Ministerul Educației al Republicii Moldova

Centru de Excelență în Energetică și Electronică

Catedra:Electrotehnică

Studiul Individual
Disciplina:Filosofie
Tema:1.1 Filosofia modernă
1.2 Filosifia contemporană

Elevul:Burcă Ion
Gr:Em-0120
Verificat:Bucătaru Igor

Chișinău 2023
 Filosofia modernă

Caracteristica generală.
Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătatea sec. XIX.Începînd cu sec. XVII se
dezvoltă puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este oexplozie informaţională, se acumulează
o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. Torricellidemonstrează presiunea aerului, a
inventat barometru cu mercur şi pompa de aer. I. Newtondescoperă legile fundamentale ale
mecanicii. R . Boyle formulează definiţia elementului chimic.W. Harvey descoperă circulaţia
sangvină. Un mare aport în dezvoltarea mecanicii, fizicii şifiziologiei au adus R.Descartes şi
G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius dezvoltă teoria dreptuluinatural. Sec. XVII este nu
numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţieifilozofice – pe parcursul a
cîteva decenii a fost efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice.Au efectuat această
revoluţie F.Bacon şi R.Descartes. În filozofie are loc ruperea definitivă cuscolastica şi religia. În
lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii se formulează concepţiadespre atotputernicia
raţiunii şi posibilităţile nelimitate a cunoaşterii. Temelia gîndirii filozoficese transferă din sfera
religiei în sfera ştiinţei .Pentru filozofia epocii moderne este caracteristicgnoseocentrism,
în centrulcercetărilor filozofice devin problemele gnoseologice. Ştiinţele experimentale care se
dezvoltăfoarte puternic în această perioadă puneau în faţa filozofiei problema justificării
şi fundamentăriimetodelor de cunoaştere. În legătură cu aceasta se formează noţiunile
subiect şi obiect acunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru filozofia din această perioadă este
caracteristic
tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică
ce se baza pe ştiinţa naturalistăexperimantală şi
panteism.În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şieconomice.Apar
noi forţe sociale care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica. Filozofiaepocii moderne a
fost o reacţie la aceste schimbări şi trebuia să argumenteze necesitatea lor.Filozofia acestei
perioade a dat lumii o întreagă pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozoficeoriginale. În filozofia
epocii moderne se evidenţiază două paradigme: ontologică şi gnoseologică.
Paradigma ontologică.
Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină aştiinţei şi filozofiei este de
a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii. De aceea în centrucercetărilor filozofice era
paradigma ontologică – intenţia de a cunoaşte existenţa, structuralumii, legităţile naturii. Însă
această paradigmă se formula în diferit mod la diferiţi filozofi.

Figurile majore ale filosofiei minții, epistemologiei și metafizicii din secolele 17 și 18 sunt

împărțite în două grupuri principale. „Raționaliștii”, mai ales cei din Franța și Germania,
susțineau că cunoașterea trebuie să înceapă de la anumite „idei înnăscute” în minte. Mari
raționaliști au fost Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried Leibniz și Nicolas Malebranche.
„Empiriștii”, din contra, susțineau că cunoașterea trebuie să înceapă cu experiența senzorială.
Figuri majore pe această linie de gândire sunt John Locke, George Berkeley și David
Hume (Acestea sunt categoriile retrospective, pentru care Kant este în mare măsură responsabil.)
Etica și filosofia politică nu sunt de obicei incluse în aceste categorii, deși toți acești filosofi au
lucrat în domeniul eticii, cu stilurile lor distinctive. Alte importante figuri din filosofia
politică sunt Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau.
La sfârșitul secolului 18, Immanuel Kant a prezentat un sistem filosofic inovator, care pretindea
să aducă unitatea dintre raționalism și empirism. Fie că a fost sau nu drept, Kant n-a izbutit
complet în terminarea disputei filosofice. El a adus o ploaie de muncă filosofică în Germania
începutului secolului 19, începând cu idealismul german. Caracteristica temei idealismului a fost
că lumea și mintea trebuie înțelese în mod egal, potrivit anumitor categorii; ea a culminat cu
lucrarea lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care printre multe altele a spus că „Realul este
rațional; raționalul este real.”
Opera lui Hegel a fost dusă în multe direcții de adepții și criticii ei. Karl Marx și-a apropriat
atât filozofia istoriei a lui Hegel, cât și etica empirică dominantă în Britania, transformând ideile
lui Hegel într-o formă strict materialistă, punând bazele pentru dezvoltarea științei
societății. Søren Kierkegaard, din contra, a respins toată filosofia sistematică ca pe un ghid
inadecvat pentru viață și sens. Pentru Kierkegaard, viața este menită să fie trăită și nu e un mister
ce trebuie rezolvat. Arthur Schopenhauer a dus idealismul la concluzia că lumea nu a fost nimic
decât un nesfârșit zadarnic, o interacțiune de imagini și dorințe, și a
susținut ateismul și pesimismul. Ideile lui Schopenhauer au fost adunate și prelucrate
de Nietzsche, care a preluat variatele lor respingeri a lumii, pentru a proclama „Dumnezeu este
mort” și a respinge toată filosofia sistematică și toată lupta pentru un adevăr fix ce transcede
individul. Nietzsche a văzut în astfel de idei promovate de el, nu baze pentru pesimism, ci
posibilitatea unui nou tip de libertate.
Filosofia britanică a secolului 19 a ajuns să fie puternic dominată de gândirea neo-hegeliană, iar
ca reacție împotriva acest fapt, figurează Bertrand Russell și George Edward Moore, care au
început mișcarea în direcția filosofiei analitice, care a fost în esență o actualizare a empirismului
tradițional, adaptat la noile progrese în logică a matematicianului german Gottlob Frege.

Filosofia modernă începe cu René Descartes și dictonul său „Cuget, deci exist”. La începutul
secolului 17, cea mai mare parte a filosofiei era dominată de scolastică, scrisă de teologi și
bazată pe Platon, Aristotel și scrierile creștine timpurii. Descartes afirma că multe doctrine
metafizice predominant scolastice erau fără sens sau false. Pe scurt, a propus începerea filosofiei
de la zero. În lucrarea sa cea mai importantă, Meditație metafizică, el încearcă anume aceasta,
prin șase esee succinte. El încearcă să stea deoparte, cât mai mult posibil, de toate credințele sale,
pentru a determina dacă știe ceva sigur. El constată că poate pune la îndoială aproape orice:
realitatea corpurilor fizice, Dumnezeu, amintirile sale, istoria, știința, chiar și matematica, dar nu
poate pune la îndoială că el este, de fapt, incert. El știe la ce se gândește, chiar dacă nu este
adevărat și știe că este undeva, gândindu-se la lucrul respectiv. Pe această bază își construiește
cunoașterea din nou. El constată că unele dintre ideile că n-ar fi putut să provină de la el însuși,
ci doar de la Dumnezeu; el arată că Dumnezeu există. Apoi, demonstrează că Dumnezeu nu i-ar
permite să fie înșelat sistematic cu privite la toate; în esență, el reabilizează metodele obișnuite
de știință și raționare, ca fiind failibile, dar nu false.
Filosofia modernă începe cu René Descartes și dictonul său „Cuget, deci exist”. La începutul
secolului 17, cea mai mare parte a filosofiei era dominată de scolastică, scrisă de teologi și
bazată pe Platon, Aristotel și scrierile creștine timpurii. Descartes afirma că multe doctrine
metafizice predominant scolastice erau fără sens sau false. Pe scurt, a propus începerea filosofiei
de la zero. În lucrarea sa cea mai importantă, Meditație metafizică, el încearcă anume aceasta,
prin șase esee succinte. El încearcă să stea deoparte, cât mai mult posibil, de toate credințele sale,
pentru a determina dacă știe ceva sigur. El constată că poate pune la îndoială aproape orice:
realitatea corpurilor fizice, Dumnezeu, amintirile sale, istoria, știința, chiar și matematica, dar nu
poate pune la îndoială că el este, de fapt, incert. El știe la ce se gândește, chiar dacă nu este
adevărat și știe că este undeva, gândindu-se la lucrul respectiv. Pe această bază își construiește
cunoașterea din nou. El constată că unele dintre ideile că n-ar fi putut să provină de la el însuși,
ci doar de la Dumnezeu; el arată că Dumnezeu există. Apoi, demonstrează că Dumnezeu nu i-ar
permite să fie înșelat sistematic cu privite la toate; în esență, el reabilizează metodele obișnuite
de știință și raționare, ca fiind failibile, dar nu false.
Filosofia politică este studiul unor subiecte ca politica, libertatea, justiția, proprietatea,
drepturile, dreptul și exercitarea codului legal de autoritate: ce sunt ele, de ce (sau chiar dacă)
sunt necesare, ce, dacă nu nimic, face un guvern legitim, ce drepturi și libertăți trebuie protejate
de acesta și de ce, ce formă trebuie să ia guvernul legitim și de ce, ce este dreptul și ce datorii au
cetățenii față de guvernul legitim, dacă au, și când acesta poate fi răsturnat în mod legitim. Într-
un sens local, termenul „filosofie politică” se referă adesea la o viziune generală, la o convingere
politică sau la o atitudine cu privire la politică, ce nu ține neapărat de disciplina tehnică
de filosofie.[3]

Idealismul se referă la grupul de filosofi care afirmă că realitatea, sau realitatea în felul în care o
știm, este în mod fundamental o construcție a minții sau a ceva imaterial. Din punct de
vedere epistemologic, idealismul se manifestă ca scepticism cu privire la posibilitatea cunoașterii
vreunui lucru independent de minte. În sens sociologic, idealismul încearcă să evidențieze cum
ideile umane — în special convingerile și valorile — modelează societatea.[4] Ca
doctrină ontologică, idealismul merge mai departe, afirmând că toate entitățile sunt compuse din
minte sau spirit.[5] Așadar, idealismul respinge teoriile fizicaliste și dualiste care eșuează să dea
prioritate minții. O versiune extremă a acestui idealism poate exista în noțiunea filosofică
de solipsism.

Filozofia contemporană

Ca și în cazul disciplinei istorice, filosofia își împarte dezvoltarea teoretică pe epoci, de la

perioada presocratică până la filosofia medievală, modernă și contemporană. Filosofia
contemporană este cea mai recentă etapă a filosofiei occidentale și acoperă perioada de la
sfârșitul secolului al XIX-lea până în prezent.

Filosofia contemporană se caracterizează, după cum vom vedea mai jos, ca o etapă de tranziție
de la modernitate , paradigmă culturală bazată pe revoluția științifică și iluminismul, la
postmodernitate, curent critic al filosofiei actuale. Întrucât secolul al XX-lea a fost o etapă
convulsivă a istoriei, plină de războaie, conflicte și fenomene traumatice, filosofia a cunoscut, pe
de o parte, o profesionalizare ca disciplină chemată să ofere răspunsuri la angoasa vitală și la
criza civilizației , iar pe de altă parte. Pe de altă parte, dezvoltarea explorării tematice în jurul
omului și al societății.

Caracteristicile filozofiei contemporane

Toate perioadele în care este împărțită istoria filozofiei conțin câteva trăsături deosebite care
marchează de obicei o pauză. Caracteristicile filozofiei contemporane se bazează pe reacția la
modernitate.

1. Mare diversitate de curenti

După moartea lui Hegel, filosofia a cunoscut   una dintre marile crize ale disciplinei care a fost
percepută în punerea în discuție a fundamentelor filosofice ale modernității și apariția unei mari
diversitate de curente care diferă și se opun între ele.
Marile curente care vor apărea în prima fază a filozofiei contemporane sunt o reacție la
idealismul lui Hegel , precum marxismul și pozitivismul. Aceasta va face loc unei accelerări a
activității filozofice și înmulțirii curentelor pe măsură ce progresează secolul al XX-lea. Filosofia
este amestecată în această perioadă cu alte discipline.

2. Criza rațiunii

Filosofia modernă fusese caracterizată de ideea luminată că Rațiunea era noul Dumnezeu al
oamenilor. Cu toate acestea, filosofia contemporană se caracterizează prin ideea tot mai
consolidată că   rațiunea nu mai este suverană pentru că nu poate rezolva marile preocupări ale
sufletului uman.

Dimpotrivă, gândirea filosofică este considerată a fi supusă subiectivității fiecărui autor . Marea
diversitate a curentelor se opune fără ca să existe un zeu suprem, Rațiunea, care să hotărască cine
are soluția corectă. Aceasta este baza dezvoltării postmodernității.

3. Respingerea transcendentului și spiritualului

Una dintre celelalte caracteristici ale filozofiei contemporane în conținutul său teoretic este
respingerea transcendentului și spiritualului, care marcase filosofia modernă de la Kant până la
Hegel. Aceasta a avut o dimensiune mistică și religioasă pentru care noii autori își pierd interesul
și se relevă pe plan secund.

Marxismul și nihilismul, în special   sistemele propuse de Marx și Nietzsche , lichidează

credințele transcendentale și introduc materialismul ca o nouă paradigmă.

4. Profesionalizarea filozofiei

Este singurul punct de continuitate cu filosofia modernă, deși profesionalizarea disciplinei

filosofice capătă un ritm mai accelerat și academic în epoca contemporană. În această perioadă,
filosofia este considerată pe același plan cu celelalte mari discipline și i se acordă statut academic
și reglementare legală .

 Descoperiți Döstädning, ritualul de curățare care trebuie făcut înainte de a muri.

Curente ale filosofiei contemporane

Marxismul, vitalismul, quietismul, naturalismul, pozitivismul, neopozitivismul, istoricismul și

pragmatismul sunt doar câteva dintre numeroasele curente emanate din enormul dinamism al
filosofiei contemporane.

Toate pot fi grupate în cinci grupuri mari pe care le rezumăm mai jos.
1. Filosofie analitică

Acesta este unul dintre marile curente filozofice ale perioadei contemporane și se bazează
pe accentul pus pe limbaj prin logica formală . Are loc în principal în lumea anglo-saxonă, iar
părinții săi sunt Bertrand Russell și George Edward Moore. Ca sistem de gândire, ea subliniază
următoarele aspecte:

 Studiul limbajului și analiza logică a conceptelor.

 Poziție sceptică cu privire la metafizică : afirmațiile metafizice sunt lipsite de sens
atunci când sunt supuse analizei logice. 
 Legătura cu empirismul în spiritul, stilul și concentrarea sa.
 Afinitate față de cercetarea științifică ca metodă de înțelegere a realității.
 Opoziție față de filozofia continentală (în special franceză și germană) care pune mai
mult accent pe istorie și speculație.

2. Existențialismul

În cadrul filozofiei continentale, existențialismul este unul dintre marile curente și se bazează pe
analiza condiției umane, a libertății și a răspunderii individuale. De la sfârșitul secolului al XIX-
lea până la mijlocul secolului al XX-lea, diverși autori s-au organizat în jurul unei mișcări
eterogene care s -a împărțit în existențialismul creștin, ateu și agnostic .

Cu toate acestea, toate aceste probleme au împărtășit o serie de preocupări.

 Subiectivism : existențialismul este o reacție la idealismul hegelian. Curentul creștin

reprezentat de Kierkegaard pretinde existența împotriva absolutului în relația dintre
om și Dumnezeu.
 Responsabilitatea individuală Existențialismul ateu a insistat pe respingerea
dimensiunii transcendentale sau mistice și îl confruntă pe om cu angoasa morții și cu
responsabilitatea existenței fără posibilă mântuire.
 Libertatea este un concept împărtășit de existențialiști atei, creștini și agnostici și este
principiul în jurul căruia gravitează celelalte teme. Anxietatea este răscumpărată prin
libertate absolută.
 Anxietatea și nimicnicia Anxietatea a fost o temă conceptualizată de Kierkegaard și
consolidată de Sartre ca „greață”. Nimicul a fost o idee foarte importantă în
existențialismul francez din anii 1930 și 1940.    
Trecem în revistă caracteristicile filozofiei contemporane. | Design de artă mistică.

3. Structuralism

Structuralismul este unul dintre cele mai complexe curente ale filozofiei contemporane. Ea ridică
căutarea structurilor prin care se produce sens în cadrul unei culturi, adică practici, fenomene și
activități ca sisteme de sens.
Autori precum Claude Lévi-Strauss, Louis Althusser și Michel Foucault au condus această
tendință și au ridicat următoarele probleme:

 Rolul cheie al limbajului în dezvoltarea activității umane.

 Muncă multidisciplinară și convergență a filozofiei, sociologiei și antropologiei.
 Structurile unui anumit sistem sociocultural ca factor determinant a ceea ce se
întâmplă în acel sistem.
 Accent pe preeminența ordinii asupra acțiunii.
 Studiul structurilor ca simboluri prin care creăm sens.

4. Fenomenologie

Edmund Husserl este filozoful care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a recuperat și dezvoltat
teoretic conceptul tradițional de fenomenologie. Până atunci a făcut apel la experiența intuitivă
pentru a rezolva problemele filozofice, dar Husserl și adepții săi îi conferă un caracter
transcendental prin stabilirea sensului lumii pentru individ ca temă centrală.

Fenomenologia transcendentală va influența ulterior structuralismul și existențialismul și se

concentrează, mai ales, pe următoarele aspecte:

 Ideea de intenționalitate ca concept fundamental al existenței umane.

 Importanța metodei , constând în compararea mai multor obiecte intenționate pentru a
defini o esență comună.
 La întrebarea despre sensul intenționat   se răspunde din experiențele perceptuale.
 Realitatea unui subiect ca parte obiectivă a lumii : compatibilizarea subiectului
rațional cu experiența sa despre lume.

5. Teoria critică

Curentul filosofiei contemporane cunoscut sub numele de teorie critică este un sistem propus din
1929 în așa-numita Școală de la Frankfurt de către filozofi precum Theodor Adorno și Max
Horkheimer. Este foarte important pentru că deschide o linie de gândire pentru disidența politică
marxistă critică la adresa stalinismului și dogmatismului.

Subiectele care îi interesează cel mai mult pe filozofii teoriei critice sunt:

 Industrializarea și modernizarea economică ca provocare pentru omul socialist.

 Adaptarea doctrinei socialiste originale la realitatea istorică a Europei interbelice.
 Cunoașterea ca înțelegere a realității și nu ca reproducere a conceptelor.
 Antidogmatismul și disidența intelectuală   ca motor al cunoașterii.
 Respingerea separării dintre subiect și realitate : nu există o teorie pură care să rămână
intactă în timp.
  Dialectica ca metodă esențială pentru construirea cunoștințelor.

Autori ai filosofiei contemporane

Iată marii gânditori și filosofi ai timpului nostru, campioni ai teoriilor pe care le-am expus.

1. Martin Heidegger

Acesta este unul dintre cei mai controversați filozofi ai filosofiei contemporane. Creator al
conceptului de „Dasein” (Ființa), este părintele existențialismului filozofic și, prin lucrarea
sa Ființă și timp (1927) s-a întrebat despre ce anume caracterizează existența. În felul acesta
recuperează ontologia, o disciplină uitată încă din perioada clasică.

Potrivit lui Heidegger, existența umană este o ființă-în-lume (Dasein) asupra căreia moartea
acționează ca element structurant deoarece o delimitează pe o axă spațiu-timp. Cu alte cuvinte:
rupând cu filosofia modernă și conceptul lui Descartes de a fi ca entitate gânditoare izolată de
lume, el propune interacțiunea dintre ființă și lume ca coloana vertebrală a esenței ei.

Pe scurt, ceea ce este nou la Heidegger este că el schimbă noțiunea de a fi ca gândire pentru
ideea de a fi ca existent. Cel mai important lucru la a fi nu este gândirea, ci existența .

2. Friedrich Nietzsche

Unul dintre cei mai cunoscuți filosofi contemporani și totodată unul dintre cei mai controversați
(mulți   îl consideră responsabil pentru nenorocirile secolului XX), Nietzsche este un autor greu
de încadrat într-un curent. Gândirea lui, la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a bazat pe ideea
„moartei lui Dumnezeu” ca element simbolic care recunoaște individul ca unic suveran.

Filosofia lui Nietzsche este o critică a moralității tradiționale , care, în opinia sa, l-a înrobit pe
om, și o critică a culturii occidentale care, după el, este pervertită de la origine pentru că a
îndumnezeit rațiunea. Înțelegând că cultura europeană a ajuns în declin, el propune nihilismul ca
soluție.

Nihilismul este trecerea de la cultura occidentală și morala tradițională către distrugerea valorilor
și principiilor superioare și justificarea mijloacelor prin importanța scopului. Sub această prismă
Nietzsche construiește modelul „supraomului” , care depășește stadiul intermediar, neterminat,
care presupune omul actual, și îi dă „voință de putere”.

Nietzsche, unul dintre cei mai relevanți filosofi contemporani. | Rețelele de socializare.

3. Jean-Paul Sartre

Fără îndoială un filosof iconic al gândirii contemporane, Jean-Paul Sartre a revoluționat filosofia
secolului XX prezentând, în 1943, Ființa și nimicul , un tratat ontologic în care a redus ființa, ca
individ, la nimic, eliberându-l de greutatea transcendenței și acordându-i responsabilitatea și, în
consecință, libertatea.

Sensul pesimist al existențialismului ateu al lui Sartre, bazat pe conceptul de angoasă, pe care l-a
metabolizat ca „greață”, a evoluat într-un optimism bazat pe ideea de libertate ca scop ultim . A
făcut acest lucru, în parte, datorită experienței celui de-al Doilea Război Mondial și a triumfului
asupra fascismului.

Din acea perioadă evidențiază Existențialismul este un umanism. Din acest motiv, în ansamblu,

teoria existențialistă a lui Jean-Paul Sartre și cea a tovarășului său Albert Camus, evoluează
către un curent anume numit umanism .

4. Jurgen Habermas

Jürgen Habermas este unul dintre cei mai influenți filozofi ai celei de-a doua jumătate a secolului
XX. Teoria sa face parte din teoria critică, deși aparținând celei de-a doua generații a Școlii din
Frankfurt, el se concentrează mai mult pe probleme precum lingvistica și comunicarea . De fapt,
marea lui contribuție este teoria acțiunii comunicative.

Potrivit lui Habermas, interacțiunea socială încetează să fie condiționată de rituri și idei sacre și
devine determinată de limbaj. Acțiunea comunicativă este orientată spre căutarea unui acord care
să favorizeze interacțiunea socială și reproducerea culturală și, în cele din urmă, modelează
formarea propriei personalități.

Ceea ce este relevant la Habermas și ceea ce face ca gândirea sa să fie una dintre cele mai
atractive ale timpului nostru este că el transformă filosofia într-un instrument de critică socială.
Prin urmare, nu creează idei abstracte, ci metode plauzibile. De exemplu, el este creatorul ideii
de democrație deliberativă ca ideal de organizare politică și socială colectivă.

5. Slavoj Zizek

Dar dacă un filozof are vreo vigoare reală în dezbaterea filozofică actuală, acesta este Slavoj
Žižek. Irreverent și controversat, debordant și strălucitor, actual și pragmatic, ideile sale nu lasă
pe nimeni diferit și își adaptează vasta capacitate teoretică cu dezbaterile de astăzi.

De aceea a devenit unul dintre principalii guru ai unei părți a stângii radicale și una dintre cele
mai influente minți în general.

Filosofia sa este o actualizare a materialismului bazată pe structuralismul psihanalitic al lui

Lacan și pe idealismul lui Hegel. Principalele sale idei sunt că omul modern trebuie să
recunoască, să îndure și să filtreze realitatea în propria sa ficțiune . De aceea recuperează ideea
subiectului transcendental, pentru a construi o punte de la Hegel până astăzi.

Filosofia lui Žižek este o critică radicală a postmodernității și a ideii sale de relativism.
Propunerea sa își propune să   recupereze ideea de absolut și o ontologie eficientă care reușește
să explice opresiunea, violența sau excluderea departe de istoricismul radical