Locuitorii Palestinei

Canaaneii: Cuvântul Canaan înseamnă ,,negustor”; majoritatea vechilor locuitori ai

Canaanului apar ca urmași ai lui Canaan: heteii, iebuseii, amoreii, ghergheseii, heveii, archeii,
sineii și arvadeii. Pentru noi, termenul de Canaan desemnează un locuitor neisraelit al
pământului Canaan.
Teritoriul a fost o vreme sub influența Egiptului. În vremea Mântuitorului, locuitorii
orașelor Tyr și Sidon erau numiți canaanei. Înainte de venirea fiilor lui Israel în Canaan, această
țară era organizată în cetăți-state independente, care-și disputau supremația între ele, ceea ce a
facilitat cucerirea țării de către israeliți.În cartea Judecătorilor se spune că fiii lui Israel au luptat
împotriva Canaanului locuit de canaanei, deși semințiile lui Israel s-au mai luptat sporadic, se
mulțumeau să conviețuiască.
Religia locuitorilor țării Canaan era politeistă. În fruntea panteonului se afla El, - tatăl
zeilor. Mult mai popular era zeul Baal, care înseamnă ,,domn”, ,,stăpân”.
Filistenii: numiți în ebraică peliști, apar în istorie încă de la începuturile stabilirii
israeliților în Canaan ca un popor rival. Filistenii sunt amintiți pentru prima dată în Biblie din
epoca patriarhilor (Facere).
Dispuneau de o armată binedotată, au atacat Egiptul, lovindu-l pe mare și pe uscat; aveau
soldați de elită și arme net superioare evreilor, pricinuindu-le înfrângeri catastrofale. Când
regele Saul a încercat să elibereze țara de sub asprimea lor, a fost și el înfrând, pierzându-și
viața pe câmpul de luptă, împreună cu fiul său Ionatan. David i-a bătut în câteva rânduri, dar
le-a recunoscut calitățile militare deosebite, recrutându-și dintre ei un corp de elită.
Israeliții: istoria fiilor lui Israel a început cu aproximativ 4 000 de ani în urmă, cu
patriarhul Avraam. El se numea Avram, iar în urma unei teofanii i s-a schimbat numele. El a
plecat din cetatea Ur cu soția sa Sarra și cu nepotul Lot, stabilindu-se pentru un timp în Haran.
La îndemn divin a plecat spre Canaan. S-a așezat în Sichem, apoi în Egipt, revine la Betel, apoi
la Mamvri.
Evreilor li se schimbă denumirea în israeliți sau fiii lui Israel, în urma unei teofanii,
când lui Iacob i se descoperă îngerul Domnului, zicând: ,,De acum nu-ți va mai fi numele Iacob,
ci Israel”.
Cei 12 fii ai patriarhului Iacob s-au dus în Egipt, au stat aici 400 de ani. Egiptenii i-au
pus la munci grele. Sub Moise sunt scoși din Egipt. S-au îndreptat spre Sinai, unde li s-a dat
Legea. N-au intrat direct în Canaan, ci au mai zăbovit prin pustiu pentru a fi pregătiți. Acestui
popor i se poruncește o formă cu totul aparte de guvernare: teocrația: Dumnezeu este
Legislatorul, Judecătorul și Conducătorul poporului.

1
 Moise n-a intrat în pământul făgăduinței, căci a murit pe Muntele Nebo. A învestit cu
puterea de conducere pe Iosua – fiul lui Navi. Sub conducerea acestuia, la împlinirea a 40 de
ani de peregrinare prin pustiul Arabiei, israeliții trec Iordanul și ocupă Canaanul, împărțind țara
între cele 12 seminții prin tragere la sorți.
După împărțirea țării, poporul a intrat într-o stare de semianarhie, cele 12 triburi trăind
într-o semiautonomie, ceea ce a determinat căderea sub loviturile populațiilor canaaneene. În
aceste condiții s-au ridicat judecătorii. Victoriile lor au fost sporadice. O unitate reală a
triburilor a realizat-o profetul Samuel.
Primul rege Israelit a fost Saul, care și-a găsit sfârșitul pe câmpul de luptă. Sub David și
Solomon filistenii sunt înfrânți. David reușește să pună bazele unui puternic stat israelit. În
timpul fiului său – Solomon, omportanța statului israelit atinge apogeul. Gloria lui Solomon a
fost legată de construirea mărețului templu din Ierusalim, care va constitui mândria națională
peste 370 de ani.
După moartea lui Solomon, 10 triburi se desprind de casa davidică, formând Regatul de
Nord sau Efraim, sub conducerea lui Ieroboam, cu capitala la Samaria. Celălalt regat, numit al
lui Iuda era format numai din triburile lui Iuda și Veniamin. Regatul lui Iuda a supraviețuit încă
120 de ani după căderea celui de Nord.
Chiar dacă locuitorii erau de același neam, relațiile dintre cele două regate n-au fost
deloc frățești: fiecare căuta să-l readucă pe celălalt sub ascultarea sa. Regatul de Nord cade în
729. Spre deosebire de Israel, regatul lui Iuda cunoaște o redresare sub regele Iosia, dar a fost
strivit în 587. În anul următor e distrus și templul din Ierusalim, locuitorii fiind deportați.
În 537 se întoarce în Iudeea primul lot de exilați, aducând numeroase materiale pentru
reconstruirea templului. Scopul repatrierii iudeilor era reconstruirea templului prin profeții
Agheu și Zaharia. Templul a fost terminat în 515. Cu toate aceste, iudeii au rămas supuși
Imperiului Persan.
A urmat revolta Macabeilor, se va proclama independența staului iudeu. Aceasta va dura
până în 63 î.Hr. s-a reușit refacerea fostului regat israelit. Din păcate, aceste realizări au
favorizat alianța cu Roma și Egiptul, facilitând infiltrarea puterii romane în zonă. Din anul 44
d.Hr. Iudeea e transformată în provincie romană, fiind condusă de guvernatorii impușii de
imperiu.
Apar diferite partide ca fariseii, saducheii, zeloții, irodienii și esenienii care au contribuit
și mai mult la fărâmițarea societății iudaice.