în mod propriu viitorilor slujitori
bisericeşti, ori când abilitatea de a ţine omilii şi cateheze
liturgice nu constituie atuuri ale preoţilor numiţi. Predi
cile nu trebuie să fie limitate doar la teme etice abstracte
sau la păcatele sociale, pentru că toate aceste lucruri sunt
de fapt urmările lipsei unor cateheze sau instrucţii litur
gice sistematice. Informaţia precede formaţia şi forma
rea. Oricând se săvârşeşte una din Taine, aceasta ar trebui
însoţită de o omilie potrivită, care să scoată în evidenţă
anumite puncte practice, astfel ca evenimentul să devină
plin de sens şi aducător de sfinţenie.
De aici vine importanţa şi prioritatea dată învăţă
mântului pastoral în şcolile noastre! Această disciplină ar
trebui abordată cu un vibrant entuziasm, nu să se iro
sească timpul cu puncte secundare, exterioare, ci să se
meargă dincolo de ritual, şi să se ajungă la inimă şi la sub
stanţă. Doar atunci pot deveni creştinii noştri enoriaşi
conştienţi, „pietre vii”, stabili, puternici, radiind, uniţi
si aducători de unitate. Ei vor realiza atunci numeroasele
j
dimensiuni care au fost ascunse datorită ignoranţei lor.

Ca ortodox, eu cred cu tărie că Biserica posedă re
surse şi potenţialităţi enorme pentru a face faţă actualei
crize liturgice şi religioase. Soluţiile care sunt căutate de
anumiţi oameni - schimbări, modificări, rituri alternati
ve, noi forme de slujire, urmarea stilului de viaţă al gene
raţiei noastre - trebuie să mărturisesc - , pot rezolva doar
puţine lucruri. Singurul lucru care trebuie făcut este să
punem în practică tot ceea ce conţine tradiţia noastră,
vivificând şi zdruncinând duhul şi sufletul, întreaga fiinţă
a parohienilor noştri. N u este de-ajuns să ne referim tri
umfători la comorile moştenite din trecut. Aceste comori
262
trebuie cunoscute, contextualizate, dezvăluind semnifi

caţia lor pentru cele mai adânci aspiraţii ale noastre.
Păcat, iertare si restaurare

De obicei, aceia care suferă de pe urma variatelor
feluri de nedreptate gândesc că, încredinţându-se ei mi
lostivirii dumnezeieşti şi realizând că sunt fără speranţă,
iertarea le va fi acordată în mod automat. Totuşi, proble
ma este m ult mai profundă. N u este o simplă chestiune
de a obţine milă şi iertare, ci de a fi vindecaţi. Iar această
tămăduire, în termeni de restaurare şi de progres înspre
sfinţenie, este un proces. Este o certitudine că Dumnezeu
îl caută pe cel păcătos şi că îl „iartă” chiar înainte ca acea
persoană să fie conştientă că are nevoie de iertare. D ar ce
înseamnă în realitate „iertarea”? în spatele formulei de
dezlegare a păcatelor mărturisite la Spovedanie, există un
întreg curs care trebuie urmat, un proces al completei
tămăduiri, recuperări şi terapii, înţelegând aici perioada
de după acordarea iertării, perioadă în care trebuie expe
rimentată o spiritualitate ascetică.
Nepăsători la faptul că oamenii comit păcate, pro
blema principală este aceea a atitudinii noastre funda
mentale faţă de noi înşine şi faţă de alţii. Există mulţi
care, deşi iertaţi, fac puţine lucruri pentru a se schimba
pe ei înşişi în interiorul lor sau pentru a adopta o nouă
atitudine. Ei trăiesc cu un resentiment adânc si în revoltă
)
împotriva lui Dumnezeu şi într-o respingere a lor înşişi

şi a valorii vieţii lor. Cel care trăieşte într-o asemenea sta
re de păcat trăieşte cu adevărat doar pentru sine însuşi.
Convertirea - metanoia - trebuie să fie reconcilierea cu
adevăratul eu al fiecăruia. Păcatul - hamartia - este o
263
alegere rea, un eşec în a atinge ţinta şi obiectivul adevărat,
este ceva calculat greşit, ceva îndrum at greşit, şi aceasta
datorită alegerii deliberate contra firii. Prin urmare, cel
păcătos nu acţionează autentic şi nici nu există autentic.
Cel păcătos are trebuinţă să fie „întors din drum”, să fie
reorientat, revitalizat, are nevoie constantă de tămăduire.
Aceasta a fost întotdeauna una din slujirile terapeutice
de bază ale Bisericii, deşi pentru mulţi creştini ea a fost
concepută drept o problemă îngustă şi simplistă de do
bândire a iertării.
Exomologesis - mărturisirea păcatelor —este un ele
ment im portant în tămăduirea păcatului, dar aceasta este
doar o parte dintr-un proces mai larg. Păcatul însuşi este
un proces, un proces al creşterii în autodistrugere, care
cere renunţare de sine, abnegaţie de sine, conducând, în
final, la o autocaptivitate voită. Această dezvoltare deplo
rabilă are nevoie să fie răsturnată de către propria noastră
opţiune fundamentală de a trăi mai adevărat. Este ne
cesară cooperarea noastră continuă şi activă - sinergia.
Această opţiune trebuie să curgă intr-un proces continuu
de autoacceptare, de o autentică luare liberă de decizie şi
de creştere pozitivă ca persoană, care poate să înlocuiască
efectele distrugătoare ale trecutului păcătos. Istoria pre
cedentă a păcatului rămâne în memoria noastră şi poate
cauza dureri neprevăzute. Repetarea căderilor din trecut
pot submina, slăbi siguranţa noastră şi să conducă la in
decizii sau apatie.
S f Liturghie —C rezul nostru

Totuşi, parohienii noştri evlavioşi au nevoie pentru
îmbunătăţirea lor de stimulare şi de formare specială. Ina-
264
inte de toate, o asemenea cultivare trebuie să se bazeze

pe bogăţia Liturghiei noastre. Aceasta, după conţinut şi
formă, nu este doar rugăciune, ci şi mediu de educaţie,
forţă unificatoare, catehism. Ea cuprinde mai ales imnele
şi rugăciunile euharistice, care sunt sursele principale ale
catehizării în credinţă. Aici găsim theologia prim a a Bise
ricii. Sf. Liturghie este Crezul nostru. Aceasta este expli
caţia pentru care rugăciunile Bisericii poartă rar numele
celor care le-au redactat, deoarece aceste rugăciuni aparţin
acum ei. Problema gesturilor liturgice, a riturilor şi a sim
bolurilor se vor afla întotdeauna în preocuparea celor care
se dedică lucrării de reformă şi de adaptare în Biserică.
In această privinţă notăm că anumite simboluri şi
obiceiuri nu mai transmit şi nu mai exprimă de mul
tă vreme mesajul Sf. Liturghii, nici nu se mai adresează
poporului. D in această cauză mulţi sunt cei care propun
ca ele să fie schimbate sau abandonate. Este adevărat că
asemenea simboluri ar putea să nu mai fie înţelese deoa
rece aparţin altor timpuri şi altor medii culturale, sau au
devenit mai întunecoase la sens după evoluţia istorică.
Un asemenea caz este folosirea pâinii şi a vinului la Euha
ristie, două elemente de origine biblică, dar considerate
în anumite ţări fără semnificaţie, fiindcă, pe de o parte,
pâinea şi vinul nu constituie în acele ţări hrana de bază,
fie că, pe de altă parte, vinul este o băutură interzisă, ca,
de exemplu, în India.
Totuşi, oricât de puternic ar fi argumentul, şi oricât
de mult unii parohieni n-ar lua în seamă, în Biserică, sim
bolurile tradiţionale, neînţelegându-le, înlăturarea lor nu
constituie o soluţie. Credincioşii ar trebui, mai degrabă,
instruiţi într-un mod potrivit, ca să poată vedea natura
265
trans-temporală a acestor semne. Astfel, ar trebui să fie
învăţaţi despre adevăratul sens al folosirii apei la Botez, al
untdelemnului la Mirungere, al tămâiei şi al apei la Epi-
fanie etc. N u dorim să absolutizăm asemenea elemente
materiale, dar, în acelaşi timp, fiind biblice, fiind folosite
şi de Hristos şi de Apostoli, nu le putem înlătura sau în
locui cu alte elemente. Dacă într-o ţară budistă vinul şi
alte băuturi alcoolice sunt considerate ca o ofensă, acesta
nu este motiv pentru a înlocui vinul cu altă băutură care e
folosită în acea regiune. Gestul de frângere a pâinii posedă
o adâncă semnificaţie teologică şi nu ar trebui eliminat în
procesul de substituire a ceea ce nu prezintă încredere.
Didahia Sf. Ciprian ne reaminteşte de simbolismul gră
unţelor care laolaltă alcătuiesc pâinea; aceasta este Trupul
unic al celor care participă la pâinea euharistică.
Adaptarea liturgică nu este măsurată după semne
exterioare, ci‘prin folosirea limbajului care reflectă gân
direa reală a poporului care se află înapoia acestor semne.
Punctul principal nu este să redăm Sf. Liturghie într-o
limbă modernă, ci să transmitem mesajul ei adevărat.
Inteligenţa nu aduce întotdeauna mesajul mai aproape
de inimile creştinilor. In spatele oricărei traduceri se află
mesajul care a fost comunicat la început altor oameni.
Catechesis înseamnă transmiterea acestor lucruri potrivit
cu gândirea oamenilor, reformulând taina cea una a cre
dinţei, proclamând şi celebrând Biserica în întreaga lume
într-un limbaj care să reflecte pe deplin spiritul timpului.
Principiul Reformei ecclesia semper reformanda poate
fi aplicat şi Sf. Liturghii: Liturgia semper reformanda. Nu
este înţelept să ignori aspiraţiile locale ale Bisericii. Tra
diţia apostolică a lui Ipolit Romanul ne oferă un excelent
266
exemplu, relatând că cei botezaţi primesc nu numai Eu

haristia, ci şi lapte şi miere. Aceasta „simbolizează împli
nirea făgăduinţei pe care Dumnezeu a facut-o patriarhilor
că-i va conduce către ţara unde curge lapte şi miere”107.
Traversând râul Iordan prin Botez, neofitul intră acum
în Ţara Făgăduinţei şi gustă binecuvântările ei. Acest rit
este o portretizare elocventă a Paştilor creştine. Este po
sibil ca „tipologia” din Biserica Primară să fi determinat
Biserica să întrupeze asemenea evenimente din Vechiul
Testament în viaţa cea nouă în Hristos. Insă simboluri
ca acestea pot părea pentru omul modern ca orientale şi
antice, şi poate, dintr-un punct de vedere pedagogic, s-ar
putea sugera înlocuirea lor. Totuşi, pastoraţia ar trebui să
descurajeze asemenea înlocuiri şi să accentueze iniţierea
creştinilor cu educaţie modernă la consecinţe reale şi la
impactul practic al evenimentelor salutare din iconomia
divină asupra istoriei generale a mântuirii.
Procesul restaurativ
Păcatul provoacă o degradare a întregii fiinţe, astfel
că voinţa, inima, gândirea şi energia nu mai funcţionează
normal. In timp ce iertarea constituie primul pas înspre
normalizarea relaţiei noastre cu Dumnezeu, pasul urmă
tor este începerea direcţionării întregii noastre fiinţe spre
ţelul opus celui anterior. Aceasta implică o strictă auto-
disciplină şi autocontrol, astfel ca impulsurile să nu se
107Tradiţia apostolică. Despre Botez, ed. Lucien Deiss, Springtime

of the Liturgy (Collegeville, 1979), p. 144. Obiceiul de a servi lapte
şi miere noilor botezaţi mai exista încă la începutul sec. VI, aşa cum
se poate citi în Epistola către Senarius, 12, PL 59, 405 (scrisă de loan
Diaconul).
267
pună în calea noului itinerar stabilit. Mai presus de toate,
rugăciunea ne va ajuta să atingem restul cererilor vieţii
celei noi a penitentului. Mihail Psellos ne reaminteşte de
pericolele şi de greutăţile acestei căi:
„Fiecare suflet doreşte să crească în virtute si să avan-
seze înspre lumină, dar îndepărtându-se de întuneric,
nu va atinge starea de lumină dintr-odată, nici nu se
va curăţa repede. Dar cu cât înaintezi mai mult cu
greutate spre virtute, cu atât mai mult şi în mod egal
te eliberezi de întunericul amăgirii, şi devii mai stră
lucitor şi mai bucuros”108.
Asumând că penitentul e hotărât să urmeze întregul
proces al recuperării şi al creşterii sale, trebuie să îndepli
nească două cerinţe: iertarea pentru trecut şi angajamen
tul activ pentru o viaţă nouă în Hristos. Este inutil de
spus că rugăciunea joacă atunci un mare rol, rugăciunea
tăcută, cultul public, şi, mai presus de toate, rugăciunea
sinceră, cu adâncă smerenie, în tăcere, şi dialog confi
dent. Rugăciunea inimii, atât de des amintită de asceţii
din pustiu, trebuie să devină forma favorită de comuniu
ne cu Sfânta Treime.
108In Cant. Cant, PG 122, 548.

268
■
C a p it o l u l V I
P e r so a n ă c ă tr e p e r so a n ă în c o m u n it a t e
Credinţa şi practica sunt cele două elemente insepa

rabile ale slujirii noastre. In timp ce funcţia liturgică ocu
pă foarte m ult din timpul preotului, învăţământul cate-
hetic este la fel de important. Adesea acest învăţământ
constă într-o expunere extensivă şi elaborată a doctrinei
ortodoxe. Ori, noua situaţie ne reclamă o întâlnire mai
personală cu credincioşii şi mai puţine cursuri sistemati
ce. Când slujirea este întreprinsă într-un asemenea mod,
atunci preotul învaţă că resursele Bisericii sunt m ult mai
mari decât şi-a putut el închipui mai înainte. El dispu
ne de Evanghelie, proclamarea plină de bucurie a Veştii
celei Bune; mai dispune apoi de o adâncă spiritualitate
a Părinţilor din pustiu, spiritualitate care, atunci când o
întâlneşti, îţi atrage sufletul. în comparaţie cu izvoarele
seculare, preotul are atâtea resurse pentru care alţi profe
sionişti l-ar invidia!
f
Până în secolul trecut clericii au fost cu m ult mai

elitişti decât sunt azi şi au avut şi o putere mai mare decât
în epoca actuală. Religia domina vieţile oamenilor. Acum
imaginea preotului este reconsiderată permanent. Până
în timpurile mai recente preotul a fost încă foarte m ult
„persoana principală”, în special în regiunile rurale, iar
rolul laicilor se mărginea doar la a crede, a asculta, a se
ruga şi a plăti. A avut însă loc o mişcare spre egalitarism.
269
Ceea ce considerăm mai uimitor este că cei care caută să
găsească modele şi definiţii în cugetările lor cu privire la
relaţia dintre preot şi credincioşi s-au folosit de un ter
men care se referă la unul din cele trei domenii principale
din viaţa socială a Atenei clasice, anume koinonia, sau co
munitatea. Dar care să fie motivul pentru care să aplicăm
comunităţii ecclesiale contemporane tocmai acest aspect
al societăţii antice păgâne? Ce are rău în sine cuvântul
„comunitate”, aşa simplu şi neornamentat?
Problema noastră cea mai mare, de acum, ca şi din
epoca clasică, este să stabilim ce se înţelege exact prin ter
menul de „comunitate”. Aristotel a folosit acest termen
pentru a indica o comunitate de cetăţeni care se asociază
după rudenie, cult şi localitatea în care vieţuiesc. Cu sigu
ranţă că parohia este comunitatea celor asociaţi într-un
cult comun şi într-o localitate geografică. însă membrii
ei deseori nu au aceeaşi opinie privitor la modul organi
zării acestei asociaţii. în fiecare comunitate, inclusiv în
Biserică, există unii care sunt, după fire şi înclinaţie, ac
tivi, iar alţii care, datorită modestiei, timidităţii şi poate a
nervilor, nu găsesc binevenită ideea de a se aşeza în faţă.
Aceştia sunt, după fire, mai tăcuţi şi mai meditativi, dar
cu toate acestea fac parte din comunitatea bisericească.
Nevoile lor şi psihologia lor trebuie să fie respectate.
Mai importantă de văzut este marea majoritate care
a părăsit viaţa activă bisericească şi care nu a fost nicioda
tă atrasă de ea. în ce măsură trebuie să fie învinuiţi pen
tru aceasta clerul şi laicii? A fost oare comunitatea preo
cupată numai cu propria ei menţinere, închizându-se în
sine, concentrată fiind să asigure stabilitatea instituţiei,
fără să dea atenţie celor din afară care nu-i aparţin? Une
270
ori trebuie să recunoaştem, cu regret, calitatea aparent

slabă a vieţii parohiale. Există puţine elemente distinctive
în viaţa parohiilor noastre faţă de viaţa altor grupări. Sf.
Pavel afirmă că viaţa de creştin implică o ruptură radicală
de vechiul nostru eu (Rm 6, 3-11). El are în vedere prac
tica botezului adulţilor. O persoană intră adânc în apă.
Apoi după ce aceasta se ridică şi iese la mal, e îmbrăcată
cu veşminte albe. Sf. Pavel vede această „afundare şi ieşi
re” drept o identificare mistică cu moartea şi învierea lui
Hristos, comparată cu moartea vechiului eu şi înălţarea
cu Hristos la viaţa cea nouă.
Biserica: în schimbare, dar încă de neschim bat

Creştinii, în calitatea lor de Noul Popor al lui D um
nezeu, aparţin Bisericii aflate într-un proces de constantă
reformă şi reînnoire — ecclesia semper reformanda. Prin
reformă nu înţelegem schimbări rapide şi nechibzuite, fi
indcă, deşi Biserica are nevoie de o reformare, totuşi anu-
mite elemente tainice nu pot fi reformate. D uhul Evan
gheliei are o putere înnoitoare: introduce înnoiri radicale
în lume; astfel înnoirea lumii poate fi atinsă, deoarece,
aşa cum spune şi Irineu, Hristos „a adus posibilitatea tu
turor înnoirilor, prin aceea că S-a adus pe Sine”109. Escha-
ton-n\ a început. Noua alianţă a fost inaugurată, ea este
experiată empiric în Biserică. Noi putem afirma că exis
tenţa Bisericii înseşi este o confirmare şi o demonstrare a
realităţii reînnoirii, descoperind ceea ce a promis Hristos
lumii, anume răscumpărarea. Ceea ce este în acelaşi timp
nou şi fără putinţă de a fi reînnoit este faptul că Biserica
109Advee Haer. 2, 34.
271
celebrează ceea ce este însăşi esenţa ei, şi invers, Biserica
vie există tocmai datorită acestei celebrări.
Puterea reînnoitoare a Bisericii se poate vedea în-
tr-o nouă perspectivă de viaţă, atât aici, cât şi dincolo
de mormânt, perspectivă care se reflectă asupra lumii şi
asupra modului nostru de evaluare a situaţiei umane şi
a relaţiilor dintre oameni. Aceasta este de o importanţă
extremă pentru făpturile căzute. Presupune un nou exod,
unul interior, presupune noi atitudini şi o schimbare on
tologică a celor mai interioare părţi ale fiinţelor noastre,
astfel ca să putem reflecta aceste schimbări în atitudini
le noastre externe. Influenţa înnoitoare a Bisericii poate
permite puţină odihnă, pe ici, pe colo, şi ne conduce în
mod ocazional printre păşuni verzi, însă nu ne permite
niciodată să ne identificăm complet cu locul, cu timpul
sau cu epoca pe care le traversăm. Noi suntem în această
viaţă pelerini, nu rezidenţi permanenţi. Dacă este dificil
să trăieşti ca un creştin adevărat, atunci aceasta se dato-
rează faptului că trebuie să preferăm să ducem o viaţă
diferită. Trebuie să demonstrăm o independenţă faţă de
toate persoanele şi lucrurile care ne înconjoară.
Din această perspectivă Biserica este întotdeauna
nouă, înnoitoare şi inovatoare şi, prin urmare, nu nece
sită reforme în ceea ce priveşte natura ei proprie. Dacă
cineva insistă pe reformarea Bisericii în spatele acestor
limite, ar fi dezastruos, ducând la o deformare fatală.
Prin urmare, putem înţelege reacţia ei, opoziţia ei, refu
zul ei de-a lungul istoriei de a accepta aberaţiile ereticilor
şi ale „inovatorilor”. Putem înţelege cauza pentru care
continuă să reziste şi acuma, şi pe bună dreptate. Ea este
deseori acuzată de unii oameni, atât din interiorul, cât şi
272
din exteriorul ei, că este nemişcată, imobilă, conservati

vă, pietrificată, cu atitudini sclerotice faţă de credinţă,
faţă de problemele sociale, sexuale şi etice. Atunci când
vorbim despre „Biserică”, nu ne referim pur şi simplu la
cler, ci la toţi creştinii, care sunt membrii ei nu doar în
virtutea faptului că sunt înscrişi în registrele parohiale, ci
datorită faptului că trăiesc taina Bisericii, taină ontologi
că, zi de zi. Această Biserică este locuită de Sfântul Duh;
ea este sfântă şi trebuie să rămână sfântă, în ciuda num e
roaselor vicisitudini ale istoriei care, toate, confirmă că ea
este un instrument al lui Dumnezeu (Ef3, 10).
Nu au fost puţini cei din istoria Bisericii care au în
cercat să reducă intenţionat Evanghelia la un minim de
cerinţe sau să picteze un Hristos potrivit cu propriile lor
interese sau imagini. N u trebuie să ignorăm un studiu cri
tic al originilor creştinismului, nici nu ar trebui să evităm
discernerea a ceea ce este fals de ceea ce e autentic. To
tuşi, nu ar trebui să depindem într-o măsură prea mare de
metodele ştiinţifice individuale sau să acordăm un credit
excesiv raţiunii, promovând-o ca pe o entitate autonomă,
şi să o opunem Revelaţiei dumnezeieşti. Predispoziţia spre
criticismul biblic a adus mari stricăciuni, iar acest proces
va continua dacă vom urma şi mai departe calea raţionalis-
tă şi agnostică în criticismul biblic, respingând autoritatea
Scripturii - cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Anumite
puncte critice de acest tip au pretins că Hristos, Apostolii,
Sf. Pavel nu au propovăduit aceeaşi Evanghelie. Cu scopul
de a recunoaşte Evanghelia originară, ei au avansat teoria
că Biserica primară a deformat învăţătura lui Hristos după
ce Acesta S-a înălţat la cer şi că, în consecinţă, astăzi este
necunoscută forma şi conţinutul originar al Evangheliei.
273
Au apărut mulţi, sub diferite nume, care au încercat
să adapteze Evanghelia la spiritul vremii lor. Astăzi nume
roşi sunt aceia care încearcă să-L facă pe Hristos un revo
luţionar, transformând teologia într-o simplă sociologie,
răspândind serioase îndoieli şi devenind, în loc de evan-
ghelişti, atei. O minoritate dictatorială de experţi, pornind
de pe poziţii a priori, formulează simple ipoteze temporale.
Celor care cred că există contradicţii în Scriptură ar trebui
să li se reamintească de „analogia credinţei”, adică de faptul
că Scriptura este propriul ei interpret. Textele nu se con
trazic deloc între ele, ci se clarifică unele pe altele, pentru
că adevărul este constituit din elemente complementare:
natură şi har, divin şi uman, credinţă şi fapte, suveranitate
divină şi libertate umană, păcat şi iertare etc. O metodă
nedreaptă spune „fie aceasta, fie cealaltă” şi izolează lucruri
care, de fapt, sunt indivizibile şi de neseparat, lucruri care
ar trebui să fie privite în întregul lor. N u este drept să alegi
doar o parte de adevăr, exagerând-o atât de mult, astfel ca
celălalt aspect să fie eclipsat.
Tocmai pe această cale apar şi „ereziile”. Etimologic,
termenul „erezie” înseamnă „alegere”. N u este posibil să
se aplice un fel de selectivitate liberă, alegând un lucru
şi respingându-1 pe celălalt. N u există motiv ca să aplici
regula alegerii în taina credinţei; mai degrabă trebuie să
împerechem lucrurile, să le asociem, să le aducem în co
muniune, stabilind, astfel, o sinteză.
„Lipsa de reformă” din Biserică, adică insistenţa ei de
a rămâne fidelă faţă de ceea ce a fost instituită să fie, nu
izvoreşte din obstinaţie sau din mândrie, ci din misiunea
de a rămâne devotată naturii ei de taină a întrupării lui
Hristos, proclamând ceea ce a orânduit Dumnezeu din
274
veşnicie pentru binele lumii, adică adevărata cunoaştere

a Lui şi a lumii. Tainele pe care le administrează deschid
calea comuniunii cu Dumnezeu şi cu umanitatea într-un
fel mai puternic decât moartea. Prin urmare, noi nu tre
buie să fim surprinşi dacă Biserica respinge anumite feluri
de schimbare. Ea poartă comorile ei în vase pământeşti.
Biserica ţine „lucrurile noi”, dar lucrează încă în mijlocul
„lucrurilor vechi” (2 Co 5, 17). Contrar pesimismului
care exista în legătură cu moartea şi inevitabilitatea ei în
lumea antică (în lirica poetului grec Anacreon), creşti
nismul cântă plin de bucurie înfrângerea morţii de către
Pantocrator, cuceritorul morţii, Iisus Hristos. Anacreon
interpretează sentimentele lumii antice astfel:
„Tâmpla mea a devenit cenuşie şi cununa mea despu
iată şi albă; tinereţea mea plăcută nu mai este de mult
cu mine, iar dinţii mei sunt dinţii unui om bătrân.
Mi-a mai rămas doar un scurt timp de viaţă dulce,
şi astfel suspin deseori de frica lumii subterane. Căci
îngrozitoare este întunecimea hăului morţii şi deplo
rabilă calea înspre acolo; şi încă mai mult, este sigur
că odată ce eşti acolo jos, nu mai există revenire”110.
Această gândire melancolică este repetată şi de Si-
mionides din Keos (cca 556-469 î.Hr.), un poet faimos
şi popular al zilelor sale: „Puţină este puterea omului, iar
grijile sale inutile, fără rost, şi nu există decât trudă peste
trudă într-o viaţă care este scurtă, fiindcă orice ar putea
face, moartea tot stă deasupra lui, şi de ea nu va scăpa,
pe ea trebuind să o împartă în aceeaşi măsură atât omul
bun, cât şi cel rău”111.
110Cartea III, 69.

111Ibid., 4, Dirges 29.
275
D upă umanitatea Lui, Hristos a fost obligat să bea,
să mănânce, să plângă, să accepte o răstignire cruntă.
Aceasta arată gradul voinţei Sale libere de a participa la
tragedia umană şi de a mântui ceea ce a asumat. Misterul
Bisericii constă în faptul că, în timp ce îşi demonstrează
prezenţa, epifania în fiecare situaţie umană posibilă, nu
este niciodată asimilată umanului, ci acceptă, mai degra
bă, bunăvoinţa faţă de de această fragilitate şi slăbiciu
ne umană, cu scopul de a o conduce spre realitatea mai
înaltă inaugurată de învierea lui Hristos. în acel moment
toată creaţia şi-a pierdut caracterul corupt şi s-a um plut
de slavă, căderea lui Adam cel vechi s-a sters odată cu vie-
toria lui Adam cel Nou asupra morţii şi asupra puterilor
satanice. Aceasta este natura dublă a Bisericii pe care tre
buie să o păstrăm în mod constant în minte. într-adevăr,
ea aparţine realităţii supranaturale, în timp ce se află aici
şi acum. Ea este sfântă, dar şi păcătoasă, fiindcă membrii
ei aparţin acestei societăţi mixte. într-un asemenea con
text trebuie noi să vedem efortul pentru aggiornamento
cu toate variaţiile legitime în situaţii diferite. N u este m i
siunea noastră să modificăm ceea ce are Dumnezeu să ne
spună nouă, ci datoria noastră este să vedem cum putem
să-I răspundem trăind în diferite situaţii istorice. Este o
nesăbuinţă să doreşti să adaptezi Evanghelia la ceea ce
credem noi că este necesar, mai degrabă decât să asculţi
ce are Dumnezeu să ne spună. în trecut, oamenii au avut
teamă de schimbări, din frică faţă de desfiinţarea nor
melor. în ziua de azi, dimpotrivă, oamenii se aruncă în
aventura febrilă a inovaţiei constante şi anarhice, absolu
tizând fenomenul temporal, insistând că fiecare proiect
trebuie să fie acceptat de către fiecare şi că orice epocă
276
nouă îşi are propria revoluţie actuală. Intr-o asemenea

febră uităm că Biserica nu este terenul nostru instabil.
Noi uităm că trebuie să acordăm prioritate înnoirilor pe
care Biserica ni le propune, în loc să impunem inovaţiile
noastre proprii, care, datorită lumii aceasteia, se înm ul
ţesc zi de zi, în forma unei manii.
In timp ce Omiletica se ocupă cu diferitele tehnici
ale metodei catehetice, Teologia Pastorală are ca preocu
pare problemele dificile ale modului în care trebuie să
fie cucerit fiecare om individual. Este un fapt recunoscut
că oamenii sunt lumi aparte. Fiecare din ei îşi are pro
priile probleme duhovniceşti particulare şi receptivitatea
sa variază în funcţie de sfatul pe care i-1 dăm. N u este
oportun să se înceapă cu discuţii plictisitoare, ca şi când
această persoană ar fi vreun elev de la şcoala de dum ini
că, sau din timpul unei examinări atente. Sârguinţă şi
politeţe, luarea în considerare a dialogului delicat purtat
de M ântuitorul cu femeia samarineancă de la fântâna lui
Iacob, cât şi propovăduirea Sf. Pavel din Atena - aceasta
este soluţia. Trebuie să folosim cele mai potrivite cuvinte,
chiar să şi inventăm termeni noi relevanţi pentru cazurile
particulare. Prin urmare, sarcina noastră nu este aceea
de a repeta textele bine cunoscute din Scriptură, ci să le
interpretăm şi să le îmbrăcăm în cuvinte noi. Să nu ui
tăm că Sf. Părinţi înşişi au folosit toţi termenii accesibili,
existenţi şi toate cuvintele aflate la îndemână pentru a
îmbrăca mesajul mântuitor.
Noi avem şi răspunsul dat de Sf. Atanasie al Alexan
driei lui Arie (care îl acuza de inovaţie), răspuns în care
a folosit o terminologie preluată mai degrabă din autorii
greci clasici decât din Biblie. Controversa s-a iscat datorită
277
termenului homoousios (de aceeaşi fiinţă, de o fiinţă), ter
men care nu se putea găsi în Scriptură. în consecinţă arie
nii spuneau că Părinţii de la Sinodul I Ecumenic de la Ni-
ceea s-au depărtat de adevăr. Atanasie i-a respins, zicând:
„Chiar dacă nu poate fi aflat în Scriptură, cu toate acestea
cuvântul mărturiseşte spiritul adevărat al Scripturii”.112
A bordând reforma parohiei

în ceea ce priveşte parohia, este echitabil să se stu
dieze configuraţia ei cu atenţie şi să se modifice strategia
pastorală potrivit cu această structură a parohiei. Dacă
dorim să obţinem o imagine comprehensivă a situaţiei,
trebuie să cercetăm calitatea credinţei poporului şi gradul
de angajament la viaţa duhovnicească. Nici o parohie nu
rămâne omogenă; mai degrabă este eterogenă. Populaţia
ei este diversă, vine şi pleacă. Migrează, astfel că cei nou
veniţi rămân deseori necunoscuţi, nedescoperiţi, şi aceas
ta deoarece nu dau preotului niciun semn al existenţei
lor. Oricare ar fi natura parohiei, vor fi probleme inerent
legate de faptul că este formată din fiinţe umane. N u ar
trebui să gândim că problemele curente sunt unice şi că
nu au mai fost întâlnite până acum. Aceasta nu este ade
vărat. Aceleaşi probleme au existat deja înaintea noastră,
deoarece natura noastră căzută rămâne mereu aceeaşi. >
O parohie este locul unde trăiesc oameni, unde se căsă

toresc, unde îşi botează copiii, unde îşi îngroapă pe cei
iubiţi şi locul unde îşi duc viaţa în curentul neîntrerupt
al umanităţii. Vorbind din punct de vedere pastoral, pa
rohia este locul unde oamenii au nevoie de cineva care să
1,2Despre Sinodul de la Niceea, 21.

278
le reamintească anumite adevăruri. în ciuda tuturor lu

crurilor care-i separă pe oamenii dintr-o parohie - vârstă,
venit, educaţie, cultură, ideologie —toţi au nevoie de un
stimul. Aceasta duce la o problemă de egală importanţă:
cum să comunici cu fiecare din aceşti oameni, cum să ai
acces la cei inaccesibili.
Un alt punct care ne cheamă la reflecţii atente sunt
măsurile care trebuie luate pentru a reforma parohia.
Suntem uşor tentaţi să luăm decizii grăbite. Putem as
culta de sfaturile neînţelepte ale unor oameni superfici
ali care se plâng că Biserica este prea statică, că nu este
avansată şi că nu urmează evenimentele curente. Dar ce
înseamnă pentru unii „a fi modernizat, a fi adus la zi”?
Ce înseamnă să fii pentru lume? Intr-o asemenea dilemă
preotul trebuie să rămână credincios mai degrabă faţă de
ceea ce se numeşte sensus ecclesiae decât fidel unor voci
neastâmpărate şi neliniştite. Biserica nu se poate refor
ma dacă nu se urmează exemplele precedente din istoria
poporului lui Dumnezeu, anume tradiţia noastră vie şi
care va vieţui pururi, sinoadele ecumenice; de asemenea,
dacă nu învaţă ceea ce voieşte Hristos ca să fie Biserica,
într-un caz ca acesta preotul trebuie să se „înapoieze în
pustiu” cât mai des şi să se roage, şi să ceară sfaturi de la
Dumnezeu (Os 2, 14).
In timp ce introduce noi metode ale muncii pasto
rale în parohie şi doreşte, totodată, să-i mulţumească pe
unii, preotul s-ar putea să afle reacţii şi dezaprobări de
la alţii. Prin urmare, ar trebui să urmeze calea sigură a
reformelor si a schimbărilor, asa cum sunt ele văzute de-a
lungul întregii istorii a mântuirii. în fiecare reformă ade
vărată noi putem -întâlni diferite trepte: descoperirea di
279
ferenţei între ceea ce cere Dumnezeu şi ceea ce săvârşesc
oamenii în realitate; căinţa sau respingerea poruncilor lui
Dumnezeu; reconcilierea şi celebrarea în libertate a ier
tării şi a nemărginitei bunătăţi a lui Dumnezeu. Vechiul
Testament conţine un exemplu al acestui curs, anume
reformele lui Iosia.
In timpul rezidirii Templului, constructorii au găsit
Cartea Legii care descoperea voinţa lui Dumnezeu. Când
a fost citită s-a înţeles prăpastia care se afla între voinţa de
clarată a lui Dumnezeu şi acţiunile oamenilor. Regele Iosia
a decis, în acest punct, să conformeze poporul lui Israel
modelului cuprins în Carte, să condamne idolatria care în
cepuse să se amestece cu dragoste şi ascultare pentru D om
nul. După ce s-a îndeplinit aceasta, reforma a început, în
soţită fiind de bucuria iertării redescoperite şi de celebrarea
pascală mai îmbelşugată decât oricând până atunci (2 Rg
22-23). Găsim un caz similar în reîntoarcerea din exil. Po
porul a fost alungat din Ţara Sfântă, excomunicat, şi mai
târziu s-a putut reîntoarce. Ei au ajuns la Ierusalim, oraşul
prezenţei lui Dumnezeu, şi au rezidit Templul, construind
ceea ce era chemat să fie semnul vizibil al ascultării lui Is
rael faţă de Dumnezeu. Totuşi, ei nu au început noua lor
viaţă până nu s-au căit cu toţii în comunitate plătind ceea
ce făcuseră ei rău înaintea lui Dumnezeu. Ei şi-au amintit
de întreaga istorie a poporului ales de Dumnezeu, în care
erau din nou reintegraţi prin acest memorial şi au reînnoit
solemn alianţa lor (Ne 9, 2).
Fundam ente ale eficacităţii pastorale

Eficacitatea pastorală depinde de calitatea relaţiei
păstorului cu turm a sa. Folosesc cuvântul calitate în mod
280
deliberat. Protocolul lumesc, eticheta nu ar trebui să fie

statice sau superficiale, însoţite de zâmbete şi de vorbe
drăguţe, ci păstorul ar trebui să arate cauza pentru care
este aici, şi astfel să stabilească o nouă înţelegere a institu
irii sale ca învăţător şi călăuzitor trimis de Dumnezeu. El
ar trebui să evite, în primul rând, izolarea comunităţii de
exterior şi preferinţa pentru o atitudine închisă şi intro
vertită, iar, în al doilea rând, ar trebui să evite să lase, fără
să ridice nici un deget împotrivă şi fiind total nepăsător,
ca parohia să fie expusă numeroaselor feluri de presiuni
din exterior (precum ideologiile sau alte curente distruc
tive). A fi un păstor presupune anumite angajamente şi
o gravă responsabilitate, pe care Sf. loan Gură de Aur o
prezintă poporului său din sec. al V-lea: „Noi nu existăm
doar pur şi simplu pentru a vă stăpâni în credinţă, nici
nu avem intenţia să vă dăm legi, precum conducătorii
politici. Suntem numiţi pentru a învăţa Cuvântul, şi nu
pentru a câştiga supremaţie sau autoritate de conducător.
Sarcina noastră este, mai degrabă, a sfătui”113.
Evident că tot conţinutul omiliilor preotului şi toate
contactele sale umane trebuie să fie motivate de iubire
pentru mântuirea sufletelor, de o dorinţă puternică pen
tru zidirea şi creşterea parohienilor. El rămâne totdeauna
păstor şi misionar, şi de fapt întreaga sa viaţă religioasă
ia o dimensiune misionară. La fiecare contact, în ciu
da prieteniei şi a cunoştinţelor intime, preotul trebuie
să arate că este un mesager al Evangheliei - Vestea cea
bună - , făcând apel la convertire şi reconvertire, şi la o
mai bună înţelegere a apartenenţei la Biserică. Şi aceas
113Omilia a 11-a la Efeseni, PG 62, 87.

281
ta fiindcă schimbarea la viaţa cea nouă în Hristos nu se
opreşte după Botez, ci continuă şi este dezvoltată prin
activitatea pastorală.
Evanghelizarea nu este limitată doar la împărtăşirea
unor cuvinte şi experienţe. Este credinţa creştină vie şi
constituie cel mai bun mijloc de a lucra pentru Hristos.
Petru a spus că o viaţă sfântă aduce mai multe câştiguri
decât cuvintele; oferă credibilitate pentru ceea ce spune
creştinul şi, prin aceasta, îi ajută pe alţii să primească cu
vântul lui Dumnezeu. II face pe ascultător să se oprească
pentru o clipă şi să se gândească mai serios, încurajându-1
să pătrundă în conţinutul mesajului creştin. Exemple
le impresionante ale primilor martiri au fost m ult mai
convingătoare pentru cei ce s-au convertit dintre păgâni
decât mii de predici bune sau de campanii evanghelice.
Sfinţenia pustnicilor, a asceţilor, a sufletelor evlavioase au
fost şi continuă să fie extraordinare apeluri care îi deter
mină pe oameni să se convertească şi să se căiască. Când
un sfânt exercită o asemenea influenţă, aceasta se întâm
plă pentru că trăieşte în prezenţa constantă a misterului
lui Dumnezeu, în profundă smerenie şi în completă de
dicare faţă de iubirea lui Dumnezeu. N u putem oferi o
mărturie bună până când nu trăim real cu Dumnezeu.
După Cincizecime Apostolii au devenit martori anume
fiindcă au vieţuit cu Hristos în timpul slujirii Acestuia pe
pământ {FA 2, 22).
Credinţa în Hristos nu ajunge; ea trebuie să fie ma
nifestată, împărtăşită şi comunicată şi altora, iar aceas
tă „misiune” nu este sarcina exclusivă a preotului, ci a
întregii Biserici. Aici mărturia creştină devine mobilă şi
accesibilă, extinzându-se la cercul mare al parohienilor.
282
Pe această cale a devenit Evanghelia cunoscută lumii an

tice. Toate semnele de autodisciplină, abnegaţie, caritate
şi atitudine lipsită de egoism au impresionat comunitatea
înconjurătoare, iar admiraţia faţă de aceştia i-au adus pe
mulţi la Hristos. Biserica de azi este datoare foarte m ult
zelului parohienilor!
Intr-adevăr, spiritualitatea adâncă creează adevă
raţii sfinţi şi, în consecinţă, misionari şi evanghelişti
adevăraţi. Este un proces de completare a responsabili
tăţilor noastre postbaptismale, de adâncire şi de lărgire
a cerinţelor credinţei noastre. A fi una cu Dumnezeu
nu înseamnă o evadare din sarcinile zilnice. Dumnezeu
Cel Căruia ne mărturisim pururi lucrează, m ântuind
lumea Sa cu o răbdare uimitoare şi ne invită pe toţi să
participăm la iconomia Lui, devenind partenerii Lui.
M ărturia creştină nu este un simplu semn convenţio
nal, precum semnele de circulaţie, ci ea ne transformă,
ne invită si>
ne stimulează. Este o realitate vie care nu-i
poate lăsa pe alţii indiferenţi.
Creştinii adevăraţi, sfinţii, au fost dintotdeauna cei
mai eficienţi agenţi ai misionarismului. Impactul lor în
prevenirea şi convertirea celorlalţi la o „altă calitate a vie
ţii” a fost extraordinar. Nimeni nu poate rămâne indife
rent la o asemenea spiritualitate profundă. Un misionar
care nu a experimentat personal relaţia intimă cu Hristos
va fi în m od inevitabil discreditat si >
va eşua
>
în misiu-
nea sa mărturisitoare. Ceea ce cer timpurile noastre este
o slujire pastorală prin mărturie creştină personală. Cea
mai bună cale de a ajunge la cei la care n-au cunoscut
Evanghelia până acum este un evanghelism deschis, cu
cooperarea tuturor membrilor parohiei.
283
M esajul creştin este transmis de o viaţă adevărată

Ar trebui să accentuăm că mesajul creştin nu este
transmis printr-o viaţă închisă şi lipsită total de evlavie,
ci de o viaţă adevărată. Să ne gândim la varietatea mare
de culori care există; noi suntem foarte impresionaţi de
vibrantele culori care răsar în întreaga natură, sau de fe
ţele umane din diferitele continente. Desigur, există o
interrelaţionare între mediu, soare şi aceste feţe. Culoa
rea pielii unei persoane depinde de climatul ţării în care
vieţuieşte, însă în interior suntem cu toţii la fel; sângele
nostru este roşu, lacrimile noastre sunt transparente. Şi
ceea ce contează mai m ult sunt tocmai aceste culori in
terioare. In societatea noastră modernă putem vedea o
absenţă a ceea ce este esenţial, un fel de vacuum spiritual.
Intrăm goi în lume şi o vom părăsi fără să luăm nimic cu
noi. Petrecem 60-70 de ani în iluzii şi decepţii. într-un
fel omul este asemenea păianjenului; trebuie să-şi ţeasă
cu răbdare pânza sa. După ce păianjenul a terminat de
împletit plasa, prinde în ea vreo insectă; dar noi, noi ne
ţesem plasa cu iluzii succesive şi când ajungem la sfârşit,
murim pur şi simplu, şi asta e tot.
A învăţa cum să trăieşti adevărat şi cu sens este o
mare artă. In toate învăţăturile Sale Hristos nu a oferit
mai mult decât principiile de bază ale construirii unei noi
vieţi. Această viaţă este realizată prin asceză, prin care se
caută să se disciplineze natura noastră coruptă, astfel ca
viaţa cea nouă să poată lua naştere în ea. Acest fapt nu
înseamnă o excludere de la bucuriile şi plăcerile legitime,
ci opţiunea pentru ceea ce constituie într-adevăr bucuria.
Omul cel nou, asemenea lui Dumnezeu, posteşte atunci
284
când mănâncă, veghează atunci când doarme, lucrează

atunci când se roagă. Cu cât mai mult loveşte cineva stân
ca, cu atât mai mult aruncă scântei. Şi astfel, doar prin
război duhovnicesc este posibilă crearea unui caracter al
truist, caracter atât de necesar într-o societate egoistă.
N u este un fapt accidental că Sf. Părinţi din pustie
ne atenţionează de pericolele egoismului care constituie
rădăcina a tot răul. Să luăm în considerare o analogie:
natura este înzestrată cu atât de multe elemente pe care
le transformă în produse, ca, de exemplu, mere, grâne,
flori, fructe. Toate acestea oferă ceea ce au prim it de la
pământ, şi încă mai mult. Singur omul face excepţie de
la această lege naturală. El primeşte atât de multe bine
cuvântări si daruri! Totuşi, deseori el rămâne nerecunos-
cător, egoist, neproductiv, steril, niciodată împărtăşind
sau comunicând ceea ce a primit. El consumă fără limită,
fără să-l ajute pe aproapele său. Agoniseşte imense valori
şi se îmbogăţeşte, însă nu există şi o reciprocitate faţă de
cei ce l-au ajutat. N u urmează ritmul naturii, al firii. La
com şi avid, îşi distruge şi ucide aproapele, uită să ofere şi
să se ofere, în timp ce natura însăşi constituie o măreaţă
ofrandă adusă Creatorului. împotriva unei asemenea ati
tudini Vechiul Testament înregistrează cuvintele de ocară
rostite de Dumnezeu poporului lui Israel pentru frecven
tele sale ofrande şi sacrificii, spunând că acestea ar trebui
să fie semne ale dependenţei şi consacrării omului faţă de
Dumnezeu, şi nimic altceva.
Paralel cu strădania preotului de a descoperi adevă
ratul sens al vieţii, acesta mai are o sarcină, anume aceea
de a ajuta o persoană să se descopere pe sine însăşi, să o
tămăduiască, să o ajute să parcurgă calea de la fragmen-
285
tarizare la unificare, astfel ca să-şi afle adevărata sa plină
tate, finalitate şi frumuseţe atunci când va fi reconciliată.
Această frumuseţe interioară este deseori descrisă de Sf.
Părinţi ai Bisericii, care se referă la personalitatea filocali-
că a credinciosului regenerat, convertit şi răscumpărat de
Hristos, sursa adevăratei frumuseţi.
C oncluzii
Chiar dacă practica Botezului a cunoscut schimbări,
şi noi suntem unşi cu Sf. M ir în pruncie, totuşi adevăru
rile teologice din spatele acestor Taine şi promisiunile de
la Botez încă sunt valabile. Botezul ne împreunează cu
Hristos, ne face membri ai Trupului Său ecclesial. Viaţa
Sa în noi, eul nostru adevărat, reprezintă trăsătura fun
damentală a existenţei noastre. Poate fi doar o sămânţă,
însă poate creşte până ce întreaga fiinţă este înflorită.
Creştinii trebuie să facă o ruptură radicală şi să fie „vii
în Dumnezeu”, adică să fie conştienţi de Dumnezeu, să
trăiască pentru El şi în El, să permită prezenţei Sale să le
cuprindă minţile şi să lase ca voia Lui să le domine vo
inţele lor. Făcând aceasta, noi vom înţelege că am deve
nit mădulare vii, adevărate „pietre vii”, pentru edificarea
Trupului lui Hristos.
C a p it o l u l V I I
M ă r t u r i a : o n o u ă r e l a ţ ie c u D u m n e z e u
Pentru Sf. Pavel mântuirea consta într-o nouă relaţie

cu Dumnezeu, relaţie care să-l influenţeze pe creştin în
adâncimea fiinţei sale interioare. Această relaţie este dată
în m od liber de Dumnezeu si trebuie să fie actualizată
>
de către noi prin credinţă, nădejde şi dragoste. M ântu

irea este mai întâi dată de Dumnezeu într-un mod nou
şi extraordinar. Sf. Pavel exprimă acest eveniment în so-
teriologia sa, mântuirea fiind descoperirea dreptăţii lui
Dumnezeu. Opoziţia dintre dreptatea lui Dumnezeu
şi condiţia anormală a omului duce la o tensiune, con
semnată de Sf. Pavel în Romani 1, 16. D in iniţiativa Sa
proprie Dumnezeu intervine pentru ca să ne reconcilieze
(II Cor. 5, 18-21). Este im portant de remarcat varieta
tea expresiilor pauline care denotă caracterul expiatoriu
al întrupării şi jertfei lui Hristos. Sunt folosite o alter
nanţă de termeni: allasso, antallagma, apo-dikatalasso, ka-
ttallage, apokatallasso. Ştim că termenul allasso provine
din cuvântul allos, care înseamnă schimbare. In situaţia
ei mizerabilă umanitatea nu a fost capabilă să schimbe
natura ei căzută; doar Hristos a putut realiza acest lucru.
El a trebuit să Se ofere în locul nostru pentru a efectua
o reconciliere cosmică şi pentru a restabili pacea. Prin
ascultarea noastră faţă de Hristos, Dumnezeu Se întoarce
înspre noi. De asemenea, încetăm atunci de a mai fi în
287

Tema 10-02a

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Tema 10-02a

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Mitropolit

Traducere de Paul Brusanowski

Atunci când unii preoţi doresc să descrie deficienţele

cu cele ale inzilor, ale evreilor şi chiar ale etiopienilor.

59Ed. Baletta, Epistole 43, p. 339.

„Noii profeţi” au anunţat simultan moartea lui

evocarea alianţei lui Dumnezeu cu creaţia Sa (în cartea

Permisivitatea ca dogmă socială contemporană

tenţia că societatea modernă este complet lipsită de orice

agnostice şi materialiste. Ei pleacă de la orele de curs cu

mului. Există o distorsionare a termenului „democraţie”

nici cei mai buni filozofi nu pot fi consideraţi suficienţi

deschide, astfel, câmpul evanghelizării şi al misiunii. Ac­

ce, o mare taină. însă povestea Lui nu se sfârşeşte acolo

R ăspunsul p e care îl dă Sf. Irineu societăţii p lu ­

cetul cu încetul, fiind condamnaţi pentru erorile lor de

faptul că îi incita pe membrii ei la martiriu şi la un com­

a le respinge ideile, a încercat să fie cât se poate de infor­

60împotriva ereziilor, 4, pref. 2.

timpul lor, analizând scrupulos cauzele şi propunând re­

Poli a i controversei: spiritualitate-slujire

Poziţia pastorală între aceşti poli

Mitropolit Emilianos Timiadis

de principii trebuie să ne îndreptăm? Noi suntem azi în

Epoca de azi, care este tehnologică şi nucleară, cu­

M ediul >si urm ările lui

Problema pastorală de bază a Bisericii este tocmai să ţină

nezeu nu a abandonat-o, nici nu a părăsit-o din cauza

centraţi asupra noastră înşine şi complet indiferenţi. Ne

duminica dimineaţa. Enoriaşul, membrul unei parohii,

Mitropolit Emilianos Timiadis

Unitatea creştinilor este un mister, o taină, fundamentată

Necesitatea săn ătăţii psihice

lui Homer nu este doar acela de a povesti o aventură, ci

perişuri aceste cuvinte de mai sus. Ecoul acestei vanităţi

atunci când pretindem că noi suntem centrul întregii

la poporul nostru care este în glorie, dar, în realitate, ce

în ceea ce priveşte sfera ei umană, parohia a urmat

în ceea ce priveşte sfera ei umană, parohia a urm at

rapide, trebuind să poarte o adevărată bătălie pentru a

D ilem a societăţii urbane. S o luţii extreme

elementul comun care face legătura între aceste curente

decata de Apoi Hristos ne va întreba despre modul în

Pentru o teologie urbană

62Epistolara Johannis Tractatus 10, 3; PL 35, 2055-2056.

cunoaştem în realitate oraşul. Iar preţul plătit este acela

Parohia trebuie să cunoască diferitele aspecte schim­

fi constituit cu precădere din mediul urban. Iar în faţa

Tipul acela de slujire care pune accent doar pe par­

presupune o existenţă statică, ci că progresul şi creşterea

&Apo Agathon 1; P G 65, 10.

dispreţ. Exercitând această periculoasă libertate îm­

64Discursul 4. Desprefrica de Dumnezeu.

80%? Biserica nu există doar pentru cei puţini care vin,

Preot, parohie, înnoire

omului? Când omul este angajat într-o discuţie norma­

65Omilia 16 la Psalmul 33.

de timp şi de condiţii favorabile. Ceea ce însămânţează

Trebuie ca să discutăm asemenea probleme între noi în

tagina în anul 412 cu ocazia instalării sale ca episcop, el

67Sermo Guelferb, 32, 3.

Sf. loan Gură de Aur a dezaprobat orice concept

de duh, plin de înţelepciune şi inteligenţă. Nu trebuie

71în Epist. 1 Ad Tim. Homil. 15, 2; PG 62, 581-582.

deschide, astfel, câmpul evanghelizării şi al misiunii. Ac

R ăspunsul p e care îl dă Sf. Irineu societăţii p lu

faptul că îi incita pe membrii ei la martiriu şi la un com

a le respinge ideile, a încercat să fie cât se poate de infor

timpul lor, analizând scrupulos cauzele şi propunând re

Epoca de azi, care este tehnologică şi nucleară, cu

Parohia trebuie să cunoască diferitele aspecte schim

Tipul acela de slujire care pune accent doar pe par

dispreţ. Exercitând această periculoasă libertate îm

omului? Când omul este angajat într-o discuţie norma

acolo unde acest lucru nu este posibil, mesajul Evangheli

D isciplina Teologiei Pastorale subestim ată în pro

sfinţitoare a Bisericii. Din acest motiv, chiar îngerii do

puţine lucruri despre credinţa lor, fac confuzie între Tra

N oi nu suntem înzestraţi cum se cuvine pentru tur

vrea să ne ofere o nouă imagine a filantropiei lui Dum

spunem că la toate acestea se mai adaugă nostalgia vorbi

Nimeni nu este atât de naiv încât să-i creadă pe co

iubeşte Stăpânul. Reacţia lui Petru, în special după în

acestei grupări, nemulţumiţi cu legalismul acesta impo

tini era aceea că aparţin de religia Bunului Păstor. Ama

seama folosirii greşite a limbii. Descoperirile ştiinţifi