UNIVERSITATEA ”ANDREI ȘAGUNA” DIN CONSTANȚA

SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE CLINICĂ– EVALUARE ȘI

INTERVENȚIE TERAPEUTICĂ
DISCIPLINA: PRINCIPII ETICE ȘI SANOGENE ÎN PSIHOLOGIA
CLINICĂ
ANUL I, SEM. 2
ANUL UNIV. 2022 – 2023

PRINCIPII ETICE ŞI SANOGENE ÎN PSIHOLOGIA CLINICĂ

NOTE DE CURS

Titular disciplină: Lector univ. dr. Aurelia MORARU

1
Contents
OBIECTIVELE CURSULUI..............................................................................3
TEMA NR. 1. DEFINIRE PSIHOLOGIA CLINICĂ........................................4
TEMA NR. 2. ETICĂ, MORALĂ ŞI DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ –
DEFINIREA CONCEPTELOR. TEORII ETICE FUNDAMENTALE..........17
TEMA NR. 3. ETICA APLICATĂ..................................................................30
TEMA NR. 4. DIMENSIUNI ETICE ALE PARADIGMEI PROFESIONALE
...........................................................................................................................38
TEMA NR. 5. CODURILE DE ETICĂ...........................................................47
TEMA NR. 6. CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE PSIHOLOG
CU DREPT DE LIBERĂ PRACTICĂ.............................................................55
TEMA NR. 7. NOI DEZVOLTARI - UTILIZAREA TEHNOLOGIEI ÎN
PRACTICAREA PROFESIEI DE PSIHOLOG...............................................69
TEMA NR. 8. APLICAREA PRINCIPIILOR DEONTOLOGICE ÎN
INTERVENŢIILE PSIHOLOGICE ALE COPIILOR ŞI ADOLESCENŢILOR
...........................................................................................................................71
TEMA NR. 9. ETICA IN PSIHOTERAPIE.....................................................76
TEMA NR. 10. ETICA EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE............................79
TEMA NR. 11. APLICAREA PRINCIPIILOR DEONTOLOGICE ÎN
DEMERSURILE DE CERCETARE PE SUBIECŢI UMANI.........................81
TEMA NR. 12. DILEME ETICE PRIVIND INSEMINAREA ARTIFICIALĂ
...........................................................................................................................85
TEMA NR. 13. PROBLEME ETICE LA SFÂRŞITUL VIEŢII. EUTANASIA
ACTIVĂ-PASIVĂ. SUICIDUL ASISTAT......................................................89
TEMA NR. 14. ETICĂ ŞI GERONTOPSIHOLOGIE.....................................93
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................97

2
OBIECTIVELE CURSULUI

 Cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor de morală și etică, a principiilor,

normelor și regulilor de conduită în practica psihologică.
 Familiarizarea cu codul deontologic al profesiei de psiholog, aplicarea
principiilor deontologice în intervențiile psihologice, identificarea și rezolvarea
problemelor etice în practica și cercetarea psihologică.
 Manifestarea în cel mai înalt grad al responsabilității și integrității morale şi
profesionale, de către psihologi, în domeniile de intervenție și cercetare.

3
TEMA NR. 1. DEFINIRE PSIHOLOGIA CLINICĂ

Etimologic, atributul de clinică se referă la îngrijirea bolnavului la pat:

gr. klinikos sau lat. clinicus. Termenul este întâlnit iniţial la Plinius cel Bătrân,
care utiliza termenul pentru a desemna îngrijirile acordate bolnavilor imobilizaţi.
În Epoca Renaşterii, termenul era utilizat şi în accepţiune pedagogică, instructivă,
pentru a ilustra învăţământul desfăşurat în spital, lângă patul bolnavului. Această
accepţiune se menţine şi în zilele noastre, când învăţământul clinic se desfăşoară în
spital, fiind ilustrat prin observaţie şi analiza cazurilor clinice. Pe lângă evoluţia sa
semantică în domeniul medical, termenului de „clinică” i se atribuie şi o sorginte
filosofică. John Locke folosea noţiunea de clinic în argumentarea sistemului său
filosofic şi considera abordarea clinică definitorie în exprimarea existenţei
sensibile.
Psihologia clinică se centrează pe evaluarea, tratamentul și înțelegerea
problemelor și tulburărilor psihologice și comportamentale ale individului. Mai
precis, psihologia clinică folosește principiile psihologiei pentru o mai bună
înțelegere, predicție și ameliorare a „aspectelor intelectuale, emoționale, biologice,
psihologice, sociale și comportamentale ale funcționării umane” (APA, 2000). Ea
utilizează cunoștințele psihologiei pentru a ajuta oamenii să depășească
numeroasele tulburări și aspecte disfuncționale care pot apărea pe parcursul vieții.
În ţările de limbă engleză, conţinutul noţiunii de psihologie clinică a fost extins,
dincolo de ariile spitalului, asupra tuturor situaţiilor patologice sau disfuncţionale,
susceptibile de a fi investigate prin metoda clinică. Metoda clinică vizează studiul
individual al cazurilor normale şi patologice, ori abordarea care permite înţelegerea
aprofundată a individualului, în raport cu conjunctura socioprofesională şi
familială, cu experienţa de viaţă, cu motivaţiile şi expectaţiile bolnavului. Ea este,
deci, orientată spre studiul „singularului şi simptomaticului, al diferenţialului şi
comparativului” (P.Fedida, 1968, apud.G.Ionescu). Actualmente, metoda
clinică în psihologie este considerată mai puţin o metodologie structurată, cât mai
curând o „manieră de a acţiona, simţi şi proceda” (M.Grawitz, 1993,
apud.I.Dafinoiu, 2002). Ea acordă prioritate aspectelor calitative şi relaţiilor cu
celălalt. Scopul său este unul practic -vizează realizarea unei evaluări sau a unui
diagnostic, urmate adeseori de o prescripţie terapeutică. Succesul sau insuccesul
terapiei sunt cele mai adecvate mijloace de validare a metodei. Sfera noţiunii
de psihologie clinică devine astfel foarte vastă, iar „domeniul clinic înglobează
toate instituţiile şi consultaţiile care se ocupă, în scop terapeutic sau profilactic, de
subiecţi bolnavi, fragili sau inadaptaţi” (W.J.Schraml, 1973, apud.G.Ionescu).
Psihologia clinică este axată, deci, asupra „înţelegerii cazului particular al
bolnavului, care-şi trăieşte boala cu temperamentul său propriu, cu trecutul şi
istoria sa individuală, toate acestea conducând spre nuanţarea unui diagnostic şi
instituirea unui tratament” (J.Favez-Boutonier, 1961, apud. G.Ionescu).
Mergând pe această direcţie a individualului şi particularului, a unicităţii
individului în boală, psihologia clinică este preocupată, de asemenea, şi de situaţia
4
reală, aria contextuală în care individul se dezvoltă şi care îl determină. Ea devine
orientată si asupra „scopului practic de a consilia, de a vindeca, de a educa sau de a
reeduca” (G.Chabalier, 1963, apud. G Ionescu).
Considerată ca ramură a psihologiei, psihologia clinică constituie un corp de
cunoştinţe şi abilităţi, orientat spre investigarea persoanelor cu probleme
medicale şi comportamentale, în scopul realizării unei stări personale mai
satisfăcătoare, cu mai bune posibilităţi de autoexprimare. Principalele axe ale
psihologiei clinice sunt: axa diagnostică, axa prognostică şi axa terapeutică.
În domeniul psihologiei clinice, există autori care fac o diferenţiere oarecum
metaforică între clinica realizată cu „mâinile goale”, care nu utilizează nici un
instrument (cu referire mai exactă la teste, pentru că în acest caz, metodologia
folosită se restrânge la observaţia clinică, interviul clinic şi psihologul însuşi)
şi clinica instrumentală sau „armată”, care utilizează instrumente psihologice
(predominant teste).
Putem spune că „obiectul psihologiei clinice este constituit de studiul şi înţelegerea
subiecţilor singulari şi a conduitelor lor în cadrul unei interacţiuni directe a
psihologului cu aceştia” (I.Dafinoiu, 2002).
Conform lui M.Moulin (1992) (apud.I.Dafinoiu, 2002), integrată într-un examen
psihologic, abordarea clinică poate fi caracterizată prin patru idei „forţă”:
1. Unitatea şi unicitatea persoanei – psihologul clinician se defineşte ca
„specialist în problemele oamenilor singulari” (Ch.Nahoun), de unde refuzul unei
abordări statistice a datelor.
2. „Cei trei muşchetari” ai situaţiei de examen – psihologul, subiectul
şi problema/instituţia. Psihologul este parte integrantă din situaţia de examen
psihologic, examenul însuşi fiind o interacţiune şi o punere în relaţie a unor
indivizi (izolaţi sau în grup) cu un psiholog care îşi propune să-i observe şi să-i
înţeleagă. De asemenea, trebuie ţinut cont de instituţia în care are loc examenul –
şcoală, spital, întreprindere.
3. Experienţa subiectivă a subiectului şi atitudinea non-directivă – psihologul
clinician caută să cunoască, pentru a putea descrie, modul în care persoana trăieşte
şi îşi formulează problema. În acest context, singura abordare eficientă este una
non-directivă, psihologul lăsând libertate maximă subiectului, pe care îl consideră
un expert în propria problemă.
4. Perspectiva temporală – concret, abordarea clinică se derulează în trei timpi:
examenul situaţiei prezente a subiectului; analiza trecutului, pentru a clarifica
prezentul prin „istoria vieţii” subiectului; schiţa viitorului, prin luarea în
considerare a celor două abordări anterioare.
Psihologia clinică a fost supusă în timp unor obiecţii, sintetizate pe trei direcţii
mari de către Cloninger (1996, apud.I.Dafinoiu): nu permite predicţii,care să poată
fi testate cu ajutorul unor observaţii clinice; lipsa obiectivităţii -studiul unui caz

5
este fondat pe o intersubiectivitate la care psihologul şi subiectul contribuie fiecare
cu partea sa, în cadrul unei situaţii unice şi neanalizabile; nu permite generalizări.
Psihologia clinică contemporană folosește o perspectivă integrativă pentru a
înțelege și aborda în mod eficient problemele care pot apărea în cursul vieții.
Perspectiva integrativă, biopsihosocială pune accentul pe interacțiunea influențelor
biologice, psihologice și comportamentale asupra comportamentului și funcționării
psihologice. Deși, de obicei, psihologii clinicieni nu pot interveni asupra tuturor
factorilor biologici, psihologici și sociali care definesc existența individului, ei
trebuie să țină cont de aceste influențe în înțelegerea și tratarea celor care apelează
la serviciile lor. Abordarea biopsihosocială este o abordare sistemică, punând în
evidență influențele reciproce între diferite sisteme care definesc existența umană.
De exemplu, depresia poate fi asociată cu perturbări neurologice, cu conflicte
interpersonale, dezamăgiri diverse în viață, factori stresori acasă sau la locul de
muncă, așteptări nerealiste, un anumit context cultural și mulți alți factori care
acționează, de obicei, în interacțiune. Modul de înțelegere a problemei individului
și de abordare eficientă a acestuia trebuie să țină cont de toate aceste aspecte.
Activitățile care definesc profesia de psiholog clinician se referă la: evaluare
psihologică, tratament, activitățile de cercetare, activitățile de predare, servicii de
consultanță.
- evaluarea psihologică include numeroase componente, utilizând un
ansamblu de metode (observația, interviul, metoda testelor etc.) și
tehnici psihologice, pentru a surprinde aspectele cognitive, de personalitate,
comportamentale, neuropsihologice în funcționarea individului. Datele obținute în
urma evaluării sunt integrate într-un profil complex al individului, necesar pentru
înțelegerea problemei acestuia și pentru stabilirea modalităților de intervenție;
- tratamentul (intervențiile psihologice) se adresează unei mari diversități de
probleme, folosind diverse abordări. Psihoterapia se poate adresa indivizilor,
cuplurilor, familiilor, grupurilor și poate viza probleme umane foarte diverse
(anxietate, fobie, depresie, timiditate, boli somatice, pierderi, traume, adicții,
tulburări de alimentație, dificultăți relaționale, dificultăți profesionale). Există o
mare diversitate de abordări terapeutice și de modele teoretice utile în abordarea
problemelor psihologice și comportamentale. O parte dintre psihologii clinicieni
folosesc o abordare eclectică, integrând diverse perspective și abordări clinice în
abordarea problemei individului. Alți psihologi clinicieni se specializează într-unul
dintre tipurile de abordare terapeutică, modelele teoretice majore care sunt utilizate
în psihologia clinică fiind modelele psihodinamic, cognitiv-comportamental,
umanist/existențial și terapia sistemică.
- programele de cercetare – psihologii clinicieni conduc sau participă adesea
la programe de cercetare, care au ca scop determinarea celor mai adecvate formule
de evaluare și tratament pentru diverse problematici apărute în practică (depresie,
anxietate, dependențe etc.). Aceste programe de cercetare pot pune în evidență
factorii de risc pentru anumite tulburări sau dificultăți, pot evalua diverse metode
6
sub raportul eficienței acestora în evaluare. Chiar dacă nu toți psihologii clinicieni
sunt implicați în cercetări proprii, ei trebuie să fie sau să devină „consumatori” de
cercetare, în vederea optimizării activităților lor profesionale, prin aplicarea
rezultatelor obținute prin diverse cercetări în activitatea lor clinică. Acest lucru
presupune consultarea revistelor de specialitate, participarea la conferințe, la
workshop-uri sau organizarea de grupuri de lucru, pe diverse teme de interes, în
care pot împărtăși cunoștințe și experiențe profesionale cu colegi din același
domeniu.
- activitățile de predare – psihologii clinicieni pot realiza activități de predare
în diverse instituții: ca profesori în universități, ca formatori, ca și coordonatori ai
unor programe de practică desfășurate pentru studenți care se formează în acest
domeniu. De asemenea, psihologii clinicieni pot organiza traininguri pentru
diverse categorii de persoane care le solicită ajutorul: cursuri pentru viitorii părinți,
pentru medici, pentru preoți, pentru manageri, în vederea unei mai bune înțelegeri
a problemelor cu care se confruntă și pentru optimizarea modalităților lor de
raportare la aceste probleme.
- activități de consultanță – pentru biserici, profesioniști din domeniul
sănătății, oameni de afaceri, judecători, organizații etc. Aceste activități de
consultanță pot include discuții informale, rapoarte sau modalități organizate
formale de asistență psihologică. Ex. companiile pot consulta un psiholog pentru a
reduce conflictele  sau pentru a le furniza strategii mai adecvate de management al
stresului, psihologii pot lucra împreună cu specialiștii din domeniul judiciar pentru
organizarea unor programe de prevenire a violenței sau pentru selecție a
personalului pe diverse posturi.
În ceea ce privește instituțiile și cadrele în care psihologii clinicieni își pot
desfășura activitatea, acestea sunt foarte diverse, incluzând spitale, clinici,
organizații, practică privată etc.
- practica privată – profesioniștii care lucrează în practica privată pot oferi
servicii clinice în practică individuală sau în asociere cu alți specialiști din
domeniu sănătății mentale, într-un cadru multidisciplinar (clinici). Psihologii care
lucrează în practica privată raportează, de obicei, un nivel mai înalt de satisfacție
profesională și un nivel mai scăzut al stresului profesional în comparație cu
psihologii care lucrează în alte forme de organizare. Una dintre problemele care se
ridică în țara noastră în ceea ce privește practica psihoterapeutică privată este
absența unui sistem de asigurări care să acopere prestațiile pentru diverse categorii
de persoane;
- spitale – mulți psihologi clinicieni lucrează în spitale; dintre activitățile
specifice acestor posturi: evaluare psihologică, furnizarea de psihoterapie
individuală, de familie sau de grup, consultanță pentru alți specialiști care lucrează
în spitale (psihiatrice sau spitale generale), funcții administrative;

7
- clinici specializate pe anumite problematici sau centre de sănătate mentală
-  psihologii pot oferi, de exemplu, servicii de psihoterapie pentru copii abuzați,
terapii de grup pentru adulții dependenți, cursuri de educație a părinților etc.;
- în domeniul industrial și organizațional – psihologii clinicieni pot oferi
servicii de consultanță, de evaluare și psihoterapie scurtă pentru angajați: ex. pot
colabora cu departamentul de resurse umane în activități de selecție, în dezvoltarea
unor tehnici de intervievare, pot organiza workshop-uri de management al stresului
sau workshop-uri pentru dezvoltarea unor abilități de comunicare, de relaționare
etc. De asemenea, îi pot ajuta pe manageri să-și optimizeze capacitatea de a-și
motiva și de a-și coordona angajații.

Dincolo de pregătirea de bază a oricărui psiholog clinician, care include cunoștințe

de psihologie generală și clinică, principalele abordări din domeniul clinic,
cercetare, statistică, etică, evaluare psihologică, psihoterapie, prestațiile de
psihologie clinică pot necesita cunoștințe suplimentare, o pregătire mai
aprofundată pe diferite problematici ale unor populații specifice. Mulți psihologi
clinicieni ajung adesea la o specializare foarte strictă de cercetare sau de practică.
Unele dintre cele mai cunoscute subspecialități ale psihologiei clinice sunt:
psihologia clinică a copilului, psihologia sănătății, neuropsihologia clinică,
psihologia criminologică și gerontopsihologia.
Psihologia clinică a copilului – psihologul specializat în acest domeniu trebuie să
aibă, pe lângă cunoștințele uzuale ale oricărui psiholog clinician, cunoștințe
de psihologie și psihopatologie developmentală, evaluare clinică a copilului (ex. el
poate lucra cu copii cu tulburări comportamentale, dificultăți de învățare, întârzieri
în dezvoltare motrică etc.) și psihoterapie (ex. terapie prin joc, terapie de grup,
consultație terapeutică). Poate lucra în clinici specializate pe diverse problematici,
în cabinete de consiliere, în școli, spitale de copii și în practica privată, cu copii
abuzați, cu diverse patologii (ex. ADHD, tulburări de comportament, autism,
enurezis, boli somatice grave, tulburări posttraumatice sau diverse probleme
emoționale, comportamentale sau medicale). Poate furniza, de asemenea,
consultații pentru profesori, consiliere școlari, pediatrii, asistenți sociali, părinți etc.
Psihologia sănătății – domeniul psihologiei sănătății s-a conturat începând abia
din anul 1980, fiind definit ca un agregat de cunoștințe din diverse domenii ale
psihologiei, reunite sub egida psihologiei clinice, și care are ca scop promovarea și
menținerea sănătății, prevenirea și tratarea bolilor, identificarea corelatelor
diagnostice din sănătate și boală și optimizarea sistemului de sănătate al societății.
Neuropsihologie clinică – se focusează pe relațiile dintre funcționarea neurologică
și comportament, mai precis pe modul în care funcționarea creierului influențează
comportamentul și determină probleme comportamentale. Psihologii clinicieni
specializați în acest domeniu oferă evaluare și tratament psihologic pentru pacienți
cu tulburări determinate de o serie de probleme cum ar fi: demență, traume, tumori,
autism, atacuri cerebrale, AIDS, Alzheimer, epilepsie și alte probleme care
8
generează disfuncții cognitive și neurologice. Ei pot lucra în spital, clinici de
reabilitare sau în practica privată.
Psihologie criminologică – este definită ca aplicare a psihologiei clinice în
problematici judiciare. Psihologii clinicieni specializați în acest domeniu realizează
evaluări psihologice ale persoanelor acuzate de diverse delicte, pot realiza evaluări
pentru custodia copiilor, pot emite judecăți asupra gradului de risc al diverșilor
infractori sau asupra discernământului acestora în momentul comiterii unor
infracțiuni. Pot lucra în penitenciare, centre pentru minori, servicii de probațiune
etc.
Gerontopsihologia – furnizează servicii de psihologie clinică pentru vârstnici.
Acesta devine un domeniu tot mai important, datorită creșterii segmentului de
populație vârstnică la nivel mondial. Pot oferi servicii de consultanță psihologică în
casele de bătrâni, aziluri, centre de recuperare, sau spitale generale. Pot furniza
servicii de evaluare psihologică și neuropsihologică, psihoterapii scurte individuale
sau de familie, consiliere pentru dobândirea unor strategii de creștere a
independenței și capacității de a-și purta singuri de grijă.

Psihologia medicală are în centru corelarea modificărilor obiectiv-biologice pe

care le induce boala cu modificările subiective, de trăire a situaţiilor de boală şi cu
modificările de ordin relaţional.
Politzer arată că psihologia medicală este „psihologia care pune în centrul ei
drama persoanei umane (aflate în situaţia de boală)”.
P.Popescu-Neveanu arată că psihologia medicală este „ştiinţa care studiază
psihologia bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu
personalul medico-sanitar şi cu familia; ea priveşte bolnavul nu numai din punct
de vedere al organismului dereglat, ci şi din punct de vedere al subiectivităţii sale,
al naturii sale umane”.
Ea studiază, de asemenea, coeficientul de psihogenie al fiecărui bolnav, reflex al
reacţiei sale faţă de agresiunea somatică/psihologică, ca şimijloacele psihologice
de tratament. Coeficientul de psihogenie se referă la particularităţile psihologice
premorbide ale individului, atât sub aspectul „rezistenţei”, cât şi al structurii
reacţiei patologice.
Săhleanu şi Athanasiu adaugă celor precizate mai sus, ca şi problematică a
psihologiei medicale, şi:
- problematica psihologică a profesiunii medicale;
- problematica relaţiei interpersonale medic-pacient.
G.Ionescu consideră că psihologia medicală vizează omul aflat sub incidenţa bolii,
abordându-l într-o perspectivă dinamică şi comprehensivă.
Dicţionarul de Psihologie (Doron, R.; Parot, Fr.) defineşte psihologia
medicală „... studiul psihologic  al întregului domeniu medical, în special al
9
relaţiei bolnav-medic (şi de o manieră mai generală, al relaţiei bolnav-personal de
îngrijire), ca şi al aspectelor psihice ale comportamentelor şi proceselor morbide şi
ale metodelor terapeutice”. Formarea psihologică a medicilor (ex. în cadrul
grupurilor Balint) şi abordarea psihosomatică în medicină sunt principalele
aplicaţii ale psihologiei medicale (J.M.Petot).
Dicţionarul de Psihologie coordonat de Ursula Şchiopu defineşte psihologia
medicală ca fiind „un domeniu care s-a dezvoltat prin practica medicală şi care este
destinat unor sarcini practice ale profesiunii medicale” (E.Kretschmer, 1956).
Psihologia medicală este născută la confluenţa psihologiei cu medicina
(G.Ionescu), dar depăşeşte simpla „aplicare a cunoştinţelor de psihologie la
domeniul medical” (D.Lagache). Ea abordează omul bolnav într-o viziune
tridimensională complexă şi integrativă, somato-psiho-socială.   M. Uzan
Doll consideră că psihologia medicală are în atenţia sa mai ales cazurile de
neadaptare, conflict, opozabilitate, nedezvoltarea caracteristicilor structurale şi
etiologice ale acestora, căile de recuperare.
G.Ionescu consideră că psihologia medicală este preocupată de câteva aspecte
importante:
- studiază problemele teoretice şi practice ale medicinei, legate de psihologie, ca şi
problemele psihologice ale oamenilor bolnavi, care fac parte din sarcinile
diagnosticului, tratamentului şi profilaxiei bolilor;
- are o mare importanţă în instruirea şi formarea medicilor, care trebuie să ajungă
să înţeleagă bolnavul ca pe o persoană umană ce suferă de o boală şi care are
nevoie nu doar de sprijin strict medical, ci şi de o puternică susţinere psihologică;
- este luat în considerare şi rolul analizei şi cercetării ştiinţifice, psihologia
medicală fiind privită ca „domeniu al psihologiei aplicate, ataşat colaborării cu
medicii în ceea ce priveşte diagnosticul, tratamentul, reabilitarea şi prevenirea, cât
şi cercetarea unor domenii ca psihofarmacologia, psihosomatica şi reacţiile
emoţionale la boală” (R.M.Goldenson, 1970).
I.B.Iamandescu, în „Manualul de psihologie medicală”, prezintă câteva elemente
ale câmpului de preocupări al psihologiei medicale:
- rolul factorilor psihologici în geneza şi evoluţia ulterioară a bolii, cu accentul pus
pe elemente specifice de tipul stresului psihologic şi al modelelor implicării
stimulilor psihici (chiar fără stres) în patogeneză;
- relaţia interpersonală dintre medic şi pacient, cu mai multe aspecte specifice:
 aspecte de ordin psihologic ale formării viitorului medic;
 cunoaşterea pacientului,  a universului de preocupări şi aspiraţii ale acestuia,
ca şi a mediului socio-familial al bolnavului:

10
a) personalitatea premorbidă a bolnavului, care generează predispoziţia spre
contactarea facilă a unor îmbolnăviri şipersonalitatea modificată, temporar sau
stabil,  de către boală;
b) interacţiunile anterioare îmbolnăvirii, în plan psihocomportamental şi
relaţiile de la nivel de microgrup/macrogrup, implicit obligaţiile care decurg şi cele
care sunt atenuate de boală;
c) cadrul relaţiilor interpersonale contractate de pacient din momentul
îmbolnăvirii (cu medicul, cu personalul medical, cu lumea spitalului), cu
accentuarea impactului întâlnirii bolnavului cu modul adesea tehnicist, alienant,
depersonalizat de abordare a sa de către corpul medical;
d) modalităţile de reacţie a bolnavului la demersurile diagnostice, terapeutice
şi de ordin educaţional întreprinse de medic.
e) deprinderea unor modalităţi de acţiune asupra bolnavului, în plan psihic:
- tehnici de abordare psihologică diferenţiată a bolnavului;
- cunoaşterea frecventelor deformări ale informaţiei despre boală de către
subiectivitatea bolnavului;
- instituirea unor măsuri de psihoterapie simplă (de susţinere) de la primele
contacte cu bolnavul;
- principiile de selecţie a bolnavilor pentru consultul psihologic.

În funcţie de autor şi de cultura psihologică dintr-o ţară sau alta,psihologia

medicală este considerată a fi diferită sau nu de psihologia clinică, deşi au unele
preocupări comune. S-a pus problema diferenţelor existente între psihologia
medicală şi psihologia clinică, termeni care sunt folosiţi adesea nediferenţiat, fără
argumente suficiente pentru o poziţie sau alta.
Astfel, G.Ionescu realizează o trecere în revistă a motivelor pentru care unii autori
preferă să folosească termenul de psihologie medicală şi pe cel de psihologie
clinică. Concluzia la care ajunge autorul este aceea că nu există o delimitare foarte
clară între conţinutul psihologiei medicale şi conţinutul psihologiei clinice.
Conform acestui autor, există o serie de distincţii între cele două ramuri ale
psihologiei, acestea păstrând însă ample arii comune:
- se poate spune că psihologia medicală are un domeniu mai vast decât
psihologia clinică, dacă ţinem cont de faptul că surprinde o serie de elemente
psihologice adiacente bolnavului: psihologia mediului terapeutic, a personalului
sanitar, psihologia relaţiilor profesionale din instituţiile medicale, formarea
psihologică şi formarea etică a personalului medical;
- psihologia medicală are un caracter aplicativ, similar cu cel al psihologiei
clinice, dar psihologia medicală prezintă şi o mare disponibilitate de esenţializare

11
şi teoretizare a datelor, faptelor şi observaţiilor izvorâte din analiza clinică directă,
concretă şi imediată;  
- psihologia medicală depăşeşte aria observării imediate, directe şi
individuale, propriu-zis clinice, recurgând la observaţii mediate, indirecte, obţinute
prin tehnici, teste şi metode de laborator, care conferă conţinut explorării
psihologice paraclinice;
- psihologia medicală păstrează relaţii ample cu alte ramuri ale psihologiei,
cum ar fi: psihologia experimentală, psihofiziologia, psihodiagnoza, ea însăşi fiind
considerată ca un domeniu aplicativ al psihologiei, spre deosebire de psihologia
clinică, care este mai ferm axată asupra pacientului, păstrând relaţii mai strânse cu
psihoterapia şi cu orice domeniu clinic medical, al cărui problematică psihologică
o abordează predilect.
Cu toate aceste deosebiri, G.Ionescu precizează că,deşi clare în formulare, aceste
distincţii nu pot fi considerate actualmente esenţiale, domeniul psihologiei clinice
fiind în cea mai mare parte comun cu acela al psihologiei medicale şi numai
cercetări ulterioare le vor contura sferele, le vor îmbogăţi conţinutul şi vor aduce
delimitări fundamentale.

Aspecte de etică în psihologia clinică și medicală

Ca orice activitate umană, și prestațiile de psihologie clinică și medicală trebuie să

respecte anumite principii și standarde etice. Analizând diverse coduri etice ale
domeniului, din diverse țări, se pot desprinde câteva aspecte etice esențiale. Astfel,
putem vorbi despre  5 principii etice generaleși 10 standarde
etice. Principiile servesc ca scopuri spre care se tinde în practica clinică, în timp
ce standardele etice descriu o varietate de comportamente care definesc acte
neetice.
Cele 5 principii etice generale ale psihologiei clinice sunt:
a acționa întotdeauna în beneficiul persoanelor care solicită ajutor, fără a le aduce
vreun prejudiciu;
fidelitate și responsabilitate - psihologii stabilesc întotdeauna relații de încredere
cu cei cu care lucrează și sunt conștienți de responsabilitățile lor profesionale și
științifice față de societatea și comunitățile în care lucrează;
integritate – psihologii promovează întotdeauna acuratețea, onestitatea și adevărul
științific în practica lor psihologică, în cercetare și predare;
dreptate/justiție – psihologii respectă și promovează dreptul tuturor persoanelor de
a avea acces și de a beneficia de servicii psihologice;
respectul pentru drepturile și demnitatea fiecărei persoane – psihologii respectă
demnitatea fiecărei persoane cu care lucrează și drepturile acesteia la intimitate,
confidențialitate și autodeterminare.
12
Cele 10 standarde etice care guvernează activitatea psihologului clinician se
referă la: 1. posedarea unor strategii de rezolvare a problemelor etice; 2.
competență; 3. relații umane (ex. hărțuire, discriminare, conflicte de interese); 4.
dreptul la intimitate și confidențialitate; 5. publicitate și declarații publice; 6.
înregistrarea ședințelor și taxe; 7. educație și pregătire profesională; 8. cercetare și
publicare; 9. evaluare; 10. terapie.

Vom analiza mai jos câteva dintre aceste standarde, cu cel mai mare impact asupra
activității profesionale.

Competența

Psihologii trebuie să posede un grad înalt de competență în aria lor de specializare,

să ofere servicii doar în acele probleme și pentru acele persoane pentru care au
calificarea necesară pentru o intervenție eficientă. Ei trebuie să își cunoască și
accepte punctele tari și punctele slabe și mai ales limitele profesionale. De
asemenea, acest standard presupune ținerea permanentă la curent cu cele mai noi
descoperiri din domeniul lor de specializare, în așa fel încât să poată oferi cele mai
calificate servicii. De asemenea, psihologii trebuie să se asigure de faptul că viața
lor personală nu interferează cu prestațiile lor profesionale.
Există o serie de situații care pot face ca psihologul să acționeze mai puțin
competent în activitatea lui profesională:
-       poate dezvolta o tulburare psihiatrică sau o problemă psihologică care îi
afectează judecata clinică (ex. o depresie sau probleme cu consumul de alcool);
-       poate trece printr-o serie de probleme specific umane: divorț, boală, probleme
financiare, anxietate, stres;
-       poate resimți unele condiții ale cadrului său profesional ca sufocante sau
nemotivante: număr prea mare de pacienți, remunerație neadecvată cu prestațiile
sale profesionale, oboseală, blazare etc.;
-       poate fi arogant sau narcisic. De exemplu, un psiholog arogant va considera
că poate rezolva orice problemă, a oricărui pacient, că nu are nevoie de nici o
pregătire suplimentară profesională, fiind deja foarte competent, că un anumit tip
de serviciu este foarte bun și trebuie aplicat tuturor pacienților săi, că nu există
nimeni mai competent ca el, printre colegii săi, cu care să se poată consulta. Un
psiholog egoist poate accepta orice caz, din dorința de a avea cât mai mulți
pacienți, chiar dacă problemele lor nu sunt acoperite de aria sa de competență,
poate fi mai interesat în a câștiga bani sau în a promova decât în a acționa în
interesul pacientului său, poate pune nevoile, dorințele sale mai presus decât cele

13
ale pacienților, studenților, colegilor. Un psiholog incompetent poate furniza
servicii lipsite de competență, în absența unei formări și informări suficiente.
Este esențial ca psihologul, dar și cei care acreditează psihologul în activitatea lui
profesională, să încerce reducerea la minim a acestor factori perturbatori.

Integritatea

Psihologii trebuie să mențină un grad înalt de integritate profesională și personală

și să dea dovadă permanent de respect, corectitudine și onestitate în relațiile cu
ceilalți. Aceasta înseamnă onestitate în prezentarea către pacienți a serviciilor pe
care le vor oferi, a ariei lor de competență și a ceea ce poate fi așteptat în urma
intervențiilor lor, în comunicarea taxelor ş.a.m.d. De asemenea, ei trebuie să aibă
onestitatea de a referi un pacient a cărui problemă depășește aria sa de competență,
în vederea asigurării celei mai bune condiții pentru pacientul său.
Dat fiind faptul că, în relația cu pacientul, psihologul deține o poziție de putere, el
trebuie să se asigure de faptul că nu folosește această putere în dauna pacientului,
cu alte cuvinte, că el nu folosește transferul pacientului în defavoarea acestuia.
Psihologii trebuie să evite stabilirea de relații personale în afara cadrului
profesional. Acest lucru se referă la stabilirea de relații romantice sau sexuale cu
pacienții în cursul muncii lor cu aceștia, la stabilirea de relații de afaceri sau la
participarea la activități de orice fel în afara cadrului profesional. Unele relații de
acest tip sunt inevitabile (de ex. într-un oraș mic sau în anumite contexte
profesionale, aceste relații sunt inevitabile). Aceste situații, care nu pot fi evitate,
trebuie tratate cu maximă grijă și sensibilitate de către psiholog, în așa fel încât
pacientul să nu aibă de suferit.

Responsabilitatea profesională și științifică

Psihologul trebuie să se consulte cu alți colegi sau cu specialiști din alte domenii,
pentru a rezolva probleme ale pacienților pe care nu le poate rezolva sau înțelege
singur.
În măsura în care trebuie să se supună unor standarde etice, psihologul trebuie să
vegheze și la respectarea acestor standarde de către alți colegi ai săi. În condițiile
în care constată încălcarea acestora standarde etice, psihologul trebuie să încerce
remedierea acestei situații, fie prin acordarea de sprijin informal colegului
respectiv, fie – dacă acest lucru nu este posibil sau dacă încălcarea respectivă este
foarte periculoasă pentru pacient sau pentru profesie – prin sesizarea situației
respective unei comisii de etică acreditată pentru rezolvarea acestor probleme.

14
Respectul pentru drepturile și demnitatea omului

Psihologul trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru respectarea drepturilor

fundamentale și a demnității pacientului, să fie sensibil la diferențele individuale și
culturale, să respecte dreptul la libertate, intimitate și confidențialitate. Trebuie să
evite orice formă de discriminare (sexuală, religioasă, etnică, datorată orientării
sexuale etc.). să manifeste o grijă deosebită în direcția evitării oricărei biasări sau a
interferenței valorilor, normelor sale de orice fel în abordarea pacientului.

Confidențialitatea

Reprezintă cerința cea mai importantă în prestațiile de psihologie clinică. Tot ceea
ce este menționat de către pacient în camera de consultație trebuie să rămână
confidențial. Este prima condiție pentru dezvoltarea unei relații transferențiale între
pacient și psiholog.
Există câteva situații care justifică încălcarea acestei confidențialități: existența
unui pericol imediat pentru pacient sau pentru ceilalți, cum ar fi suicidul sau
homicidul, informațiile privind existența unui abuz fizic, sexual sau emoțional
asupra unui copil, persoană în vârstă sau persoană cu dizabilități. Persoana care
apelează la servicii psihologice trebuie să fie informată asupra acestor limitări ale
regulii confidențialității, pentru a acționa în cunoștință de cauză. În cazul în care
pacientul cere el însuși ridicarea acestei confidențialități, din dorința ca psihologul
să împărtășească informații importante pentru pacient cu terțe persoane, acordul
pacientul trebuie consemnat în scris.

Grija pentru starea de bine a celorlalți

Psihologul trebuie să caute permanent să îmbunătățească calitatea vieții celor cu

care lucrează și să evite orice vătămare a acestora, implicit și evitarea oricărei
tendințe de a manipula sau exploata în favoarea sa, în vreun fel, pacientul sau pe
alte persoane cu care se află în relații profesionale (studenți, colegi etc.).

Responsabilitatea socială

Psihologul trebuie să acționeze întotdeauna în spiritul responsabilității sociale.

Acest lucru se poate concretiza prin: implicarea în combaterea unor cauze sau
politici care contrazic principiile pe care le respectă sau care duc la exploatarea
altora, implicarea în activități cu caracter social (tratarea unor pacienți care nu au
posibilități financiare, susținerea în regim de voluntariat a unor cursuri pentru
diverse categorii de populație, care duc la creșterea caliății vieții acestor oameni).

15
Evaluare, măsurare sau intervenție

Psihologii trebuie să folosească numai acele instrumente de evaluare pentru care au

formare. De asemenea, trebuie să utilizeze aceste instrumente numai pentru
scopurile pentru care acestea au fost create și validate, să le cunoască punctele tari
și limitele  și să realizeze o intepretare cât mai riguroasă a datelor furnizate de
aceste teste. Ei trebuie să ofere pacientului un feedback al evaluării formulat într-o
manieră care să poată fi înțeleasă de aceștia. De asemenea, instrumentele
psihologice de evaluare trebuie protejate împotriva folosirii lor neadecvate, de
către persoane necalificate, evitându-se folosirea lor în dauna pacientului.

Respectarea eticii profesionale reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale

profesiei de psiholog clinician. Dincolo de aspectele de nuanță, de reglementările
legale, postulate în codul etic al profesiei din fiecare țară, este esențială
interiorizarea spiritului care însuflețește aceste norme etice și menținerea
permanentă în minte de către psiholog a respectului față de profesie și a respectului
față de cel pentru care lucrează.

16
TEMA NR. 2. ETICĂ, MORALĂ ŞI DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ –
DEFINIREA CONCEPTELOR. TEORII ETICE FUNDAMENTALE

Termenul etică provine din limba greacă, êthos – obicei, datină, obişnuinţă.
Sinonimul latin este cel de morală (mores – moravuri). Cei doi termeni, etică şi
morală, sunt utilizaţi, într-un prim sens, ca sinonimi, desemnând arta sau practica
ce are ca scop o viaţă bună şi fericită. Cu timpul, în filosofie ei se diferenţiază
sensibil, ajungând să definească fiecare ceva distinct. Termenul etică este utilizat
pentru a desemna o disciplină filosofică specializată, structurată, care are ca obiect
de studiu binele şi valorile asociate acestuia, în timp ce morala desemnează
fenomenul real al comportamentului cotidian în raport cu ceea ce este bine, vizând,
aşadar, dimensiunea practică; diferenţa este aceea între un sistem teoretic elaborat
şi credinţele şi comportamentele derivate ale oamenilor în raport cu ceea ce este
bine şi corect într-un anumit timp şi pentru o anumită comunitate.
Operând o distincţie asemănătoare, A. Pleşu (2008, p.14) afirmă că „etica are
conotaţia unei rubrici academice şi, ca atare, poate face obiectul unei
profesionalizări savante. Morala este aspectul circumstanţial al eticii, etică
particulară, prelucrare subiectivă a moralităţii generice (Sittlichkeit) de care se
ocupă etica”.
Cu alte cuvinte, etica încearcă să identifice argumentele raționale în legătură cu
ceea ce este bine și, implicit, în legătură cu ceea ce ar trebui să fie, în timp ce
morala ne vorbește despre ceea ce este, așa cum este. Posibilitatea ca ceea ce este
să devină ceea ce trebuie să fie este deschisă tocmai de etică. Printr-o analogie, aș
spune că pentru a ajunge undeva, trebuie să avem clară destinația, altfel ne mișcăm
bezmetic, fără direcție și fără scop. Din orizontul unui scop suprem, al unei
destinații finale, pot fi deslușite trasee dezirabile, din aproape în aproape, pentru
alegeri luminate de de o anumită valoare. Un astfel de aproape este tocmai
deontologia.
Deontologia, în sens larg, este o disciplină etică aflată la întâlnirea dintre logică,
filosofie şi drepturile profesiunii. Logica deontică stabileşte relaţia formală,
universală şi necesară, dintre modurile deontologice (obligatoriu, interzis, permis,
facultativ). Deontologia, în sens restrâns (profesională), reprezintă ansamblul
regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau parte a
acesteia, prin intermediul organizaţiilor profesionale care devin instanţe de
elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli. Deontologia unei
profesii stabileşte normele care guvernează activitatea membrilor, sub aspectul a
ceea ce este interzis şi permis, dezirabil şi prohibitiv în comportamentul
profesional. Normele deontologice ale profesiei sunt formulate imperativ în coduri
deontologice.
În încercarea de a întemeia teoretic normele codul deontologic al profesiunii de
psiholog (nu doar o simplă cunoaştere a lor, ci identificarea raţiunii care le
fondează), vom opera mai întâi o deschidere filosofică, prin prezentarea succintă a
17
diverselor tipuri de teorii etice. Necesitatea acestei deschideri este motivată, pe de
o parte, de faptul că în opinia noastră psihologul nu e un simplu tehnician, un
tinichigiu al psihicului, ci mai mult de atât. Pe de altă parte, există un curent în
psihologia contemporană care pleacă de la premisa că majoritatea problemelor
psihice își au originea în anxietatea ontologică generată de lipsa de valoare și sens,
de alienare și dezorientare, de izolare și singurătate, de sentimentul de vină și
incomprehensiunea situațiilor limită. Este vorba de psihologia existențială, motiv
pentru care o invitație la reflecție asupra sensurilor alegerilor nu este lipsită de
importanță pentru un psiholog.
Vom trece în revistă apoi caracteristicile eticii şi ale deontologiei contemporane,
pentru ca în partea a doua a cursului, după analiza modalităţilor de constituire
normativă a unei profesiuni, să ne oprim asupra structurii şi componentelor codului
deontologic al profesiunii de psiholog. În activităţile seminariale vom încerca să
identificăm diverse situaţii profesionale (din psihologia sportivă, militară sau din
activitatea de evaluare psihologică) ce ridică problema opţiunii morale, în situaţii
conflictuale sau dilematice ale practicii profesionale, situaţii ce pot fi analizate în
baza unor proceduri de decizie etică.

Teorii etice fundamentale

Etica s-a constituit în Antichitate, punând problema sensului existenței umane, sau
a adevăratei destinaţii a omului. Având o atât de îndelungată istorie şi un obiect
atât de discutabil, evident că există o mulţime de teorii, greu de grupat. Vom
încerca, având conştiinţa inevitabilelor limite, o clasificare elementară.
După răspunsul la problema sensului existenţei umane, putem să distingem între
etici ale fericirii şi etici ale virtuţii sau datoriei. Conform primelor, scopul suprem
al omului este obţinerea fericirii, conform celorlalte, scopul ultim al vieţii este
dobândirea virtuţii prin practicarea datoriei. Eticile fericirii au fost numite şi etici
teleologice, căci ele ne indică scopul vieţii, telos-ul ei (grecescul telos – ţel, scop).

a) Eticile teleologice sunt construite, aşadar, pe axa mijloc-scop. Întrebarea

fundamentală pe care şi-o pun reprezentanţii eticii teleologice este următoarea:
care trebuie să fie ţelul vieţii umane, scopul acesteia? Care este, prin urmare, cel
mai mare bine pentru om (summum bonum)? Din acest motiv au fost numite
(destul de echivoc) şi etici ale binelui. Elementul comun al acestor etici îl
constituie ideea că valoarea unei acţiuni este dată de scopul acesteia (plăcerea,
fericirea, înţelepciunea). După scopul indicat în calitate de bine suprem al vieţii
umane, eticile teleologice pot fi grupate în etici hedoniste şi etici eudemoniste.

a1) Eticile hedoniste (grecescul hedone - plăcere) consideră că scopul vieţii omului
este acela de a se bucura de cât mai multe plăceri, evitând suferinţa. După
18
accentele puse pe trăirea plăcerii şi, respectiv, pe evitarea suferinţei, putem distinge
în interiorul hedonismului mai multe nivele.
Un prim nivel, mai grosier, cu dominantă senzorială, se materializează în sintagma
„trăieşte-ţi clipa”, bucură-te în fiecare moment al vieţii tale de orice plăcere îţi iese
în cale; nu rata nimic, căci fericirea vieţii este dată de suma plăcerilor trăite. Cel
mai reprezentativ susţinător al acestei poziţii este elevul lui Socrate, Aristip din
Cirene (430-355), întemeietorul Şcolii cirenaice.
Un al doilea nivel al hedonismului, mai moderat, este reprezentat de Epicur (341-
270), întemeietorul celebrei şcoli ateniene în aer liber, numită Grădina lui Epicur
(306), unde trăia în comunitate cu prietenii şi discipolii lui. Şi pentru Epicur
plăcerea era binele suprem, dar prin aceasta nu înţelegea voluptăţi şi orgii, ci
solicita folosirea raţională a plăcerii: pe unele trebuie să le favorizăm (cele naturale
şi necesare), pe altele trebuie să le admitem (plăceri naturale dar nenecesare), iar pe
altele să le evităm (plăceri nenaturale şi nenecesare). Numai astfel vom obţine acea
stare privilegiată, de linişte sufletească netulburată - ataraxia. Prin urmare, accentul
cade pe definirea negativă a plăcerii, mai mult ca absenţă a durerii, pe atitudinea
moderată în faţa plăcerilor, cu scopul de a ne cruţa atât de consecinţele neplăcute
ale plăcerilor violente, cât şi de frustrarea dorinţelor neîmplinite.
Etica epicureică a cunoscut o renaştere în filosofia senzualistului francez Gassendi
(1592-1665), în secolul al XVII-lea şi a inspirat etica utilitarismului anglo-saxon,
reprezentată de Bentham (1748-1832) şi J. St. Mill (1773-1836) sau, în secolul
trecut, de pluralismul utilitarist al lui G.E. Moore (1873-1958).
Conform utilitariştilor, scopul vieţii este fericirea, iar aceasta este identificată cu
plăcerea şi absenţa suferinţei (ca şi pentru Freud). Principiul utilităţii e varianta
morală a calculului cost-beneficiu al economiştilor: o acţiune e raţională numai
dacă maximizează beneficiile nete, adică dacă beneficiile depăşesc costurile. Şi
cum pentru a face acest calcul economic e nevoie de un numitor comun pentru
toate mărfurile - cum ar fi preţul lor - tot astfel utilitariştii, pentru a-şi putea
generaliza principiul, au ales un numitor comun ce se potriveşte efectelor oricărui
tip de acţiune, anume plăcerea produsă în oamenii afectaţi sau satisfacţia resimţită
de aceştia. Această consecinţă generică a acţiunilor a fost numită „fericire”.
„Natura, afirma Bentham, a plasat omenirea sub dominaţia a doi stăpâni suverani:
durerea şi plăcerea. Doar lor le revine sarcina de a ne arăta ceea ce trebuie să
facem. [...] Ele ne conduc în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem. [...]
Principiul utilităţii recunoaşte această supunere şi o asumă în vederea
fundamentării acelui sistem al cărui obiect e să înalţe edificiul fericirii”. Fericirea
poate fi măsurată prin unități de plăcere ierarhizate după intensitate, durată,
siguranță, apropiere, fecunditate, puritate, întindere.
Jh. St. Mill continuă această tradiţie, afirmând în Utilitarismul II, 2: “Crezul care
acceptă ca fundament al moralei “utilitatea” sau “principiul celei mai mari fericiri”
susţine că acţiunile sunt corecte proporţional cu tendinţa lor de a promova

19
fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin
fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii”.
Deosebirea de ceilalţi hedonişti constă în faptul că prin plăcere Mill înţelege toate
plăcerile demne de o fiinţă umană – de la cele elementare, ale trupului, până la cele
mai elevate plăceri ale spiritului. Pe lângă deosebirile cantitative dintre plăceri,
Mill introduce ierarhii calitative; în baza acestor ierarhii, o plăcere superioară nu
poate fi înlocuită de o plăcere inferioară, indiferent care ar fi cantitatea acesteia,
preferând pe un Socrate nemulţumit, porcului satisfăcut. Nota distinctivă a
utilitarismului contemporan o constituie consecinţialismul social: sunt bune acele
acţiuni (plăceri) care aduc cea mai mare cantitate de fericire socială. Ca urmare,
izvorul moralei nu e nici transcendent, nici întemeiat pe principii abstracte, ci pe
utilitatea acţiunii practice, care vizează maximizarea fericirii colective. Proba că
un individ sau o instituţie acţionează corect o dă utilitatea agregată a deciziilor. Cel
mai corect act moral ar fi acela care aduce cea mai mare fericire, pentru cel mai
mare număr de oameni. Totuşi, pentru omul comun nu e necesară urmărirea
fericirii generale, ci a celei personale, fericirea socială fiind rezultatul agregării
fericirilor individuale:
După etica utilitaristă, scopul virtuţii este sporirea fericirii: ocaziile în care unei
persoane îi stă în putere să facă acest lucru la scară mare - să fie, cu alte cuvinte
un binefăcător public - sunt rare (excepţiile sunt de unu la o mie); doar în
asemenea ocazii i se cere ei să ia în considerare utilitatea publică; în toate
celelalte cazuri, ea trebuie să urmărească doar utilitatea privată, interesul sau
fericirea unui număr mic de persoane. Doar aceia ale căror acţiuni au o influenţă
asupra societăţii în ansamblul ei, trebuie să se ocupe de un scop atât de vast (J. St.
Mill, Utilitarismul, p.35)

a2) Spre deosebire de hedonism, eudemonismul raţional (grecescul eudaimonia -

fericire) consideră că cel mai mare bine (scopul vieţii) este fericirea, scop în sine,
celelalte valori (plăcerea, onoarea, bogăţia, sănătatea) fiind doar mijloace pentru a
fi fericit. Scopul vieţii este pentru Aristotel o viaţă fericită, iar aceasta este
conformă virtuţii specific umane, care este raţiunea. Ca urmare, a fi fericit
echivalează cu a trăi în conformitate cu raţiunea. Justificarea constă în înţelegerea
virtuţii ca esenţă a fiindului: virtutea toporului e de a tăia, a navei de a pluti, iar a
omului de a gândi. Binele fiecărui lucru corespunde cu însăşi esenţa, virtutea şi
scopul lui. Ca urmare, fericirea omului constă în activitatea contemplativă, punând
sub controlul raţiunii plăcerea, averea, onoarea, ca mijloace pentru a fi fericit.
Aceasta nu înseamnă însă nici o viaţă ascetică şi nici decizie doar în urma
deliberării raţionale. Utilizarea raţiunii este necesară, dar nu şi suficientă, unele
acţiuni necesitând reacţie imediată, conform aspectului dispoziţional al
comportamentului.

20
b) Etica deontologică. Spre deosebire de etica teleologică, ce evaluează acţiunile
bune în raport cu consecinţele lor, fiind, aşadar, consecinţialistă, etica
deontologică (gr. deon = datorie) este una a îndatoririlor. Conform eticii
deontologice acţiunile sunt corecte sau incorecte prin ele însele şi nu prin
consecinţele lor. Spre exemplu, a minţi este o acţiune incorectă prin ea însăşi,
indiferent care ar fi consecinţele minciunii respective. Reprezentantul cel mai
important al eticii deontologice a fost Immanuel Kant (1724 - 1804).

În „Bazele metafizicei moravurilor”, punct de plecare pentru „Critica raţiunii

practice”, Kant încearcă să răspundă la cea de a doua întrebare din sistemul
interogaţiilor care îi circumscriu demersului filosofic, „Ce trebuie sa fac?”
Dacă reprezentanţii eticii teleologice răspundeau la această întrebare indicând
scopul acţiunii, plăcerea la Epicur, sau cultivarea raţiunii şi activitatea
contemplativă la Aristotel, Kant construieşte o etică structurată nu pe indicarea
materiei actelor noastre, ci doar a formei lor universale. Pentru Kant, morala nu e o
doctrină care să indice acţiunile ce ne fac fericiţi, din mai multe motive. Pe de o
parte, nu pot fi indicate acţiunile prin care toţi oamenii să devină fericiţi, căci
fericirea este în relaţie cu dorinţele, iar dorinţele sunt foarte diverse şi nu
întotdeauna demne de stimă; pe de altă parte, realizarea fericirii ţine de împrejurări
ce nu sunt în întregime sub controlul nostru. Sub controlul nostru este doar
demnitatea de a fi fericiţi. De aceea Kant va înlocui în conţinutul eticii conceptul
de fericire cu cel de demnitate. Aceasta nu înseamnă şi faptul că pentru Kant
fericirea ar fi ceva secundar şi lipsit de importanţă, ci dimpotrivă, a-ţi asigura
propria fericire este, cel puţin indirect, o datorie, căci nefericirea este o ispită
pentru violarea datoriilor.
Aşadar, pentru Kant, nouă ne stă în putere să fim demni de a fi fericiţi. Apoi, dacă
există un Dumnezeu şi sufletul este nemuritor, virtutea va putea fi răsplătită cu
fericirea; dacă nu există, ne vom mulţumi cu faptul că am făcut ceea ce a depins de
noi pentru a fi demni de fericire. Ce ne face însă demni de a fi fericiţi? Întreaga
demnitate, afirma Kant, constă în a-ţi face datoria.
Ce înseamnă a-ţi face datoria în accepţiune kantiană? Datoria este definită de
filosoful german, ca acţiune din respect exclusiv pentru lege, iar legea este
considerată a fi expresia autonomiei voinţei de a-şi da sieşi maximele morale.
Raţionamentul lui Kant poate fi simplificat în felul următor: o morală cu valoare
universală nu se poate înălţa pe valorile afectivităţii, aşa cum încercase Rousseau,
căci afectivitatea este schimbătoare şi capricioasă. Valorile experienţei sunt
întotdeauna relative, condiţionate şi contingente. Doar raţiunea pură, ferită de
amestecul înclinaţiilor naturale, poate fonda o morală cu valoare necesară şi
universală. Pentru aceasta, era nevoie însă de identificarea unei valori absolute; o
astfel de valoare, ce se constituie în scop în sine, este persoana, fiinţa raţională.
Omul, fiind persoană, este scop în sine. De aici va rezulta şi imperativul categoric:
tratează umanitatea atât în persoana ta cât şi în persoana altuia, întotdeauna şi în
21
acelaşi timp ca scop şi niciodată numai ca mijloc; aceasta înseamnă a acţiona
întotdeauna astfel încât maxima acţiunii tale să poată deveni oricând o maximă a
acţiunii universale.
De ce maxima şi nu rezultatul acţiunii? Pentru că, va răspunde Kant, unele dintre
acţiuni, prin rezultat par a fi morale fără a fi însă astfel. Dacă nu am ţine seama de
maxima acţiunii, „caritatea electorală” ar fi tratată drept act moral, căci presupune
a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie, iar binefacerea este un act moral. Din perspectiva
maximei acţiuni, o astfel de „caritate”, este doar conformă cu datoria, dar nu şi din
datorie, neavând atribut moral; astfel de acţiuni, spune Kant, pot fi încurajate, dar
ele nu se bucură de stimă morală. La fel stau lucrurile şi în privinţa conservării
vieţii, care este o înclinaţie naturală; doar atunci când viaţa ţi-a devenit
insuportabilă şi continui să rămâi aici, căci aşa îţi porunceşte raţiunea, a-ţi păstra
viaţa devine un act moral. În opinia lui Kant sunt morale doar acţiunile provenite
exclusiv din porunca raţiunii de a-ţi face datoria, fără niciun amestec al
înclinaţiilor naturale, al resorturilor afective, sau a altor interese mascate. Din acest
motiv, imperativele iubirii prezente în Scriptură nu trebuie interpretate ca porunci
asupra sentimentelor; iubirea, ca înclinaţie, nu poate fi poruncită. Imperativul
iubirii aproapelui este interpretat de Kant ca o iubire practică şi nu patologică,
adică o poruncă de a fi binefăcător din datorie; numai această iubire practică poate
fi poruncită, şi, în consecinţă, numai o astfel de înţelegere ar putea da sens poruncii
biblice.
Ca urmare, la întrebarea „Ce trebuie sa fac?” Kant răspunde, fă-ţi datoria! Şi poţi
să faci aceasta, întrucât eşti liber şi poţi acţiona în virtutea autonomiei voinţei.

c) Contractualismul etic. Potrivit contractualismului, care-şi are rădăcinile în

filosofia greacă, dar se impune în modernitate prin Th. Hobbes (1588 – 1679) şi
J.J. Rousseau (1712 – 1778), normele morale sunt rezultatul acordurilor,
convenţiilor prin care oamenii îşi rezolvă paşnic divergenţele de interese.
Supunerea la normă îşi află justificarea în faptul că ea este rezultatul acordului
liber consimţit al contractanţilor. Conform acestuia, oamenii acţionează moral dacă
o fac în avantaj reciproc (tradiţia hobbesiană) sau dacă o fac potrivit principiului
imparţialităţii (tradiţia kantiană). În prima abordare, nu e nimic considerat rău în a
leza sau a-l face să sufere pe altul, atâta vreme cât nu avem o convenţie după care
este în avantajul reciproc să nu ne lezăm. Răul moral se produce atunci când,
consimţind la o faptă încălcăm convenţia pe care am stabilit-o (deci, după ce am
definit lezarea ca rea). Să nu furi, să nu înşeli pe cei cărora le promiţi, să-i respecţi
şi să-i ajuţi pe alţii, nu sunt percepte care ne vin din intuiţie şi înclinaţie, nu sunt
"naturale" şi nici divine, ci sunt norme create de către contractanţii care au căzut de
acord că este reciproc avantajos să ne abţinem să facem anumite acte şi,
dimpotrivă, să facem altele. Moralitatea cotidiană ne cere ca să fundamentăm
interesul reciproc pe respectarea drepturilor celorlalţi. Chiar dacă morala
hobbesiană nu se bazează pe argumente de tipul datoriilor naturale sau a celor
obiective, ea rămâne totuşi o morală într-o lume în care "naturalul”, "obiectivul”,
22
"divinul” nu pot să fie folosite ca fundamente pentru principiile şi normele vieţii
cotidiene.
John Rawls (1921- 2002) este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai
filosofiei politice contemporane, care, în A Theory of Justice (1971), mărturiseşte
ca actualizează metodologic si teoretic contractualismul lui Rousseau, Locke,
Kant, ridicându-l „la un nivel mai înalt de abstractizare”. Prin lucrarea sa, Rawls
combină contractualismul tradiţional şi raţionalitatea utilitară a actorului social cu
deontologia kantiană.
Nemulţumit atât de inechităţile admise la libertarianism, cat si de egalitatea plata a
marxismului, Rawls propune „o teorie a dreptăţii” moderata, prudenta, ce evita
extremele, reafirmând idealul iluminat al reconstrucţiei sociale, in numele valorii
supreme a persoanei umane.
In concepţia lui Rawls, dreptatea este prima dintre virtuţi. Oricât de eficiente ar fi
instituţiile oficiale, daca sunt nedrepte, ele trebuie abolite şi reconstituite potrivit
echităţii sociale. Oamenii contează moral nu doar pentru că stabilesc şi respectă
convenţii, ci şi fiindcă sunt „scopuri în sine”. Prin urmare ei sunt egali moral şi
merită cu toţii să fie trataţi cu egală consideraţie. Pe această abordare
fundamentează Rawls ideea sa conform căreia există o datorie morală: cea de a
aplica tratamente drepte şi de a construi instituţii drepte (termenul “instituţii”
trebuie înţeles şi într-un sens mai general, cel de practici). Ca să ne asigurăm de
dreptatea acţiunilor noastre, e necesar să deliberăm imparţial asupra normelor,
atunci când luăm în considerare interesele celorlalte fiinţe omeneşti. Ştim că acest
lucru e dificil fiindcă părţile contractante nu au poziţii egale. Ca să depăşim acest
obstacol este necesar să negociem de pe poziţii de egalitate.
Cum este cu putinţă o astfel de negociere? Răspunsul rawlsian este argumentat pe
baza a două concepte: poziţia originară şi vălul de ignoranţă.
Deosebirea între „starea naturală" şi „poziţia originară" (în afară de aceea că prima
a fost presupusă ca reală, iar cea de-a doua e un experiment mental), este aceea că
Rawls sugerează o posibilitate de depăşire a inegalităţii de putere în situaţia
contractuală prin aceea că părţile aflate în contract deliberează în spatele unui văl
de ignoranţă. Situaţia originară este cea prenormativă, în care nimeni nu-şi ştie
locul în societate, poziţia de clasă sau statusul social, nu-şi ştie bunurile sau
capacităţile naturale cu care a avut norocul să fie înzestrat, inteligenţa, forţa etc.
„Voi presupune chiar că părţile nu ştiu ce concepţie au despre bine şi nici ce
înclinaţii psihologice speciale deţin” (vezi trad. românească în vol. Miroiu,
Dreptatea şi fericirea, p. 106).
Intenţia lui Rawls este să creeze o condiţie de deliberare normativă care să nu
favorizeze şi să nu defavorizeze pe nimeni.
Cei care deliberează nu sunt preocupaţi de interesul altora, ci tind să-şi maximizeze
propriile avantaje (ca în utilitarism), dar nu ştiu deloc în ce situaţie se află, şi astfel,
ce conţinut normativ i-ar avantaja. Aflaţi sub „vălul ignoranţei”, ei nu ştiu nimic

23
despre condiţiile particulare din propria lor societate, dacă ea e săracă sau bogată,
ce regim politic are, cât de dezvoltate îi sunt civilizaţia şi cultura, cărei generaţii îi
aparţin, ce condiţii de mediu au. Ei nu cunosc nici părţile aflate în conflict. Ceea ce
ştiu este că trebuie să fie pregătiţi să trăiască după toate consecinţele care decurg
din principiile pe care le adoptă. Ne putem imagina descoperirea unei insule pe
care vrem să o locuim şi să-i stabilim regulile minimale de convieţuire în condiţiile
unei imparţialităţi absolute. În aceste condiţii, principiile invocate ar putea fi
formulate astfel:
1. Principiul libertăţii maximale: fiecare persoană care participă la o practică, sau
care este influenţată de aceasta, are un drept egal cu cea mai largă libertate care e
compatibilă cu o libertate de acelaşi fel a celorlalţi. Potrivit acestui principiu,
fiecare persoana trebuie sa aibă un drept egal la cel mai extins sistem de libertăţi,
compatibil cu un sistem similar de libertăţi pentru toţi. Cu alte cuvinte, fiecare
persoana are dreptul sa aibă la fel de multă libertate ca oricare alta: libertate
politică, a cuvântului, a conştiinţei, a gândirii.
Acest principiu este de prima prioritate, trebuie realizat înaintea celui de-al doilea.
2. Principiul admiterii inegalităţilor: inegalităţi sunt permise cu condiţia ca ele să
acţioneze în favoarea tuturor, să fie legate de statusuri, deschise tuturor în
condiţiile egalităţii de şanse. Sunt admise inegalităţi ce ţin de beneficii şi
răspunderi (de exemplu: inegalitatea în a ocupa funcţii, posturi – în condiţiile
egalităţii de şanse, preţuirea şi recompensele, salariile, prestigiul, averea
dobândită). Inegalităţile de acest tip sunt permise fiindcă avantajează toţi
participanţii la o practică. O normă este dreaptă dacă aplicarea ei avantajează şi pe
cel mai dezavantajat membru al comunităţii în care ea se aplică.
Poziţia lui echilibrată va fi criticată de dreapta ca fiind apărătoare a statului
providenţă şi de stânga, ca fiind o legitimare a logicii instituţiilor dominaţiei.
Neocontractualismul rawlsian este o etică inspiratoare pentru orice cod profesional.
Sugestia că putem să fim în locul oricui şi că trebuie să ţinem cont de aceasta
atunci când ne stabilim regulile propriei activităţi trimite la câteva idei importante.
Politicienii aflaţi la putere pot să ajungă în opoziţie sau doar cetăţeni care trăiesc
după o politică ale cărei consecinţe le suportă. Patronii sunt şi clienţi, funcţionarii
publici sunt şi contribuabili, medicii sunt şi pacienţi, jurnaliştii sunt şi consumatori
de presă. Oricând şi oricine poate să ajungă în cea mai dezavantajată poziţie. De
aceasta ar trebui să ţină cont atunci când stabilesc "regulile jocului".

d) etici ale sentimentului. Pe lângă aceste tipuri clasice de etică, putem identifica
în istoria filosofiei morale şi etici ale sentimentului, conform cărora actul bun este
cel ce trezeşte simpatia (Adam Smith), etici intuiţioniste sau ale inspiraţiei,
conform cărora actul bun este cel inspirat de natura noastră umană, printr-o
intuiţie ce stârneşte entuziasmul tuturor fiinţelor umane (Fichte, Bergson),
etica grijii sau etici feministe (Carol Gilligan, Nel Noddings, Anette Baier). În

24
prelungirea eticii grijii, conform căreia accentul în judecata morală nu cade pe eul
individual, ci pe relaţie se situează eticile fenomenologice, ale dăruirii sau ale
dialogului subaltern, conform cărora relaţia trăită, faţă către faţă, este datul ontic
fundamental al existenţei de tip uman, iar eticul se naşte în dezechilibrul relaţiei
care îl plasează în avans pe celălalt (M. Buber, Emm. Levinas, J.L. Marion).
Etica fenomenologică pe care o propune Martin Buber se întemeiază pe premisa
conform căreia faptul fundamental al existenţei umane îl constituie „omul-între-
oameni” (l’homme-avec-homme), categoria fundamentală a realităţii umane fiind
cea a relaţiei, a lui între (l’Entre-les-deux). Această evidenţă este postulată, printr-o
analogie cu primul adevăr al cosmogenezei din Evanghelia lui Ioan, „La început
era Cuvântul”, sub forma unui prim adevăr antropologic, condensat în enunţul: „La
început este relaţia” (M. Buber, Eu şi Tu, 1992), formulă ce poate fi considerată
axioma gândirii buberiene. Trecerea de la era la este indică faptul că relaţia este
evenimentul ontologic definitoriu pentru condiţia umană. Relaţia devine, astfel, o
„categorie a fiinţei”, „o formă conţinătoare”, „o matrice sufletească” a
umanului.
Dat fiind primatul ontologic al relaţiei, „cuvintele fundamentale” nu pot fi
decât cuvinte perechi: Eu-Tu şi Eu-Acela, neexistând Eu în sine, ci numai din
aceste cuvinte fundamentale.
În accepţiunea buberiană, relaţia este exprimată autentic de „cuvântul
fundamental” Eu-Tu, cuvânt „originar” şi ireductibil, anterior termenilor săi,
desemnând o unitate primitivă trăită. Acest cuvânt reprezintă un adevărat loc
geometric al spiritului ca fiinţă. Orice om, în viziunea lui Buber, ar poseda înaintea
oricărei experienţe sociale un partener, care este Tu-ul său înnăscut. În viaţa
prenatală a copilului se află, ca un înscris primitiv, legătura cosmică; mai întâi
există instinctul relaţiei universale, apoi se stabileşte relaţia cu un partener. Relaţia
apare ca „un a priori”, ca un „Tu înnăscut” (Martin Buber, Eu şi Tu, p. 54) de
origine cosmică şi metacosmică. Caracterul originar al nevoii de relaţie se arată
încă din treptele precoce şi confuze ale vieţii copilului.
Ontogenetic şi istoric, consideră Buber, lumea lui Acela – universul de
experimentare şi uz – se lărgeşte, în timp ce puterea de relaţie a omului se
micşorează.
Deşi primul cuvânt fundamental se descompune în Eu şi Tu, el nu s-a născut din
contopirea lor, ci este anterior lor. Spiritul se află între. Omul trăieşte în spirit, dacă
este în stare să răspundă „Tu-ului său”, adică să intre cu toată fiinţa sa în relaţie. În
relaţia Eu-Tu, eul se manifestă ca prezenţă, ca angajare existenţială, ca îmbrăţişare
trăită efectiv a alterităţii întru spirit.
Al doilea cuvânt fundamental, Eu-Acela, a luat naştere prin contopirea lui Eu şi
Acela, fiind posterior lui Eu. În noul cuvânt Eu-Acela, Eu-l apare ca subiect al
cunoaşterii şi experienţei, ce explorează suprafeţele fără a se angaja, fără a ieşi din
sine, aşa cum se întâmplă în experienţa, cunoaşterea şi posesiunea raţională.
Diferenţa dintre cele două concepte este diferenţa dintre lumea experienţei (cea a
25
lui Eu-Acela) şi lumea relaţiei (lumea lui Eu-Tu). Una se exercită asupra unui
obiect, în cealaltă eşti implicat ca trăire. În relaţia Eu-Tu, cele două persoane care
stau „faţă-către-faţă” răspund fiecare la apelul celeilalte pentru că fiecare este
radical alta faţă de cealaltă, într-un raport intuitiv de extremă intimitate, exprimată
în întâlnire şi îmbrăţişare.
Omul nu poate trăi tot timpul în văpaia relaţiei esenţiale, el are nevoie şi de lumea
lui Acela, dar cine trăieşte numai cu Acela nu este om. În aceasta constă „suprema
melancolie a sorţii noastre” (Ibidem, p. 43); oricărui Tu, în limitele lumii acesteia îi
este sortit să devină Acela, să cadă în lumea lucrurilor. Nici măcar iubirea, afirmă
Buber, nu se poate păstra pe sine în relaţia nemijlocită, ea durând doar într-o
alternanţă de actualitate şi latenţă.
În această „ontologie a intervalului”, cum o denumeşte Emmanuel Lévinas, în
condiţia de Tu se poate situa tot ceea ce pe scara existenţei se prezintă în faţa unui
Eu, de la piatră la copac, animal, om sau Dumnezeu. Modelul suprem al relaţiei
este Eu-Dumnezeu, contactele angajării în relaţie fiind rugăciunea şi sacrificiul.
Dumnezeu apare ca Tu-ul etern, ce se adresează persoanei pregătite să-l primească
în clipa de graţie. Relaţia cu Dumnezeu se produce însă numai în prelungirea
raportului Eu-Tu. Numai mişcarea care duce către celălalt, conduce la Dumnezeu.
Dacă păcatul primordial constă în refuzul relaţiei, Eu-Tu-ul transformându-se în
Eu-Acela, atunci mântuirea nu poate consta decât în a restabili relaţia, prin a
reînvăţa să spui Tu unui Acela, adică a depăşi raportul neutral-cognitiv şi
pragmatic-interesat, printr-o relaţie trăită cu lumea, cu aproapele şi cu Dumnezeu.
De aici pleacă Lévinas, care mărturiseşte că l-a citit pe Buber „foarte târziu”, dar
că „oricine a călcat pe terenul lui Buber trebuie să i se încredinţeze lui Buber.” În
opinia lui Lévinas, marele merit al lui Buber ar consta în faptul că „a identificat
acel teren, a văzut tema Celuilalt, a lui Trebuie, a lui Tu.”
Între cei doi filosofi există, totuşi, deosebiri semnificative privind modul în care
înţeleg această „etică a întâlnirii” (Lévinas E., Între noi. Încercare de a-l gândi pe
celălalt, p. 232). Două lucruri îi reproşează Lévinas lui Buber: în primul rând,
caracterul formal al relaţiei ontologice buberiene, care „poate să unească omul şi
cu lucrurile, şi cu un alt om,” (Lévinas E., Totalitate şi Infinit. Eseu despre
exterioritate, p. 51) iar în al doilea rând, simetria raportului buberian: „va exista,
afirmă Lévinas, o inegalitate – o disimetrie – în această Relaţie, contrar
„reciprocităţii” asupra căreia, fără îndoială greşind, insistă Buber” (Lévinas E.,
Când Dumnezeu devine Idee, p. 230). Pentru Lévinas, relaţia sau dialogul este o
„gândire a inegalului”, „Eu” fiind ostaticul lui „Tu”. „Interlocutorul nu este un Tu,
afirmă filosoful francez, ci un Dumneavoastră” (Lévinas E., Totalitate şi Infinit.
Eseu despre exterioritate, p. 81). În această asimetrie, în a percepe că eu nu sunt
egalul celuilalt, constă „intuiţia fundamentală a moralităţii”, prin care „eu mă văd
obligat faţă de celălalt” şi, prin urmare, „sunt infinit mai exigent faţă de mine
însumi decât faţă de alţii” (Lévinas E., Dificila libertate, p. 40). Disproporţia dintre
Celălalt şi Mine este tocmai conştiinţa morală. Această asimetrie este cheia
26
filosofiei lévinasiene: „întotdeauna celălalt trece înainte, afirmă Lévinas [...]. Nici
un rând din ceea ce am scris nu se susţine dacă această afirmaţie nu este acceptată”
(Lévinas E., Când Dumnezeu devine Idee, p. 146).
Datorită acestei asimetrii, materializate în primatul alterităţii în raport cu ego,
poate exista în lume milă, compasiune, iertare şi proximitate, şi chiar acel simplu
„după dumneavoastră, Domnule”. Acesta este semnul apariţiei umanului în
economia fiinţei, apariţie care răstoarnă sensul şi rangul filosofic al ontologiei: în-
sinele fiinţei, persistând-în-a-fi, se depăşeşte în gratuitatea lui dincolo-de-sine-
pentru-altul, până la sacrificiu, sau în posibilitatea sacrificiului.
Formula lui Dostoievski din Fraţii Karamazov: „Fiecare dintre noi este vinovat în
faţa tuturor şi pentru tot, iar eu sunt mai vinovat decât ceilalţi” este asumată ca
deviză de către Lévinas. Dacă trăsătura fundamentală a fiinţei este preocuparea
fiecărei fiinţe particulare pentru propria fiinţă, atunci genul uman este cel al unei
„absurdităţi ontologice”, prin faptul că grija faţă de celălalt precumpăneşte asupra
grijii de sine. Tocmai în această „absurditate”, în puterea de a recunoaşte
prioritatea celuilalt, constă umanitatea noastră.
Pornind de la astfel de situări, psihologia zilelor noastre ar trebui să redescopere
importanţa covârşitoare pe care o are calitatea relaţiei umane în general şi calitatea
relaţiei dintre psiholog şi client, ca fapt moral elementar.

Caracteristici ale eticii contemporane

Postmodernitatea renunţă la etica datoriei inflexibile şi dezinteresate. Amurgul

datoriei (Lipovetsky) face loc unei etici nedureroase, în care drepturile subiective
domină prescripţiile imperative, iar lecţiile de morală sunt însoţite de spoturi
publicitare ce exaltă viaţa confortabilă şi fericirea personală. Nu doar gândirea
postmodernă este o gândire slabă (Vatimo), ci şi etica este una anemiată şi
edulcorată. „După virtute” (Macintire), când liturghia datoriei nu mai are suprafaţă
socială, etica se apleacă asupra unor teme de interes imediat, aplicativ, cum ar fi
cele legate de mass-media, bioetica, etica medicală sau asupra deontologiilor
profesionale. Componenta etică a filosofiei îşi asumă sarcina de a raţionaliza şi
întemeia pe principii justificative acţiunea cotidiană şi deciziile de viaţă ale
contemporanului nostru, care are totuşi nevoie de temeiuri justificative pentru
alegerile sale, chiar dacă nu mai recunoaşte o etică austeră a datoriei.
Pentru eticienii contemporani, etica teleologică, consecinţialistă şi cea
deontologică, neconsecinţialistă, epuizează varietatea teoriilor asupra acţiunii
corecte. Structura teoriilor etice ar fi determinată maximal de modul în care se
defineşte şi îmbină binele şi corectitudinea, ca noţiuni etice fundamentale.
În eticile teleologice, binele este definit independent de corectitudine, aceasta fiind
considerată ca element de maximizare a binelui.

27
Potrivit eticilor deontologice, corectitudinea este anterioară binelui, fiind
premergătoare acestuia. Corectitudinea intrinsecă a acţiunii este singurul ei mobil
moral şi de ar fi să salvăm o viaţă sau chiar umanitatea întreagă printr-o minciună
sau alte acţiuni incorecte prin ele însele, atunci nu procedăm moral. Faptul că
umanitatea ar putea să mai existe ca urmare a unei acţiuni incorecte, spune Kant,
acest lucru ar fi cu totul lipsit de importanţă. Nu putem sacrifica un nevinovat,
chiar dacă prin aceasta am salva umanitatea. Dacă facem rabat de la corectitudine
şi datorie, atunci nu mai contează ce se întâmplă, fiindcă umanitatea a fost
compromisă. Scopul existenţei umane nu e acela de a trăi cu orice preţ, ci acela de
a trăi corect. E preferabilă o moarte onorabilă unei existenţe dezonorante.
Ca urmare, etica deontologică, fie indică forma universală a acţiunilor morale,
cazul eticii formale kantiene, fie formulează un set de constrângeri sau interdicţii
ataşate deciziilor şi acţiunii subiecţilor: „Să nu minţi clientul”, Să nu-l înşeli”, „Să
nu întreţii relaţii sexuale cu el” etc. Anumite acţiuni sunt greşite prin natura lor,
motiv pentru care nu e nevoie de speculaţii privind consecinţele lor posibile şi nici
de o încercare de calcul a valorii lor. Sunt, prin urmare, greşite acele acţiuni care
încalcă normele deontologice; suntem obligaţi la respectarea lor oricare ar fi
consecinţele. Supunerea sau conformitatea la normă este singura care ne defineşte
ca persoane corecte. Totuşi, caracterul absolut al normelor nu înseamnă şi
caracterul liniar şi univoc al acestora; operând distincţii subtile, deontologii
contemporani admit nuanţări. Spre exemplu, a nu minţi nu este echivalent cu a
tăinui adevărul. Minciuna este considerată o acţiune imorală, care intenţionează
înşelarea celuilalt, dar ascunderea adevărului nu urmăreşte acest fapt, ci, uneori,
protejarea binelui clientului şi, ca urmare, nu este prohibită sau considerată ca fiind
imorală. De asemenea, sunt admise excepţii legate de aşa-numitele situaţii critice,
sau clauze catastrofale, ca preîntâmpinarea acţiunilor teroriste sau a atacurilor
nucleare.
Pe aceste baze ale unei viziuni legaliste asupra moralei s-au constituit coduri
normative pentru diverse profesii, care nu au doar un rol constrângător, ci, mai
ales, protector. Spre deosebire de impresia comună, norma socială nu are ca
funcţie, în primul rând, constrângerea, ci previzibilitatea comportamentelor în
situaţii date, siguranţă şi ordine şi, în ultimă instanţă, justificări pentru acţiunea
corectă.
Aplicaţie 1: Să luăm ca exemplu terapia unui client cu tentative de sinucidere.
Dacă nu ar exista reglementări şi ne-am baza doar pe intuiţia profesională, în
cazul sinuciderii acestuia, suspiciunea de eşec al practicii sau de vinovăţie a
psihoterapeutului prin malpraxis pare a fi evidentă. În cazul respectării cu
rigurozitate a normelor, nu mai interesează consecinţele; suntem absolviţi de
corectitudinea abordării şi practicii noastre. Desigur că nu putem elimina la
modul absolut disconfortul moral într-o asemenea situaţie, dar practicarea
normelor deontologice ne oferă o anume imunitate legală şi o scuză morală: am
făcut ceea ce trebuia făcut în contextul dat, conform procedurilor standardizate
într-o asemenea situaţie; dincolo de acestea, nu mai pot fi făcut responsabil. Prin
28
urmare, rolul fundamental al constrângerilor deontologice nu e cel de limitare a
libertăţii de acţiune, ci acela de protecţie a terapeutului împotriva consecinţelor
fortuite. Cum ar judeca situaţia un consecinţialist?

Aplicaţie 2: Analizaţi din perspectivă deontologică şi, respectiv, consecinţialistă,

următoarea situaţie: Să presupunem că aţi promis unui vecin/ prieten/ să-l duceţi
mâine dimineaţă cu maşina la cumpărături, pentru că maşina lui s-a stricat. Între
timp, vă solicită un alţi doi vecini/prieteni, să-i duceţi mâine dimineaţă la
aeroport, pentru a-i întâmpina pe fiica, respectiv fiul lor, care se întorc din voiajul
de nuntă. Ce decizie ar lua deontologul şi ce decizie consecinţialistul? De
asemenea, gândiţi-vă la situaţii în care tortura sau crima ar putea salva multe alte
vieţi (J. Dancy, „Etica îndatoririlor prima facie”, în P. Singer, Tratat de etică,
2006, p. 249) (cazul unui terorist torturat pentru a devoala următoarele lovituri
criminale).
Aplicaţie 3: Şi o chestiune de actualitate: este justificată interceptarea şi stocarea
tuturor comunicaţiilor noastre electronice? Nu este această măsură (act intrat în
vigoare astăzi, 20.01.2009, când scriu aceste rânduri) specifică unui stat de tip
poliţienesc? Să justifice pericolul terorismului intervenţia brutală a statului în
vieţile noastre? Imaginaţi situaţii potenţiale în cazul activităţii psihologului. Este
admisibil ca normele confidenţialităţii să fie încălcate în numele unor imperative
aşa-zis superioare? Cum aţi proceda când un poliţist/securist/procuror, cu mandat
oficial, v-ar cere să spuneţi cu cine a întreţinut relaţii sexuale un anumit client? În
codul deontologic, cum vom vedea, se specifică excepţii de la imperativul
confidenţialităţii, conform legii! Dar legile sunt apanajul factorului de putere,
parlament şi guvern (propunere legislativă şi ordonanţă de urgenţă), care
procedează de multe ori prin comandă, fără reflecţie (vezi legea salarizării
cadrelor didactice votată în unanimitate în parlament, de care s-au dezis aproape
toţi votanţii). Desigur că într-un stat poliţienesc nu contează poziţia specialiştilor,
justiţia oarbă şi inamovibilă fiind suficientă sieşi şi torţionarilor. Pretindem,
totuşi, că suntem stat de drept (în care legile sunt încălcate de tocmai cei chemaţi
să le pună în aplicare sau să vegheze la respectarea lor; fărădelegile oamenilor
legii!). Cum ar privi această situaţie un reprezentant al eticii deontologice şi cum
ar privi-o un reprezentant al consecinţialismului?Tot aşa putem exersa decizia
etică în cazul paşapoartelor biometrice.
Nuanţând poziţiile, unele teorii etice contemporane, cum este cazul eticii
îndatoririlor prima facie (W.D.Ross), consideră că în anume situaţii se impune
luarea unei decizii referitoare la importanţa relativă a principiilor. Desigur, să nu
furi e o obligaţie morală, dar dacă furtul unei bucăţi de pâine condiţionează viaţa
fiului meu (vezi Mizerabilii), atunci apărarea vieţii fiului trece înaintea normei de a
nu fura; a spune adevărul este o datorie, dar dacă ascund un individ proscris de un
regim totalitar şi abuziv, a minţi pentru a-l salva este o datorie prioritară. În felul
acesta se încearcă depăşirea limitelor atât ale consecinţialismului, cât şi ale
deontologiei stricte.
29
Cu aceste constatări, vom trece la analiza modalităţilor de construcţie a unei
paradigme profesionale, nu înainte de a face câteva judecăţi evaluative asupra
caracteristicilor eticii contemporane, respectiv asupra tendinţelor eticii aplicate.

30
TEMA NR. 3. ETICA APLICATĂ

În ultimele decenii, filosofii moralei au renunţat la ambiţia de a genera sisteme

etice în favoarea întemeierii etice a diverselor practici, conturând domeniul a ceea
ce se va numi etică aplicată; etica profesională nu este decât o specializare a eticii
aplicate asupra unei anumite profesiuni. Despre etica aplicată vom vorbi în acest
curs.

Apariţia şi obiectul eticii aplicate

Cu toate că filosofii moralei au fost întotdeauna interesaţi de relevanţa practică a

teoriilor lor, etica aplicată apare în Statele Unite ale Americii abia în anii ’60 ai
secolului trecut, în contextul marilor schimbări axiologice provocate de mişcările
pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare şi de războiul din Vietnam, de
marile tulburări studenţeşti şi de militantismul societăţii civile pentru “eliberarea
femeilor”. În acel context a început să se discute despre o etică a drepturilor,
despre o etică feministă (a “grijii”, nu a datoriei) şi una medicală, despre război,
avort, inseminare artificială, homosexualitate, drepturile animalelor, eutanasie etc.
Studiile au fost treptat adunate în culegeri tematice şi a început în acest fel să se
dezvolte un domeniu nou de cercetare filosofică – dar cu tendinţe tot mai clare de
separare profesională – numit „etică aplicată”.
Începând cu anii ’70, „bioetica” devine disciplina pilot a eticii aplicate şi începe să
se organizeze instituţional, plecând de data aceasta de la nevoile practicii medicale
şi cercetării ştiinţifice. Noua strategie de abordare lansată cu acest prilej era una
„de jos în sus” (de la cerinţele experienţei medicale spre conceptualizările şi
principiile morale), opusă strategiei mai vechi, „de sus în jos”, a „deductivismului”
(derivarea logică a cazurilor particulare din principii etice universale).
Moda se extinde şi în Europa, mai ales în universităţile engleze şi, mai târziu, în
cele de pe continent. În România, preocupările de etică aplicată apar abia după
1989, prima culegere de studii pe această temă fiind Etica aplicată, (A. Miroiu ,
1995), care conţine traducerile unor studii scrise în paradigma deductivistă a „eticii
aplicate” tradiţionale.
Astăzi etica aplicată are un sens mult mai larg, referindu-se la orice fel de utilizare
a unor metode de raţionare capabile să examineze critic şi să evalueze problemele
morale ale profesiilor, tehnologiilor, politicilor publice etc.

1. Maniere de operare în etica aplicată

Ronald Dworkin (R. Dworkin, Theory, Practice and Moral Reasoning, în D. Copp
(ed.), Ethical Theory, 2006, p. 627, apud Valentin Mureşan, 2007) enumeră cinci
maniere posibile în care o teorie etică e capabilă să dea formă unor judecăţi morale
concrete:
31
a) Deductivismul pleacă de la premisa că o teorie etică oferă un principiu moral
universal din care se pot deduce o serie de reguli morale generale cu privire la
clase sau tipuri de acţiuni care, împreună cu o premisa minoră conform căreia un
anume act are anumite caracteristici, determină deductiv, deci necesar, că acel act e
o datorie morală. Se consideră îndeobşte că utilitarismul, kantianismul şi etica
teologică reprezintă exemple tipice de deductivism.
b) Cântărirea temeiurilor (balancing) se referă la teoriile pluraliste, cum e
intuiţionismul lui David Ross: aceasta nu se bazează pe ideea de deducţie pentru că
nu stabileşte o ordine de prioritate între datoriile prima facie (la prima vedere)
furnizate de teorie. Noi putem însă obţine din aceste datorii prima facie anumite
judecăţi particulare printr-un proces de „cântărire intuitivă a temeiurilor” în funcţie
de context. Totul se bazează în ultimă instanţă pe un anume fler moral intuitiv.
c) Specificarea normelor e legată de numele lui Henry Richardson (H. Richardson,
“Specifying Norms as a Way to Resolve Concrete Ethical Problems”, Philosophy
and Public Affairs, 1990, p. 19: 279-310): atunci când avem mai multe norme
furnizate de o teorie, noi nu vom introduce reguli de prioritate şi nici nu vom
cântări reciproc temeiurile normelor conflictuale (ca în cazul teoriei lui Ross), ci ne
vom angaja într-un proces de specificare şi particularizare a normelor până când
vom ajunge la o normă particulară ce rezolvă cazul (de pildă, un conflict
normativ). “Atunci când ne confruntăm cu norme conflictuale, încercăm să
specificăm una sau mai multe dintre norme până la punctul în care devine evident
că situaţia pe care o avem în faţă cade sub ea şi că această situaţie nu e acoperită de
alte norme conflictuale” (R. Dworkin, op. cit., p. 632).
Să luăm exemplul lui B. Constant în disputa sa cu I. Kant: un nebun este în
căutarea unui presupus duşman pentru a-l ucide, iar eu ştiu unde se află
presupusa victimă; dacă nu mă pot eschiva, va trebui oare să-i spun nebunului
adevărul? Aici avem un conflict normativ între două datorii generale, formulate
„pentru cele mai multe cazuri”, anume R1 (Pentru cele mai multe acţiuni, dacă A
este o minciună, atunci A este interzisă) şi R2 (Pentru cele mai multe acţiuni, dacă
A este o salvare a unei persoane inocente de la a fi ucisă, fără un cost comparabil
pentru agent, atunci A e obligatorie). ”Specificarea” despre care e vorba mai sus
– utilizată ca procedură de decizie - constă în modificarea normei generale care
interzice minciuna adăugând asemenea circumstanţe particulare încât ea să se
aplice la exemplul dat, permiţând minciuna. Această specificare ar putea lua
forma: R3 (Pentru cele mai multe acţiuni, dacă A e o minciună spusă cuiva care nu
urmează să folosească informaţia pentru a viola drepturile altora, atunci A este
interzisă). În exemplul propus de Constant, nu putem respecta simultan R 1 şi R2,
dar putem aplica simultan R3 (care e o specificare a lui R1) şi R2. Dacă nu spunem
nebunului adevărul noi nu mai încălcăm obligaţia (specificată în R3) de a nu minţi.
Prin specificare refacem, aşadar, coerenţa unui sistem de norme în cursul
procesului de aplicare a lor.
d) Teoria virtuţii se instituie ca o soluţie alternativă la disputa deontologism-
consecinţionism. Din perspectiva acesteia, acţiunea moralmente corectă e definită
32
ca acţiunea pe care ar face-o un agent (perfect) virtuos dacă ar fi pus să acţioneze
în circumstanţele particulare în care noi trebuie să facem evaluarea – virtuţile fiind
acele trăsături de caracter care aduc beneficii agentului şi celorlalţi. Aşadar, noi
putem deduce ceea ce trebuie să facem într-un caz particular determinând ceea ce
ar face în acele circumstanţe un agent perfect virtuos.
e) Echilibrul reflectat este metoda coerentistă rawlsiană de justificare, conform
căreia testăm principiile teoriei văzând care sunt implicaţiile lor pentru cazurile
particulare - revizuind cazurile particulare în lumina principiilor dar neezitând,
totodată, să revizuim şi principiile în lumina cazurilor particulare atunci când
situaţia o impune. E o metodă a ajustării reciproce a principiilor teoretice şi a
judecăţilor noastre particulare bine cumpănite în practică, fie prin deducţie, fie prin
cântărirea reciprocă a temeiurilor, fie prin specificare.
La aceste maniere de operare în etica aplicată mai pot fi adăugate cazuistica
morală, principiismul şi narativismul, structurate pe o direcţie de jos în sus, care
combină procedurile anterioare.
f) După unii autori, principala strategie de justificare morală „de jos în sus” este
cazuistica morală. Asociată cu morala Bisericii catolice din evul mediu, cazuistica
a cunoscut o revigorare abia în anii ’90, mai cu seamă în legătură cu avântul eticii
afacerilor, ca abordare ce propune o schimbare de perspectivă în etică: etica nu mai
e privită ca o ştiinţă ce urmăreşte formularea de teorii explicative, ci ca o
înţelepciune practică (phronesis la Aristotel) bazată pe practici exemplare, care nu
au nevoie să se bazeze pe principii şi nici nu trebuie justificate suplimentar.
Jonsen şi Toulmin (A. R. Jonsen, S. Toulmin, The Abuse of Casuistry, 1988),
autori care au relansat cazuistica morală o definesc drept „analiza chestiunilor
morale utilizând proceduri de raţionare bazate pe paradigme şi analogii, care
conduc la formularea unor opinii judicioase despre existenţa şi stringenţa unor
obligaţii morale particulare, (…) valabile cu certitudine numai în condiţiile
specifice agentului şi în circumstanţele acţiunii” (Ibidem, p. 257).
Esenţa modului de raţionare cazuistic rezidă în aceea că „se începe cu un anume
principiu general (Să nu ucizi), pentru a prezenta apoi o serie de cazuri
paradigmatice care cad în mod clar sub această interdicţie (un atac direct
neprovocat asupra unei persoane nevinovate care-i cauzează moartea), pentru a ne
îndepărta după aceea de paradigmă în paşi mărunţi, introducând în discuţie variate
circumstanţe care fac acest caz tot mai problematic” (G. Dworkin, op. cit., p. 633).
Utilizând raţionamentul prin analogie, procedee retorice şi un fler practic format
prin experienţă, noi putem decide dacă un caz nou e moral sau nu prin asemănare
cu repertoriul disponibil de cazuri paradigmatice luat ca punct de plecare. Cu alte
cuvinte, avem de-a face cu un mod de evaluare morală care se bazează pe
precedente. În această viziune pragmatică, „etica se dezvoltă din consensul social
format în jurul unor cazuri” (T. L. Beauchamp, J. F. Childress, Principles of
Biomedical Ethics, p. 394). 

33
g) Aşa-zisul „principiism”, dezvoltat mai ales în bioetică, pretinde să propună o
integrare a procedurilor „de sus în jos” şi „de jos în sus” sub forma unei metode a
coerenţei inspirate de ideea „echilibrului reflectat” (reflective equilibrium) a lui
Rawls. Principiiştii pleacă de la premisa că principiile se află în miezul vieţii
morale, în ciuda unei pleiade de abordări care sunt tentate să arunce peste bord
principiile etice odată cu teoriile (aşa cum procedează narativismul, teoriile virtuţii,
cazuistica, etica grijii etc.). Procedura de decizie numită “principiism” a început să
domine teritoriul bioeticii la sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut şi a fost
inaugurată de lucrarea lui Tom Beauchamp şi James Childress Principles of
Biomedical Ethics (P. Beauchamp, J. Childress, op. cit.). Ei propun o “teorie
orientată spre principii” dar care abandonează marile teorii etice tradiţionale,
oferind cercetătorilor din domeniul biomedical o listă de criterii în funcţie de care
să judece ei înşişi situaţiile cu care se confruntă, fără a pune un accent deosebit pe
fundamentare: 1) Principiul respectării autonomiei: 2) Principiul binefacerii
(beneficence): 3) Principiul nefacerii răului (non-maleficence): 4) Principiul
dreptăţii: ele nu sunt absolute, ci oricând revizuibile, neexistând o ierarhie fixă a
lor.
Într-un cuvânt, ele sunt principii prima facie. Pe baza lor se „specifică” apoi (sau se
particularizează) o mulţime de “norme” (norma consimţământului informat, a
confidenţialităţii etc.) şi de “virtuţi” (compasiunea, discernământul, sinceritatea,
integritatea, conştiinţa morală). Decizia morală în legătură cu moralitatea unei
reguli noi se ia după criteriul coerenţei acesteia cu normele existente în sistem, iar
în caz de conflict al datoriilor prin cântărirea reciprocă a temeiurilor lor, în funcţie
de circumstanţe, utilizând din plin abilităţile discernământului moral al
evaluatorului. Iar principalii doi paşi în aplicarea acestei metode constau în
stabilirea (prin consultare publică) a listei părţilor afectate de o anume acţiune,
politică, tehnologie etc. şi, respectiv, a listei principiilor îndrumătoare (care fixează
interesele legitime ce trebuie avute în vedere atunci când se evaluează impactul
acţiunii asupra părţilor afectate). Evaluatorul va determina cum sunt afectate
intelesele legitime ale părţilor de adoptarea, să zicem, a unei noi tehnici
reproductive.
Metoda principiistă (care există şi în alte variante decât cea de mai sus) e larg
folosită la elaborarea unor politici publice şi legi la nivel european şi mondial, ca şi
la scrierea codurilor morale şi la facilitarea deciziilor morale din comitetele de
etică. Ea poate fi folosită cu succes în evaluarea diverselor cazuri de etică aplicată,
deşi extinderea celor patru principii la alte clase de fenomene decât cele
biomedicale ridică noi probleme.
h) La mijlocul anilor ’90, mai ales în sfera bioeticii, şi-a făcut loc o tendinţă opusă
“tiraniei principiilor”, care îşi focaliza atenţia pe procesele subiective de
comunicare morală, considerate definitorii pentru moralitate, anume
“narativismul” (N. H. Lindemann (ed.), Stories and their limits, 1997) (R. Rorty,
H. Brody, A. Frank, A. MacIntyre, P. Ricoeur) şi, legat de el, “abordarea
fenomenologică”. Această tendinţă se întâlneşte totodată şi se combină cu mai
34
vechea “etică feministă”, centrată pe explorarea semnificaţiei morale a emoţiilor, a
capacităţii de a simpatiza cu ceilalţi, a grijii faţă de altul. Dacă după principiişti
principiile formează nucleul vieţii morale, după narativişti comunicarea constituie
acest nucleu.
Unii autori, ca R. M. Hare (R. M. Hare, Methods of Bioethics: Some Defective
Proposals, în L. W. Sumner, J. Boyle (eds.), Philosophycal Perspectives on
Bioethics ), Anne Maclean (A. Maclean, The Elimination of Morality. Reflections
on Utilitarianism and Bioethics, 1993), R. Louden (Robert B. Louden, Morality
and Moral Theory. A Reappraisal and Reaffirmation, Oxford University Press,
1992), T. Beauchamp (T. Beauchamp, Role of Principles in Practical Ethics, în L.
W. Sumner, C. Boyle (eds.), Philosophical Perspectives in Bioethics) subliniază
caracterul complementar al acestor noi abordări (sau metode).
După profesorul Valentin Mureşan (2007), dacă avem în vedere diverse contexte
instituţionale de intervenţie etică, atunci principiismul nu va fi adecvat pentru
consultanţa la capul bolnavului ori pentru un “consiliu de onoare”, dar va fi util
pentru discuţiile mai savante dintr-o “comisie (comitet) de etică”. Narativismul va
fi, probabil, adecvat consultanţei morale a pacientului şi educaţiei morale a
copiilor, dar va fi inutil pentru elaborarea şi perfecţionarea continuă a unui cod
moral al instituţiei. Cazuistica e, în primul rând, o metodă de educaţie morală, dar
poate fi combinată cu narativsmul în consultanţa morală şi cu principiismul pentru
crearea codurilor morale; Toate aceste paradigme metodologice intermediare se pot
completa reciproc: un caz particular poate fi analizat prin metoda principiistă şi,
separat, prin cea cazuistă iar rezultatele pot fi comparate şi negociate. Odată ce se
acceptă că nici una dintre metode nu furnizează verdicte definitive, o soluţie
convergentă poate fi oricând convenită printr-un efort reciproc de argumentare şi
persuadare în spiritul metodei „echilibrului reflectat” într-un sens mai larg.

2. Specificul eticii aplicate în psihologie

După acest excurs istoric, o întrebare se impune, parcă, de la sine: Unde ne aflăm?
După unii autori, ne aflăm în postmodernitate, o epocă a vidului (Jean-Francois
Lyotard, L’Ere du vide. Essais sur l’individualisme contemporain, 1983) definită
prin delegitimarea marilor metapovestiri (Jean-Francois Lyotard, La Condition
postmoderne, 1979), care asigurau în trecut coerenţa cunoaşterii şi coeziunea
morală a lumii. O epocă în care s-a produs un colaps al subiectului suveran,
devenit o monadă narcisiacă, autonomă, repliată asupra ei înşişi, condamnat să nu
fie decât o funcţie a unei structuri care îl depăşeşte. Mai puţin încadrat social,
individul îşi arogă, în numele unor normative autoimpuse, o serie de libertăţi care
merg până la disipare şi dezorientare axiologică. Individul trăieşte astăzi într-un
spaţiu dilatant în care reperele sunt relative. Structurile simbolice vechi nu mai
sunt valide pentru el: miturile s-au demitizat, cosmosul nu mai are nici o
raţionalitate, istoria este o suită de accidente, natura evoluează catastrofic,
imprevizibilul a devenit transparent, iar previzibilul s-a fluidizat. A devenit o
35
dificultate să ştim cine suntem, de unde venim, încotro mergem. Trăim din
reprezentările altora, ne sunt inoculate artificial supranevoi, suntem manipulaţi prin
chiar mecanismele mult visatei autodeterminări.
O astfel de poziţie critică vehiculează postmodernitatea actuală, care se vrea a fi o
mişcare de deconstrucţie, de sfărâmare a ierarhiilor de valori, a sensurilor, a
paradigmelor şi gesticulaţiilor obişnuite. Postmodernismul exprimă o realitate
fragmentară şi o temporalitate glisantă. Cultura postmodernă este puternic
amalgamată şi reprezintă un spaţiu de alimentare a individualismului. Doar
principiul plăcerii, ca formă postmodernă a interesului particular, rămâne
diriguitorul vieţii spirituale. Nu formarea de oameni autonomi şi responsabili este
urmărită, ci satisfacerea poftelor lor imediate. “Conglomerat dezinvolt de nevoi
pasagere şi aleatorii, individul postmodern a uitat că libertatea este altceva decât
puterea de a schimba o determinare, iar cultura este mai mult decât o pulsiune care
trebuie satisfăcută” (A.Finkielkraut, La defaite de la pensee , 1987, p.166.),
constata un filosof contemporan.
Cum s-a ajuns aici ?
Privind în urmă vedem că la începutul moralei a fost Dumnezeu. Morala era de
esenţă teologică; virtutea numai prin credinţă putea exista. Încă din antichitate
filosofii greci au elaborat sisteme morale care nu admiteau decât autoritatea
raţiunii sau a naturii. Începând cu Epoca Luminilor viaţa fericită şi plăcerile ei
obţin drept de cetate. Încă de la începutul sec. al XVIII-lea idealul epicureic se
afirmă liber. Gândirea liberală a reabilitat pasiunile egoiste, instrumente ale
prosperităţii generale, dreptul omului de a nu se gândi decât la sine. În universul
acestei morale autosuficiente sieşi s-a dezvoltat un proces de deresponsabilizare
parţială a individului. De la Helvetius la d’Holbach, de la Bentham la Mill Binele
se reduce la plăceri şi la ceea ce este util; este de ajuns ca omul să-şi caute în mod
raţional interesul pentru a fi virtuos; curentul utilitarist a reconciliat fericirea cu
virtutea, dragostea de sine cu binele public. Aşa cum observau Schopenhauer şi
Nietzsche, caracterul absolut al imperativelor nu a fost decât deplasat, transferat
din domeniul religios în cel al datoriilor individuale şi colective; în esenţă, schema
religioasă era reprodusă.
După epoca glorificării obligaţiei morale rigoriste a venit epoca în care aceste
obligaţii se eufemizează şi îşi pierd credibilitatea (Mircea Vulcănescu, Logos şi
Eros, 1991, p.62). Începând cu mijlocul secolului trecut, apare o nouă reglementare
socială a valorilor morale care nu se mai sprijină pe ceea ce constituia resortul
major al ciclului anterior - cultul datoriei. Retorica sentenţioasă a datoriei nu se
mai află în centrul culturii noastre. Cultul datoriei a lăsat locul valorilor
hedonismului individualist. Datoria este edulcorată, anemiată, ideea sacrificiului
şi-a pierdut legitimitatea.
Aceasta nu exclude însă existenţa unor fenomene antinomice, dezvoltarea unor
mişcări de caritate sau umanitare. Moravurile nu cad pradă anarhiei, nu orice este
permis. Dezordinea este organizatoare (Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei,
36
p.47.). Cultura de masă a anihilat universul predicilor morale. Bucuria clipei,
templul eului, al trupului şi al confortului au devenit noul „Ierusalim al timpurilor
moderne” (Idem).
Răspândirea în anii ‘60-’70 a ideilor marxiste, freudiste şi structuraliste a conferit
legitimitate marginalizării ideologiei datoriei, primul loc ocupându-l emanciparea
individului. Aşa s-au compus imnurile închinate vacanţei şi spectacolului.
Liturghia austeră a datoriei s-a înecat în cursa ameninţătoare a informaţiei, în
spectacolul postmodernist al ştirilor în care plăcerile, perfect legitime, sunt supuse
schimbului de informaţii, stimulărilor şi diversificărilor continue.
Cultura contemporană eliberează morala de „restul” religios - avem interdicţii dar
nu mai avem prescripţii care îndeamnă la sacrificiu; există valori, dar nu mai există
imperative eroice; avem sentimente morale, dar nu mai avem sensul datoriei.
Cultura obligaţiei morale a cedat întâietatea culturii gestiunii integrale a propriei
persoane, domnia pragmatismului individualist a înlocuit-o pe cea a imperativului
categoric. Expansiunea drepturilor subiective şi abandonarea datoriilor individuale
nu trebuie să servească la validarea paradigmei nihiliste, definită ca anarhie
generalizată şi absenţa oricărei legitimităţi, „incertitudine, diletantism şi
scepticism”, pentru a relua expresiile favorite ale lui Nietzsche. Epoca
postmodernă ne rezervă numeroase surprize: obligaţiile morale faţă de sine sunt în
declin, dar se stabilesc noi consensuri în jurul vieţii şi morţii, imperativele absolute
se dezagregă, dar sunt reafirmate interdicţii etice.
Momentul postmoralist constituie o sfidare a supoziţiilor kantiene - putem să
recunoaştem că suntem obligaţi faţă de ceilalţi fără a ne simţi prin aceasta obligaţi
şi faţă de noi înşine. Munca, igiena şi dezvoltarea propriei persoane reapar sub o
altă formă, mobilizează pasiunile şi preocupările subiective.
Acesta pare să fie actualul orizont al moralităţii, dacă ar fi să acceptăm autorii
citaţi. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. În ultimii ani asistăm la o adevărată
resurecţie a moralei, printr-o mişcare de amploare orientată spre normativizarea
deontologică a activităţilor profesionale. Demnitatea umanului, corectitudinea
relaţiilor interpersonale şi sociale, calitatea interacţiunii faţă-către-faţă sunt
preocupări ale timpului nostru. Referindu-ne strict la domeniul psihologic, teoriile
umaniste sunt tot mai frecvent invocate.
Unii psihologi (e.g. psihologul britanic Sheelagh Strawbridge) subliniază ideea că
felul în care au fost scrise codurile etice a marginalizat rolul eticii în practica
psihologică, semnalând totodată necesitatea reorientării eticii profesionale astfel
încât virtuţile să devină centrale în procesul de terapie. Argumentul forte îl
reprezintă faptul că terapia este o relaţie, o relaţie umană trăită în care psihologul
nu mai poate să se prezinte ca un expert tehnic. Acest mod de situare, ce vizează
expertiza tehnică, este datorat dezvoltării psihologiei după modelul ştiinţelor
naturii (C. Noica, Modelul cultural european, 1993, p. 160), până în anii ’60. În
acord cu procesul de raţionalizare, în care progresul social şi tehnologia sunt
legate, tradiţiile ştiinţifice ale psihologiei se reclamă de la filosofia iluministă,
37
empirism şi pozitivism. Prin acest model, fiinţele umane sunt abordate ca lucruri,
ca obiecte de studiu şi experimentare, într-o teorie determinist cauzală; exercitarea
unei astfel de puteri, care violentează şi supune fiinţa umană este expresia unei
psihologii tehnocrate, ca structură a sistemului de putere (Michel Foucault).
Psihologului expert îi este opus ca alternativă psihologul reflexiv.
Pentru redescoperirea relaţiei şi a valenţelor sale etice sunt citaţi reprezentanţii
psihologiei umaniste Carl Rogers, Abraham Maslow şi reprezentanţii psihologiei
cognitiv-comportamentale care se situează pe linia tradiţiei fenomenologiei
europene. Se propune astfel o relaţie non-opresivă cu clientul, într-o epistemologie
postmodernă, conform căreia nu există temeiuri indiscutabile pentru a stabili
adevărul, cunoştinţele constând în „mici naraţiuni”, mai degrabă decât în sisteme
logic integrate, „metapovestiri”; prin deconstrucţia şi reconstrucţia fragmentelor
narative ale subiectului se oferă alternative eliberatoare.
Toate aceste poziţii nu sunt însă absolut noi; ele au mai fost discutate, dar au
revenit cu mai mult succes, generând de data aceasta şi efecte juridice. Pentru a
ilustra această situaţie, putem lua ca exemplu cazul filosoful austriac Peter Singer,
„un fel de şef de promoţie al eticienilor din ultimele două decenii” (A. Miroiu,
Etica aplicată, p.5) care militează pentru eliberarea animalelor crescute în ferme de
tip industrial (pui, viţei). După eliberarea negrilor, femeilor, homosexualilor – a
venit rândul animalelor; începem cu mamiferele! Să recunoaştem că şi şobolanii au
interese!
Iată însă ce afirma Bentham cu două secole în urmă : „Poate că va veni cândva
ziua când celelalte creaturi vor dobândi drepturile care le-au fost refuzate de mâna
tiraniei. Francezii au înţeles deja nu putem lăsa o fiinţă umană în seama capriciului
vreunui asupritor numai pentru motivul că pielea ei este neagră. Tot aşa, poate că
într-o zi se va recunoaşte că numărul picioarelor, pilozitatea pielii sau terminaţia
osului sacral sunt motive total insuficiente pentru a abandona o fiinţă sensibilă unei
astfel de sorţi. Dar atunci pe ce alt motiv am putea trasa linia despărţitoare? Să fie
oare facultatea de a raţiona, sau poate facultatea de a vorbi? Dar un cal ori un câine
matur sunt fără discuţie animale mai raţionale şi mai comunicative decât un copil
de o zi, de o săptămână sau chiar de o lună. Şi chiar dacă nu ar fi aşa, ce importanţă
ar avea? Întrebarea nu este: Pot ele gândi? Şi nici: Pot ele vorbi? Ci: Pot ele
suferi?” (Bentham, J., The Principles of Morals and Legislation, cap XVII, sec.1,
notă la paragraful 4).

38
TEMA NR. 4. DIMENSIUNI ETICE ALE PARADIGMEI PROFESIONALE

Eficienţa unei acţiuni profesioniste este, deseori, gândită izolat de valoarea sa

morală. Totuşi, criteriile etice sunt cele care fundamentează în ultimă instanţă
modelul oricărei profesii, chiar dacă acest lucru nu este vizibil la o privire grăbită.
Spunea cineva, referindu-se la secolul XXI, că el va fi religios sau nu va fi deloc.
Eu cred că s-a înşelat; dacă va fi religios el nu va fi deloc şi dacă va fi, atunci el va
redescoperi valorile morale sub care îşi va rândui existenţa. Şi aceasta întrucât
religia este particulară, iar morala este universală; religia este o probă în vederea
locuirii lumii de dincolo, în timp ce morala este proba locuirii lumii de aici.
Aceasta este şi direcţia pe care se înscrie începutul secolului nostru, prin
preocuparea de a implementa reglementări etice în toate domeniile de activitate.
Prin această temă îmi propun următoarele obiective:
- clarificarea universului de discurs al profesiunii, prin precizarea semnificaţiei
unor concepte corelate, cum ar fi meserie, ocupaţie, profesie, carieră,
profesionalizare, profesionist;
- identificarea ocupaţiilor posibile pentru un psiholog;
- enumerarea şi caracterizarea succintă a componentelor unei paradigme
profesionale;
- particularizarea diverselor categorii de standarde la profesia de psiholog;
- analiza structurii şi atribuţiilor Colegiului Psihologilor din România, ca instanţă
de reglementare a profesiunii de psiholog cu drept de liberă practică;
- prezentarea unor proceduri privind managementul etic al profesiunii.

1. Profesie şi profesionalizare

Societatea contemporană, prin raţionalizarea pragmatică a acţiunii, a realizat o

legătură foarte puternică între om şi profesiune. Ritmurile existenţei noastre sunt
structurate profesional, în funcţie de orarul de muncă, de zilele libere, de concedii.
Desigur că sunt şi aspecte benefice dar şi aspecte malefice ale acestui mod de
existenţă. Unii evidenţiază doar aspectele negative, ale unidimensionalizării
„omului de la nouă la cinci” (E. Fromm, H. Marcuse, G. Marcel), sclav al unor
structuri care îl depăşesc, fiinţă intinerantă, mereu pe drum şi niciodată acasă. Alţii
subliniază funcţia terapeutică a ritmurilor socio-profesionale, coerenţa existenţei,
socializarea, evaluarea sinelui, jocul profesional, reţelele rol-statusurilor,
identitatea şi motivaţia existenţială şi dramele consecvente pierderii jucăriilor
existenţiale ce înconjoară şi decorează locul de muncă. Nu ne propunem o analiză
a acestor puncte de vedere, ci, pentru început, vom încerca să clarificăm universul
discursiv al profesiei.

39
În ceea ce am numit „univers de discurs al profesiei” se regăsesc câţiva termeni
corelaţi: profesiune, ocupaţie, meserie, carieră şi, în strânsă legătură, cei de
profesionalism şi profesionalizare.
Etimologic, profesia îşi are rădăcinile în latinescul professio, -onis, însemnând
mărturisire, declaraţie publică, ceea ce ne poate duce cu gândul la onorabilitatea
exercitării activităţii, în timp ce meseria îşi are originile în latinescul ministerium,
serviciu domestic realizat de un servitor; termenul meserie este asociat acelor
activităţi ce presupun demersuri practice, aplicative, de muncă manuală sau fizică,
implicând mânuirea de unelte. Spre deosebire de meserie, profesia poate fi definită
ca un tip de activitate înalt specializată, recunoscută legal şi legitimată social prin
utilitate şi prestigiu moral.
Termenul ocupaţie ar viza ceea ce face individul în secţiunea temporală respectivă,
indiferent de profesiunea sau meseria sa; ea poate coincide sau nu cu profesia.
După aceste distincţii pe care le-am propus, nu orice ocupaţie este şi o profesie;
prostituţia poate fi o ocupaţie, dar nicidecum o profesie (la fel şi politica). Când o
ocupaţie este recunoscută social ca furnizând un serviciu esenţial membrilor
societăţii, atunci ea are şanse să se transforme în profesie, recunoscându-i-se un
status privilegiat.
Conform Ordinului comun al Ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse şi
Preşedintelui INS nr.170/179/2008 privind Clasificarea ocupaţiilor din România
(COR), pentru psihologi sunt prevăzute următoarele:
200.Psiholog în specialitatea psihologie clinică (codul 244501);
201. Psiholog în specialitatea consiliere psihologică (codul 244502);
202.Psiholog în specialitatea psihoterapie (codul 244503);
203.Psiholog în psihologia muncii şi organizaţională (codul 244504);
204.Psiholog în psihologia transporturilor (codul 244505);
205.Psiholog în psihologia aplicată în servicii (codul 244506);
206. Psiholog în psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională (codul
244507);
207.Psiholog în specialitatea psihopedagogie specială (codul 244508);
208.Psiholog în psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale
(codul244509);
209. Psiholog în specialitatea psihologie judiciară - evaluarea comportamentului
simulat prin tehnica poligraf (codul 244510).
Pe lângă aceste precizări explicite, în COR mai există unele ocupaţii de graniţă,
susceptibile de a fi exercitate de către psiholog, cum ar fi:
68.Terapeut ocupaţional (codul 258505);
82. Specialist in domeniul securităţii si sănătăţii în muncă (codul 241220);
40
137. Manager al sistemului de management securitate şi sănătate în muncă
(codul242315);
159. Art terapeut (codul 244606);
174. Grafolog (codul 244408);
182. Consilier pentru tineret (codul 24480).
Este posibil să mai existe astfel de ocupaţii de graniţă.
Dacă ocupaţia vizează aspectul sincronic, diacronia profesională este desemnată de
termenul carieră.
Profesionalizarea este procesul social prin care o ocupaţie devine profesie, ca
model acţional standardizat instituţional, căruia îi este asociat un anumit nivel de
prestigiu. Profesionalismul este constructul simbolic al celor ce îmbrăţişează a
anume profesie, având rolul de a consolida prestigiul celor ce împărtăşesc profesia,
sentimentul de unitate, identitate şi stimă de sine a membrilor, într-un spectacol
dramaturgic regizat de autorităţile tutelare.

2. Componentele paradigmei profesionale

Recunoaşterea unei profesii ca ocupaţie distinctă în praxisul social presupune

câteva caracteristici specifice profesiei respective, numite standarde profesionale.
Printre standardele de delimitare a profesiilor, am putea enumera:
a) standarde legale – ce cuprind reglementările juridice privind condiţiile
exercitării profesiei, timpul nostru acordând legalităţii temei pentru legitimitate. În
cazul psihologilor, exercitarea profesiei este reglementată de Legea nr. 213 din
27 mai 2004, publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 492, din 1 iunie 2004 şi
intrată în vigoare la 1 iulie 2004.
b) standarde de cunoaştere expertă, codificată şi specializată, ca urmare a
formării profesionale Sistemul teoretic al profesiei presupune ansamblul
cunoştinţelor necesare desfăşurării activităţii respective, însuşite într-un cadru
organizat, printr-un proces instructiv-educativ desfăşurat pe o anumită durată,
delimitat de o anumită arie curriculară ce cuprinde discipline ce structurează
conţinuturi specifice. Legitimitatea ştiinţifică a sistemului teoretic al profesiei este
o condiţie primară, menită să dezvolte profesionistului anumite competenţe
aplicative. În cazul psihologului, legea precizează prin art. 2. (2) că exercitarea
profesiei de psiholog cu drept de liberă practică este condiţionată de absolvirea
unei instituţii de învăţământ superior de specialitate, cu diplomă de licenţă în
psihologie, obţinută la o instituţie acreditată, din România sau din străinătate,
recunoscută sau echivalentă.
c) standarde de iniţiere, menţinere şi avansare în carieră, stabilite de un corp
profesional. Cunoştinţele teoretice nu sunt scopuri în sine, ci mijloace de
întemeiere epistemică a practicii respective. Finalitatea cunoştinţelor constă în
41
dobândirea capacităţilor acţionale necesare profesiunii respective. Dacă sistemul
teoretic vizează ce ştie practicianul, cel aplicativ vizează ce poate el să facă.
Relaţia între cele două sisteme este, aşadar, una de determinare, adică a şti pentru a
putea face. Cele două componente conferă subiectului un anumit statut consfinţit
de institutele educative acreditate prin acte oficiale, acestea fiind reglementate de
autoritatea profesională. În cazul psihologilor, dreptul de liberă practică în diverse
specializări este condiţionat de acumularea unui număr de credite, ce reprezintă
ore/efort în pregătirea teoretică şi aplicativă, perioade de supervizare diferenţiate ca
număr de credite acumulate şi perioadă; treptele ierarhice sunt psiholog practicant,
psiholog specialist şi psiholog principal.
d) standarde de utilitate socială recunoscută printr-un status social şi
privilegii;
e) standarde de remunerare; deşi pot fi implicate aspecte ale altruismului,
exercitarea unei profesii solicită pe lângă recompensele simbolice, de prestigiu
social şi recompense materiale, financiare; în acest sens, legea psihologului
precizează, la art 16, dreptul acestuia de a obţine pentru serviciile prestate un
onorariu sau salariu negociat în mod liber cu beneficiarul.
f) Standarde de ierarhie profesională, evidenţiate prin prezenţa unei autorităţi
profesionale, ca instanţă centrală, care monitorizează activitatea membrilor.
Recunoaşterea de către societate a unei profesii este însoţită de acordarea anumitor
puteri prerogative şi privilegii. Puterile prerogative ale profesiei presupun
existenţa unei autorităţi profesionale cu funcţii administrative de reglementare şi
control al profesiei respective. Această autoritate acreditează instituţiile de
pregătire a profesioniştilor, autorizând curriculumul, durata pregătirii, metodele de
evaluare şi finalizare a studiilor, stabilind standarde şi competenţe specifice
profesiei. Privilegiile profesionale presupun un anumit monopol al grupului
profesional asupra desfăşurării unei activităţi. Profesioniştii domeniului se bucură
de o relativă imunitate, fiind răspunzători pentru exersarea profesiei în faţa
autorităţii profesionale. Imunitatea este numai relativă, căci societatea poate revoca
în anumite situaţii monopolul profesiei. Autoritatea profesională este cea care
stabileşte normele conduitei profesioniştilor, drepturile dar şi obligaţiile lor,
stipulându-le normativ într-un cod deontologic. În cazul nostru este vorba de
Colegiul Psihologilor din România (despre acesta o să discutăm detaliat în
paragraful următor).
g) standarde morale ce ţin de etica profesiunii. Etica profesională precizează
practicile, drepturile şi datoriile membrilor unui grup profesional, avertizând
asupra malpracticilor profesionale. Profesionistul veritabil se raportează la virtuţile
şi valorile profesiei sale ca la elementele centrale ale modelului său profesional.
Din perspectiva unei etici a virtuţii, de tradiţie aristotelică, am putea vedea
diversele profesiuni ca acoperind virtuţile unei societăţi. Din această perspectivă,
am putea spune că medicul are ca virtute cardinală sănătatea, profesorul -
dezvoltarea persoanei, asistentul social – bunăstarea, juristul – legalitatea (şi nu
dreptatea, aşa cum eronat afirmă T. Airaksinen 1998, p. 674; acest autor a căzut
42
victimă unei definiţii etimologice, la fel ca mulţi dintre noi atunci când aşteptăm ca
justiţia să ne facă dreptate; justiţia nu face dreptate, ci aplică orb legi (de multe ori
ambigue, conjuncturale şi îndoielnice sub aspectul moralităţii), astfel încât juriştii
sunt funcţionari (disfuncţionali, uneori, şi inamovibili întotdeauna) ai legii, aşa
cum e ea, bună sau proastă – acesta e efectul pervers al ordinii sociale; puterea vrea
ordine nu dreptate, căci aceasta din urmă i-ar afecta privilegiile). Urmărind o astfel
de logică, ne putem întreba care este virtutea cardinală a psihologului? Să fie ea
autonomia persoanei? Optimitatea ei existenţială? Poate că e prea mult spus.
Profesionalizarea implică un evantai de măsuri ce pot fi circumscrise
managementului etic al profesiunii, componenta cea mai vizibilă constând în
codificarea obligaţilor în coduri deontologice ale profesiei. Pentru ca aceste coduri
să aibă relevanţă ele trebuie să beneficieze de consimţământul tacit al membrilor
profesiei (există şi situaţii în care o anumită categorie din membrii profesiei pun
monopol absolut pe profesiune, asigurând celor din nivelul birocratic superior
diverse privilegii, ajungându-se treptat la ceea ce am putea numi „mafie
profesională”). Codul deontologic este una dintre componentele paradigmei
profesionale, ce reglementează comportamentul moral al membrilor profesiei
respective. Ocupaţiile înalt specializate beneficiază de un cod formal, în care sunt
prescrise explicit principiile, valorile şi normele ce reglementează profesia; sunt în
general vizate responsabilităţi faţă de clienţi, colegi, autorităţi, diverse categorii de
public (despre codul deontologic al psihologilor o să vorbim în tema următoare).
h) prin configuraţia complexă de standarde, valori, norme, simboluri, practici,
grupuri formale, nivele de carieră şi imaginarul colectiv, se naşte treptat o anumită
cultură profesională.

Rezumând, putem afirma că în paradigma profesională se compune din standarde

legale, standarde de cunoaştere expertă, standarde de carieră (iniţiere, menţinere,
avansare), standarde de utilitate socială, standarde de ierarhie, standarde morale ce
compun împreună o anumită cultură profesională.

3. Structura şi atribuţiile Colegiului Psihologilor din România

Conform Legii nr. 213/2004 (Anexa 3), Colegiul Psihologilor este o organizaţie
profesională, cu personalitate juridică, de drept privat, apolitică, autonomă şi
independentă, de interes public, cu patrimoniu şi buget proprii. Colegiul are rolul
de a reprezenta şi de a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de
psiholog cu drept de liberă practică. El se constituie din totalitatea psihologilor cu
drept de liberă practică din România, şi are următoarele atribuţii:
 asigură respectarea cadrului organizatoric pentru exercitarea profesiei de
psiholog cu drept de liberă practică în condiţiile legii;
 instituie standarde de calitate a serviciilor psihologice;
43
 instituie un cadru de promovare şi de dezvoltare a competenţei
profesionale;
 instituie şi promovează norme deontologice în exercitarea profesiei de
psiholog;
 reprezintă interesele membrilor săi în faţa autorităţilor publice şi
administrative, precum şi în organismele profesionale internaţionale;
 atestă dreptul de liberă practică al psihologilor şi gestionează Registrul
unic al psihologilor cu drept de liberă practică din România.

Conducerea Colegiului este realizată de următoarele foruri, alese prin vot secret,
pe o perioadă de 4 ani: Convenţia naţională; Consiliul Colegiului, Comitetul
director şi Preşedintele Colegiului.
Convenţia naţională este constituită din reprezentanţii membrilor Colegiului, pe
baza unei norme de reprezentare, proporţional cu numărul membrilor din fiecare
filială şi se întruneşte, de regulă, o dată la 4 ani, având următoarele atribuţii:
 aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare internă, Codul
deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Codul de procedură
disciplinară, Normele de avizare a metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă
psihologică, precum şi modificările la acestea;
 alege şi revocă preşedintele Colegiului şi membrii Comitetului
director;
 aprobă raportul de activitate al Consiliului Colegiului şi alte
documente.
Consiliul Colegiului este constituit din preşedintele Colegiului, care este şi
preşedinte al Consiliului Colegiului, membrii Comitetului director şi preşedinţii
filialelor teritoriale şi se întruneşte anual, la convocarea preşedintelui Colegiului,
având următoarele atribuţii:
 stabileşte liniile directoare în legătură cu problemele fundamentale
ale profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi ale activităţii Colegiului;
 analizează şi aprobă raportul de activitate al Comitetului director;
 aprobă cotizaţia anuală şi nivelul taxelor necesare acoperirii
costurilor de atestare şi a altor servicii prestate;
 aprobă structurile administrative ale Comitetului director,
înfiinţarea de noi comisii sau restructurarea celor existente;
 aprobă raportul de audit financiar, efectuat de o firmă
independentă;

44
 aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al Colegiului, bilanţul
Colegiului şi descarcă Comitetul director de gestiunea fondurilor.
Comitetul director este constituit din preşedintele Colegiului, care deţine şi
calitatea de preşedinte al Comitetului director, preşedinţii comisiilor şi membrii
acestora, având următoarele atribuţii:
 eliberează atestatul de psiholog cu drept de liberă practică;
 eliberează avizul pentru metodele şi tehnicile de evaluare şi
asistenţă psihologică, precum şi modul de utilizare a acestora;
 propune instituţiilor abilitate cursuri şi alte forme de educaţie
permanentă în domeniul psihologiei, în conformitate cu prevederile legale;
 elaborează Regulamentul de organizare şi funcţionare internă;
 elaborează Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de
liberă practică;
 elaborează, împreună cu Ministerul Educaţiei (şi Cercetării,
Inovării, Tineretului şi Sportului ş.a.) normele metodologice de aplicare a legii;
 elaborează Codul de procedură disciplinară şi urmăreşte aplicarea
acestuia;
 elaborează Normele de avizare a metodelor şi tehnicilor de
evaluare şi asistenţă psihologică;
 întocmeşte, reactualizează şi face public Registrul unic al
psihologilor cu drept de liberă practică din România;
 mediază litigiile dintre psihologi cu drept de liberă practică, dintre
aceştia şi beneficiarii serviciilor psihologice, precum şi dintre psihologi şi
angajatorii acestora, în probleme legate de exercitarea profesiei de psiholog cu
drept de liberă practică;
 sesizează organele în drept în cazurile de exercitare ilicită a
profesiei de psiholog cu drept de liberă practică;
 propune nivelul taxelor pentru serviciile prestate (?), precum şi al
cotizaţiei anuale.
Comitetul director funcţionează prin şedinţe în plen şi pe comisii, ale căror
competenţe şi periodicitate sunt stabilite prin Regulamentul de organizare şi
funcţionare internă.
În cadrul Comitetului director funcţionează următoarele comisii:
- Comisii aplicative:
Comisia de psihologie clinică şi psihoterapie;
Comisia de psihologia muncii, transporturilor şi serviciilor;

45
Comisia de psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională;
Comisia de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
Comisia metodologică;
Comisia de deontologie şi disciplină.
Comisiile elaborează norme şi proceduri de control şi supervizare profesională în
domeniile proprii, aprobate de către Consiliul Colegiului, asigurând pregătirea
persoanelor cu atribuţii de control.
Preşedintele Colegiului are următoarele atribuţii:
a. reprezintă Colegiul în relaţiile cu alte organizaţii şi instituţii din ţară şi
din străinătate;
b. încheie convenţii şi contracte în numele Colegiului, cu aprobarea
Comitetului director;
c. convoacă şi conduce şedinţele Comitetului director, Consiliului
Colegiului şi Convenţiei naţionale;
d. ordonanţează cheltuielile bugetare ale Comitetului director.

Colegiul are filiale teritoriale, la nivel de judeţ şi în municipiul Bucureşti, a căror

foruri de conducere sunt Convenţia filialei, Comitetul filialei şi Preşedintele
filialei.
Convenţia filialei reprezintă forul de dezbatere al membrilor Colegiului, cu
domiciliul în zona respectivă, se întruneşte anual şi are următoarele atribuţii:
- dezbate problemele specifice ale practicii profesionale curente;
- aprobă raportul anual de activitate al comitetului filialei;
- alege şi revocă preşedintele şi membrii comitetului filialei;
- alege reprezentanţii pentru Convenţia naţională;
- propune candidaţi la funcţia de preşedinte al Colegiului şi de membru al
Comitetului director.
Comitetul filialei este structura de coordonare la nivel teritorial şi se află sub
autoritatea Comitetului director, fiind condus de un preşedinte şi constituit dintr-un
număr impar de membri, cu următoarele atribuţii:
- elaborează raportul anual de activitate şi, după aprobarea acestuia de convenţia
filialei, îl înaintează Comitetului director;
- informează membrii cu privire la hotărârile Colegiului;
- poate face propuneri de reprezentare la Convenţia naţională;
- poate face propuneri de candidaturi pentru preşedinte şi membrii Comitetului
director;
46
- controlează activitatea profesională a membrilor Colegiului din zona filialei
respective, pe baza mandatului dat de Comitetul director, şi avizează dosarele
psihologilor cu drept de liberă practică propuşi pentru activităţi de control;
- primeşte dosarele de atestare, verifică conformitatea lor şi le transmite
Comitetului director.

4. Managementul etic al profesiei

Problematica eticii profesionale a câştigat în ultimele decenii o deosebită

importanţă. O vreme s-a crezut că eficienţa unei organizaţii este dependentă
exclusiv de capacitatea acesteia de a se organiza după modelul birocratic weberian.
După birocratizare, s-a constatat faptul că o creştere a eficienţei se mai poate
obţine prin optimizarea calităţii relaţiilor umane (E. Mayo), impunându-se o nouă
paradigmă organizaţională a relaţiilor umane. În timpul nostru, o dimensiune ce
face diferenţa între diverse organizaţii este încrederea publicului. Or, încrederea se
dobândeşte treptat, printr-un bun manageriat etic al organizaţiei. Dacă moralitatea
serviciilor private a devenit un factor implicat în eficienţa firmelor sau
organizaţiilor, piaţa făcând diferenţele, în cazul serviciile publice, datorită condiţiei
lor de monopol, statul este cel obligat să intervină. În Japonia, spre exemplu, în
anul 1999 a fost emisă o Lege cu privire la moralitatea din serviciile publice, prin
care s-au stabilit înfiinţarea unui Comitet de etică al administraţiei naţionale,
desemnat de Guvern, supervizori pe probleme de etică în toate ministerele şi
agenţiile, a fost promulgat un cod etic al funcţionarilor publici şi s-a cerut
introducerea managementului etic în administraţia locală.
Aceeaşi preocupare o găsim şi la nivelul Uniunii Europene. În raportul de
monitorizare a României din anul 2005, Comisia Europeană solicită o intensificare
a luptei anticorupţie, implementarea transparentă, responsabilă şi strictă a tuturor
codurilor etice şi deontologice pentru funcţionarii publici, însoţită de o aplicare
consecventă a pedepselor penale. Sub astfel de presiuni au luat fiinţă codurile
deontologice pentru diverse profesiuni şi organizaţii.
Formularea unui cod etic nu rezolvă problemele, fiind necesare măsuri complexe
de management etic. Printre acestea se numără, alături de codurile de etică,
existenţa unor comisii sau comitete de etică, a codurilor disciplinare, auditul etic,
trainingul etic, consilieri pe probleme de etică, jurăminte profesionale etc., în
scopul creări unei culturi instituţionale de natură morală.
La nivelul psihologilor există Comisia de deontologie şi disciplină a Colegiului,
care manageriază conduita etică a practicienilor în baza Codului deontologic şi a
celui de procedură disciplinară, asigurând consultanţă în probleme de etică.

47
TEMA NR. 5. CODURILE DE ETICĂ

Codurile de etică au devenit în ultimul timp o parte componentă a paradigmei

profesionale. Vom prezenta în cele ce urmează:
- funcţiile codurilor de etică
- structura codurilor
- principiile lor de bază
- tipologia codurilor deontologice

1. Funcţiile codurilor de etică profesională

Primele coduri de etică au apărut în SUA începând cu mijlocul secolului trecut, dar
au fost extinse începând cu anii ’80. În România ele au început să apară după anii
’90, având un caracter mai mult orientativ, declarativ şi aspiraţional, dar au
proliferat după anul 2000, când au început să devină normative. Codurile de etică
nu au, în primul rând, o forţă juridică, ci mai ales una simbolică, deşi unele
reglementări pot fi prevăzute de lege; în general ele sunt menite a fi instrumente de
imagine şi persuasiune atât pentru membrii profesiei, cât şi pentru public, vizând
întărirea statusului profesiei, prin promovarea raţională a unui proiect profesional.
Reflectând asupra semnificaţiei posibile a codurilor etice, am putea identifica (fără
pretenţie exhaustivă) următoarele atribute (roluri, funcţii):
- ghidează comportamentul practicienilor în probleme morale;
- reglează disciplina profesională a membrilor;
- oferă un cadru axiologic comun, furnizând un model de comportament
dezirabil;
- protejează reputaţia profesională ca întreg, a membrilor profesiei de
imixtiuni externe, a publicului de practici greşite;
- asigură un cadru securizator, de ordine şi previzibilitate în acţiunea
profesională;
- contribuie la construirea climatului moral din instituţii;
- este un element distinct al identităţii profesionale sau organizaţionale;
- contribuie la întărirea sentimentului de apartenenţă la grup şi la menţinerea
coeziunii membrilor structurii profesionale
- legitimează o instanţă cu drept de control şi exerciţiu de putere.
Aşa stând lucrurile ne explicăm de ce tot mai multe organizaţii (profesionale sau
nu) se străduiesc să-şi articuleze coduri de etică. Totuşi, existenţa codurilor de etică
profesională nu este ferită de critici. Li se impută faptul că sunt nerealiste, generale
şi rigide (unele având o funcţie preponderent aspiraţională), că decontextualizează,

48
fiind irelevante pentru situaţiile complexe de viaţă, că limitează libertatea de
acţiune şi creativitatea, generând conformism, că sunt instrumente de control şi
exercitare a poziţiilor de putere de către elite, că sunt mijloace comode de mascare
a corupţiei, că sunt inutile, căci cel care are conştiinţa profesională oricum îşi va
face datoria, iar cel care nu o are nu o va dobândi prin cod etc. Nu negăm astfel de
obiecţii; diversele coduri au şi astfel de limite, dar situându-ne pe o paradigmă de
tip utilitarist, putem constata, din cele enumerate mai sus, că plusurile sunt,
oricum, mai numeroase decât minusurile. Datoria, nu este, aşa cum am constatat la
Kant, o problemă de cod, ci de autonomie a voinţei, o problemă de conştiinţă, or
un cod poate ajuta conştiinţa în deciziile sale, chiar dacă nu o poate suplini. Cred
că semnificaţia majoră a oricărui cod constă, în primul rând, în apelul la
dimensiunea morală a profesiei; în rest, limitele punctuale pot fi depăşite. În al
doilea rând, atunci când ele sunt bine construite, oferă o bază pentru codificarea
responsabilităţilor profesionale şi pentru clarificarea deciziilor, prin cadrul moral
comun al bunelor practici.

2. Funcţiile codurilor de etică profesională

Moralitatea unei societăţi poate fi înţeleasă prin sistemul valorilor şi regulilor

morale omologate de acea societate. Codurile etice sunt parte a acestui sistem. Ele
cuprind, în general, valori, principii şi reguli morale particulare.
Valorile morale sunt idealuri sau aspiraţii ideale, niciodată complet tangibile, ce
structurează universul axiologic. Taxonomiile acestora sunt extrem de variate fiind
foarte greu de realizat un inventar complet. În general, codurile postulează ca
valori demnitatea, autonomia, dreptatea, responsabilitatea, onestitatea, integritatea,
loialitatea, bunăvoinţa, grija, respectul, toleranţa, diversitatea etc.
Principiile morale sunt prescripţii sau interdicţii foarte generale, care ne spun ce să
facem pentru a ne apropia de aceste idealuri. De exemplu, dreptatea e o valoare
morală a societăţii, dar ea, ca atare, nu ne spune ce să facem pentru a o înfăptui.
Principiul dreptăţii ne furnizează un asemenea standard normativ foarte general:
"Tratează-i egal pe egali şi inegal pe inegali" (referindu-ne la inegalitatea sau
egalitatea de merit); principiul dreptăţii ne cere să distribuim după merit dacă vrem
să fim drepţi, să nu discriminăm, să nu părtinim în genere.
O regulă morală particulară e o obligaţie sau interdicţie ce normează un set de
acţiuni care ţin de un domeniu particular, de exemplu de medicină, exemplu regula
ca fiecare cetăţean să aibă un acces echitabil la o asistenţă medicală de bază e o
regulă particulară a dreptăţii.
Principiile etice sunt norme care apără valorile etice, iar regulile morale
particulare sunt specificări ale principiilor pentru un anumit domeniu de activitate.
Specificul regulii morale (spre deosebire de o regulă tehnologică sau de
oportunitate) constă în faptul că este impusă de societate prin sancţiuni specifice,
încălcarea ei atrăgând sentimentul de culpabilitate, oprobriul opiniei publice sau
49
chiar sancţiuni juridice (atunci când regula morală e formalizată juridic).
Respectarea regulilor morale e importantă tocmai pentru că asigură protejarea
acestor valori care sunt vitale pentru garantarea bunei funcţionări a societăţii.
În finalul acestui paragraf, semnalăm dependenţa formei codurilor deontologice de
ansamblul tradiţiilor social istorice. Cu toate tendinţele de globalizare şi
uniformizare a prescripţiilor normative, chiar din definirea codurilor pot fi sesizate
modelele subiacente: modelul de tip paternalist, ce califică deontologia ca
„disciplină pentru studiul normelor profesionale”, aşa cum procedează codul
medicilor italieni (Fineschi et al., 1997, ap. ), sau ca „o problemă de atitudine
corectă şi ca prescriere a unui anumit comportament” (Dickenson, 1999, ap. C.
Gavrilovici et al. “Paternalism şi autonomie în practica medicală a unei societăţi în
tranziţie”, în Bogdan Olaru (coord.), Controverse etice în epoca biotehnologiilor,
2008, p.70.), aşa cum este înţeleasă în modelul liberal, specific SUA şi Europei de
Vest. Cele două modele, paternalist sau liberal, se structurează în raport cu
greutatea specifică acordată termenilor relaţiei profesionist – client; dacă în
modelul paternalist, prezent în bună măsură în spaţiul nostru, profesionistul
(psihologul, medicul) are greutate mai mare (tatăl raţional, cunoscător – fiul
ascultător, dar neştiutor), în cel liberal, clientul are greutatea specifică mai mare
(modelul comercial, clientul nostru, stăpânul nostru).

3. Principiile de bază ale codurilor etice şi reguli aferente

Majoritatea codurilor etice sunt fundamentate pe anumite principii morale larg

recunoscute. Dintre acestea, V. Mureşan (2007) inventariază următoarele:
Principiul respectului demnităţii : Trebuie să respectăm fiinţa umană ca valoare
supremă; adică să nu o tratăm niciodată doar ca mijloc, ci întotdeauna ca
depozitara unei valori intrinseci supreme. Principiul demnităţii omului subliniază
statutul special, superior, al fiinţelor umane în natură. Demnitatea fiinţei umane e
dată de libertatea sa, de autonomie, de capacitatea de a raţiona, de capacitatea de a
fi responsabilă. Drepturile fundamentale ale omului exprimă şi protejează
demnitatea umană.
Principiul respectului autonomiei: conform căruia trebuie să recunoaştem şi să nu
împiedicăm manifestarea capacităţii persoanelor de a-şi hotărî liber propriile
alegeri şi de a acţiona fără interferenţa altora pe baza propriului sistem de valori şi
credinţe. Sub principiul autonomiei intră, de pildă, datorii morale sau drepturi
privind libertatea, intimitatea, confidenţialitatea, sinceritatea, consimţământul în
cunoştinţă de cauză. În practica psihologică, acest principiu generează regulile
confidenţialităţii, consimţământului informat şi dreptul clientului de a refuza sau
întrerupe terapia. În legătură cu obţinerea consimţământului informat tradiţiile şi
legislaţiile sunt diferite; în timp ce în Olanda se prevede legal necesitatea absolută
a obţinerii consimţământului chiar şi pentru internarea pacienţilor autişti sau a
celor cu senilitate avansată, în majoritatea sistemelor Europei de Sud şi Sud-Est,

50
consimţământul familiei poate înlocui refuzul pacientului în tratarea bolilor psihice
(B. Olaru, p. 73).
Principiul dreptăţii : Trebuie să distribuim echitabil (nepărtinitor) bunurile şi
serviciile din domeniul evaluat, să nu discriminăm persoanele, să le apreciem după
merit, nevoi, contribuţie, responsabilitate, ţinând cont de resursele disponibile.
Principiul egalităţii : Trebuie acţionat pentru asigurarea egalităţii şanselor pentru
toate persoanele şi eliminarea oricăror forme de discriminare.
Principiul binefacerii (beneficence): conform căruia persoanele au obligaţia să
promoveze acele interese care sunt importante şi legitime, punând în balanţă
beneficiile, daunele şi riscurile în vederea obţinerii celui mai mare beneficiu net.
Principiul binefacerii susţine şi el un număr de reguli morale specifice: a proteja şi
a apăra drepturile altora; a preveni daunele produse altora; a îndepărta condiţiile
care vor cauza daune altora; a ajuta persoane cu dizabilităţi; a ajuta persoanele
aflate în pericol, a servi interesul public etc. În domeniul medical (şi în cel
psihologic), acest principiu intră deseori în conflict cu principiul autonomiei
pacientului (clientului). Soluţia este deseori prinsă în clişee culturale. Mă refer aici
la situaţii în care specialistul cunoaşte binele pacientului şi doreşte să acţioneze
conform principiului binefacerii, dar pacientul (clientul) îl refuză. Situaţia se
complică şi mai mult atunci când avem de-a face cu pacienţi care nu posedă
discernământ (cu afecţiuni psihice sau copii). Relevant pentru această situaţie este
următorul caz, celebru în justiţia britanică: un pacient în vârstă de 68 de ani cu
schizofrenie paranoidă şi halucinaţii, care se credea un faimos chirurg vascular,
refuză tratamentul propus de un chirurg vascular autentic, care îl trata de cangrenă
la unul din membrele inferioare. Ca expresie limită a recunoaşterii autonomiei
pacientului a fost considerat „competent mintal”, recunoscându-i-se dorinţa
(Ibidem, p.72).
Acest principiu este deseori îngemănat cu cel al evitării răului, sub formula
economică a mini-maxului: minimizarea răului şi maximizarea binelui.
Principiul nefacerii răului (nonmaleficence): conform căruia persoanele trebuie să
nu facă acele acte care e probabil să cauzeze mai multe daune decât beneficii
(„Înainte de orice, nu face răul” - Primum non nocere).
Principiul integrităţii : Trebuie să protejăm de orice ingerinţă externă o sferă de
valori şi însuşiri intangibile, prin care indivizii umani îşi identifică felul lor
esenţial de a fi sau a munci şi care, dacă sunt afectate, se pune în pericol chiar
identitatea indivizilor umani. Principiul integrităţii are sensuri multiple. Referirea
la integritate stabileşte limitele intervenţiei biomedicale în corpul uman, a
intervenţiei politice şi administrative în viaţa comunităţii profesionale, protejând o
„sferă privată” văzută ca „o zonă personală de neatins, în care individul e apărat de
graniţele trasate în faţa intervenţiilor permise asupra autonomiei şi demnităţii
persoanei umane” (J. Rendtorff). Integritatea personală se referă la obligaţia de a
nu interveni peste dreptul persoanelor de a-şi păstra secrete datele personale, de a-
şi proteja viaţa privată etc. Există o sferă a vieţii personale în care nici un străin nu
51
trebuie să aibă dreptul să intervină. Ziariştii spun că această non-intervenţie trebuie
să aibă limite în cazul persoanelor aflate într-un serviciu public atunci când
„interesul public” o cere. E un caz de surclasare a principiului prima facie al
integrităţii de principiul dreptăţii. Integritatea fizică se referă la protejarea sănătăţii
fizice, la dreptul de a decide propria moarte, la dreptul la viaţă, la interdicţia de a
manipula zestrea genetică a omului. Integritatea socială şi economică a persoanei
se referă la dreptul celor vulnerabili şi slabi de a beneficia de un minimum de
protecţie socială. A respecta integritatea economică a celor săraci înseamnă a nu
sfida dreptul acestora de a beneficia de un minimum de asistenţă socială.
Integritatea morală se referă la virtuţile de bază ale caracterului, la credinţele şi
valorile profunde care dau identitate unei persoane morale. Dacă un om crede în
valorile creştinismului, ale islamismului sau ale comunismului, aceste convingeri
fundamentale, care structurează felul său de a fi şi a trăi, trebuie respectate.
Integritatea juridică se referă la faptul că judecătorii trebuie să îşi bazeze deciziile
pe imparţialitate, acordând fiecărui om „un respect egal”. Dacă se intervine din
afară cu presiuni politice pentru a încălca imparţialitatea în judecată, atunci
înseamnă că s-a încălcat principiul integrităţii juridice.
Principiul precauţiei : Nu trebuie să acţionăm în modalităţi care pot fi dăunătoare
în viitor chiar şi în condiţiile în care nu putem prezice exact care vor fi daunele şi
cine vor fi cei afectaţi. Trebuie să luăm în considerare în cercetarea ştiinţifică
toate consecinţele conceptibile (pe baza datelor ştiinţei), chiar şi pe acelea care par
a fi foarte improbabile.
Principiul solidarităţii : Trebuie să acţionăm astfel încât să împărtăşim atât
avantajele cât şi poverile, în mod egal şi drept. Comunitatea are obligaţia de a
participa la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura singure nevoile sociale.
Principiul vulnerabilităţii : Trebuie să avem grijă de cei vulnerabili, cei a căror
autonomie, demnitate sau integritate e posibil să fie ameninţate.
Principiul dublului efect : E moral să faci o acţiune care are consecinţe
previzibile bune, dar şi rele (deci producerea unui rău e justificată moral) dacă sunt
îndeplinite următoarele patru condiţii: 1) acţiunea nu e rea în sine ; 2) consecinţa
bună e intenţionată iar cea rea e neintenţionată, dar previzibilă ; 3) consecinţa rea
nu e un mijloc în producerea consecinţei bune ; 4) există un temei serios pentru
acceptarea riscului consecinţei rele. (De exemplu, un bombardament care
intenţionează să ucidă civili pentru a teroriza inamicul şi a scurta războiul este o
acţiune imorală. Dar un bombardament care urmăreşte numai ţinte militare,
ştiindu-se însă că sunt previzibile şi pierderi civile colaterale, e permis moral).
Principiul subsidiarităţii : Cei aflaţi pe poziţii de autoritate trebuie să recunoască
dreptul indivizilor de a participa la deciziile care-i afectează direct, în acord cu
principiul respectului demnităţii şi cu responsabilitatea lor pentru maximizarea
binelui comun.
Principiul publicităţii : Regulile morale acceptabile, ca şi temeiurile justificării
lor, trebuie să fie cunoscute şi recunoscute de toţi cei implicaţi (să fie publice).
52
Aceasta ar fi osatura principială a diverselor coduri etice, care accentuează anumite
valori şi principii în funcţie de specificul domeniului vizat. În ultima perioadă
există tot mai frecvente preocupări pentru stabilirea unor principii etice universale
(vezi site-ul The Universal Ethics Project sub egida UNESCO, sau Declaraţia
Universală a Principiilor Etice pentru Psihologi – Anexa 14). În opinia lui
Valentin Mureşan (2007) se conturează în prezent patru grupe de probleme care
cer o regândire a valorilor noastre morale în condiţiile istorice actuale. Prima ar fi
necesitatea unei modificări a viziunii pe care o avem privind relaţiile noastre cu
natura (omul trebuie să se perceapă ca parte a naturii, să nu o mai trateze doar
instrumental, ci ca un scop în sine, orice „exploatare” egoistă a acesteia fiind o
acţiune împotriva omului însuşi). A doua vizează o temă neoaristotelică, ce pare a
înlocui tradiţionalele abordări de tip utilitarist: a redefini ce înseamnă o viaţă
fericită, ce este „binele omului”. Concepţia consumeristă îngustă a acumulării de
bogăţie materială ar trebui înlocuită cu o perspectivă „holistică” pluridimensională.
A treia se referă la reconceptualizarea relaţiei dintre individ şi societate, prin
compatibilizarea valorilor autonomiei individuale şi a celor ce ţin de binele comun.
În fine, e vorba de inevitabila temă a dreptăţii.

4. Tipuri de coduri etice

Există o uriaşă varietate de modalităţi de compunere a codurilor etice, în raport cu

specificul profesional, cu tradiţiile culturale şi cu intenţiile specifice urmărite.
Coduri fundamentate pe „drepturi”. Unele coduri etice sunt fundamentate nu pe
principiile morale de mai sus, ci pe „drepturi”, care sunt numite ad hoc „principii
etice”. Printre aceste „drepturi fundamentale” se numără respectul pentru:
- viaţa umană;
- demnitatea şi integritatea umană a persoanei;
- democraţie, domnia legii;
- prohibirea tratamentelor inumane sau degradante;
- diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă;
- libertatea de expresie şi informare;
- proprietate şi proprietatea intelectuală;
- mediul înconjurător;
- asigurarea sănătăţii;
- viaţa privată, datele personale şi datele genetice;
- libertate şi securitate etc.

53
Această interpretare e confirmată şi de structura Cartei Drepturilor Fundamentale
a Uniunii Europene (vezi Anexa 13), adoptată în decembrie 2007 la Lisabona, în
care se urmăreşte fundamentarea sistemului drepturilor pe patru „valori comune”,
universale şi indivizibile, anume demnitatea, libertatea, egalitatea şi solidaritatea,
cu precizarea că „demnitatea persoanei umane nu este numai un drept fundamental
în sine, ci constituie baza reală a drepturilor fundamentale”.

Coduri etice bazate pe un singur principiu. Codul canadian al cercetării ştiinţifice

este întemeiat pe un singur principiu, principiul demnităţii umane, din care se
deduc apoi o serie de „obligaţii etice”: respectarea consimţământului informat şi
liber; respectul faţă de persoanele vulnerabile; respectarea intimităţii şi
confidenţialităţii; respectul pentru dreptate; cântărirea vătămărilor şi beneficiilor;
minimizarea daunelor; maximizarea beneficiilor (Ethical Conduct for Research
Involving Humans, Medical Research Council of Canada, et alia, June, 2003).
La fel procedează şi legea românească menită să reglementeze buna conduită în
cercetarea ştiinţifică (Legea nr. 206/27.05.2004 – Anexa 11), care sugerează
înfăptuirea unui cod etic al cercetării bazat tot pe un singur principiu: „Respectul
faţă de fiinţa umană şi demnitatea umană, precum şi faţă de suferinţa animalelor,
care trebuie prevenită sau redusă la minimum”; mai mult chiar, e vorba şi de
„ocrotirea şi refacerea mediului natural şi a echilibrului ecologic, asigurându-se
protecţia acestora faţă de eventualele agresiuni produse de ştiinţă şi tehnologie”.
Din acest principiu, care e, de fapt, un principiu al respectului demnităţii în sens
larg, se deduc apoi o serie de „proceduri de aplicare a principiului”.

Coduri etice bazate pe mai multe principii. Un exemplu de cod etic bazat pe trei
principii morale este tocmai Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de
liberă practică din România (Anexa 4). Principiile sunt: principiul demnităţii, al
responsabilităţii şi al integrităţii. Se consideră că acestea definesc esenţa etosului
profesiei de psiholog. Sub fiecare principiu se adună apoi o sumă de „reguli”
specifice. Se continuă cu „standarde etice generale” (cu privire la profesie, la
relaţiile cu alţii, la confidenţialitate în exercitarea profesiei, etc.) În fine, se adaugă
„standarde specifice” (în terapie şi consiliere, în diagnoză etc.). La fel se prezintă
lucrurile şi în codul etic al psihologilor americani şi în Declaraţia de Principii
etice a Asociaţiei Europene de Psihoterapie (vezi Anexa 8).
În privinţa codurilor deontologice în psihologice există iniţiative ale Uniunii
Internaţionale a Ştiinţelor Psihologice de a crea o „Declaraţie universală a
principiilor etice pentru psihologi” (Anexa 14) , care este justificată astfel:

„Psihologia ca disciplină organizată şi responsabilă dezvoltă coduri de etică pentru

a îndruma membrii săi spre a se comporta respectuos, competent şi adecvat atunci
când se implică în cercetare, predare şi practică. Unele coduri sunt bazate pe
54
principii, valori şi standarde clar articulate, în timp ce altele sunt bazate pe reguli,
reglementări şi recomandări. Există uriaşe variaţii în ceea ce priveşte forma,
conţinutul, utilitatea şi rata de dezvoltare a codurilor etice în psihologie. De
exemplu, unele coduri oferă o formulare a principiilor morale care ajută psihologul
să rezolve dilemele etice, pe când altele nu. Ca rezultat, psihologii din diferite
colţuri ale lumii beneficiază de niveluri diferite de sprijin şi îndrumare în tot ceea
ce întreprind. De unde rezultă că persoanele şi popoarele din aceste colţuri ale
lumii beneficiază de grade diferite de protecţie în faţa relei utilizări a psihologiei”
(J. Gauthier, ap. V. Mureşan, 2007).

Aşa a apărut nevoia dezvoltării unei declaraţii universale a principiilor etice

pentru psihologi cu scopul dublu de:
1) a furniza un set de principii morale generice pentru a ghida asociaţiile de
psihologi din lumea întreagă în dezvoltarea şi revizuirea propriilor coduri etice
2) a oferi un standard universal prin raportare la care să evaluăm progresul
înregistrat de psihologie în lume sub aspect moral.
Aşa cum se vede, după o perioadă de explozie şi de cultivare a diversităţii, s-a
ajuns la situaţia în care se resimte nevoia restrângerii acestei pulverizări în jurul
unui număr mic de valori comune ale profesiei, privită la nivel global, care să dea
senzaţia apartenenţei la un spaţiu moral comun (Codes of Ethics of International
Organizations).

55
TEMA NR. 6. CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE PSIHOLOG
CU DREPT DE LIBERĂ PRACTICĂ.

În această temă vom analiza exigenţele Codului deontologic al profesiei de

psiholog, normele Codului disciplinar şi vom încheia cu prezentarea principilor
etice pentru psihologi cuprinse în „Declaraţia Universală”.

1. Structura codului deontologic

Codul deontologic este definit ca fiind „un sumum de principii şi standarde etice
de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi care instituie
regulile de conduită ale psihologului cu drept de liberă practică”.
Rolul său este acela de a oferi „o bază consensuală pentru luarea de atitudine
colectivă împotriva unor eventuale comportamente apreciate a încălca principiile
eticii profesionale”. Valoarea sa normativă este restrânsă doar la activitatea
profesională, comportamentul personal al psihologului putând fi luat în discuţie
numai dacă este de o asemenea natură încât să aducă prejudicii profesiei de
psiholog.
Codul este structurat în trei părţi distincte. În prima parte sunt enunţate cele trei
principii şi regulile impuse de către fiecare principiu; partea a doua cuprinde şapte
standarde etice generale, iar ultima parte, patru standarde specifice. Iată, sintetic
structura codului:
Principii:
I. Respectarea drepturilor şi demnităţii oricărei persoane
II. Responsabilitate profesională şi socială
III. Integritate profesională

Standarde etice generale:

IV. Standarde de competenţă
V. Standarde cu privire la relaţiile umane
VI. Standarde de confidenţialitate
VII. Standarde de conduită colegială
VIII. Standarde de înregistrare, prelucrare şi păstrare a datelor
IX. Standarde de onorarii şi taxe
X. Standarde pentru declaraţii publice şi reclamă

56
Standarde specifice:
XI. Educaţie şi formare
XII. Terapie şi consiliere
XIII. Evaluare şi diagnoză
XIV. Cercetare ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor
XV. Dispoziţii finale

2. Principiile şi regulile derivate

Cele trei valori fundamentale care definesc profesiunea de psiholog, luând în cod
forma unor principii, sunt: respectul demnităţii persoanei, responsabilitatea şi
integritatea. Le vom prezenta succint.

I. Principiul respectării drepturilor şi demnităţii persoanei vizează, kantian,

aprecierea valorii înnăscute a fiinţei umane indiferent de cultură, naţionalitate,
etnie, culoare sau rasă, religie, sex sau orientare sexuală, statut marital, abilităţi
fizice sau intelectuale, vârstă, statut socio-economic sau orice altă caracteristică
personală, condiţie sau statut; cu alte cuvinte, persoana, ca fiinţă autonomă, este
scop în sine şi trebuie tratată ca atare, niciodată numai ca mijloc.
Regulile subordonate acestui principiu normează respectul faţă de trăirile,
experienţele, cunoştinţele, valorile, ideile, opiniile şi opţiunile celorlalţi, fără nicio
deosebire pe criterii de cultură, naţionalitate, etnie, rasă, religie, sex sau orientare
sexuală. Atât prin atitudine, cât şi prin limbaj, psihologii vor face dovada
respectului necondiţionat al persoanei, refuzând să participe la activităţi şi practici
ce nu respectă drepturile legale, civile, ori morale ale celorlalţi. Psihologii vor
refuza să consilieze, să educe ori să furnizeze informaţii oricărei persoane care,
după opinia lor, va utiliza cunoştinţele şi îndemânarea dobândite pentru a viola
drepturile fundamentale ale omului. Ca dovadă a respectului autonomiei persoanei,
psihologul se va asigura de consimţământul informat şi liber al clientului, fără a-i
viola spaţiul privat în absenţa unei permisiuni clare din partea acestuia.
II. Principiul responsabilităţii profesionale şi sociale solicită din partea
psihologului o maximă responsabilitate pentru starea de bine a oricărui individ,
familiei, grupului ori comunităţii faţă de care îşi exercită rolul, această preocupare
incluzându-i atât pe cei direct cât şi pe cei indirect implicaţi. În numele
autonomiei, psihologii vor respecta dreptul persoanei de a sista, fără nicio
justificare, participarea sa la serviciul furnizat, în calitate de client, sau la activităţi
de cercetare ştiinţifică, în calitate de subiect.
Psihologii vor promova şi facilita dezvoltarea ştiinţifică şi profesională a
angajaţilor, a celor supervizaţi, studenţilor, participanţilor la programe de formare
profesională etc. Ca datorie profesională, psihologii vor contribui la dezvoltarea
57
psihologiei ca ştiinţă şi a societăţii în general, vor susţine rolul psihologiei ca
disciplină în faţa societăţii şi vor promova şi menţine cele mai înalte standarde ale
disciplinei, sesizând Colegiului Psihologilor cazurile de abatere de la normele de
etică şi deontologie profesională, dacă rezolvarea informală, amiabilă, a situaţiei
nu a fost posibilă. Datoria lor este de a respecta legile şi reglementările societăţii,
comunităţii în care activează, iar dacă legile sau reglementările intră în conflict cu
principiile etice, psihologul va face tot posibilul să respecte principiile etice.
Psihologii nu vor contribui şi nu se vor angaja în cercetare sau orice alt tip de
activitate care contravine legilor umanitare internaţionale şi nu vor furniza servicii
psihologice care contravin eticii profesionale. În cadrul lor de competenţă
profesională, psihologii vor decide alegerea şi aplicarea celor mai potrivite metode
şi tehnici psihologice, răspunzând personal de alegerile şi consecinţele acţiunilor
lor.

III. Principiul integrităţii profesionale solicită psihologilor cel mai înalt grad de
integritate morală şi profesională în toate relaţiile lor. Este de datoria psihologului
să prezinte onest pregătirea, competenţele, calificările atestate, afilierea şi
experienţa profesională oriunde se află în relaţii profesionale şi să nu permită sau
să tolereze practicile incorecte şi discriminatorii, onorând toate promisiunile şi
angajamentele asumate prin orice tip de convenţie. Dacă apar situaţii de forţă
majoră, psihologii vor informa şi vor oferi explicaţii complete şi sincere părţilor
implicate, promovând acurateţea, obiectivitatea, onestitatea şi buna-credinţă în
activităţile lor profesionale. În numele onestităţii şi obiectivităţii, psihologii vor
evita să ofere recompense exagerate pentru a motiva un individ sau un grup să
participe într-o activitate care implică riscuri majore şi previzibile, vor evita
relaţiile multiple (cu clienţii, subiecţii, angajaţii, cu cei supervizaţi, cu studenţi sau
persoane aflate în formare) şi alte situaţii care pot prezenta un conflict de interese
sau care pot reduce capacitatea lor de a fi obiectivi şi imparţiali. De asemenea, vor
evita să participe la activităţi care pot cauza daune imaginii psihologilor sau
psihologiei ca profesie. Psihologii vor fi reflexivi, deschişi şi conştienţi de limitele
lor personale şi profesionale şi nu vor participa la niciun fel de practici care pot
viola libertatea individuală sau integritatea fizică sau psihologică a oricărei
persoane.
3. Standarde etice generale

3.1. Standardele de competenţă solicită cunoaşterea şi asumarea limitelor

competenţelor, prezentarea lor onestă, oferirea de servicii psihologice numai în
raport cu aceasta, datoria ridicării permanente a standardelor profesionale, apelul la
consultanţă, obiectivitate, limitarea activităţii în caz de afectare a competenţei.
3.2. Standardele cu privire la relaţiile umane vizează respectul şi preocuparea faţă
de binele clienţilor, minimizarea răului atunci când el este inevitabil, evitarea
hărţuirii, abuzului, a relaţiei multiple, consimţământul în caz de relaţii cu terţi,
nonexploatarea sau abuzul de autoritate, neintrarea în rol în diverse situaţii,
58
urgentarea consimţământului, asigurarea şi delegarea acestuia, asigurarea
continuităţii serviciului, recunoaşterea dreptului clientului de a opri sau refuza
serviciul.
3.3. Standardele de confidenţialitate solicită protejarea confidenţialităţii, stabilind
limitele şi excepţiile, condiţiile utilizării informaţiilor şi ale încetării
confidenţialităţii.
3.4. Standardele de conduită colegială solicită respect, onestitate, corectitudine,
loialitate şi solidaritate, evitarea denigrării şi a concurenţei neloiale, contactul
suportiv, sprijin şi atenţionare colegială, conduitele în acord cu standardele
profesionale.
3.5. Standarde de înregistrare, prelucrare şi păstrare a datelor solicită obţinerea
permisiunii clienţilor/subiecţilor sau a reprezentanţilor lor legali înainte de a
efectua înregistrări audio, video sau scrise în timpul furnizării serviciilor sau în
cercetare, colectarea numai acelor date care sunt relevante pentru serviciul oferit,
protejarea informaţilor şi păstrarea acestora numai cu acordul clienţilor,
transferarea lor către un alt psiholog numai cu consimţământul neechivoc al
clientului şi distrugerea lor dacă nu se impune transferarea.
3.6. Standardele de onorarii şi taxe stipulează dreptul psihologilor de a primi
onorarii sau salarii negociate liber pentru serviciile prestate, cu stabilirea
cuantumului şi a modalităţilor de plată, cu dreptul de renegociere în funcţie de
situaţie; se solicită stabilirea unui onorariu proporţionat cu valoarea serviciului
oferit, fără a exploata beneficiarul.
3.7. Standardele pentru declaraţii publice şi reclamă solicită onestitate în
publicitate, fără atacuri la alţi colegi, cu marcatori de indicare clară a publicităţii.
Psihologii vor clarifica dacă acţionează ca simpli cetăţeni, ca membrii ai unor
organizaţii sau grupuri specifice, atunci când dau declaraţii sau când sunt implicaţi
în activităţi publice. Atunci când psihologii oferă informaţii, exprimă puncte de
vedere pe teme profesionale şi fac declaraţii publice prin mijloace de informare în
masă, publicaţii de specialitate sau în format electronic, se vor asigura că acestea
se înscriu în limitele competenţelor profesionale şi nu contravin prevederilor
prezentului Cod. Psihologii îşi asumă responsabilitatea deplină pentru apariţia lor
publică, care trebuie să fie în acord cu principiile şi standardele din prezentul cod.
Psihologii vor oferi informaţii corecte referitoare la: experienţa şi calificarea lor,
titlurile academice, lucrările publicate şi rezultatele studiilor lor, statutul
profesional şi afilierea la diferite organizaţii, serviciile pe care le acordă şi calitatea
acestora şi taxele percepute.

4. Standarde specifice

4.1. Standardele de educaţie şi formare solicită psihologului preocupare pentru

calitatea programelor de formarea profesională, atât a celor de formare iniţială cât
şi a celor ulterioare, evitate fiind relaţia multiplă (profesor şi terapeut), hărţuirea şi
59
relaţiile sexuale cu studenţi sau supervizaţi, abuzul de autoritate, umilirea,
ameninţarea integrităţii (toate redundante, fiind amintite deja); ca exigenţă nouă,
interzicerea formării persoanelor lipsite de pregătire profesională în tehnici
speciale (de ex. hipnoză, biofeedback, tehnici avansate de testare etc.)
4.2. Standardele de terapie şi consiliere revin (redundant) asupra
consimţământului informat, asupra limitelor confidenţialităţii, transferul
înregistrărilor, precizarea clientului, refuzul relaţiilor sexuale cu clientul şi cu
persoanele apropiate clientului („rude, prieteni, alţi cunoscuţi”) şi nu vor încheia
terapia pentru a nu intra sub incidenţa acestui standard (cel puţin 2 ani de
interdicţie postterapie, cu „dovada” (!) absenţei exploatării), refuzul acceptării în
terapie a persoanelor cu care a întreţinut relaţii sexuale.
Sunt precizate, de asemenea, condiţiile încheierii terapiei (absenţa beneficiilor,
posibilitatea producerii daunelor, apariţia riscului relaţiei multiple, agresiuni din
partea clientului sau la solicitarea acestuia, boala, indisponibilitatea psihologului şi
plasarea clientului.
4.3. Standardele de evaluare şi diagnoză solicită susţinerea ştiinţifică a acestor
demersuri, cu instrumente adecvate (actualitate, validitate, fidelitate, etalonare pe
populaţie, însoţite de manual), respectând legislaţia privind drepturile de autor şi
proprietate intelectuală. Se revine şi aici asupra consimţământului informat,
confidenţialităţii rezultatelor, securizarea instrumentelor, responsabilitatea
activităţii.
4.4. Standardele de cercetare ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor solicită
promovarea rigorilor metodologiilor moderne, consimţământul informat atât pentru
desfăşurarea cercetării, cât şi pentru înregistrările audio-video sau transmiterea
datelor, excluderea manipulărilor prin compensaţii, evitarea producerii suferinţei în
cazul cercetării pe animale şi evitarea abuzului de status. Tot la acest capitol sunt
incriminate fabricarea şi falsificarea datelor, plagiatul, deturnarea fondurilor,
neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, lipsa de obiectivitate în evaluări etc.
În dispoziţiile finale (cap. XV) se atrage atenţia asupra obligativităţii
cunoaşterii şi aplicării prevederilor codului ca o condiţie a recunoaşterii
profesionale, necesitatea cooperării cu Comisia de Deontologie şi Disciplină a
Colegiului Psihologilor din România, atât în supervizarea conduitelor etice cât şi în
promovarea lor, refuzul cooperării atrăgând violarea prevederilor Codului şi prin
urmare sancţionarea psihologilor în cauză în conformitate cu Codul de procedură
disciplinară.
Pentru a menţine relevanţa şi actualitatea codului, acesta este revizuit de Comisia
de Deotologie şi Disciplină a Colegiului Psihologilor din România după o perioadă
de 4 ani sau atunci când situaţia o impune. Această precizare subliniază caracterul
istoricizant al reglementărilor şi nevoia de perfectibilitate. Pentru ca acţiunea de
actualizare şi ameliorare a codului să nu fie o simplă formalitate birocratică,
asumată de o anume comisie, sugerez necesitatea unor dezbateri, deliberări,
reformulări în lumina exigenţelor izvorâte din practica psihologică; din păcate, nu
60
prea avem acest exerciţiu al implicării şi reflecţiei critice, dar, conştientizând acest
fapt, avem şanse să corectăm situaţia.
5. Procesul de luare a unei decizii etice

Codul deontologic formulează şi unele recomandări privind procedurile deciziei

etice, subliniind ideea că toate componentele codului, cele 3 principii şi
standardele (7 generale + 4 specifice) trebuie să fie luate în considerare pentru
luarea unei decizii, atunci când suntem în faţa unei dileme, principiile fiind
ordonate în concordanţă cu greutatea lor.
Paşii de bază sugeraţi în luarea unei decizii etice (Canadian Psychological
Association ) sunt:
1. Identificarea aspectelor şi practicilor relevante etic
2. Elaborarea alternativelor posibile
3. Analiza probabilităţii riscurilor şi beneficiilor de scurtă durată, de lungă
durată şi a celor în derulare (prezente) pentru fiecare alternativă de acţiune asupra
individului / grupului implicat şi de asemenea probabilitatea de a afecta clientul,
familia sau colegii clientului, instituţia în care este angajat clientul, studenţii,
participanţii la cercetare, disciplina, societatea.
4. Alegerea celei mai bune direcţii de acţiune după aplicarea conştientă a
principiilor şi standardelor acestui Cod.
5. Evaluarea rezultatelor acţiunii alese.
6. Asumarea responsabilităţii pentru consecinţele acţiunii, incluzând corectarea
consecinţelor negative, dacă se poate, ori reangajarea în procesul de luare a
deciziei dacă situaţia etică nu a fost soluţionată.

Se recomandă consultarea colegilor sau persoanelor avizate (ex. Comisia de

deontologie şi disciplină a Colegiului) pentru clarificări (o reflectare a maturităţii
profesionale), decizia şi responsabilitatea aparţinându-i psihologului.
În finalul codului sunt oferite definiţii unor termeni ca: psiholog, client, subiecţi,
ceilalţi, drepturi legale, morale, discriminare, hărţuire sexuală, psihologie, relaţie
multiplă, exploatarea clientului.
Normele eticii profesionale rămân simple deziderate în situaţia în care nu sunt
stabilite explicit sancţiuni pentru încălcarea lor. Este motivul pentru care Codul
deontologic al profesiunii de psiholog este însoţit de un Cod de procedură
disciplinară.

61
6. Codul de procedură disciplinară

Codul de procedură disciplinară (Anexa 6) stabileşte sancţiunile şi modul lor de

administrare în cazul abaterilor de la reglementările Colegiului Psihologilor.
Codul de procedură este structurat pe opt capitole:
I. Dispoziţii generale
II. Răspunderea disciplinară
III. Procedura cercetării prealabile
IV. Judecarea abaterilor disciplinare
V. Aplicarea sancţiunilor disciplinare
VI. Contestarea sancţiunilor disciplinare
VII. Medierea litigiilor
VIII. Dispoziţii finale

În cele ce urmează vom încerca să analizăm critic conţinutul acestui cod în ideea
cunoaşterii, înţelegerii, asumării şi ameliorării lui.

În Cap. I. Dispoziţii generale se precizează faptul că psihologul răspunde

disciplinar pentru:
- nerespectarea reglementărilor legale în vigoare referitoare la exercitarea
profesiei;
- nerespectarea Codului deontologic al profesiei;
- nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de Colegiul Psihologilor;
- pentru orice fapte de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei.

În Cap. II. Răspunderea disciplinară, sunt stipulate trei categorii de abateri (art.2
(1):
- abatere disciplinară;
- abatere deontologică;
- abatere profesională.

(Limite: Aici încep ambiguităţile, datorită, în primul rând, absenţei unei definiţii
pentru fiecare categorie de abatere. Sancţiunile sunt disciplinare, iar în categoria
abaterilor avem alături de abateri disciplinare încă două categorii. Sunt justificat
să mă întreb dacă abaterile nu sunt de la disciplina profesională, iar în cazul

62
acesta mai putem vorbi de abateri disciplinare şi, ca altă categorie, de abateri
profesionale? Dar abaterile deontologice nu sunt abateri de la disciplina
profesională? Încălcarea normelor deontologice ale profesiei nu reprezintă
abateri de la normele profesiei? Soluţia simplă ar consta în definirea fiecărei
categorii de abatere, sau în renunţarea la clasificarea lor tripartită).

Evident, răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea contravenţională, civilă

sau materială, stabilită de organele de către organele de justiţie (art.2 (2)).

Sancţiunile disciplinare (art.3.(1)) care pot fi aplicate sunt:

a) mustrare;
b) avertisment;
c) suspendarea temporară (6-12 luni) a avizului de exercitare a profesiei;
d) retragerea definitivă a atestatului de liberă practică.
Primele două sunt de competenţa Comisiei de deontologie şi disciplină, la
propunerea comisiilor de specialitate, iar ultimele două sunt în competenţa
Comitetului director, la propunerea Comisiei de deontologie şi disciplină (numită
simplu Comisie).
La art. 4. se precizează faptul că „Sancţiunile disciplinare se stabilesc şi se aplică
numai după efectuarea cercetării prealabile.”

(Limite: Deşi nu este vorba de o eroare logică propriu-zisă, sintagma „după

efectuarea cercetării prealabile” fiind acceptabilă, prin faptul că urmează două
capitole distincte: „III. Procedura cercetării prealabile” şi „IV. Judecarea
abaterilor disciplinare” se instituie o anume echivocaţie: sancţiunea se poate
stabili după procedura cercetării prealabile (III) sau numai după judecarea
abaterii (IV)? Soluţia simplă ar consta în înlocuirea sintagmei „după efectuarea
cercetării prealabile” cu „după judecarea abaterii disciplinare” (care presupune,
evident, o cercetare prealabilă).

Urmează art. 5., care stabileşte atribuţiile principale ale Comisiei de deontologie şi
disciplină:
a) studiază şi analizează materialele şi referatul de cercetare prealabilă
b) întocmeşte dosarul
c) aplică, la propunerea comisiilor de specialitate ale Comitetului director,
sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 3 alin (1) lit. A) şi b);

63
d) propune Comitetului director aplicarea uneia din sancţiunile
disciplinare prevăzute la art. 3 alin (1) lit. C) şi d).

(Limite: Aparent, totul e clar; dar numai aparent. În primul rând, acest articol,
care precizează cine are atribuţia cercetării prealabile (Comisia de …) nu îşi avea
locul aici, la cap. II. Răspundere disciplinară, ci la cap. următor, III. Procedura
cercetării prealabile, după art 7, care precizează faptul că plângerile se adresează
exclusiv Comisiei (care are următoarele atribuţii…) În al doilea rând, şi aici
începe, cu adevărat haosul: la art.3. alin (2) se spune că Sancţiunile lit. a) şi b) se
aplică de Comisia de deontologie şi disciplină, la propunerea comisiilor de
specialitate ale Comitetului director (la fel şi art. 5 lit c) (de unde rezultă faptul că
aceste comisii de specialitate propun sancţiunea, evident, în urma judecării
cauzei, iar printre atribuţiile Comisiei de deontologie nu figurează şi judecarea
cauzei, ci doar întocmirea dosarului (art. 5 lit. b) şi aplicarea sancţiunilor la
propunerea comisiilor de specialitate; s-ar părea aşadar, că acele comisii judecă,
iar Comisia de deontologie nu, dar judecarea o face Comisia de deontologie şi
abateri disciplinare! (cf. cap 14). Atunci, care este rolul „comisiilor de
specialitate ale Comitetului director”? Am zice că aceste comisii sesizează
Comisia de disciplină, dar plângerile se adresează exclusiv Comisiei de
deontologie şi disciplină. Ambiguitatea este desăvârşită. De această dată, soluţia
nu mai este simplă; codul de procedură ar trebui regândit, în esenţa sa, şi
rescris!!!).
Simplu spus, pentru că mi-e teamă că v-am ameţit: Comisia de deontologie a)
studiază, b) întocmeşte dosarul, c) aplică sancţiunea la propunerea comisiilor de
specialitate (deci acestea propun sancţiunea!!!, iar d) propune Comitetului
director sancţiuni de tipul 3.1.c şi d.(aici judecă ea, Comisia, şi propune altuia –
Comitetului, aşa cum pentru celelalte sancţiuni judecă acele comisii de
specialitate, care propun altuia, Comisiei, sancţiunea). Totul ar fi acceptabil în
ambiguitatea sa dacă n-ar urma, stupoare!, cap.IV, care precizează mecanismul
judecării de către Comisie.

Cap. III., Procedura cercetării prealabile, conţine articolele 6-14. După ce art. 6.
defineşte cercetarea prealabilă, la art 7. (1) se precizează că:
„Plângerile/reclamaţiile formulate împotriva psihologilor prin care sunt semnalate
abateri disciplinare se adresează exclusiv Comisiei (s.n. ne aşteptăm ca celelalte
două tipuri de abateri să se adreseze altcuiva, dar textul continuă cu:) Sesizarea
abaterilor deontologie, disciplinare sau profesionale se va face în scris…”, cu date
de identificare a reclamatului şi reclamantului, sesizările anonime nefiind luate în
considerare. În urma analizei sesizării, Comisia respinge plângerea, dacă o
consideră ca fiind nefondată, sau „declanşează procedura disciplinară” („procedură
disciplinară” e cam ambiguu, poate mai corect: „declanşează procedura cercetării

64
disciplinare”), precizându-se şi faptul că există şi posibilitatea sesizării din oficiu a
Comisiei (art.9).
Articolele următoare precizează în ce constă procedura cercetării: Comisia
desemnează un raportor dintre membrii Colegiului, care investighează în amănunt
cazul, întocmind un referat, care va fi parte componentă a dosarului; acesta va mai
cuprinde sesizarea, declaraţia scrisă a psihologului, declaraţii ale altor persoane şi
alte documente probatorii, în vederea judecării cauzei.

Cap. IV, Judecarea abaterilor disciplinare (aceeaşi ambiguitate semnalată

anterior, numai această categorie pare a fi vizată prin titlu, deşi se precizează în
conţinut că e vorba de toate trei, Luca şi Matei), începe prin a preciza principiile
judecării (art.15):
a) prezumţia de nevinovăţie;
b) garantarea dreptului la apărare;
c) celeritatea procedurii;
d) proporţionalitatea;
e) unitatea sancţiunii.
(Aici nu am decât o mică observaţie, ce poate fi uşor trecută cu vederea: se
precizează la unicitatea sancţiunii faptul că „pentru o abatere nu se poate aplica
decât o singură sancţiune”, ori o sesizare poate conţine mai multe abateri de la mai
multe norme; de obicei, abaterile se aglutinează, foarte puţine fiind cazurile în care
putem vorbi de o singură abatere - formularea o abatere – o sancţiune lasă loc
interpretării. Soluţie, „pentru fapta reclamată, săvârşită cu vinovăţie dovedită, nu se
poate aplica decât o singură sancţiune”).
Judecarea abaterilor are loc în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data
prezentării dosarului de către raportor, în şedinţă fără asistenţă, în prezenţa a cel
puţin două treimi din membrii Comisiei, lucrările şedinţei consemnându-se în
procesul-verbal.  
În Art. 17. se precizează că prezenţa psihologului „chemat” (învinuit?) în faţa
Comisiei este obligatorie, acesta fiind „înştiinţat în timp util” (concept vag, ce ţine
de logica fuzzy; soluţie – stabilirea convenţională a unei perioade – e.g. 30 zile
lucrătoare) asupra datei şi locului şedinţei prin grija secretarului Comisiei.
Comisia adoptă una din următoarele hotărâri:
a)      declararea vinovăţiei psihologului în cauză şi sancţionarea acestuia;
b)      declararea nevinovăţiei şi clasarea cazului;
c)      reanalizarea cazului.

65
În situaţia în care se constată că fapta comisă de psihologul cercetat întruneşte
elementele constitutive ale unei infracţiuni,  va propune Comitetului director
sesizarea organelor de urmărire penală.

În cap. V. Aplicarea sancţiunilor disciplinare se specifică elementele luate în

considerare pentru stabilirea sancţiunii:
a)      caracterul şi gravitatea abaterii;
b)      activitatea desfăşurată anterior;
c)      împrejurările în care abaterea a fost săvârşită;
d)      cauzele şi consecinţele acesteia;
e)      gradul de vinovăţie;
f)       conduita psihologului pe perioada cercetării prealabile.
Repetarea unei abateri disciplinare constituie o circumstanţă agravantă, care va fi
avută în vedere la aplicarea sancţiunii.

În cap VI. Contestarea sancţiunilor disciplinare se precizează dreptul la contestare

prin cerere scrisă, adresată, după caz, Comitetului director sau Colegiului
Consiliului, în termen de 7 zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă sau de la
data comunicării (intervine aici o nouă ambiguitate ce ar putea genera dispute,
soluţia fiind atât de simplă, încât nici nu merită precizată), contestaţia urmând a fi
judecată în 30 de zile lucrătoare
La art. 27 se precizează că sancţiunea disciplinară aplicată se comunică în termen
de 10 zile lucrătoare inspectoratului teritorial de muncă, precum şi instituţiei sau
unităţii cu care psihologul are încheiat contract de muncă (ne întrebăm dacă există
temeiuri suficiente pentru a comunica inspectoratului teritorial de muncă şi simpla
mustrare sau avertismentul, sau numai suspendarea/retragerea dreptului de liberă
practică; evident că pot exista temeiuri pentru ambele situaţii, dar înclinăm spre
cea de-a doua soluţie).
Aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. d) atrage radierea din Registrul
unic al psihologilor cu drept de liberă practică din România.
Sancţiunile disciplinare aplicate se radiază, de drept, după cum urmează:
a) în termen de 6 luni de la aplicare, sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 3
alin. (1) lit. a) şi b);
b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care a fost aplicată
sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. c).

66
 Orice altă abatere deontologică, disciplinară sau profesională  săvârşită până la
radierea sancţiunii constituie circumstanţă agravantă care va fi avută în vedere la
judecarea noii abateri.
 
În cap. VII. Medierea litigiilor se stipulează obligaţia psihologilor ca, „atunci când
se găsesc într-o situaţie de litigiu legată de exercitarea profesiei cu alt membru al
Colegiului, înainte de a apela la instanţele de judecată, la (mijloacele) mass-media
sau la intervenţia altor autorităţi competente, să se adreseze Comisiei”, care va
încerca soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului. O cerinţă menită să protejeze
imaginea profesiunii.
Cu intervenţii minimale, Codul de procedură ar putea deveni rezonabil.

7. Declaraţia universală a principiilor etice pentru psihologi

Vom încheia acest curs cu declaraţia Universală a Principiilor Etice pentru

Psihologi, adoptată de Adunarea Uniunii Internaţionale a Ştiinţelor Psihologie de
la Berlin în data de 22 iulie 2008 şi de către Asociaţia Internaţională de Psihologie
aplicată la data de 26 iulie 2008 (v. Anexa 14). Această declaraţie de principii
etice este expresia preocupărilor pentru crearea unui cadru moral comun, care să
ghideze activitatea psihologilor din întreaga lume.
Declaraţia este structurată într-un preambul şi patru principii etice, fiecăruia
subordonându-i-se un set de valori morale.
În preambul sunt specificate patru obiective generice ale Declaraţiei Universale:
a) evaluarea relevanţei etice şi morale a codurilor de etică;
b) utilizarea unui şablon pentru a ghida dezvoltarea sau evoluţia codurilor de
etică;
c) încurajarea reflecţiei etice şi a acţiunilor sensibile şi receptive la nevoile şi
valorile locale;
d) existenţa unei poziţii (voci) comune în problemele legate de etică.
Declaraţia exprimă angajamentul comunităţii psihologilor de a ajuta la construirea
unei lumi mai bune, în care să prevaleze valorile păcii, libertăţii, responsabilităţii,
dreptăţii, umanismului şi moralităţii. Rolul asumat este mai curând aspiraţional
decât prescriptiv, urmând ca organismele naţionale şi locale să detalieze în coduri
prescriptive standardele de conduită specifice.

Principiile asumate sunt următoarele:

I. Respectul demnităţii persoanelor şi popoarelor
II. Preocuparea pentru bunăstarea persoanelor
III. Integritatea
67
IV. Responsabilitatea
Fiecărui principiu îi sunt subsumate anumite valori.

I. Principiul respectării demnităţii persoanelor şi popoarelor afirmă valoarea

intrinsecă a tuturor fiinţelor umane, egale în demnitate, indiferent de status social,
etnie, sex, capacităţi sau alte caracteristici şi necesitatea respectării diferenţelor
culturale. Valorile legate de acest principiu sunt:
a) respect pentru unicitatea şi demnitatea inerentă fiecărei fiinţe umane;
b) respect pentru diversitatea persoanelor şi popoarelor;
c) respect pentru obiceiurile şi credinţele diverselor culturi;
d) consimţământul liber şi informat al persoanei;
e) confidenţialitate pentru persoane fizice, familii, grupuri şi comunităţi;
f) protejarea confidenţialităţii informaţiilor;
g) egalitate şi justiţie în tratament.

II. Principiul grijii pentru bunăstarea persoanelor şi popoarelor vizează

maximizarea beneficiilor şi minimizarea potenţialului de prejudiciu în acţiunea
psihologului, înglobând următoarele valori:
a) preocuparea activă pentru bunăstarea persoanelor fizice,
familiilor, grupurilor şi comunităţilor;
b) grija de a nu face rău;
c) maximizarea beneficiilor şi minimizarea potenţialului de a
dăuna;
d) corectarea sau compensarea efectelor nocive;
e) dezvoltarea şi menţinerea competenţelor;
f) cunoaşterea contextelor socioculturale concrete, cu specificul
privind valorile, atitudinile şi experienţele particulare pentru a putea face
interpretări, alegeri şi recomandări;
g) respect faţă de capacităţile indivizilor, familiilor, grupurilor,
comunităţilor de a lua decizii privind propriile interese

III. Principiul integrităţii este considerat a fi vital pentru dezvoltarea cunoştinţelor

ştiinţifice şi întreţinerea încrederii publicului în disciplina psihologie. Valorile
asimilate acestui principiu sunt:
a) onestitate, sinceritate, deschidere spre comunicare;

68
b) evitarea divulgării informaţiilor:
c) maximizarea imparţialităţii şi minimizarea distorsiunilor;
d) nonexploatarea persoanelor sau popoarelor în scopuri personale;
e) evitarea conflictelor de interese şi declararea acestora atunci când nu
pot fi evitate.

IV. Principiul responsabilităţii profesionale şi ştiinţifice faţă de societate

subliniază raţiunea socială a psihologiei ca ştiinţă şi profesiune aflată în slujba
societăţii, faţă de care are responsabilităţi. Valorile subsumate acestui principiu
sunt:
a) responsabilitate în pregătirea ştiinţifică pentru a putea promova
bunăstarea societăţii;
b) responsabilitate în utilizarea cunoştinţelor în scopuri benefice şi nu
manipulative;
c) responsabilitate în promovarea idealurilor etice şi ştiinţifice;
d) responsabilitate în instruirea membrilor cu valori etice şi competenţe
necesare performanţei profesionale;
e) responsabilitatea în autoperfecţionarea morală şi profesională.

După cum se poate observa, aceste exigenţe sunt implicate prescriptiv în codul
deontologic al psihologilor din România.

În final reamintim ideea că acest curs nu s-a vrut a fi un îndreptar şi nici un reţetar
al conduitei profesionale; scopul principal a fost acela de sensibilizare asupra
dimensiunii etice a profesiunii, o invitaţie la reflecţie critică şi implicare avizată şi
abia ca fapt secund cunoaşterea exigenţelor normative. Şi aceasta întrucât în
practica profesională cunoaşterea este necesară, dar nu şi suficientă.

69
TEMA NR. 7. NOI DEZVOLTARI - UTILIZAREA TEHNOLOGIEI ÎN
PRACTICAREA PROFESIEI DE PSIHOLOG
O noua provocare! Evoluția tehnologiilor a atras după sine creșterea exponențială a
vitezei de circulație a informației, aspect care ne-a schimbat fundamental viața și
modul nostru de a trăi.
Este vorba de o extindere aproape incredibilă a psihoterapiei care, datorită
dezvoltării aplicaţiilor informatice, poate acum să fie practicată la distanţă. Astfel,
am parcurs un drum dela de la “canapeaua” lui Freud la “calculatorul” lui Turing.
Apariţia calculatorului, a produs şi va genera foarte multe schimbări în lume, unele
fireşti şi uşor de intuit, altele mai puţin obişnuite şi destul de greu de conceput.
Oare sunt psihologii pregătiţi pentru adoptarea noilor tehnologii în activitatea
profesională? Unele studii au arătat că unii dintre aceştia sunt destul de refractari
la asimilarea inovaţiilor tehnologice, iar lipsa lor de interes ar putea fi pusă pe
seama:
 angajamentului pe care îl au faţă de valorile umaniste care ar veni în conflict
cu dezvoltările tehnologice (Nadelson, 1987).
 lipsei educaţiei în utilizarea aplicaţiilor informatice sau a ceea ce s-ar putea
numi tehnofobie (Rosen, Weil, 1996).
 îngrijorărilor de natură deontologică (American Psychological Association
Ethics Committee,1997; McMinn, 1999).
Cu toate acestea, în ultimii ani, calculatorul a început să fie utilizat tot mai mult
într-o gamă variată de activităţi de la cele administrative la cele de evaluare sau
tratament, studiile arătând că 72% dintre psihologi îl utilizează în activitatea
profesională (Rosen, Weil, 1996).
Avantajele psihoterapiei on-line
 Oferă specialiștilor psihologi noi oportunită de a oferi suport semenilor aflați
în suferință
 Ajută crearea/ menținerea relației terapeutice atunci când clientul este în altă
localitate
 E utilă celor care nu doresc sa-și declare identitatea
 Avantajează persoanele introvertite/mai putin sociabile, dependeții de
substanșe, timizii, anxioșii
 Ușor de realizat
 Descoperirea unui nou înţeles al relaţiei terapeutice.
 Interevenția în criză, acordarea suporului pentru persoane depresive cu risc
de suicid, persoane aflate în situații de stres,
 Transcenderea spațiului atuci când în mediul lor nu găsesc persoane
compatibile cu care să poată împărtăși
70
 Înregistrarea comunicării, ceea ce permite evaluarea ei.
Dezavantajele psihoterapiei on-line
 Competența terapeutului de a se descurca în acest mediu de comunicare îi
poate afecta caitățile serviciilor clinice oferite generând probleme din punct de
vedere etic și juridic
 Dificultăți în crearea relației terapeutice autentice, empatice
 Contactul vizibil, faţă în faţă este absent și prin urmare lipsesc indicatorii
vizuali
 Neobservarea limbajului nonverbal al clientului
 Interacţiunea sincronă
 Absența tehnologiei
 Absenșa abilităților practice de a întrebuința tehnologia
 Absența cunoștințelor tehnice de a păstra confidențialitatea
 Intervențiile în situații de criză sunt greu de realizat la distanță
 Necunoașterea adevăratei identități a clientului
 Acordul părinților în cazul minorilor
 Stocarea comunicărilor la client și posibilitatea ca să aibă acces la informații
si membrii familie.

71
TEMA NR. 8. APLICAREA PRINCIPIILOR DEONTOLOGICE ÎN
INTERVENŢIILE PSIHOLOGICE ALE COPIILOR ŞI
ADOLESCENŢILOR

Particularitati ale psihoterapiei copilului

- Deși multe din problemele etice esențiale în sănăate/boală sunt relevante și

pentru psihoterpia copilului, totuși există un numar considerabil de condiții
specifice doar copiilor. Răspunderea pentru starea de bine a copilului revine
părintelui/părintilor/apărținătorului/tutorelui legal.
- Subliniem faptul că uneori există conflicte între interesele părinților și
interesele copilului. De exemplu, în timp ce o mamă își dorea ca fiica ei să
frecventeze școala cu orice pret, aceasta se simțea nefericită și depresivă și
obiectivul ei era rezolvarea conflictului cu mama care își dorea frecvența școlară și
note maxime.
- Un alt aspect este acela că, în copilărie, inteligența și judecata morală sunt
într-un proces continuu de dezvoltare. Pe măsura ce se maturizează copilul, acesta
dobândește și capacitatea de înțelegere, motiv pentru care factorii implicați în
luarea deciziilor vor avea în vedere reconsiderarea acestei capacități în momentele
în care anumite decizii ar putea afecta starea de bine a copilului.
- În ceea ce priveste vârsta mintală și cea cronologică, e de dorit sa fie luat în
seama și acest aspect atunci când terapeutul acordă atenție părerii proprii a
copilului.
Psihodiagnosticul și etichetarea

- Psihodiagnosticul copilului este efectuat în funcție de obiectivul fixat, de

persoana sau instituția care îl solicită.
- Strângerea informațiilor psihologice în vederea formularii
psihodiagnosticului de către psihologul clinician va fi efectuată cu competență și
responsabilitate.
- Modul de formulare a psihodiagnosticului solicită obiectivitate, competență
și confidențialitate. Se impune o atenție deosebită în momentul comunicării și
împartășirii informațiilor copilului și familiei.
- Psihologul clinician se va asigura că exprimarea este înțeleasă în mod
adecvat de către copil și familia acestuia.

72
- Este cunoscută preocuparea etică pentru aspectul legat de psihodiagnostic și
de efectul etichetei diagnostice asupra personalității copilului evaluat. Îi pot afecta
în mod nefavorabil șansele etichetele precum ”retard mintal”, care pot ramâne
impregnate în mintea copilului întreaga viață.
- Box, e refera la “întrebuințarea din ce în ce mai mare a soluțiilor medicale
pentru probleme școlare, care sunt în esență morale, juridice și sociale” (Bloch,S.,
Chodoff,P., Etică psihiatrică, 2000,p.369)
- Se cunoaște efectul negativ al unor astfel de etichete asupra calității vieții
copilului și de aceea este de dorit evitarea etichetelor inexacte, inadecvate sau
înșelătoare.
- Un exemplu în acest sens sunt problemele etice legate de diagnosticarea
“hiperactivitate cu deficit de atenție/ tulburarea de conduită/tulburări pervazive”.
Se știe că orice diagnostic fals sau înșelător presupune existența patologiei ceea ce
ar putea fi un stigmat pentru ființa umană. De aceea, folosirea termenilor necesită
din partea specialistului asigurarea că aceștia sunt înțeleși corect de către părinte,
profesor sau altă persoană care solicită evaluarea psihologică a copilului.
De reținut că un psihodiagnostic acurat, de multe ori exercită un efect
pozitiv asupra copilului deoarece prin aceasta se poate deschide poarta catre un
învățământ adecvat stării de sănătate și de dezvoltare mentală a copilului.
Psihoterapia copilului

Cele mai comune forme de tratament folosite în psihoterapia copilului sunt:

psihoterpia individuală și psihoterpia familiei=>eficiența dovedită în cazul unor
tulburări emoționale și /psihosomatice.
Incertitudinea care apare asupra beneficiilor psihoterapiei ridică problema măsurii
în care părintii și copiii trebuie să fie informați asupra șansei de a fi ajutați prin
acest tratament.
Cercetare și etică în psihoterapia copilului

• Principiul pe care trebuie să se întemeieze judecata etică în cadrul cercetării

impune luarea în considerație a raportului RISC- BENEFICIU.
• Principiul obținerii consimțămantului informat din partea părinților la
copiii și adolescenții sub 16 ani.
Dileme în psihoterapia copilului

Sarcina psihologului este aceea de a promova starea de bine a copilului și aceasta

intra în conflict cu respectul față de autonomia părinților în creșterea și educarea
73
propriilor copii în functie de modelul cultural de apartenență. Astfel, psihologul
competent, dim punct de vedere cultural-poate gasi flexibilitate în sistemul de
credințe al familiei prin recadrarea credințelor: ”un tată bun pune întotdeauna pe
primul loc interesul copiilor săi” (Knapp,S., Gottlieb, M., Handelsman, M., Dileme
etice în psihoterapie, 2016, p.294).
Etica autorităţii consilierului psihologic

Deontologia este „ştiinţă a normelor morale ale autorităţii” sau, mai precis, „ştiinţa
normelor morale care guvernează autoritatea în domenii distincte specializate ale
acţiunii umane”.
Preluând de la J.M. Bochenski schema generală a autorităţii, vom identifica, în
aceasta, cele trei componente: purtătorul autorităţii, subiectul autorităţii şi
domeniul de aplicare a acesteia. Purtătorul autorităţii este consilierul, în exercitarea
atribuţiunilor sale profesionale, specifice postului ocupat. Subiectul autorităţii este
clientul sau grupul uman consiliat. Domeniul autorităţii este, în cazul relaţiei de
consiliere, determinat de ansamblul problematicii de natură psihologică sau
psihosocială în care consilierul îşi manifestă competenţa şi în care sunt definite
atribuţiunile sale de serviciu. Este de remarcat faptul că, în realitate, domeniul
autorităţii consilierului nu se limitează doar la competenţele declarate sau la
atribuţiunile prescrise. Potrivit teoriei influenţei sociale, prestigiul şi reputaţia
profesiei, ca şi a persoanei care exercită această profesie, determină noi câmpuri de
autoritate, produse de efectul imitaţiei, conformismului, obedienţei, efectului de
hallo.
Consecinţe negative asupra activităţii de consiliere

- Lărgirea nepermisă a ariei efectelor, creând dependenţă, reacţii adverse.

Tocmai de aceea este justificată menţiunea din Codul deontologic al psihologului
care cere acestuia să prezinte, de fiecare dată, cu onestitate, aria şi limitele
intervenţiei sale specializate şi să evite, pe cât posibil, efectele colaterale.
- Celelalte norme morale specifice Codului deontologic derivă din caracterul
dezechilibrat al relaţiei dintre consilier şi consiliat. Consiliatul devine dependent de
consilier, investeşte în el încredere şi speranţă, „îşi pune sufletul pe tava acestuia”.
El se supune voinţei consilierului, conştiinţa acestuia este supusă, în sensul bun al
cuvântului, unui proces de „manipulare” psihică. Consilierul este puternic,
consiliatul este slab. Voinţa consilierului devine lege pentru consiliat şi este urmată
cu docilitate. Însă, refacerea echilibrului este posibilă prin asumarea deliberată, de
către consilier, a unor norme morale şi tehnice ale consilierii, care să evite
dependenţa, sentimentul disproporţiei, al neputinţei, al obedienţei celui consiliat. În
74
ultimă instanţă, însăşi activitatea de consiliere trebuie să se finalizeze cu victoria
omului autentic asupra celui supus, a echilibrului asupra destructurării, a încrederii
în sine asupra încrederii în alţii.
Identitatea deontică şi autoritatea epistemică

- Se pot identifica două tipuri de autorităţi: autoritate deontică şi autoritate

epistemică.
- Prima, identificată, potrivit lui J.M. Bochenski, cu autoritatea de investitură,
deci cu autoritatea atribuită, recunoscută, acceptată şi urmată, în toate aspectele
exercitării ei, autoritatea deontică a consilierului provine din mai multe surse.
 Prima sursă este dată de asocierea persoanei consilierului cu un cabinet de
consiliere oficial instituit sau cu un post profesional ocupat în condiţiile legii de
către psiholog. Prin urmare, consilierul este purtător de autoritate în virtutea
investirii sale oficiale în calitate de consilier.
 A doua sursă este acreditarea consilierului de către structurile profesionale şi
ştiinţifice competente. Acreditarea este un certificat de garanţie a calităţii
serviciilor pe care consilierul urmează să le presteze. În virtutea acesteia,
organele de acreditare îşi asumă responsabilitatea morală şi profesională pentru
cei acreditaţi, recomandându-i ca profesionişti în domeniul lor.
 Natura morală a autorităţii deontice vine din drepturile conferite consilierului
prin acreditarea sau numirea sa pe un post de consilier. Consilierul este
îndreptăţit să deruleze, în folosul clienţilor săi, proceduri-standard de consiliere,
aşteptarea clienţilor fiind aceea a rezolvării favorabile a problemelor pentru care
fac apel la serviciile lui. El este îndreptăţit să primească, pentru munca prestată,
onorariul stabilit.
 Acest onorariu nu poate acoperi valoarea şi calitatea reală a serviciilor, decât
sub presupoziţia unei competenţe prestabilite de organele abilitate. Rareori
clientul poate face o evaluare exactă a calităţii serviciilor de care beneficiază.
Prin urmare, calitatea serviciilor de consiliere depinde de responsabilitatea
asumată de consilier. El este cel care, cu conştiinţa morală activă, evaluează
posibilităţile de rezolvare a problemelor clientului şi stabileşte dacă este în
măsură să le rezolve. Tot el este cel care stabileşte extensia relaţiilor sale cu
clientul său, fiind pe deplin responsabil pentru respectarea normelor
deontologice derivate din aceste relaţii. Codul deontologic al profesiei de
psiholog cu drept de liberă practică consacră acestei teme un capitol special,
intitulat „Standarde cu privire la relaţiile umane”.

75
- Al doilea tip de autoritate este identificat de J.M. Bochenski cu acea latură a
autorităţii ca fiind dată de competenţa ştiinţifică şi profesională a purtătorului. Prin
urmare, consilierul are autoritate epistemică asupra clienţilor săi prin faptul că în
domeniul în care el le oferă servicii, ştie mai mult decât aceştia, este specializat
anume pentru ceea ce face, iar apelul la serviciile sale este determinat tocmai de
expertiza sa particulară.

76
TEMA NR. 9. ETICA IN PSIHOTERAPIE

Definirea psihoterapiei

• Practicarea psihologiei clinice ne conduce aproape ” în mod natural” spre

practicarea psihoterapiilor. Cei mai mulți studenți de la facultaea de psihologie
dores să ajungă psihoterapeuți. Psihologia clinică urmează în acest caz direcțiile
medicinei, astfel, după ce ascultă clientul și strânge informațiile în vederea
psihodiagnosticului, psihologul cu competență în psihologia clinică dorește și să-l
sprijine în vederea reechilibrării prin intervenții psihoterapeutice. Psihoterapia a
devenit o realitate, un serviciu, o procedură în universul social fiind recomandate
acelor persoane care traversează o criză existențială.
• Psihoterapia este definită ca o formă de tratament psihologic în cadrul căreia
agentul terapeutic principal îl reprezintă relaţia de comunicare dintre terapeut şi
pacient"(Holdevici, I.)
• Psihoterapia poate fi privită și ca o relație interpersonală dintre pacient și
psihoterapeut, relație menită să investigheze și să înțeleagă natura tulburărilor
psihice ale pacientului în scopul de a corecta aceste tulburări și a-l elibera pe
pacient de suferință (Holdevici, I.,1998, p.2)
Psihoterapia va avea ca efect obținerea puterii de care pacientul/clientul a
fost deposedat și accesul la o cunoaștere de la care fusese (auto)exclus.
Definirea eticii de către terapeut

Psihoterapeutul ar trebui să-și definească etica. Ce vrea, ce propune și de ce?

(R. Bernard, p.359).
Consilierii şi psihoterapeuţii care nu sunt conştienţi de normele etice ale profesiei
lor precum şi de aspectele legale ale acesteia, pot face mai mult rău decât bine, în
ciuda intenţiilor lor pozitive, (Gladding, Remley şi Huber, 2001; Remley, 1991).
Levenson, 1986; Pope şi Vetter, 1992 şi Swanson 1983 (apud Gladding, 2005, p.
226) consideră că principalele comportamente neetice ale terapeuţilor şi
consilierilor sunt următoarele:
încălcarea regulii confidenţialităţii;
depăşirea nivelului competenţei personale;
practicarea neglijentă a profesiei;
afişarea unor expertize pe care specialistul nu le deţine;
impunerea propriilor sisteme de valori asupra clientului;
77
 crearea dependenţei clientului faţă de terapeut;
,, întreţinerea de relaţii intime cu clientul;
conflictul de interese (relaţii cu caracter dual);
acorduri financiare dubioase (costuri exagerate ale serviciilor oferite)
reclamă neadecvată.
Etica pozitivă și etica plafonată

Cum îmi ating obiectivele in psihoterapie?

- Etica pozitivă, vazută prin prisma realizarii binelui clientului.
- Etica plafonată, care se concentrează pe obligații minime și respectarea unor
principii obligatorii în furnizarea de servicii profesionale evitând acțiunile interzise
ce ar putea fi sancționate
Încrederea - elementul esențial în relația terapeutică

Din punct de vedere deontologic elementul esenţial din cadrul relaţiei terapeutice îl
reprezintă încrederea, eficienţa intervenţiei având un caracter direct proporţional cu
nivelul de încredere dintre terapeut (consilier) şi client.
Hackney şi Cornier (2000) sunt de părere că terapeutul consilier are datoria de a
furniza clientului următoarele informaţii:
1. Descrierea rolului de terapeut (consilier) şi calificarea pe care o deţine;
2. Explicarea modului în care funcţionează demersul terapeutic (de
consiIiere)rsfrategiiIe câre vor fi aplicate şi obiectivele acestora;
3. Descrierea oricărui posibil disconfort sau risc ce poate să apară;
4. Descrierea beneficiilor care pot fi aşteptate în mod realist;
5. Prezentarea altor abordări sau strategii care ar putea fi utile,
6. Oferirea de răspunsuri la întrebările clientului referitoare la terapie (consiliere)
în general, precum şi la anumite proceduri specifice;
7. Explicarea necesităţii realizării unui acord prin care clientul se obligă să
frecventeze cu regularitate şedinţele de terapie sau consiliere psihologică.
Îndrumări

Carey (2001, pp.57-58, apud Holdevici, I., Neacșu, V., 2008, p 31) prezintă câteva
îndrumări de care trebuie să ţină seama terapeutul sau consilierul pentru a acţiona
pe baza unor norme etice:
1. Fiţi conştienţi de nevoile dumneavoastră personale, de ce anume obţineţi de
pe urma activităţii profesionale precum şi de modul în care propriile trebuinţe şi
78
comportamente îi pot influenţa pe clienţi. Este important ca nevoile terapeutului să
nu fie satisfacute pe seama clienţilor.
2. Utilizaţi raţiunea proprie atunci când aplicaţi principiile deontologice în
cazuri particulare.
3. Nu uitaţi că multe probleme nu au răspunsuri clare; căutaţi mai bine soluţiile
potrivite.
4. Modificaţi fundamentele teoretice pentru a desfăşura mai eficient activitatea
practică.
5. Evitaţi orice relaţie personală cu clienţii pentru că aceasta devine un pericol
clar pentru"psihoterapie".
6. Informaţi clienţii asupra oricărei împrejurări care poate afecta
confidenţialitatea demersului terapeutic sau care ar putea influenţa negativ relaţia.
7. Conştientizaţi propriul sistem de atitudini, norme şi valori, rolul pe care îl
joacă acestea în relaţia cu clientul şi nu încercaţi să-i impuneţi acest sistem de
valori nici în mod subtil, nici în mod direct.
8. Informaţi clienţii asupra obiectivelor terapiei, a strategiilor şi tehnicilor care
vor fi utilizate asupra riscurilor posibile pe care le impune acceptarea relaţiei,
precum şi asupra oricăror factori de natură să influenţeze decizia lor de a intra în
relaţie profesională cu terapeutul.
9. Nu uitaţi faptul că adesea îi influenţaţi pe clienţi prin intermediul unui
proces de modelare. Din acest motiv străduiţi-vă să practicaţi personal ceea ce
recomandaţi clienţilor.
10. Ţineţi seama în cadrul demersului de consiliere şi terapie, de aspectele
culturale ce ţin de client şi de terapeut.
11. Învăţaţi să faceţi faţă dilemelor de natură etică, având în vedere faptul că
majoritatea problemelor sunt complexe şi nu au soluţii simple. A cere ajutor şi
îndrumare de la alţii, reprezintă un semn de maturitate profesională.

79
TEMA NR. 10. ETICA EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE

Psihiatria legala este un termen limitat la actiunile psihiatrului care vin in sprijinul
legii, pentru ca aceasta sa poata finaliza cateva din responsabilitatile care îi revin.
Pollack (apud.Bloch, 2000) deosebeste doua zone distincte in care psihiatria si
dreptul (legea) se intrepatrund. Zona mai cuprinzatoare include probleme
legale/juridice care au tangenta cu practica psihiatrica. Aceste probleme se refera la
implicare, tutela, dreptul la tratament si dreptul de a refuza tratamentul. Pollack
numeste “psihiatria în scopuri legale”, cuprinzand probleme precum
responsabilitatea criminalului, competenta in momentul crimei, capacitatea
succesorala, custodia minorului, opiniile psihiatrului fiind luate in consideratie de
catre jurat in vederea luarii unor decizii. Cuvantul “forensic”(legal) vine din
latinescul forum si in contextul psihiatriei legale se refera la faptul ca raportul
psihiatrului e facut public, ca relatia dintre psihiatru si client nu e privata si
terapeutica, ci este o relatie deschisa observatiei (analizei celorlalti). Vechiul forum
antic, este tradus astazi ca fiind legislativul si tribunalul. Astfel acest context ofera
psihiatrului prilejul de a veni in ajutorul legii pentru a mentine in societate
siguranta si ordinea.
Intrebare 1: Este etic ca un psihiatru sa serveasca o terta parte sau tribunalul de
justitie?
Intrebare 2: Cine este de fapt ajutat: pacientul, avocatul, tribunalul?
Intrebare 3: Cine trebuie sa stabileasca principiile etice directoare ale unui grup
profesional?
Intrebare 4: Sa se facă acest lucru in maniera evolutiva, prin ordin sau prin vot
majoritar?
“Academia Americană de Psihiatrie și Drept respectă cele mai înalte standarde de
practică în Psihiatria Legală. Recunoscand aspectele unice ale acestei practici,
care se află la interfața profesiunii de psihiatru și de jurist, Academia prezintă
aceste principii directoare pentru practica etică a psihiatriei legale”.
“Psihiatria legală e o sub-specialitate a psihiatriei, în care expertiza științifică și
clinică se aplică unor probleme juridice în contexte juridice, cuprinzând
problematici civile, criminale, corecționale sau legislative; psihiatria legală
trebuie practicată conform principiilor directoare și principiilor etice enunțate de
profesiunea de psihiatri” (Preambulul la Principii etice directoare are AAPL,
idem p.424).
Imparțialitate în evaluarea clinică

Imparțialitatea și caracterul adecvat al evaluării clinice pot fi puse la îndoială

atunci când opinia expertului este exprimată fără a fi examinată persoana. Deși
80
există autorități care nu admit opinia unui expert cu privire la un individ care nu a
fost examinat personal, poziția Academiei este ca atunci când după un efort
susținut nu este posibilă efectuarea unei examinări personale, se poate emite o
opinie pe baza altor informații.Totuși, în aceste condiții psihiatrul legist are
responsabilitatea de a se asigura ca exprimarea și susținerea opiniei sale, ca și orice
raport sau depoziție facute pe baza acesteia, arată în mod clar că nu a avut loc o
examinare a persoanei și că opinia exprimată își are limitele care decurg din
aceasta.
Confidențialitate

Poate că cea mai importantă problemă din psihiatria legală și din psihiatrie în
general, este problema confidențialitatii.
În cazurile penale, informațiile obținute de medic de la pacient ar putea fi folosite
împotriva “intereselor pacientului”.
Întrebari dificile ce se ridică:
1.Care sunt interesele unui criminal?
2.A obținut psihiatrul informațiile de la criminal fără ca acesta să fi înțeles pe
deplin ca ele ar putea fi folosite în detrimentul său?
3.Cel intervievat și-a dat consimțământul în deplină cunoștință de cauză?
4.Consimțămantul în cunoștință de cauză este posibil în această situație?
5.Intră el în responsabilitatea psihiatrilor sau a avocatului pacientului?
6.Oare psihiatrul poate să obțină toate informațiile de care are nevoie și pacientul
să rămână și el pe deplin informat și cooperant?
7.Cel examinat e un “pacient” sau un “individ” care e examinat, atunci cand i se
pun întrebări solicitate de avocatul său ori de Tribunal?

Principii etice directoare AAPL :

Respectul față de dreptul individului la intimitate și păstrarea confidențialității
constituie preocupări majore pentru psihiatrul care face evaluări judiciare.
Psihiatrul pastrează confidențialitatea în măsura posibilă, în funcție de contextul
juridic.

81
TEMA NR. 11. APLICAREA PRINCIPIILOR DEONTOLOGICE ÎN
DEMERSURILE DE CERCETARE PE SUBIECŢI UMANI

Cercetarea pe fiinţa umană poate fi făcută numai dacă se respectă anumite norme
pe care trebuie să le urmeze în mod obligatoriu pentru a fi în concordanţă cu
reglementările internaţionale în domeniu.
Aspectele etice în cercetarea pe subiecţii umani

1. Evaluarea riscurilor și a beneficiilor - constituie ocazia şi responsabilitatea de a

obţine informaţii sistematice şi cuprinzătoare despre cercetarea propusă. Riscul
este definit ca posibilitatea de apariţie a unui efect nedorit. Beneficiul se referă la o
achiziţie cu valoare pozitivă în legătură cu starea de bine. Evaluarea risc/beneficiu
se ocupă de aprecierea probabilităţii şi mărimii răului posibil faţă de beneficiile
anticipate. Riscurile pot fi: psihologice, fizice, legale, sociale sau economice.
2. Responsabilitate și protecție. Beneficiarul cercetării trebuie să-şi asume
responsabilitatea de menţinere a stării de bine asubiecţilor cercetaţi.
3. Informarea prealabilă a subiecților cercetării cu privire la scopul și procedurile
întrebuințate.
4. Consimțămîntul scris, liber și în cunoștință de cauză în urma informării corecte a
subiecților cercetării.
5. Condițiile de întrerupere atunci când sănătatea poate fi afectată sau la solicitarea
subiecților.
6. Alegerea subiecților are în vederea evitarea abuzului asupra unor categorii de
subiecți: minorități rasiale, persoane dezavantajate economic, persoane
instituționalizate.
7. Rezultatele cercetării vor fi făcute publice cu precizarea contribuției fiecărui
autor.
8.Terminarea studiului. Participanții vor avea acces la metodele cele mai bine
argumentate de profilaxie, diagnostic și tratament identificate prin cercetarea
derulată ( Declarația de la Helsinki, pct.30, Sursa: https://www.academia.edu).
Cercetarea este o activitate destinatã testãrii unei ipoteze care permite elaborarea
unor concluzii, dezvoltând sau contribuind la generalizarea cunostinţelor cuprinse
in teorii,principii sau în descrierea unor interrelaţii.
Cercetarea este descrisã într-un protocol formal,care enunţã obiective şi un set de
proceduri destinate atingerii obiectivelor.Descrierea unui procedeu nou,diferit
şi/sau netestat nu echivaleazã cu o cercetare.
Cercetarea pe subiecţi umani se desfaşoarã în întreaga lume de mai mult de un
secol, iar aportul esenţial al cercetãrii la progresul ştiinţei şi al umanitaţii în general
82
este indiscutabil. Exemplele de-a lungul timpului stau mãrturie asupra apogeului
abuzurilor la care a fost supusã fiinţa umanã. În acelaşi timp pot fi aduse prejudicii
voluntarilor şi prin ʺnedreptãţireaʺ lor, prin vicierea consinţãmuntului informat şi
prin încãlcarea confidenţalitãţii.
Nici în prezent, mai ales in ţãrile in curs de dezvoltare, nu existã o coerenţã în
abordarea eticã a cercetãrii biomedicale. Elaborarea unor principii si criterii etice
privind cercetarea ştiinţificã şi supravegherea acesteia de cãtre comitete etice
neutre, trebuie sa dea un plus de siguranţã societãţii ş un plus de resposabilitate
cercetãtorilor.
În analiza oricãrui proiect de cercetare demnitatea persoanei umane a devenit un
element determinant. Principiile precum autonomia, non-vãtãmarea,
binefacerea,justiţia, echitatea se impun, deşi nu cu uşurinţã.
Întrbãrile etice reprezintã subiectul discţiilor şi dezbaterilor interdisciplinare.
Dimensiunile eticii

În ceea ce privesc dimensiunile eticii, sunt distinse trei principale categorii de etici,
în mod obișnuit :
1. Metaetici;
2. Etici procedurale;
3. Etici relaţionale;
Metaeticile, în mod tradiţional, au legãtură cu analiza sau logica conceptelor
morale. Ele implicã: explorarea sensului, funcţiei, naturii şi justificarea judecãţilor
normative.
Eticile procedurale ne furnizezã cadrul de norme morale care ghideazã sau indicã
ce anume cineva ar fi bine sa facã sau nu în situaţii particulare.
Eticile relaţionale recunosc şi valorificã respectul reciproc, demnitatea şi legãtura
între participant și cercetãtor, între cercetãtor şi comunitatea în care trãieşte şi
munceşte.
Persoane implicate în cercetare

1. subiect: o persoanã care participã voluntar intr-un studiu clinic

2. investigator: un medic responsabil de studiu clinic într-un centru;
3. sponsor: o persoana,instituţe sau organizaţie responsabilã de iniţierea,
conducerea şi/sau finanţarea unui studiu clinic.

83
Participanţi vulnerabili in cercetare

Copiii sunt cei mai vulnerabili participanţi care au nevoie de protecţie în faţa
riscurilor cercetãii.Cercetarea cu copii,ridicã de obicei mai mule întrebãri:
1. Cine decide sã participe copilul şi cine primeşte recompense?
2. Ce sistem ar trebui instituit pentru a ne asigura cã stimularea materialã a
participanţilor este justã,echitabilã şi copii nu vor fi exploataţi de pãrinţi,
cercetãtori?
3. Ce mesaj transmitem copiilor plãtindu-i să ia parte la cercetãri?
• Obţinerea consimţãmântului furnizeazã un fundament moral pentru
organizarea, conducerea cercetãrii cu adulţi competenţi, simbolizând un parteneriat
între cercetãtor și participant în efortul de a cerceta. În fapt, documentul invocã
imaginea unui contract legal stabilit între douã parţi, având în încheiere
semnãturile participanţilor şi ale cercetãtorului. Deoarece copiii nu pot fi posibili
parteneri voluntari, permisiunea parentalã ia adesea locul consensului declarat al
copilului. Diferenţa eticã între consesul dat al unui adult competent şi permisiunea
părinţilor este semnificativã. Deciziile pe care le iau adulţii în propiul interes pot fi
robuste moral, dar deciziile pe care pãrinţii le iau pentru copiii lor nu vor avea
aceeaşi autenticitate.
• Atunci când existã riscuri pentru participanţi se va cere aprobarea copilului,
definitã în general ca ʺacordul acestuia de a participa la cercetareʺ, aplicat de obicei
copiilor normal dezvoltaţi între 8 şi 14 ani - capacitatea de a-şi da acordul
presupunând cã elevul are un grad rezonabil de înţelegere a ceea ce se aşteaptã de
la el în cercetare şi cunoaşte posibilitatea de a refuza participarea.
Principiile etice ale cercetãrii pe subiecţii umani

• Principiul respectãrii persoanei:

1. respectarea autonomiei;
2. respectarea persoanelor vulnerabile.
3. respectarea confidenţialitãţii datelor subiecţilor şi a dreptului la viaţa privatã;
• Principiul interesului şi beneficiul cercetãrii:
1. maximizarea beneficiilor;
2. minimizarea riscurilor;
3. consinţãmânt informat.

84
• Principiul echitãţii: asumarea si distribuirea egalã a beneficiilor şi riscurilor
asupra persoanelor incluse in studiu.
• Principiul evaluãrii riscurilor: definirea clarã a riscurilor, a efectelor adverse
a populaţiei potenţial expuse.
Concluzii

Cercetarea pe subiecţii umani trebuie sã fie condusã în conformitate cu

principiile etice care îşi au originea în ʺDeclaraţia pentru drepturile omuluiʺ de la
Helsinki şi de asemenea în conformitate cu protocolul care a fost aprobat/ a obţinut
o opinie favorabilă de la comisia naţionalã de eticã.
Drepturile, siguranţa şi confortul subiecţilor trebuie sã prevaleze faţã de
interesele şiinţifice ale societãţii.
Consimţãmântul exprimat în cunoştinţã de cauzã trebuie sã fie obţinut în mod
liber de la fiecare subiect înainte de participarea acestuia la studiu. Toate
informaţiile privind studiul clinic trebuie înregistrate, manevrate şi pãstrate în aşa
fel încât sã asigure exactitatea raportării, interpretãrii şi verificãrii lor.

85
TEMA NR. 12. DILEME ETICE PRIVIND INSEMINAREA ARTIFICIALĂ

În întreaga lume, numãrul cuplurilor conjugale (şi nu numai) care se confruntã cu

problema conceperii unui copil este în creştere. Fumatul, alcoolismul şi stresul sunt
printre cei mai mari factori care afecteazã buna funcţionare a aparatului de
reproducere feminin şi masculin, ducând la infertilitate.
Pentru majoritatea cuplurilor, conceperea unui copil se produce în mod natural,
pentru alte cupluri însã, pentru conceperea unui copil este necesar un ajutor
specializat şi atunci, acestea recurg la înseminarea artificialã.
Persoana care suferã de infertilitate dezvoltã odatã cu aflarea diagnosticului
sentimente de culpabilitate, neputinţã, frãmântãri, diminuarea stimei de sine. La
acestea se mai adaugã stãrile de anxietate, teamã, uneori probleme conjugale, trãiri
care copleşesc cuplul care recurge la înseminarea artificialã.
Înseminarea artificialã este "o procedurã în care un cateter (tub) subţire este
introdus prin cervix pentru a depozita sperma direct în uter". Aceastã procedurã
vine în ajutorul persoanelor care suferã de anumite tipuri de infertilitate.
Istoricul inseminãrii artificiale umane

• Istoria neoficialã susţine faptul cã prima încercare de înseminare artificialã a

unei femei a fost efectuatã în perioada lui Henry al IV-lea (1425-1474).
Înseminarea a fost fãcutã chiar soţiei acestuia pentru ca Henry sã poatã avea
moştenitori, el fiind supranumit "impotent". Acest lucru nefiind însã atestat
documentar, rãmâne la stadiul de neoficial.
• Spermatozoizii au fost observaţi pentru prima datã de cãtre Antoni van
Leeuwenhoek (pãrintele microbiologiei) şi colegul sãu Johannes Ham în anul
1678. Leeuwenhoek a descris spermatozoizii ca fiind "animalcule vii în sperma
umanã" (animale mici care se pot observa doar microscopic).
• Prima inseminare artificialã umanã atestatã documentar a fost efectuatã în anul
1770 de cãtre John Hunter, denumit în istoria medicalã "fondatorul chirurgiei
ştiinţifice".
• În anul 1780, Lazzaro Spallanzani (psiholog italian) observã cã spermatozoizii
care au fost depozitaţi într-o formã inactivã , congelaţi, pot fi mai apoi utilizaţi.
• Pe la mijlocul anilor 1800, J. Marion Sims, supranumit "pãrintele ginecologiei",
a comunicat descoperirile sale cu privire la testele postcoitale (demonstrarea
posibilitãţii fizice a spermatozoizilor de a penetra stratul de mucus cervical) dupã
efectuarea a 55 de înseminãri artificiale. Dintre cele 55 de înseminãri doar una

86
singurã s-a finalizat cu o sarcinã, explicaţia lui Sims fiind faptul cã ovulaţia a avut
loc în timpul menstruaţiei.
• În anul 1899, profesorul Ilya Ivanocich Ivanov a descris câteva încercãri ale
unor metode practice de înseminare artificialã. Deşi aceste inseminãri au fost
efectuate pe animale domestice, acesta a fost primul care a descoperit metoda
înseminarii aşa cum o ştim şi o întâlnim şi în ziua de astãzi în medicina umanã.
• Pentru mulţi ani, inseminarea artificialã a fost recomandatã în cazul
disfuncţiilor fiziologice şi psihologice. În anul 1940 medicii nazişi au efectuat
experimente cu inseminãri artificiale pe deţinuţii din lagãre.
• Începutul unei noi ere a reproducerii asistate a avut loc între anii 1943 - 1953
prin intermediul lucrãrilor şi descoperirilor lui Alan Frank Guttmacher (ginecolog),
R.H. Stoughton (biolog) şi Lawrence Kohlberg (psiholog).
• În anul 1949 s-a dezvoltat o nouã metodã de a depozita şi conserva lichidul
seminal prin congelare şi apoi prin decongelare în condiţii sigure.
• În 1950, un om de ştiinţa de la Universitatea Cornell a adãugat o mixturã de
antibiotice în soluţia de spermatozoizi ce urma a fi inseminatã, pentru evitarea unor
posibile infecţii.
• În 1953 a avut loc o realizare istoricã în ceea ce priveşte inseminarea artificialã,
prin înseminarea reuşitã cu spermã congelatã şi, mai apoi, decongelatã.
• În anul 1970, având în vedere noile descoperiri, s-a dezvoltat în Statele Unite
ale Americii o mare industrie a bãncilor de spermã.
• În 1987, aproximativ 172.000 de femei din S.U.A. au rescurs la inseminarea
artificialã, procedurã care a avut ca rezultat 65.000 de naşteri rezultate din aceastã
metodã.
Riscuri, complicaţii şi efecte adverese ale înseminãrii

În general, riscurile la care se supune femeia, în ceea ce priveşte inseminarea

artificialã, sunt reduse. Totuşi, existã diverse riscuri, complicaţii sau efecte
nedorite care pot surveni:
 Înfecţii pelviene - Disconfortul şi crampele continue pot indica apariţia unei
infecţii pelviene. Incidenţa unei astfel de infecţii este de douã cazuri dintr-o mie de
proceduri. Descoperirea precoce şi tratamentul administrat sunt etape esenţieale în
aceste cazuri rare, pentru a diminua eventualele complicaţii care ar mai putea
surveni.
 Reacţii vasovagale - Acest tip de reacţie poate sã aparã ca şi rezultat în urma
manipulãrii cervixului. Declanşarea vasodilataţiei şi a ritmului cardiac scãzut, pot
87
conduce la hipotensiune, manifestându-se printr-o transpiraţie abundentã. În cazuri
mai severe este necesar un tratament intramuscular cu atropinã.
 Reacţii alergice - Sunt reacţii care apar la aproximativ 12% din cazuri.
Aceste reacţii alergice pot fi declanşate la contactul cu sperma sau de
hipersensibilitatea la plasma seminalã. Simptomatologia variazã de la o persoanã la
cealaltã. Manifestãrile clinice ale alergiei sunt sub formã de arsurã, mâncarime,
inflamarea organelor genitale sau a zonei cutanate care a avut contact cu lichidul
seminal. Mai pot apãrea şi edeme în jurul ochilor şi a gurii, iar în cazuri de alergie
severã, cazuri foarte rare, se declanşeazã şocul anafilactic care îngreuneazã
respiraţia şi nu numai. În acest caz este necesarã intervenţia mediacalã de urgenţã.
 Sarcini multiple - Riscul apariţiei unei sarcini multiple nu este cauzat de
tehica de înseminare în sine, ci de tratamentele mediacamentoase urmate înaintea
efectuãrii procedurii. Aceste tratamente sunt cele care stimuleazã ovulaţia.
Sarcinile multiple cresc riscul naşterilor premature, greutate scãzutã la naştere a
copiilor şi diverse complicaţii în timpul naşterii.
 Sarcina ectopicã și avortul spontan - Sarcina ectopicã se produce atunci
când ovulul fertilizat se ataşeazã în exteriorul uterului. Iniţial, aceastã sarcinã
ectopicã se dezvoltã ca o sarcinã normalã, uneori cu simptomatologie, alteori farã,
însã, în final, declanşeazã avortul spontan. Aceste complicaţii cresc cu mult riscul
ca pe viitor urmãtoarele înseminãri sã nu aibã deloc succes, şi nu se mai producã
nici-o sarcinã.
 Perforarea uterului în momentul introducerii forţate a cateterului în vederea
înseminãrii;
 Efecte adverse cauzate de tratamentul medicamentos hormonal - bufeuri,
depresie, dureri de cap, stãri anxioase, nervozitate;
 Stimularea ovarianã rezultatã din tratamentele hormonale pot produce
chisturi ovariene, durere şi infalamrea abdomenului;
 Sângerarea vaginalã sau spotting-ul.

Procreaţia artificialã şi religia

• Într-o parte se aflã medicina care argumenteazã politicile natalitãţii şi

drepturile umanitãţii, printre care se aflã şi libertatea reproductivã, precum şi
libertatea privind alegerea tehnicii medicale de inseminare artificialã. De cealaltã
parte se situeazã religia, care vine cu argumente de naturã eticã şi face apel la
convingerile şi conştiinţa indivizilor .

88
• Canoanele bisericeşti par cã nu mai ţin pasul cu timpul, cu progresele
ştiinţifice, cu modificarea mentalitãţii generatã de acestea ignorând evoluţia
umanitãţii ca specie.
• Argumentele bisericii au, în mod paradoxal, ca temã centralã de asemenea
principiul umanitãţii, însã atenţioneazã cu privire la pericolul potenţial al depãşirii
limitelor naturalului, afirmând cã tocmai ştiinţa, utilizatã neadecvat, poate deveni
inamicul care ar putea distruge specia umanã.
• Toate religiile indicã douã valori fundamentale în ceea ce priveşte procreaţia
umanã:
• "viaţa copilului chemat sã se nascã" (Huidu, 2010);
• "esenţa procesului de transmitere a vieţii în cadrul cãsãtoriei" (Huidu, 2010).
• Pornind de la cele douã valori mai sus menţionate, religia trage un semnal de
alarmã privitor la mercantilizarea corpului uman şi predominarea tehnologiilor
asupra corpului uman.
• Psihoigiena în cazul cuplurilor care recurg la inseminarea artificialã, şi nu
numai, este de o importanţã deosebitã pentru sãnãtatea mintalã a membrilor
cuplului, pentru o mai bunã comunicare şi înţelegere între aceştia cât şi pentru
buna evoluţie a procesului de inseminare artificialã şi a cuplului.
Problema etică în inseminare

• Problema etică de clarificat este următoarea: până la ce punct actul

medical, intervenția medicului sau a biologului are caracter de ajutor
terapeutic sau devine un act substitutiv sau manipulator?
• A trata înseamnă a înlătura obstacole, a ajuta desfășurarea proceselor și nu
înseamnă a se substitui responsabilității cuplului, care apelează la inseminare.
Trebuie făcută o distincție dintre ceea ce este posibil din punct de vedere
științific/tehnic și poate fi util și, ceea ce este licit din punct de vedere moral.
• Sunt în joc valorile umane: valoarea iubirii, valoarea vieții, natura căsătoriei,
cuplul, persoana copilului care urmează a se naște și consecințele ce decurg din
actul inseminării insuficient cunoscute și studiate.

89
TEMA NR. 13. PROBLEME ETICE LA SFÂRŞITUL VIEŢII. EUTANASIA
ACTIVĂ-PASIVĂ. SUICIDUL ASISTAT.

Aspecte etice și morale în suicid

Unul din principiile etice medicale stabilite de Asociaţia Medicală Americană în

anul 1847 stipulează faptul că: ”Principalul obiectiv al profesiei medicale este cel
de a fi în slujba umanităţii, manifestând un respect deplin pentru demnitatea
omului”. Deşi, acest principiu este destul de explicit, în psihiatrie această afirmaţie
poate determina o serie de întrebări deoarece avem în vedere faptul că mulţi
pacienţi au discernământul diminuat sau absent şi nu pot fi parteneri egali în relaţia
medic pacient. În aceste condiţii responsabilitatea revine integral medicului
psihiatru, iar deciziile din activitatea sa nu pot face întotdeauna obiectul unei
analize etice profunde, deoarece posibilităţile de intervenţie ar deveni tardive şi
ineficiente.
Relaţia depresie-suicid trebuie scoasă din limitele unui model medical şi trebuie
plasată la răscrucea dintre psihiatrie, etică normativă şi morală. Cu toate acestea,
nu trebuie făcută o delimitare netă între suicid patologic şi suicid raţional, având în
vedere caracterul şi variabilitatea individuală a comportamentului suicidal. Pentru
societate, suicidul nu este numai o problemă medicală, ci şi una morală, care se
concretizează în atitudinea acesteia.
Aspectul moral al oricărui suicid este greu de evaluat deoarece moralitatea implică
o serie de reguli sau principii care stau la baza jocului vieţii.
Decizia de a muri este dincolo de acţiunea argumentelor. Cu toate acestea, se
poate vorbi de obligaţia morală pentru celelalte persoane din jurul celui cu
potenţial suicidal. Putem contura ideea de obligativitate generală în a oferi ajutor
celor aflaţi sub influenţa unei stări afective negative şi care vor să renunţe la viaţă.
Această atitudine devine şi mai clară având în vedere faptul că în majoritatea
ţărilor nu este încurajat suicidul. Dar, această situaţie de ansamblu nu ne împiedică
să ne gândim cât de mare este această obligaţie de a interveni în actul suicidal, cui
îi revine preponderent această obligaţie de a interveni şi mai ales în ce constă
această obligaţie. Mult mai dificil şi poate şi mai subtil este şi rolul de sfătuitor pe
care şi-l poate asuma un profesionist în faţa tentativei sau ideaţiei suicidale. Tot
ceea ce se poate cere persoanei suicidale este un interval de reconsiderare în care
să poată analiza toate perspectivele şi în care se poate întări suportul moral oferit.

90
Implicațiile morale ale sinuciderii asistate de medici

Întrebarea de ordin moral care apare atunci când discutăm despre sinuciderea
asistată de medici este dacă acțiunea de a ucide, chiar și cu intenția de a alina
suferința unui om drag, poate fi vreodată justificată. Ce se întâmplă atunci când
mâna care ucide este aceeași cu cea care, prin jurământul lui Hippocrate, și-a
asumat datoria de a vindeca? Stiloul cu ajutorul căruia substanțele letale sunt
menționate pe rețeta sinucigașului pare a fi condus de doua mâini: a medicului și a
pacientului.
Procesele care conduc către moartea mea au fost divizate atent în acțiuni mici care
nu constituie o crimă în sine și au fost executate ”de câteva mâini prietenoase”.
Chiar și în aceste condiții statul insistă să îmi pedepsească ajutoarele. A sugerat să
le fie tăiate mâinile, fiindcă numai cu ele au contribuit. Conștiința a fost numai a
mea, acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Ramon Sampedro, spaniolul
tetraplegic, care a fost imobilizat la pat timp de 29 de ani, în tot acest timp pledând
pentru dreptul de a muri cu demnitate. Lupta spaniolului de a face legală
sinuciderea asistată de medici a făcut înconjurul lumii și a deschis oficial această
dezbatere, povestea sa fiind ulterior ecranizată de regizorul Alejandro Amenabar
(Mar Adentro, 2004).
Sinuciderea asistată medical – Eutanasia

Cu siguranță nu există un subiect mai controversat decât cel care analizează

“eutanasierea” sau “sinuciderea asistata”. Eutanasierea reprezintă administrarea
intenționată a unei doze letale de medicament cu scopul ca pacientul sa iși termine
viața. Sinuciderea asistată reprezintă acel moment în care un doctor prescrie
medicamente letale către un pacient, însă pacientul este responsabil de
administrarea acestora. Ambele practici au același scop: de a curma suferința unui
pacient. În timp ce în majoritatea statelor lumii eutanasierea rămâne ilegală, există
alte țări mici la număr, care acceptă această practică.
Olanda - prima țară din lume care a legalizat eutanasierea, adoptând legea în 2002,
cu toate că eutanasierea a fost tolerată încă din anii 1970. Astfel, orice persoana cu
vârsta de peste 12 ani are dreptul de a-și cere dreptul la moarte.
Belgia - eutanasierea este legală de aproape 10 ani, dar cu toate acestea sunt și
unele reguli. Astfel, cel care “suferă de o boală gravă și de dureri insuportabile, atât
fizice cât și psihice, poate cere eutanasierea”.
Luxemburg, deși o bună parte din comunitatea medicală din Luxemburg a fost
împotriva legalizării eutanasierii, în anul 2009, Luxemburg a devenit cel de-al
treilea stat care a legalizat aceasta practică. Un pacient are dreptul să iși curme
91
viața dacă suferă de o boală incurabila, însă cererea de eutanasiere trebuie să îi fie
aprobată de doi medici.
Elveția, sinuciderea asistată este legală încă din anii 1930. Pe de altă parte, în
Elveția nu numai cetățenii au dreptul la sinucidere asistată, dar și persoanele
străine. De altfel, foarte multe persoane aleg să călătorească în Elveția tocmai
pentru a beneficia de un sfârșit de viață legal.
Germania, pacienții au dreptul de a refuza orice tratament care ar putea să le
salveze viața. Mai mult, sinuciderea asistată este semi-legală în Germania, iar un
doctor care are un ordin scris, are permisiunea de a prescrie medicamente care să
scurteze viața unui pacient.
Motivațiile care ii împing pe pacienți sa recurgă la sinuciderea asistată
medical

Motivațiile care împing pacienții spre sinuciderea asitată sunt de natură:

• fizica: durerea insuportabilă, simptome neurologice, dispnee (teama de
sufocare), astenia extremă (adinamia), limitări senzoriale (văz, auz), incontinența,
tulburările de somn;
• sociala: nevoia ridicată și dependența de îngrijiri de lungă durată,
imobilitatea, izolarea socială;
• psiho-existențiale: teama de urmările unui tratament radical (deformări
faciale sau corporale), păstrarea controlului asupra circumstanțelor morții,
pierderea capacităților de angajare în activități care fac viața plăcută/de suportat
(gătit, scris, citit, plimbat), pierderea demnității, pierderea sensului vieții, a
autonomiei.
Eutanasia este actul deliberat de a pune capăt vieţii unui pacient cu intenţia de a
curma suferinţa acestuia. Sinuciderea asistată medical (SAM) reprezintă moartea
unui pacient ca urmare directă a "ajutorului" dat de un medic. Indiferent cum s-ar
numi, problema de ordin etic rămâne - nu poate fi niciodată bine să ucizi, chiar cu
intenţia de a alina suferinţa. Viaţa umană are o valoare intrinsecă. Tradiţia iudeo-
creştină susţine că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi ca urmare, viaţa
umană are demnitate, sfinţenie şi este inviolabilă. Principiul secular, non-religios,
consacrat în tratatele de drepturile omului, conform căruia nimeni nu trebuie să
ucidă este bazat în fapt pe demnitatea şi sfinţenia iudeo-creştine. Principiul
inviolabilităţii vieţii interzice uciderea intenţionată, dar nu specifică faptul că viaţa
trebuie menţinută cu orice preţ, de exemplu până la capăt în cazul tratamentelor
invazive sau agresive, cum ar fi ventilaţia asistată împotriva dorinţei pacientului

92
conştient sau în cazul în care tratamentele ar fi zadarnice, de exemplu
chimioterapia agresivă pentru cancerul avansat. Doctorii trebuie să decidă dacă un
tratament prescris este adecvat sau nu. Medicul îl va găsi, de obicei, pe cel potrivit
făcând o analiză corectă a metodelor folosite în tratament, a gradului de
complexitate sau de risc, a costurilor. Medicul compară aceste elemente cu
rezultatele aşteptate, luând în considerare şi starea de sănătate a persoanei bolnave
şi resursele fizice şi psihice ale acesteia.
• Concluzii: Sinuciderea asistată este o problemă controversată, chiar şi în
ţările unde este permisă prin lege. Cercetările efectuate recent de către doamna
Carine Brochier, de la European Institute of Bioethics din Bruxelles, arată că prea
mulţi oameni mor ca urmare a acestei legi. “Eutanasia nu este răspunsul pentru
toată suferinţa umană. Numărul persoanelor care aleg să-şi pună capăt zilele sub
observaţia medicilor a crescut în ultimii ani, astfel încât, dacă în 2012, s-au
înregistrat în Belgia 1.432 de astfel de cazuri, în 2013 numărul lor a crescut la
1.807. Deşi anul trecut majoritatea persoanelor care au solicitat eutanasie aveau
peste 70 de ani, procentul tinerilor fără probleme de sănătate fizică, dar care invocă
depresia şi suferinţa psihică drept fundament al deciziei de a-şi încheia viaţa
voluntar este în creştere. SAM nu este o practică legalizată in Romania și nici nu a
fost pusă problema de a concepe un proiect de lege in acest sens. Pană în
momentul de față, un singur român (Andrei Haber) a apelat la sinuciderea asistată
medical, optând pentru clinica "Dignitas" din Elvetia. În România, Colegiul
Medicilor prevede în “Codul de deontologie medicală” interzicerea
eutanasiei. Prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedinte al Colegiului Medicilor din
România şi membru în Comitetul Director de Bioetică al Consiliului Europei,
declara că “mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide”.
Unul dintre argumentele menite sa combată legalizarea sinuciderii asistate de
medici este acela ca SAM ar putea deveni o practică de rutină, folosită la scara
largă. În țările unde sinuciderea asistată de medici este permisă, au fost depistate
numeroase cazuri în care au fost uciși inclusiv pacienți ce nu își doreau sa moară.

93
TEMA NR. 14. ETICĂ ŞI GERONTOPSIHOLOGIE
Introducere
Considerate ca vârste fragile, de involuție, etapele de după 65 ani pun mult
mai multe probleme clinice decât celelalte vârste. Gerontologia este disciplina care
studiază relația dintre factorii de mediu și îmbătrânire sub toate aspectele:
biologic, morfologic, psihologic (geronto= bătrân, bătrânețe, îmbătrânire, din gr.
geron, ontos – bătrân. Gerontologia este domeniul cunoștințelor despre bâtrânețea
umană și a luat ființă în contextul filozofiei și al medicinii cu mult înainte de epoca
noastră. Îmbătrânirea oamenilor este un fenomen observat în toate șările lumii Încă
din Vechiul Testament aflăm că existu familii cu mare longevitate, dar existau și
opziții sociale între bătrâni și tinerii dornici de emancipare să iasă de sub tutela
vârstei înaintate. Cu toate acestea, vârstele înaintate se bucurau de respect, exista
sfatul bâtrânilor în mai toate comunitățile antice ca și organ consultativ și desori-
organ decizional. Au existat însă și situații în care bătrânii erau considerați povară
pe capul familiei și al societății. Astfel, hiperboreenii ucideau pe cei ce împlineau
vârsta de 60 ani, eschimoșii duceau bătrânii- la cerere în ținuturi părăsite, cu
ceremonii complicate. După ce își luau rămas bun de la toți, bătrînii erau lăsați
întotdeauna toamna printre ghețari și zăpezi, fiind mâncați de fiarele sălbatice și de
vulturii polari până ce venea primăvara. Popoarele războinice considerau bătrânii
ca inutili și îi lăsau să moară sau să se sinucidă (cf. Ursula Șchiopu, p.280). O dată
cu evoluția societății și a științei, au apărut studii și numeroase cărți cu privire la
vârstele omului și la sănătate, renașterea a adus o schimbare semnificativă a
mentalității. În secolul al XIX lea s-au dezvoltat diverse direcții de cercetare care s-
au soldat cu numeroase descoperiri, medicina având un rol foarte important,
revoluționând sănătatea publică.

Conceptul de bătrânețe a trezit nmeroase dispute, îmbâtrânirea fiind foarte

diferită în diferite arii geografice în funcție de factorii bioclimatici, dar și de la
persoană la persoană.

În perioada de îmbătrânire subidentitățile maritae, parentale,

socioprofesionale intră într-o serie de noi poziții.

Tipul fundamental de activitate devine adaptarea la un nou orar de activități

sociale și familiale, având loc o restructurare a acestora. Se modifică și tipul de
relații, se restrâng din aria profesională și din aria altor activități conexe. Ieșirile în
spațiul social vor fi condiționate de alt gen de activitate și de realațiile interumane
stabile create. Are loc o trecere treptată de la subidentitatea profesională la cea
social-obștească. Subidentitatea maritală rămâne esențială. Subidentitatea parentală

94
rămâne relativ expansivă prin apariția nepoților care solicită emoțional
identificarea de prelungire a urmașilor. Această perioadă este o perioadă de
oarecare fragilitate biologică, la bărbați încetează caracteristicile reproductive,
bolile sunt mai frecvente la această vârstă, oamenii devin mai preocupați de
sănătatea lor.

În perioada bătrâneții propriu-zise, subidentittaea parentală se contractă ușor,

subidentitatea socială se exercită în teritoriul social accesibil. Deseori, mobilitatea
este redusă din cauza bolilor degenerescente, mortalitatea poate crește.

În perioada marii bătrâneți subidentitățile suprapuse se contractă, uneori

poate avea loc o disoluție de sine.

Odată cu regresia biologică au loc și modificări psihologice, când datorită

antrenării sociale și active mai reduse, se produc restructurări ale caracteristicilor
personalității și modificări a diferitelor funcții psihice, a conștiinței și dinamicii
vieții interioare.

Longevitatea - expectația de longevitate a crescut mult după cel de-al doilea

război mondial. În Europa tinde la 85 ani pentru bărbați și 90 ani pentru femei,

Vârsta înaintată, în sine, nu implică ideea că o persoană ar trebui să fie

privită diferit din punct de vedere etic în comparație cu altă persoană de vârstă
mijlocie sau față de un tânăr. Există însă numeroase circumstanțe care dau naștere
unor probleme etice particulare: boala fizică, deteriorarea psihică, dependența de
alte persoane, vulnerabilitatea la acte de cruzime sau exploatare - pe măsură ce
oamenii îmbătrânesc. Responsabilitatea noastră față de bătrâni, adesea se
focalizează tocmai în astfel de circumstanțe.

De aceea, imaginea unei persoane vârstnice sănătoase, autonome și capabilă

pe deplin în a se apăra singură este în pericol de erodare. Efectul de halo – ideea
neputinței atibuită tuturor vârstnicilor operează în acest sens. Bătrânețea se referă
la un grup de persoane bine definit de vârstă care se poate întinde de la șaizeci și
cinci la nouăzeci și cinci de ani sau mai mult. Deosebirea dintre o persoană în
vârstă de nouăzeci și cinci de ani și una de șaizeci și cinci de ani poate fi cel puțin
la fel de mare ca cea dintre o persoană de cinzeci și cinci de ani una de douăzeci și
cinci de ani. Utilizarea unui singur criteriu pentru cumprinderea unui întreg spectru
ascunde diferențe enorme între persoanele aflate la diferite nivele ale acestei plaje
de vârstă; de asemenea, există și deosebiri între indivizi indiferent de vârstă.
Adevărate probleme cu care se confruntă multe persoane de nouăzeci și cinci de

95
ani sunt atribuite în mod fals și celor de șaizeci și cinci de ani datorită etichetei de
”bătrâni” pe care o poartă.

Îmbătrânirea normală și îmbătrânirea patologică

Marii cercetătători ai secolului al XIX-lea, așa cum este și Jean-Martin
Charcot, au contribuit la răspândirea imaginii negative în ceea ce reprezintă
îmbătrânirea, folosind calificativele: declin, deteriorare sau destructurare. A fost
un secol axat pe patologie sub toate formele acesteia, atât de natură organică cât și
psihologică. Sigmund Freud, care prin ideile sale revoluționare a marcat profund
sec XX, a susținut ideea conform căreia între normal și patologic, nu există
diferențe de natuă, ci doar de grad. Aceeași idee de continuu normal- patologic a
apărut și în scrierile lui Charcot. Din acest punct de vedere, îmbătrânirea apare ca
parcurgere a acestui continum. Diferența dintre persoane, văzută prin prisma
acestei perspective, ar fi doar o chestiune de viteză și de grad, prin urmarea,
bătrînețea, ar avea tendința de a sfârși printr-o stare patologică de senilitate sau
demență (cf, Fontaine, R,2008, pp.15-16). Numerose studii relizate după cel de-al
doile război mondial, au demonstrat că această etapă de viață care privește
îmbătrînirea, poate reprezenta și o sursă de oportunități pentru a conserva sau a
ameliora calitatea vieții, imaginea asupra bătrâneții evoluînd spre o pozitivare a
acesteia. Este înțelept în a rămâne rezonabili asupra reprezentării conceptului de ”
bătrânețe”, dacă ținem cont că timpul este ireversibil si el își pune peceta asupra
condiției umane. Descoperirile științifice, cele farmacologice ca și mediul
sociocultural, privite în relația lor sinergică, fac ca unele persoane vârstnice să aibă
o viață logevivă, sa fie active și fericite să trăiască. Efectele îmbătrânirii nu sunt
omogen, nu îmbătrănesc deodată toate organele și funcțiile psihice, unele dintre
acestea chiar rezistă procesului de îmbătrânire sau sunt chiar mai performante.

Evaluarea psihologică a persoanelor vârstnice

Evaluarea psihologică – este adaptată problematicii plurifactoriale a
persoanelor vârstnice și reprezintă mai mult decât o examinare sau diagnosticare
psihologică.

Evaluarea funcțiilor cognitive

La această etapă de vârstă, cogniția este rezultatul factorilor interacțiunii
complexe a factorilor interni, genetici și a celor externi sociali, culturali și de
educație. Gândirea devine mai lentă, judecata și raționamentul diminuează, poate
crește sinteza în timp ce analiza scade, atenția poate să scadă și vorbirea devine
mai lentă, fluiditatea proceselor intelectuale scade, rigiditatea ideilor crește.
Memoria diminuează cu slăbirea capăcității de învățare a unor informații noi, are
96
loc o scădere a stimei de sine. Antrenarea funcțiilor cognitive împreună cu nivelul
intelectula- cultural au ca impact conservarea cognitivă. Deteriorarea funcțiilor
cognive conduc spre pierderea autonomiei și spre fenomene de dependență a
persoanelor vârstnice, repecutându-se și asupra costurilor sociale, la creștera
riscului de apariție a sindromului demențial și al morții. Demența reprezintă
scăderea, diminuarea, degradarea, declinul capacităților cognitive prin raportatre la
nivelul anterior, afectând nivelul randamentului intelectual, adaptativ, per
ansamblu - întreaga personalitate.

Evaluarea afectivității
Depresia este o afecțiune frecventă a persoanelor vârstnice, iar anxietate este des
întâlnită în sindroamele depresive. Demența presenilă sau senilă este adesea
manifestă prin acuze anxioase. Se impune ca memoria să fie examinată la fiecare
pacient care prezintă anxietate într-un mod adecvat. Hipermotivitatea, labiliatea,
impresionabilitatea, inerția afectivă, predominața emoțiilor negative ( în decada a
șaptea) - conduc la slăbirea adaptării sociale. Pot să apără: egocentrismul, tendințe
interpretative, tendințe conservatoare.

Principii etice specifice în evaluarea persoanelor vârstnice aflate în dificultate

Respectarea unor principii impune:

1. Evitarea unei conduite psihologice, care să pară a fi un interogatoriu;

2. Adresarea să fie făcută pe un ton plăcut, dar psihologul să vorbească mai tare,
să privească persoana în ochi, să fie respectuos și disponibil, ascultare activă,
toleranță, repetarea întrebării pentru a se asigura că a fost înțeles;
3. Accent pus pe antecedente și luarea în calcul a riscului de suicid;
4. Obiectivitate;
5. Să ia în calcul motivele trimiterii, analizând riscul de a fi exploatat bătrânul
de către aparținătorii acestuia, bătrânii finnd vulnerabili.
6. Respectarea principilui confidențialitățți și intimității, utilizare în mod
responsabil a informațiilor.
Să învățăm arta de a îmbătrâni frumos! Viața ne învață că ”bătrânețea este
prețul pe care îl plătim pentru a junge la înțelepciune”, iar ”a-i umili pe vârstnici
înseamnă a ne umili propria noastră proiecție în viitor”.

97
BIBLIOGRAFIE

1. Beauchamp T. L., Childress J. F., (2001), Principles of Biomedical Ethics,

Oxford University Press, (Fifth Edition).
2. Bloch, S., Chodoff, P, (2000), Etică Psihiatrică, Ed. a II-a, Ed. „ARC”,
SRL Bucureşti.
3. Buber M., Eu şi Tu, 1923, (1992), Editura Humanitas, Bucureşti.
4. Butoi, T., (2012), Psihologie judiciară. Tratat universitar. Abordări
teoretice și practice. Editura Trei, București
5. Codes of Ethics of International Organizations, European Federation of
Psychologists’ Associations, (2005). Revised meta-code of ethics. Brussels:
Author. Available at http://www.efpa.be/
6. Dafinoiu, I., (2002), Personalitate. Metode calitative de abordare, Editura
Polirom, Iași.
7. Dafinoiu, I., (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom,
Iași.
8. Dancy J., ( 2006)), Etica îndatoririlor prima facie”, în P. Singer, Tratat de
etică, Editura Polirom, Iaşi.
9. Dworkin R., Theory, Practice and Moral Reasoning, în D. Copp (ed.),
Ethical Theory, Oxford University Press, (2006, p. 627), apud Valentin Mureşan,
2007.
10. Enăchescu, C. (2004), Tratat de igienă mintală, Editura Polirom, București.
11. Enăchescu, C. (2005), Tratat de psihopatologie, Editura Polirom, București.
12. Enăchescu, C. (2008), Tratat de psihologie morală, Editura Polirom,
București.
13. Ethical Conduct for Research Involving Humans, (2003), Medical Research
Council of Canada, et alia, June.
14. Finkielkraut A., (1987). La defaite de la pensee, Gallimard, Paris.
15. Fontaine, R. (2008). Psihologia îmbătrânirii. Editura Polirom, București
16. Gauthier J., et alia, Toward a Universal Declaration of Ethical Principles
for Psychologists, (2007), Laval University, Canada, 2005, ap. V. Mureşan.
17. Ghiorghiu, Z., Şerban, C., Macovei, R., Ştefan, M., (2009), Gestul suicidar
din perspectiva patologiei criminogene. În: Revista de criminologie, nr. 1.
18. Knapp,S., Gottlieb, M., Handelsman, M., Dileme etice în psihoterapie,
(2016), Editura Trei, București.
19. Lévinas E., Când Dumnezeu devine Idee, (2001), Editura Pandora-M,
Târgovişte.

98
20. Lévinas E., (1999), Dificila libertate, Editura Hasefer, Bucureşti.
21. Lévinas E., ( 2000), Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, Editura
All, Bucureşti.
22. Lévinas E., (1999), Totalitate şi Infinit. Eseu despre exterioritate, Editura
Polirom, Iaşi.
23. Lindemann N. H., ( 1997), Stories and their limits.Ed.Routledge, New
York.
24. Lipovetsky Gilles, (1996), Amurgul datoriei, Editura Babel, Bucureşti.
25. Louden Robert B., (1992), Morality and Moral Theory. A Reappraisal and
Reaffirmation, Oxford University Press.
26. Lyotard Jean-Francois, (1983), L’Ere du vide. Essais sur l’individualisme
contemporain, Gallimard.
27. Lyotard Jean-Francois, (1979), La Condition postmoderne, Paris, Les
Edition de Minuit.
28. Maclean, A., (1993), The Elimination of Morality. Reflections on
Utilitarianism and Bioethics, Routledge.
29. Miroiu, A., (1995). Etica aplicată, Editura Alternative, Bucureşti.
30. Olaru Bogdan (coord.), (2008), Controverse etice în epoca biotehnologiilor,
Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
31. Raport asupra activității de medicină legală pe anul 2014.
32. Revista Română de Bioetică, (2012),Vol. 10, Nr. 3, Iulie-Septembrie.
33. Richardson H., “Specifying Norms as a Way to Resolve Concrete Ethical
Problems”, (1990), Philosophy and Public Affairs.
34. Singer, T., (2006), Tratat de etică, Editura Polirom, Iași.
35. Studiu primar al fenomenului suicidului și a tentativelor de suicid în rândul
copiilor în vederea determinării profilului copilului vulnerabil și a cauzelor
fenomenului, (2015), Consultant: L. Filipschi. Chișinău.
36. Suicidul și determinarea la suicid, Irina IACUB, doctor în drept, conferențiar
universitar interimar, (2017), Chișinău .
37. Vulcănescu Mircea, (1991), Logos şi Eros, Editura Paideia, Bucureşti.

99