3 Dulcea mireasmă a copilăriei

Dorina Bălan

Profesional

6 Tibetul și Bhutanul într-un atlas bibliofil din pragul sec. al XIX-lea

Letiția Buruiană

Cuprins
9 Statistică și evaluare în bibliotecile publice
Catrina Căluian

11 De la Paper Library la Library 4.0

Dorina Bălan
Rezervarea unei publicații în catalogul on-line al Bibliotecii Județene
13 „V.A. Urechia”
Anca-Ionica Georgescu

17 Primăvara comunității gălățene la Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea”

Andrei Parapiru

19 Biblioteca - locul unde copiii vin cu drag

Florica Șerban

21 Melciulică la Bibliotecă
Aurelia-Florența Staicu

23 Gustave Eiffel și anul francofon Kiwanis 2023

Cătălina Popa

Întoarcere în timp

25 Din Poveștile Eternității

Camelia Toporaș

Condeiul fermecat

31 Tainele lumii
Ovidiu Constantin Olaru

32 Frățior și surioară
Maria-Antonia Popa

34 Poveste cu dragoni
Mihai Preda

Cronică

35 Memorialul unui supraviețuitor de la Auschwitz

Livia Ciupercă

37 Ocolul lumii literare în 80 de cărți (II)

Adi-George Secară

40 Mandylion
Tănase Dănăilă

Literatură

42 Poeme
Sterian Vicol

45
Sonete
Simion Felix Marțian
 minipartedinminenustiuceesteiubirea
47 Andreea Ciobanu
poem
48 Olivia Călin

49
Macabriel
Gabriel Mihăilă

51 Primă trimestrială (II)

Năstase Marin

55 Fluviul de piatră
Ion Avram

58 Rătăcită pe țărmul mării

Ilinca Sorică

62 Un titlu ar dizolva misterul

Vlad Mutică

66 Epigrame
Vasile Manole

67 Epigrame
Ioan Fărcășanu

68 Surâsuri migdalate
Vasile Ghica

69 Scriitorul şi jurnalistul tecucean Tănase Dănăilă

Ghiță Nazare

74
Compromisul artistic – necesar sau nu?
Nona Rapotan

76 Cincizeci de ani de când am fost în Paradis

Tamara Constantinescu

Restituiri

79 Ţapul Ispăşitor
Theodor Parapiru

80 Convergențe spirituale. Eseu despre o posibilă sintaxă a sacrului

Bogdan Boeru

86 Ruxandra Suțu, domnița uitată de vremi (I)

Gheorghe-Daniel Micu

90 Centenarul încoronării 1922-2022

Radu Moţoc

Artă

93
In memoriam Aurel Manole - 70 de ani de la nașterea pictorului
Corneliu Stoica

Eveniment

98 Întrunirea profesională a Filialei Galați a ABR

100 Biblioteca publică între digitalizare și memoria locală

102 Conferința Națională a ANBPR BiblioNEXT

Titina-Maricica Dediu
ditorial

Dulcea mireasmă
a copilăriei

Începuturile sărbătoririi zilei copilului își au rădăcinile profund adâncite,

cândva, acum mai bine de 160 de ani, în luna iunie a anului 1856, când, în statul
american Massachusetts, pastorul Charles Leonard a ținut o predică specială
pentru copii. Acea zi a fost numită inițial „Rose Day” („Ziua Trandafirilor”),
apoi, mai târziu, a luat numele de „Flower Sunday” („Ziua Florilor”) și în final
s-a numit „Children’s Day” („Ziua Copiilor”).
Oare nu sunt copiii florile înmiresmate ale vieții și cei care răspândesc
în jurul lor culoare și frumusețe, puritate și lumină în oricare timpuri? Nu sunt
ei mireasma îmbietoare a vieții oricărui tânăr, adult, părinte sau bunic? Râsul
lor cristalin nu seamănă cu clinchetul florilor de clopoțel în bătaia vântului, iar
obrajii îmbujorați cu trandafirii în floare și năsucurile roșii cu cireșele coapte
din luna iunie? Cred că și aceste trăsături ale copiilor au determinat peste 50 de
țări de pe mapamond să serbeze ziua copilului pe data de 1 Iunie, deși, pe 20
noiembrie 1959, era adoptată Declarația ONU privind Drepturile Copilului, și
chiar această zi era stabilită ca Ziua Mondială a Copiilor. Multe țări sărbătoresc
pe 20 noiembrie „Ziua Copilului” și în prezent, dar nu la fel de multe precum
cele care o sărbătoresc pe data de 1 iunie.
V-ați întrebat vreodată dacă ar exista un timp care să revină ciclic
în viața voastră care ați dori să fie acela? Sunt convinsă că majoritatea vă
doriți întoarcerea în copilărie. E singura etapă a vieții când nu ai griji sau
responsabilități, când poți vedea lucruri magice pentru că îți dorești cu adevărat
să le vezi, când ai părinții lângă tine și te poți baza pe faptul că ei pot scoate
ce este mai bun din tine și că te pot învăța cum să iubești dificultățile, că în
această etapă ești mulțumit de tot și de toate fără să ai un anume motiv, pentru
că deși nu stai locului, niciodată nu ești obosit, pentru că este etapa când nu ți

iunie 2023 3
 ditorial

se refuză aproape nimic, iar atunci când ceri cu insistență ceea ce îți dorești știi
că mai devreme sau mai târziu vei primi.
Uneori simțim că timpul a trecut prea repede și nici nu am realizat când
am ajuns din copii, oameni mari. Există totuși un moment creat, fără să ne dăm
seama, magic, când se deschide o ușă imaginară care permite timpului să ne
trimită dincolo de copilărie. Trecerea se face treptat, deschizând pe nesimțite
poarta viitorului tânăr. Unii regretă trecerea timpului, alții trag învățămintele
din această etapă a vieții. Pentru că, așa cum spunea Wilhelm Wundt: „Cel ce
a avut o copilărie luminoasă și fericită și-a adunat comoara nesecată în care își
găsește mângâiere şi-n cele mai dureroase clipe ale vieții.”
Și, totuși, eu nu aș dori să mă întorc în timp, să o iau de la capăt cu orice
perioadă a vieții mele! Poate sună bizar, dar vreau să rămân acum, în acest
timp! De ce? Pentru că mă bucur de tot ceea ce am creat până acum, de la
realizările personale până la cele familiale. Pentru că am prezența unor oameni
dragi în jurul meu, fie ei colegi sau prieteni, pentru că mi-am păstrat zâmbetul
pe chip, curiozitatea din gânduri, pofta de viață și interesul pentru nou. Pentru
că îi am lângă mine pe mama și pe tata și mă pot simți în continuare copil în
preajma lor, pentru că sunt copilul lor. Iar atunci când nu vor mai fi pe pământ,
știu că mă vor veghea, tot ca pe copilul lor, din ceruri!
Nu uitați, oameni frumoși, să vă bucurați că sunteți și să hrăniți copilul
din voi, păstrându-vă copilăria indiferent în ce etapă a vieții vă găsiți! Așa că,
putem răspunde invitației Aurorei Luchian să gustăm de „1 Iunie, strop din
Rai”:
Vino azi, dacă ți-e dor,
În visul copiilor!
Și-o să guști, dacă mai stai,
Strop din lumea mea de Rai.

Cireșul s-a-mbogățit,
Bujorii au înflorit,
Răsfirând mireasma lor,
Doar din drag, copiilor.

4 Axis Libri
 Cu obrajii rumeniți,
Poznași, veseli, dichisiți,
Vom sărbători aici,
Cu părinți, dascăli, bunici.

Hai, rămâi, că nu mă mir,

Doar o zi ca musafir!
Și-o să guști, dacă mai stai,
Strop din lumea mea de Rai.

La mulți ani copilărie, la mulți ani copii, la mulți ani celor ce poartă în
suflet copilăria și copilul de altădată!

Dorina Bălan,
redactor-șef al revistei „Axis Libri”

iunie 2023 5
 rof esional

Tibetul și Bhutanul
într-un atlas bibliofil din
pragul sec. al XIX-lea
în colecțiile Bibliotecii V.A. Urechia

Fascinați de ipoteza existenței unui regat mitic, Shambala (la

origine, termen sanscrit cu semnificația de „pace, liniște, fericire”),
menționat în diverse texte antice drept centru spiritual situat în inima
Asiei, mulți călători au încercat să descopere dovezi ale existenței
sale fizice undeva în arealul munților Himalaya. Cu toate acestea,
informațiile transmise de-a lungul timpului despre ținuturile respective
au fost puține, ele fiind izolate și greu accesibile străinilor curioși. Chiar
și în prezent, Bhutanul, țara vecină și, în unele perioade istorice, rivală cu
Tibetul, este preocupat să-și protejeze tradițiile și mărturiile trecutului
prin politică de stat1. Această poziție e explicabilă și prin faptul că
multe dovezi de istorie locală au fost distruse într-un mare incendiu
care a devastat capitala antică, Punakha, în 1827. Astfel, cu atât mai
valoroase ni se par cele 15 gravuri realizate în atlasul care face parte
din ediția franceză a unei lucrări de referință despre Tibet și Bhutan,
operă a diplomatului britanic Samuel Turner (1749-1802), intitulată
„Ambassade au Thibet et au Boutan, contenant des détails très-curieux
sur les moeurs, la religion, les productions, le commerce du Thibet, du
Boutan et des états voisins et une notice sur les événemens qui s’y sont
passés jusqu’en 1793”2.
Lucrarea, considerată pentru un timp prima carte despre
Bhutan, s-a bucurat de mare succes pe piața editorială, la vremea sa,
îndeosebi pe cea a cărților de călătorie, întrucât până la acea dată
hărțile și imaginile despre acea zonă a lumii aproape că lipseau cu
desăvârșire. Autorul, Samuel Turner, căpitan în Compania Indiilor și
Letiția Buruiană
atașat al Ambasadei Britanice la curtea lui Teshoo Lama din Tibet, a bibliotecar, Biblioteca
fost șeful misiunii din regiune începând din 9 ianuarie 1783. Împreună Județeană
cu colegul și artistul amator Samuel Davis, în calitate de „desenator „V.A. Urechia”
și topograf ”, a redactat descrierea călătoriei prin Bhutan și o parte
a Tibetului. Totodată, cartea reflectă atât culoarea locală: oamenii,
locurile, plantele și animalele care se aflau în Tibet și Bhutan, cât și
1
Regatul Bhutan, ultimul Shangri La, în care fericirea națională brută
reprezintă un indicator important în guvernare, iar vizitatorii străini trebuie
să îndeplinească anumite condiții, a fost una dintre ultimele țări care a permis
introducerea televiziunii și internetului în 1999.
2
http://ark.bnf.fr/ark:/12148/cb36585026m.public

6 Axis Libri
promovarea intereselor britanice, de tip comercial
sau militar, după cum afirmă Trevor Lipscombe3.
Cartea a cunoscut ulterior un mare succes și în
India, pe fondul susținerii creșterii industriei
editoriale de peste mări din perioada victoriană.
Succesul de piață al lucrării se explică
economic prin faptul că, la pragul dintre secolele
al XVIII-lea și al XIX-lea, datorită dezvoltării
tehnologiei de imprimare, scăderii prețului de
producție și, implicit, creșterii tirajelor, s-a produs
și democratizarea accesului la informație și cultură.
Industria editorială a început să-și lărgească
portofoliile răspunzând intereselor diverse de
lectură și investind în tipărituri adresate marelui
public, promovând noi genuri literare în cărți și în
pagini de presă.
Cartea lui Samuel Turner a fost tradusă aproape
concomitent în limba franceză, de Jean-Henri Castéra,
urmând apoi și alte ediții în germană, olandeză,
italiană ș.a. Versiunea în limba franceză, care
cuprinde gravurile realizate de Jean-Baptiste-Pierre
Tardieu (1746-1816) într-un atlas însoțitor, a apărut
la Paris, în anul 1800, la editura lui François Buisson,
într-un coligat editorial de două volume. Gravurile
sunt realizate după desenele din ediția engleză.
Gravurile reproduse după desenele lui Samuel
Davis (1760-1819), reprezentând preponderent
edificii religioase, precum și alte câteva aspecte
culturale simbolice, s-au bucurat de mare succes de
piață atât pentru frumusețea și acuratețea execuției,
cât și pentru profunzimea detaliilor. Atlasul
cuprinde o hartă a traseului misiunii prin Bhutan și
Tibet, câteva peisaje, planul unui pod, niște palate,
un castel, un templu și un mausoleu, un Yak, un
alambic și un manuscris cu caractere tibetane (umê
- cursive și uchen - de tipar).
Este de menționat, însă, că lucrarea nu
este prima care descrie aceste zone, istoria
înregistrând anterior un document raport, A
Relação, scris de misionarul Estêvão Cacella
către superiorul său din Cochin. Cacella a fost Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” nu deține
primul european care a descris Shambala, situată lucrarea în întregime, ci doar atlasul cu gravuri,
ipotetic la nord sau la vest de Munții Himalaya. provenit din donația fondatorului, înregistrată în
Totodată, se cunoaște că primii europeni care au Catalogul Urechia4 cu numărul 11.708. Cum se
vizitat Bhutanul și Tibetul (cunoscute atunci sub poate explica această achiziție în ceea ce-l privește
alte denumiri), între 1627-1630, au fost iezuiții pe istoricul Urechia, interesat preponderent de
Estêvão Cacella și João Cabral.
4
Catalogul general al cărţilor, manuscriselor şi hărţilor
3
Trevor Lipscombe, The First British Book about aflate la 1890, octombre 1, în această bibliotecă, urmat de
Bhutan: A Publishing History of Turner’s Account of an inventarul general al mobilierului şi dotaţiunei bibliotecei. [Partea
Embassy. În: Journal of Bhutan Studies, Vol.35, Winter 2016, 1], Suplement nr. 3. [Vol. 1] : [nr. 9142 - 22146] .- [Bucuresci] :
pp. 1-19. [Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii], [1900], p. 90.

iunie 2023 7
 colecționarea scrierilor cu mărturii despre români și strămoșii lor, precum și de mărturii din spațiul proxim
european? Poate că răspunsul se relevă prin raportarea la un amănunt biografic semnificativ, și anume
calitatea lui de membru al Societății Etnografice din Paris, precum și prietenia cu președintele acesteia,
lingvistul și orientalistul Léon de Rosny. Societatea, care la un moment dat oferea premii cu numele lui
V.A. Urechia pentru tinerii cercetători din Balcani, avea ca scop declarat să contribuie la „progresul moral
al popoarelor, la distrugerea prejudecăților rasiale și a frontierelor convenționale”. În ceea ce-l privește pe
Léon de Rosny, acesta era un bun cunoscător, printre altele, al limbilor și religiilor orientale, publicând
lucrări precum: Observații asupra Sfintelor Scripturi din Peninsula Transgangetică, la Paris, în 1852, Morala
budismului, în 1891, Originile budiste ale creștinismului, în 1894. El a creat Școala Budismului Eclectic
în Franța5. Datorită prieteniei împărtășite cu
academicianul român, Léon de Rosny și-a
declarat intenția de a dona6 Bibliotecii „V.A.
Urechia” o bună parte din biblioteca sa, care
conținea lucrări rare chinezești, coreene,
japoneze, tătare etc. Demersul său nu s-a
concretizat din cauza dispariției neașteptate a lui
Urechia, în 1901. O parte din donațiile lui Rosny
de mare interes științific au ajuns la Sorbonna și
altă parte la Biblioteca Municipală din Lille.
Iată că, prin readucerea în atenția cititorilor
a acestui atlas7, un aspect contextual în care
moștenirea lăsată de Urechia a fost constituită
încă mai poate să ne surprindă.
5
V. și: Léon de Rosny. Le bouddhisme éclectique : exposé de quelques-uns des principes de l’école, Paris, 1894. https://gallica.
bnf.fr/ark:/12148/bpt6k932096g.texteImage.
6
V. Léon de Rosny. Scrisoare către V.A. Urechia : [copie]. - Paris : [S.n.], 1901, 2 f. cota BVAU Ms IV 431 și Ibidem, Cota
MS IV 356.
7
Lucrarea este disponibilă online, în catalogul electronic al Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” la adresa: https://tin-
read.bvau.ro/opac/bibliographic_view/671990?pn=opac%2FSearch&q=Ambassade+de+Thibet+Boutan#level=all&loca-
tion=0&ob=asc&q=Ambassade+de+Thibet+Boutan&sb=relevance&start=0&view=CONTENT

8 Axis Libri
rof esional

Statistică și evaluare
în bibliotecile publice

Dezvoltarea noilor tehnologii a generat schimbări în

comportamentul utilizatorilor bibliotecilor cu privire la facilități,
colecții și servicii. În acest context, evaluarea performanței bibliotecilor
devine unul din principalele instrumente manageriale prin care se poate
răspunde acestor cerințe într-un mod obiectiv. Revoluția informatică
înseamnă nu numai o integrare de noi tehnologii, ci și de diferite
tipuri de suporturi și informații. Informația este resursa esențială în
dezvoltarea unei societăți. Printr-o gestionare corectă a informațiilor,
societatea informațională devine, implicit, o societate a cunoașterii.
La sfârșitul fiecărui an calendaristic, activitatea bibliotecii este
analizată pe baza datelor statistice și a indicatorilor de performanță.
Concluziile rezultate în urma acestei analize pot fi utilizate pentru:
• justificarea bugetului și a activității bibliotecii;
• argumentarea unor solicitări de finanțare suplimentară;
• stabilirea gradului de eficacitate a activității bibliotecii;
• stabilirea unor strategii de dezvoltare a serviciilor;
• popularea bazelor de date statistice locale, naționale și
internaționale.
Datele statistice trebuie să fie reale, corect stabilite după un
sistem de raportare unitar si uniform pentru a putea fi folosite la
compararea rezultatelor cu cele obținute de către structuri similare.
În acest sens, s-a acordat o atenție deosebită revizuirii și completării
standardelor din domeniu.
Pentru analizarea activității în bibliotecile publice există două
Catrina Căluian standarde:
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” • SR ISO 2789:2018 – Informare și documentare. Statistici
internaționale de bibliotecă, care a fost adoptat ca standard român
prin metoda filei de onfirmare și reprezintă versiunea oficială în limba
engleză a standardului internațional ISO 2789:2013, ed. a 5-a. (adresa
on-line: https://www.iso.org/obp/ui/#iso:std:iso:2789:ed-5:v1:en);
• ISO 11620:2016 – Informare și documentare. Indicatori de
performanță pentru biblioteci, adoptat ca standard român prin metoda
versiunii române și reprezintă traducerea standardului internațional
ISO 11620:2014, ed. a 3-a. (adresa on-line: https://www.iso.org/obp/
ui/#iso:std:iso:11620:ed-3:v1:en).

iunie 2023 9

Sursa: https://fr.123rf.com/photo_37751300_homme-
blanc-se-tenir-pr%C3%A8s-de-graphique-%C3%A0-barres-avec-
fl%C3%A8che-rouge-et-camembert-rendu-3d-isol%C3%A9-sur-
blanc-stra.html
Standardele internaționale sunt revizuite la 5
ani. Prin urmare, pe site-ul ISO există o ed. a 6-a
din 2019 pentru ISO 2789 și o ediție a 4-a pentru
ISO 11620.
Activitatea unei biblioteci comunale se poate
compara cu activitățile altor biblioteci comunale
doar dacă s-au colectat aceleași tipuri de date
statistice după aceleași reguli și definiții și s-au
folosit aceleași formule de calcul.
Compararea rezultatelor obținute de
biblioteci de același tip sunt necesare pentru:
• a stimula schimbul de experiență și
concurența;
• a declanșa procese de inovare și
perfecționare;
• a determina crearea unor noi competențe;
• a facilita dialogul cu autoritățile
administrative și politice.
Pentru evaluarea calității serviciilor de
bibliotecă și implicit măsurarea performanței este
necesară stabilirea unui set de indicatori care să
fie utilizat de toate bibliotecile comunale. Este
important de reținut că utilizarea și interpretarea
indicatorilor de performanță trebuie să se facă
în raport cu factorii locali precum comunitatea
serviciilor de bibliotecă, misiunea bibliotecilor şi
configurarea infrastructurii tehnologice. Datele
statistice folosite pentru calcularea indicatorilor se
găsesc în formularele statistice completate anual
de către bibliotecile comunale, și anume CULT.1
colectat de Institutul Național de Statistică, RSA
(Raport statistic anual) și RSU (Raport statistic
10 Axis Libri
de utilizare) colectate de Asociația Națională a
Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România.
Setul de indicatori relevanți pentru serviciile
și resursele de bibliotecă existente în prezent și
testat suficient în practică și validat prin eforturile
specialiștilor poate conține:
Indicatori de utilizare:
• utilizatori înscriși ca procent din populație [%]
• documente difuzate per capita [documente]
• indicele de circulație a publicațiilor [%]
• indicele de atragere la lectură [%]
• vizite la bibliotecă per capita [vizite]
Indicatori pentru resurse materiale:
• documente în colecții per capita
[documente]
• documente achiziționate la 1000 de locuitori
[documente]
Indicatori de cost:
• procentul cheltuielilor pentru achiziții de
documente [%]
Indicatori pentru calitate:
• rata de înnoire a colecției [ani]
Pe plan internațional există recomandări
pentru biblioteci privind cuantumul indicatorilor,
elaborate de IFLA în colaborare cu UNESCO, și
anume:
• rata medie de înnoire a fondului: 7-10 ani;
• numărul documentelor achiziționate per
capita: 0,20 documente;
• un angajat normă întreagă la 2500 de
locuitori;
• documente în colecții per capita: 1,5-2,5
documente;
• creșterea anuală a colecțiilor trebuie să fie
de minimum 50 de documente la 1000 de locuitori;
• numărul de documente în colecții per capita
trebuie să fie de cel puțin 1 document pe locuitor.
Indicatorii de performanță calculați în baza
datelor statistice colectate trebuie să stea la baza
planurilor de dezvoltare și a rapoartelor anuale.
Principalii beneficiari ai acestor informații sunt
managerii bibliotecilor, dar pot fi interesați și:
instituțiile bugetare și finanțatoare, personalul
bibliotecii, utilizatorii bibliotecii, contribuabilii,
cercetătorii în domeniul biblioteconomiei,
politicienii, economiștii etc.
Dezvoltarea statisticii de bibliotecă are ca
efect final un management mai performant, servicii
de calitate superioară ceea ce face ca biblioteca să-și
păstreze și în secolul al XXI-lea rolul principal în
medierea informației.
rof esional

De la Paper Library
la Library 4.0

Bibliotecile de astăzi joacă un rol important pentru societate,

sunt locuri publice, necomerciale, de cultură și transfer de cunoștințe,
fiind instrumente vitale pentru educația comunității. Așa cum au fost
supranumite „al treilea loc” după acasă și școală, bibliotecile trebuie să
aibă un spațiu primitor, în care locuitorii comunității să se întâlnească,
să comunice, să învețe sau să lucreze.
Biblioteca și-a îndeplinit rolul de sursă de informații prin
excelență de milenii întregi. Dezvoltarea serviciilor sale s-a bazat
întotdeauna pe cerințele comunității. Până la apariția tehnologiei,
bibliotecile aveau în vedere cu preponderență lectura pe suport tipărit
sau documente citibile în intranet. Această perioadă a durat până în
anul 1995 și a fost denumită Paper Library. Apariția tehnologiei și a
internetului a împărțit mult mai rapid evoluția bibliotecii, evoluție
care a urmat-o pe cea a webului de la 1.0 la 4.0, astfel:

Evoluția webului și a Bibliotecii 4.01

Dorina Bălan
șef birou, Catalogarea
colecțiilor. Control de
autoritate,
Biblioteca Județeană
„V.A. Urechia”

1
Noh, Younghee. Imagining Library 4.0: Creating a Model for Future Libraries.
În: The Journal of Academic Librarianship, 41, p. 786–797, 2015.

iunie 2023 11
 Între anii 1995-2005 - Library 1.0 - biblioteca potrivite utilizatorilor prin integrarea tuturor
digitală și biblioteca electronică - bibliotecile își datelor cunoscute despre identitatea lor.
transmit informațiile către comunitate prin formate Prin similitudine, utilizatorii care vor intra
de bibliotecă și oferă posibilitatea unor interacțiuni în biblioteca 4.0 vor fi identificați ca nevoi de
limitate utilizatorilor, permițându-le să-și caute mai informare, iar mesajele personalizate vor fi realizate
ușor informația; Library 1.0 a început să fie folosit în funcție de interesele lor pentru subiectele
pentru comparație atunci când termenul Library consultate anterior și de ceea ce au căutat și au
2.0 a fost introdus de Michel Casey. regăsit alți utilizatori pe același subiect.
Între anii 2005-2010 - Library 2.0 - Ceea ce trebuie să avem în vedere ca
Biblioteca digitală semantică - se referă la aplicarea bibliotecari este faptul că suntem puși în fața unui
instrumentelor web 2.0 la serviciile bibliotecii: comportament al utilizatorului schimbat radical, o
utilizatorul devine participant, cocreator, generație cu un caracter nativ digital, caracterizată
constructor și consultant, indiferent dacă de: rapiditate în regăsirea informațiilor; preferință
documentul este virtual sau fizic; sunt utilizate pentru imagini mai mult decât pentru text;
blogul bibliotecii, conversațiile on-line între multifuncționalitate; preferință pentru rețelele
bibliotecari și utilizatori pentru informații și servicii de socializare și colaborare (partajare, discuții);
și are loc, astfel, o partajare parțială a informațiilor. omniprezența tehnologiei în viața lor (se simt
Între anii 2010-2015 – Library 3.0 - Biblioteca incomod dacă le lipsesc smartphone-urile sau
digitală semantică socială Biblioteca conectată și internetul); rezolvarea rapidă a intereselor prin
Biblioteca mobilă - înseamnă o partajare reală a intermediul tehnologiei informației.
cunoștințelor și o cooperare prin aplicarea atât Cele expuse mai sus, ne determină să
a tehnologiei web semantic care poate gestiona concluzionăm că, astăzi, bibliotecile trebuie să
datele cu ajutorul tehnologiei, cât și a serviciilor din aibă în vedere nu numai lectura pe suport tipărit
rețelele sociale și bibliotecile electronice; resursele a documentelor, ci și utilizarea media digitală sub
bibliotecii devin date interconectate care leagă toate formele ei pentru ca informațiile să ajungă cât
biblioteci din întreaga lume. mai rapid la utilizatori.
Între 2015-2020 - Library 4.0 – Conținut
deschis - bibliotecile trebuie să se folosească de
oportunitățile și provocările media digitale și ale
internetului global și să le aibă în vedere cu prioritate
atunci când își stabilesc portofoliile de servicii, în
așa fel încât să se concentreze pe orientarea către
servicii informaționale, de organizare și distribuire a
cunoștințelor, dar și spre implementarea digitizării.
Există trei condiții pentru a avea o bibliotecă
4.0: ubicuitate – cere prezența fizic și on-line în
același timp, utilizatorii sunt conectați la web
4.0 în orice moment și în orice loc; identificare –
necesită existența protocoalelor specifice pentru
a determina eficient cine sunt utilizatorii, ce fac
aceștia și tipul informațiilor de care au nevoie;
conexiune - presupune existența unei rețele de
utilizatori interconectată continuu.
Seth Godin spune că odată ce webul 4.0
este construit, informațiile nedorite, cum ar fi
e-mailurile spam dispar și sunt furnizate doar
informațiile necesare. Spre deosebire de versiunile
web din trecut, în care utilizatorii rătăceau într-o
mare de informații, web 4.0 oferă doar informațiile

12 Axis Libri
rof esional

Rezervarea unei publicații în

catalogul on-line
al Bibliotecii Județene
„V.A. Urechia”
WebOPAC vă oferă posibilitatea de a rezerva o carte. Pentru a
efectua această operaţiune, trebuie să fiţi autentificaţi în sistem.
Pentru a plasa o rezervare, trebuie să efectuaţi următorii paşi:
• mergeţi la meniul „Căutări” şi accesaţi „Căutare simplă” sau
„Căutare avansată” din catalogul WebOPAC;

• tastaţi titlul cărţii pe care doriţi să o rezervaţi (sau autorul

acesteia, dacă nu cunoaşteţi titlul exact);

Anca-Ionica
Georgescu
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

iunie 2023 13
 rof esional
• daţi click pe butonul „Caută”,

• daţi click în căsuţa din faţa titlului cărţii pe care doriţi să o rezervaţi;

• click pe pictograma „Rezervare”, care se află deasupra titlului cărţii;

14 Axis Libri
 • Selectaţi locul de unde doriţi să ridicaţi cartea (F1, F2 sau Sediul central);

• apăsaţi „Continuă”;
• mergeţi înapoi pe numele dumneavoastră de utilizator;

• în meniul „Rezervări”, puteţi vedea atât cartea pe care aţi rezervat-o, cât şi data la care expiră
rezervarea pe care tocmai aţi efectuat-o.

iunie 2023 15
 Alte operaţiuni pe care le puteţi efectua cu ajutorul contului dumneavoastră de utilizator:
• CĂUTĂRI SALVATE – prin intermediul acestei facilităţi, vă puteţi abona prin RSS, la orice căutare
pentru a urmări intrarea titlurilor noi care coincid cu criteriul de căutare specificat;
• RECOMANDĂRI – având un cont personal de utilizator, puteţi recomanda un titlu pe care
biblioteca să-l achiziţioneze;
• MESAJE – WebOPAC dispune de un sistem de mesagerie internă care permite expedierea şi
recepţionarea mesajelor între utilizatorii sistemului şi Bibliotecă;
• RECENZII – aveţi posibilitatea să postaţi un review şi să acordaţi o notă documentelor aflate
în colecţiile bibliotecii noastre, prin intermediul contului dumneavoastră integrat în catalogul electronic
WebOPAC;
• LISTE PERSONALE – puteţi crea o listă bibliografică cu titlurile selectate, care se salvează în
contul personal şi pe care o puteţi consulta oricând;
• TRANZACŢII:
- Împrumuturi - puteţi vedea aici toate împrumuturile pe care le aveţi în derulare;
- Rezervări - acest meniu va afişa toate rezervările pe care le aveţi;
- Reţineri - cărţile care vin din circulaţie şi au rezervări, se pot reţine pentru a fi date cititorului care
le-a solicitat;
- Depăşiri termene de împrumut: acest meniu afişează toate depăşirile de termen pe care le aveţi în
fişa dumneavoastră;
- Penalităţi - acest meniu afişează toate penalităţile acumulate în urma depăşirilor;
- Pierdut - acest meniu va afişa toate titlurile declarate ca pierdute;
- Declarat întors - aici se vor afişa toate titlurile pe care utilizatorul pretinde că le-a returnat însă nu
au ajuns la bibliotecar. Aici se bifează în momentul în care cartea este găsită ulterior la raft;
- Istoric – în acest meniu poate fi vizualizat istoricul tuturor tranzacţiilor efectuate de către utilizator
de-a lungul timpului.

16 Axis Libri
rof esional

Primăvara comunității
gălățene la Filiala nr. 2
„Paul Păltănea”

Moto: Această lume a noastră... trebuie să evite să devină

o comunitate de frică și ură îngrozitoare și să fie, în schimb, o
confederație mândră de încredere și respect reciproc.
Dwight D. Eisenhower

Pentru Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea” a Bibiliotecii Județene

„V.A. Urechia” Galați primăvara din martie-aprilie a anului 2023 este
doar o fericită continuare a menținerii fluxului comunicațional cu
oamenii din apropierea noastră prin variațiile situațiilor, intereselor,
preocupărilor sau transformărilor nuanțate ce-și manifestă influența
asupra lor. Faptele marcante vital se imprimă-n vizitatorii noștri și
pun în mișcare adaptabilitatea noastră la impulsul de investigare
ce, normal, se prelungește inclusiv prin împrietenirea lor cu mediul
coordonativ, al informațiilor urmărite specific. Urmarea este că
devine extrem de interesant universul cărții și al celorlalte resurse
de Bibliotecă, al căror scop nu este doar specializarea cercetării, ci,
îndeosebi, interactivarea ei eficientă și realizatoare printr-un realism
practic, viu împărtășit.
Pe 15 martie, anul curent, s-a desfășurat, cu trimiteri deosebit
de atrăgătoare pentru aproape toate generațiile, Olimpiada de Benzi
Desenate, ediția a patra. Stimularea creativității grafice, cu modelele
preferate pe fundalul memoriei imagistice sau mai aproape cu
mult, deschide tinerelor talente posibilitatea de a-și transmite
identitatea, impresiile vii și aspirațiile prin reprezentări mai mult
Andrei Parapiru
bibliotecar, Biblioteca sau mai puțin spectaculoase, legate de aventura vieții de real interes.
Județeană „V.A. Urechia” Astfel de participanți provin din toate mediile școlare de bază, ale
învățământului primar, gimnazial și liceal, și tind să-și transpună
visele, întâmplările amuzante sau nu, dar și dorințele în realitatea
lor imaginativă.
Pe de altă parte, un complex vast de acțiuni destinate comunității
este realizat în această perioadă sub titlul general Bibliotecile – hub-
uri de suport pentru refugiați și comunitate. Aici se detașează trei
direcții esențiale ce presupun o reală interactivitate și o direcționare
pe măsură a tendințelor personale ale participanților printr-un

iunie 2023 17

impuls constructiv, generator de noi orizonturi. În
primul rând, se remarcă plin de vitalitate Clubul
Impact la care participă liceeni din Galați, cu
dorința profundă să-și proiecteze viziunea creativă
în substanța comunității locale.
Printr-o succesiune de întâlniri, discuții
pe subiecte la alegere, acțiuni tematice, inițiative
stimulative sau proiecte de lucru, acești utilizatori
ai Bibliotecii noastre, deși aflați la începuturile
adolescenței, rup ritmurile inerțiilor statice,
risipitoare de energii, lipsite de inspirație, deoarece
se constituie ei înșiși în surse de acțiune coordonată
cu metode vii, capabile să descopere liniile de
interes ale celor din jurul lor, pentru a le valorifica
din plin în mediul comunitar.
În al doilea rând, progresează în paralel
Clubul NeoRobotix, activat îndeosebi prin
participarea elevilor de la Școala Gimnazială
„Mihai Viteazul”. Se urmărește aici, a fi dezvoltate,
prin cooperare, diferite module de lucru
codificate pe calculator și, nu o dată, transpuse pe
machete operative. Copiii lucrează cu propriile
lor parole de recunoaștere. Acest club își propune
să-și realizeze prima acțiune pe zona de robotică,
utilizând kit-ul arduino. De asemenea, ei au
aspirația de a lansa propriile lor provocări în
domeniu către toate cluburile asemănătoare. Este
aici vorba de realizarea unor programe codificate,
copilărești deocamdată, ce se concretizează în
anumite aplicații schematice care, oricând, pe
măsura dezvoltării copiilor, pot expanda spre
programe automate, conduse sau nu de inteligența
artificială, direcționată în acest scop.
18 Axis Libri
Al treilea aspect îl constituie întâmpinarea
refugiaților ucraineni, pe cât este cu putință, în
necesitățile lor de a dobândi un limbaj esențial,
de minimă putere comunicativă, pentru
început, dependent de interesele lor manifeste.
Avându-se în vedere acest fapt, în unul dintre
centrele destinate acestora se desfășoară un
Curs de limba română, nivel începători, pentru
a-i familiariza modular, tematic și practic-
exemplificativ în tot ce presupune mai apropiat
legat de comunicarea românească obișnuită,
oricând utilă. Sub forma unor lecții, asemenea
prezentări au loc cel puțin odată pe săptămână
pentru a înnoi și lărgi perspectivele integrative
ale acestor oameni pe teritoriul nostru național
cum, deja, și-au exprimat interesul o parte
dintre ei.
Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea” a Bibliotecii
Județene „V.A. Urechia” Galați caută astfel să fie
la înălțimea cerințelor ce-o privesc prin natura
funcționalităților pe care și le asumă direct, prin
asumarea obligațiilor și cerințelor ce-i revin legal.
O asemenea amplasare flexibilă a disponibilităților,
pe termen scurt și lung, are efect oriunde ar fi
preluate inițiativele noastre pe teritoriul național.
Ca atare, este pus în valoare optimă idealul de a
realiza dinamica unei națiuni unite interactiv prin
comunicare și cultură. Acest fapt, la rândul său, este
un scop vizionar pe termen lung, captivant pentru
totdeauna.
rof esional

Biblioteca
locul unde copiii vin cu drag

Compartimentul Împrumut la domiciliu pentru copii desfășoară

în permanență multe activități educative și de divertisment pentru
cei mici, motiv pentru care copii de diferite vârste frecventează
biblioteca atât pentru împrumutul de documente la domiciliu, cât
și pentru a participa la activitățile compartimentului, planificate cu
multă dragoste și grijă, din timp.
Ștafeta pentru gustul lecturii a fost predată de la o generație
la alta, de la bunici la părinți și nepoți, iar biblioteca, care încearcă
să răspundă mereu cerințelor cu un bogat fond enciclopedic de
documente, și-a dezvoltat și diversificat în mod constant colecțiile
sale.
În cadrul vizitelor organizate, unii copii au luat contact pentru
prima dată cu biblioteca, emoționați și plăcut surprinși de imensa
și fermecătoarea lume a cărților. Alți copii, deja cititorii bibliotecii,
s-au bucurat să revină deoarece, ca de fiecare dată, biblioteca și
bibliotecarele îi așteaptă cu interes și prietenie, le conduc pașii spre
orizonturi noi și le recomandă cărțile nou achiziționate.

Florica Șerban
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

iunie 2023 19
 Povestirile amuzante, glumele
și mai ales ghicitorile au făcut ca
aceste vizite să fie și mai plăcute
pentru cei mai mici și mai mari.
În data de 27 aprilie 2023,
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”,
a primit și vizita școlarilor de etnie
rromă, din clasele a II-a și a IV-a, de la
Școala Gimnazială „Victor Ion Popa”
din comuna Ivești, județul Galați,
coordonați de cadrele didactice înv.
primar: Apostu Anișoara-Mariana,
Crețu Ionica, Rarinca Mădălina
Mihaela, Stoica Gianina Bianca,
Zaharia Roxana Elena. Îmbrăcați de
În funcție de vârsta și de nevoile lor,
biblioteca le-a oferit copiilor atât mediul
adecvat, cât și documentele necesare pentru
a-și dezvolta imaginația, creativitatea și
gândirea.
Din multitudinea vizitelor la bibliotecă,
organizate de școli din municipiul și județul
Galați și coordonate de către cadrele didactice,
relatăm aici despre două întâlniri de mare
impact ale elevilor cu biblioteca.
Astfel, în ziua de 30 martie 2023,
biblioteca a primit, simultan, elevii de la
două școli și anume clasa pregătitoare de la
Seminarul Teologic „Sf. Andrei”, coordonată
sărbătoare, însuflețiți și veseli, acești elevi uimitori
de prof. Ilie Ana-Cosmina și o clasă a Liceului
au adresat bibliotecarelor multe întrebări, interesați
Tehnologic „Simion Mehedinți”, îndrumată de
și pasionați de toate domeniile cunoașterii umane,
doamnele prof. Tudor Justina Monica și Enache
în special de istorie și geografie și au consultat multe
Cătălina. Dacă micuții de la Seminarul Teologic
documente interesante, dar necunoscute lor.
„Sf. Andrei” au preferat să consulte cărțile cu multe
După ce au vizitat și Sala noului venit unde
imagini frumos colorate și cărțile jucărie, de mare
le-au fost prezentate condițiile de înscriere la
atracție pentru vârsta și preocupările lor și au dorit
bibliotecă și au văzut cum arată un Permis de Intrare
să vizioneze un film distractiv la Compartimentul
în bibliotecă, permis personalizat, cu toții și-au
Multimedia, elevii Liceului Tehnologic „Simion
manifestat respectul pentru bibliotecă, pentru tot ceea
Mehedinți”, elevi cu nevoi speciale, au dorit,
ce oferă ea și au promis să revină și să devină cititori
împreună cu cadrele didactice, să descopere lumea
activi ai Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” Galați
magică a cărților cu povești, să vadă imagini cu
dar și viitori participanți ai Cluburilor de vacanță
personajele lor îndrăgite din poveștile cunoscute și
și ai altor activități organizate de compartimentul
să solicite cărți religioase și tehnice (despre avioane,
pentru copii. Copiii au afirmat că distanța de la locul
mașini, trenulețe). Elevii Liceului Tehnologic
unde locuiesc până la bibliotecă nu constituie un
„Simion Mehedinți” au vizitat, ghidați de un
impediment pentru ei, pentru că biblioteca este un
bibliotecar, și Compartimentul de împrumut la
dar pentru toată comunitatea gălățeană, unde fiecare
domiciliu pentru adulți pentru ca, atunci când vor
este așteptat oricând cu bucurie.
fi instruiți corespunzător, să exploreze și acest bogat
fond de documente.

20 Axis Libri
rof esional

Melciulică
la Bibliotecă

Activitatea „Melciulică la Bibliotecă” a făcut parte din programul

„Școala altfel”, derulat în mai multe instituții de învățământ din
municipiul și din județul Galați, în perioada 20–24 martie 2023.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, instituție subordonată Consiliului
Județean, și-a deschis larg porțile, pentru a primi vizita tuturor
doritorilor să descopere lumea uimitoare a cărților.
În acest sens, pe data de 23 martie, ora 10:30, la
Compartimentul Împrumut la domiciliu pentru copii a ajuns și
„Melciulică”. Invitată specială, Alina Oancea, autoarea cărților
uriașe din seria „Melciulică”, ne-a făcut cunoștință cu eroul principal
și cu prietenii săi care îl însoțesc în aventura cunoașterii. Ajunși în
lumea fantastică a cărților, elevii clasei pregătitoare de la Școala
Gimnazială Nr. 13, coordonați de prof. înv. primar Daniela Balcan,
au participat la un atelier de lectură alături de scriitoarea de cărți
pentru copii, Alina Oancea. Într-o interpretare inedită, autoarea
le-a citit copiilor două povești minunate: „Melciulică” și „Sunt puțin
furios”. Poveștile au făcut magie! Cu ajutorul lecturii, autoarea a
reușit să îi apropie pe copii de personajul Melciulică și totodată să-i

Aurelia-Florența
Staicu
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

iunie 2023 21
 învețe pe aceștia, despre bine
și frumos, printr-un text de
poveste.
Cu talent și ingeniozitate,
Alina Oancea a fost o încântare
pentru cei mici, dar și pentru cei
mari. La final, copiii au învățat,
au cântat și au dansat „Cântecul
lui Melciulică”.
Prin această activitate s-a
reușit atragerea la lectură a unui
însemnat număr de copii, care au
luat cu asalt în zilele următoare
Compartimentul împrumut la
domiciliu pentru copii. Elevii
au încercat să fie mici autori,
întrecându-se în creativitate și
inventivitate. Ei au „călătorit”, s-au jucat și s-au să descopere prin intermediul jocului și bunei
transpus în personajul Melciulică, au învățat lucruri dispoziții, o nouă fațetă a lecturii. Cultivarea
noi și au socializat cu alți copii de vârsta lor. gustului pentru lectură prin intermediul unor
Această experiență ne-am dorit să fie un activități atractive, menite să stimuleze creativitatea
mediator între carte și copil, determinându-l pe și comunicarea, este una dintre preocupările
această cale să o iubească, să-și dorească cu adevărat noastre.
să citească și să revină cu drag la bibliotecă, deoarece Așadar, vă așteptăm, dragi copii, la Biblioteca
educația se poate face și prin joacă la bibliotecă! Județeană „V.A. Urechia” Galați pentru a descoperi
Prin urmare, dorim să creăm permanent un dragostea de carte și lectură într-un mod cât mai
mediu nou și prietenos pentru ca micile vlăstare plăcut și atractiv!

22 Axis Libri
rof esional

Gustave Eiffel și
anul francofon Kiwanis 2023

Paris, 1889: Centenarul Revoluției Franceze, Expoziția

Universală care celebra acest eveniment, inaugurarea Turnului Eiffel,
construcție fabuloasă de trei sute de metri, cea mai înaltă din lume
la vremea respectivă. Și inginerul Gustave Eiffel, magicianul fierului,
care l-a modelat cu măiestrie și l-a transformat în dantelă.
A avut sau nu Gustave Eiffel legături cu România?
Podul feroviar de la Ungheni, peste Prut, între România și
Republica Moldova, a fost construit de către acesta între anii 1876-
1877. Ulterior, tot el realizează proiectul clădirii Grand Hotel Traian
din Iași, retușează planurile altor arhitecți, iar cel care pune în execuție
acest edificiu de influență neoclasică este inginerul român Gheorghe
Pănculescu.
Internetul abundă de informații conform cărora între cei
doi a existat o relație atât de prietenie, cât și profesională. Povestea
e frumoasă: cu câțiva ani înainte de Turnul Eiffel, în România s-a
construit calea ferată Ploiești-Predeal, folosindu-se o tehnică de lucru
nouă, creată de românul Gheorghe Pănculescu. Întrucât lucrarea s-a

Cătălina Popa
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

iunie 2023 23

realizat rapid, ieftin și cu oameni puțini, Gustave
Eiffel a fost impresionat, astfel că s-a deplasat
la Ploiești, vizitând șantierul și chiar a petrecut o
vreme la Vălenii de Munte, în casa lui Pănculescu
(în prezent, Muzeul Nicolae Iorga). Acolo i-ar
fi mărturisit românului planul său de a înălța la
Paris faimosul turn, prin îmbinarea, la înălțime, a
pieselor metalice construite la sol.
Totuși, documente din vremea respectivă,
însăși lucrarea lui Eiffel intitulată „Travaux
scientifiques exécutés à la tour de 300 mètres”,
nu menționează implicarea inginerului român
în proiectarea sau construcția turnului, de unde
concluzia că ceea ce se scrie despre acest subiect nu
ar fi adevărat.
O altă legendă a ingineriei româno-franceze
spune că, pentru construcția suprastructurii
podului de la Cernavodă, autoritățile din București
au inițiat discuții cu companii franceze, inclusiv
cu Gustave Eiffel. În realitate însă, negocierile
nu au avut succes, regele Carol I preferând să
încredințeze lucrarea unei echipe de ingineri
români, sub conducerea lui Anghel Saligny. Astfel,
24 Axis Libri
în septembrie 1895, se inaugura la Cernavodă,
podul care simboliza geniul constructorilor români
și, deopotrivă, unirea Dobrogei cu România, în
urma Războiului de Independență.
Nu în ultimul rând, Anghel Saligny și
Gheorghe Pănculescu au lucrat împreună la
proiectarea și edificarea Farului din Tuzla.
Trei mari ingineri constructori, care au creat
în același timp, la sfârșit de secol XIX, în țări diferite,
și au lăsat posterității opere de geniu ce dăinuie
și astăzi. Poduri, viaducte și un turn spectaculos,
toate simbolizând trecerea de la pământ la cer, de la
contingență la nemurire.
Aceasta a fost tema concursului de eseuri în
limba franceză organizat de Clubul Kiwanis din
Galați, cu ocazia unui alt centenar, cel al morții lui
Gustave Eiffel în 1923. Elevi de la mai multe licee
din Galați au răspuns provocării, s-au documentat,
au folosit resurse valoroase din colecțiile Bibliotecii
„V.A. Urechia” pentru a redacta eseuri bine
argumentate. Festivitatea de premiere a avut loc
la sediul Bibliotecii, când inimoasele doamne
voluntare, membre ale Clubului Kiwanis din Galați,
i-au răsplătit cu premii binemeritate. Cel mai bun
eseu i-a aparținut lui Ovidiu Lazăr, elev la Colegiul
Național „Alexandru Ioan Cuza” Galați, care, drept
recompensă, va petrece o săptămână în Franța,
având astfel ocazia să viziteze Parisul și să se bucure
de priveliștea din Turnul Eiffel.
Aceasta este cea mai de preț dovadă
francofonă, anume că elevii gălățeni iubesc limba,
cultura și civilizația franceză, o promovează cum
știu ei mai bine, iar profesori, părinți și doamne
minunate cum sunt membrele Clubului Kiwanis,
le apreciază munca, îi încurajează și îi conduc spre
succes.
Întoarcere în timp

Din Poveștile
Eternității

Familia de comercianți gălățeni Polimeris

Familia Polimeris, de origine elenă, s-a numărat printre acele
familii de vază din Galați, ai cărei membri s-au bucurat de prestigiu
în comerțul gălățean de la sfârșitul secolului XIX și început de secol
XX. Negustor cu o veche tradiție în orașul de la Dunăre, Haralamb
Polimeris s-a născut în anul 1859, în Kefalonia, Grecia, venind ulterior
în România și stabilindu-se în Galați, unde a întemeiat o măcelărie
care a rezistat inclusiv în perioada Primului Război Mondial.

Elisa Polimeris și Haralambie Polimeris

A cunoscut-o la Galați pe viitoarea sa soție, Elisa (Elisabeta),
Camelia Toporaş născută în anul 1870, fiica unui inginer bavarez, Landhammer, venit
şef Serviciu Referințe, în orașul de la Dunăre pentru a construi drumuri.
Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia” Cei doi soți și-au întemeiat căsnicia la Galați, având parte de
nu mai puțin de 12 copii (Afrodita, Evanghelos/Petru, Mariana,
Iannis, Eftmia, Nikos, Fotis, Gerasimos, Spiridon, George, Hristos și
Ecaterina), așa cum reiese din profilul genealogic al familiei Polimeris.
Familia își avea domiciliul pe strada Brăilei nr. 31, în zona centrală a
orașului, deci în zona complexului Potcoava de Aur de astăzi.
Primind cetățenia română, Haralamb Polimeris a devenit un
membru de vază al Comunității Elene din Galați, numele său apărând
printre candidații care au participat la alegerile pentru comitetul de
conducere al comunității, din 17 februarie 1935. În anul 1922, cu

iunie 2023 25
 Întoarcere în timp
câțiva ani înainte de moartea sa (1930), Haralamb
Polimeris și-a transmis afacerea fiilor săi, numele
care apare la conducerea firmei din acel moment
fiind Foti Polimeris.
Placa de mormânt a familiei Polimeris
din Cimitirul Eternitatea
Pe piatra de mormânt a familiei din Cimitirul
Eternitatea apar doar trei nume, cele ale lui
Haralambie și al soției sale Elisa, precum și al fiului
lor Hristu, care a murit la doar patru ani (1909-1913).
Foti Polimeris (n. 1900, Galați), „faimosul
specialist din Piața Veche”, a continuat tradiția tatălui
său, dându-i o strălucire nouă. S-a numărat printre
puținii fii de negustori care au preluat afacerea
tatălui, în multe cazuri tradiția unei afaceri în acea
perioadă fiind pierdută prin lichidarea acesteia de
către moștenitori sau prin îndrumarea urmașilor
către studii mai înalte, incompatibile cu simplul
statut de negustor.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Foti
Polimeris a părăsit România, numele său fiind
inclus în lista supușilor străini cărora nu li s-a mai
aprobat șederea în țară (Universul, nr. 99, 13 apr.
1941) și a murit în Brazilia.
În anul 1946, unul dintre membrii familiei
făcea încă parte dintre membrii Sindicatului de
26 Axis Libri
lucrători și patroni măcelari din Galați, numele
Polimeris apărând între participanții la sărbătorirea
patronilor spirituali ai acestui sindicat, Sfinţii
Arhangheli Mihail și Gavril.
George, Foti, Spiru, Gerasimos, Petru, Ecaterina
și Ianis Polimeris în anul 1928
Spiru (Spiridon) Polimeris, un alt fiu al lui
Haralambie Polimeris, s-a născut în anul 1905
și a urmat calea tatălui în comerțul cu produse
de măcelărie, pentru ca ulterior să își găsească
propriul drum, prin înființarea unei brutării,
faimoasă în Piața Veche a Galațiului, situată pe str.
Independenței nr. 22. Și acesta a părăsit România,
probabil după naționalizarea din 1948, când acesta
apare ca proprietar al unei brutării din Galați, în
lista întreprinderilor intrate în proprietatea statului.
S-a stabilit în Australia, acolo unde a murit în 1978.
Gherasim Polimeris (n. 1903, Galați), al cărui
domiciliu apare în presa vremii pe str. Brăilei nr.
142, a fost cofetar, profesie pe a continuat-o și după
întoarcerea în țara natală a tatălui său, Grecia, la
finalul celui de-al Doilea Război Mondial, acolo unde
a deschis o cofetărie în Pireu. A murit în anul 1972.
Fratele său, Petru Polimeris, de profesie
măcelar, care își desfășura comerțul inclusiv în
Piața Independenței/Piața Veche din Galați, primea
cetățenia română în anul 1933: „D. Petru Polimeri,
supus elen de profesiune măcelar, domiciliat în Galați,
str. Lăpușneanu No. 51, născut în Galați la data de
27 Iunie 1893, de religie ortodox, stabilit în țară din
anul nașterii, a făcut la această comisiune cerere
de a i se acorda naționalitatea română, declarând
că renunță la cetățenia elenă și la orice supușenie
străină.” Cunoscut și sub numele de Evanghelos,
Petru Polimeris a murit în 1940, în Galați.
Ultimul copil al familiei Haralambie și Elisa
Polimeris a fost Ecaterina, despre care știm că, în
anul 1931, finaliza cursurile Școlii profesionale
Negropontes din Galați.
Acestea sunt urmele răspândite în publicațiile
vremii și în arhivele genealogice ale familiei gălățene
de comercianți Polimeris, nume inscripționat și pe
unul dintre mormintele din Cimitirul Eternitatea din
Galați. Mormântul se află pe lista locurilor de veci
care vor fi reconcesionate, alături de numele altor
personalități intrate în istoria orașului Galați, precum
generalul Eustațiu Pencovici (ministru de război
în guvernul lui Ion Ghica și delegat al României în
Mormântul familiei Polimeris
Comisiunea Europeană a Dunării) și avocatul Simion
din Cimitirul Eternitatea
Hociung, membru al Baroului Galați, primar al
Galațiului în anul 1895, senator de Galați. Gazeta meseriașilor, an. 30, nr. 514, 14 mart. 1941;
Universul, an. 52, nr. 40, 10 febr. 1935; Monitorul
Surse: Neamul românesc, an. 28, nr. 245, 12 Oficial, Partea I, nr. 229, 2 oct. 1948; https://www.
nov. 1933, p. 2; Universul, nr. 17, 19 ian. 1942, p. geni.com/; Cătălin-Mihai Moga, „Zeci de gălățeni
8; Almanahul gălățean Dodu, Galați, Tipografia riscă să își piardă locurile de veci”, în Monitorul de
George Jorică, 1943; Curentul, 12 ian. 1935; Galați, an. 25, nr. 63, 3 apr. 2023, p. 3

Generalul Ioan Eustațiu Pencovici, o personalitate a Galațiului antebelic

Ministru de război, şef Eternitatea, amenințate să

de stat major al Corpului II
Armată, delegat al României în
Comisia Europeană a Dunării
cu sediul în Galați, acestea sunt
doar câteva dintre funcțiile pe
care le-a deținut generalul Ioan
Eustațiu Pencovici, ofițer al
Ordinelor „Steaua României” și
„Coroana României”, comandor
al ordinelor „Steaua României”,
„Osmania” și „Sf. Ana”, ofițer
al Legiunii de Onoare și al
Ordinului englez „Victoria”, cel al
cărui nume se află astăzi pe lista
locurilor de veci din Cimitirul
Generalul Eustațiu Pencovici
dispară definitiv din circuitul
istoric al cimitirului gălățean.
Ioan Pencovici s-a născut
pe 15 iunie 1836 la București,
unde a urmat cursurile școlii
militare, pe care a absolvit-o
în anul 1856, cu gradul de
sublocotenent, fiind încorporat
în Regimentul 3 Infanterie.
A avansat rapid în rândurile
armatei române, remarcându-se
prin calitățile de bun diplomat
și prin patriotismul cu care
și-a făcut datoria pe parcursul
carierei militare, respectiv:

iunie 2023 27
 Întoarcere în timp
locotenent în Statul Major general (1860), aghiotant editată în scopul educației primare a soldaților, deci
al Ministerului de Război (1861), căpitan în Statul pentru a-i învăța pe aceștia să scrie și să citească,
Major general (1862), șef de birou în Ministerul a fost aprobată și adoptată în oastea română de
de Război, maior (1864), locotenent-colonel și generalul Ioan E. Florescu și cuprindea poezii
auditor general în justiția militară (1867), colonel despre Ștefan cel Mare, scrise de Vasile Alecsandri
(1870), ministru de război (1870), director al școlii în acest scop, precum „Ștefan cel Mare și șoimul”
militare din capitală (1870-1872), comandant al și „Cântecul lui Mihai Viteazul”. Lucrarea avea 116
Regimentului 7 Dorobanți (1875), membru în statul pagini cu tabele și 6 anexe, fiind alcătuită din patru
major al Diviziei a IV-a (1876), membru în Comisia capitole: Abecedar, Definirea și întrebuințarea celor
permanentă a Consiliului superior (1880), șef al noă părți ale cuvântului, Aritmetica și Catehism.
statului major al Diviziei a II-a militară teritorială Date fiind inteligența și aptitudinile sale, i-au
(1881) și apoi la Divizia a III-a militară teritorială,
fost încredințate importante misiuni, precum cea de
general de brigadă și comandant al Diviziei a reprezentant al României la serbările jubileului de
VI-a Infanterie din Focșani, apoi al Diviziei a V-a 60 de ani al Reginei Victoria a Angliei, membru în
Infanterie din Buzău (1883). delegația de delimitare a hotarelor cu Austria, delegat
al României în Comisia
Europeană a Dunării
începând din anul 1879,
unde a desfășurat o intensă
activitate, reflectată atât
în arhivele CED, cât și în
arhivele oamenilor politici
ai vremii, precum Mihail
Kogălniceanu. Era delegat
al Comisiei Europene
a Dunării la Galați și în
momentul morții sale, în
anul 1904, atunci când
locul său a fost luat de D.
C. Nanu, secretar general al
Ministerului de Externe.
La Galați ajunge
pentru prima dată în anul
1872, în statul major, unde
stă pentru trei ani, ulterior
comandând Garnizoana
Galaţi (1877-1878).
Au fost vehiculate
Mormântul Generalului Eustațiu Necrologul din „Tribuna liberală” mai multe variante ale
Pencovici din Cimitirul Eternitatea din anul 1904 datei morții generalului,
dar cea corectă nu este nici
Generalul Pencovici a fost și autorul unor cea preluată eronat din Wikipedia și nici cea trecută
importante cărți didactice, editate de Ministerul dintr-o greșeală (întâlnită și în alte cazuri) la baza
de Război, precum „Cartea scolelor de întîiul crucii din Cimitirul Eternitatea din Galați. Generalul a
grad” (văzută şi adăugită de Vasile Alecsandri), murit pe 3 februarie 1904, așa cum anunța necrologul
apărută în mai multe ediții (1863, 1866, 1872 sunt apărut atât în cotidianul național Universul, cât și în
doar câteva dintre ele) și „Recrutarea. Explicarea ziarul gălățean Tribuna liberală din 5 februarie 1904:
legei. Modeluri. Circulare” (1862). Ediția a doua „Întristații Corina Pencovici cu fiii Mihai și
a manualului scris de Pencovici, apărut în 1862, Maria; Elena Tănăsescu, Alexandru și Alexandrina

28 Axis Libri
 Pencovici, Pană Pencovici,
Elisa Iacobsohn cu fiii
Maria și Vladimir, Grigore
și Madelena Jacobson cu
fiii; Aneta Pencovici, Maria
și Teodor Cincu, Ion, Sofia
și Ioana Alexandrescu,
August și Josefina Dall’Orso
cu fiii Alfons, Edgar și
Olga, au durerea de a vă
face cunoscut încetarea
din viață a prea iubitului
lor soț, tată, frate, cumnat,
unchi și ginere General
Eust. Pencovici, Delegat
Român la Comisiunea
Europeană a Dunărei,
Fost Ministru de Resbel,
Mare Cruce a Ordinului
Coroana României, Mare
Ofițer al Ordinului Steaua Radu R. Rosetti
României și a mai multor
ordine străine, încetat generalul Eustațiu Pencovici, decanul de vârstă al
din viață în ziua de 3 membrilor Comisiei Europene a Dunării, despre
februarie 1904, și vă roagă care a consemnat următoarele:
O schiță a generalului să binevoiți a asista la „Militar care avusese vază în armată, în
Pencovici la data ceremonia funebră, care va rândurile căreia muncise mult [...] era întrebuințat
morții acestuia avea loc joi 5 februarie la de mulți ani mai cu seamă în slujbe diplomatice
ora 10 dimineața. Cortegiul în care adusese servicii reale, mai ales prin simțul
funebru va porni de la domiciliul defunctului, strada foarte adânc a ceea ce se cuvenea României, drepturi
Holban”. și prestigiu pe care le-a apărat întotdeauna cu
Un nume atrage atenția în acest necrolog, dârzenie. Altfel era o ciudată ființă, care cunoscuse
acela al consulului Danemarcei la Galați, Auguste multă lume și putea povesti lucruri interesante
Dall’Orso, care apare în calitate de socru al când ieșea – rar – din tăcerea sa obișnuită. Deștept,
generalului. Eustațiu Pencovici s-a căsătorit târziu, adunător de documente, acum cumpătat, foarte
abia în anul 1900, cu fiica lui Alfons Dall’Orso, exact, de un caracter dificil. Avea totdeauna lume la
Corinna, căsătoria fiind celebrată în capela dejun Duminica dimineața și, din când în când și în
pensionului Notre Dame de Sion din Galați. Fratele câte o seară. Era căsătorit cu domnișoara Corinne
acesteia, Alphons Dall’Orso, a fost de asemenea Dall Orso, foarte frumoasă, vie, care-i plăcea să
consul al Danemarcei, precum și director al Băncii discute despre cărți, teatru etc., dar care era cu 35
Marmorosch Blank. de ani mai tânără ca dânsul. Deosebirea de vârstă,
Despre generalul Pencovici, dar și despre aceea de religie – era catolică și practicantă – adusese
omul Pencovici, despre caracterul acestuia, ne-a neînțelegeri între ei și când i-am cunoscut generalul nu
lăsat o interesantă și sensibilă evocare generalul adresa niciodată cuvântul soției sale, comunicându-i
Radu R. Rosetti, istoric și academician român, numai în scris hotărârile sau dorințele și ea folosind
important cercetător al istoriei militare, descendent aceeași cale pentru a-i face cunoscut cele ce voia să-i
din vechea familie de boieri Rosetti, care pentru spună. Aveau doi copii mici și foarte bine crescuți
o perioadă de timp a stat în orașul Galați, cu [...] Atât generalul, cât și doamna Pencovici, m-au
Batalionul 5 Vânători, unde l-a cunoscut și pe primit foarte bine și mi-au arătat multă prietenie

iunie 2023 29
 în tot timpul șederii mele în Galați ... Sunt foarte
recunoscător acestei familii de chipul cum m-a primit
și-i păstrez o foarte bună amintire”.
Membrii Comisiei Europene a Dunării în anul 1903;
Primul din stânga, generalul E. Pencovici
Întorcându-ne la data decesului, 3 februarie
1904, aflăm din presa locală că în onoarea sa,
două instituții importante ale vremii legate de
numele generalului, Comisia Europeană a Dunării
și Intim Club Galați (în care acesta era membru)
au arborat drapele de doliu, în timp ce cotidianul
național Universul publica un necrolog transmis de
corespondentul din Galați al ziarului, care debuta
astfel „Una din figurile mult cunoscute și respectate
a orașului nostru a dispărut. Cu iuțeala fulgerului
s-a răspândit Marți, trista și neașteptata veste a
morții generalului în rezervă Eustațiu Pencovici. Cu
toate că defunctul suferea de o boală de inimă, totuși,
vestea era de necrezut fiind văzut cu o zi înainte
plimbându-se prin oraș. Și cu toate acestea, știrea
era adevărată. Militarul brav, diplomatul iscusit,
filantropul fără pereche se stinsese pe neștiute, în
locuința sa din str. Holban.”
Ceremonia înmormântării a fost una
impresionantă, așa cum o redă presa timpului,
cortegiul mortuar pornind la 10 dimineața de la
locuința acestuia de pe str. Holban și parcurgând
străzile Domnească, Mavromol și Tecuci, până
la Cimitirul „Eternitatea”. La plecarea de la
locuința generalului a ținut un discurs consulul
turc Azarian Efendi, fiind dată citirii și telegrama
venită din partea lui Ion Brătianu, ministru de
externe la acea vreme. În fața cortegiului erau duse
30 Axis Libri
trei mari coroane, din partea Comisiei Dunării, a
Guvernului României și a ministrului de externe
al României, Ion Brătianu, acestea fiind urmate de
un car cu restul coroanelor și decorațiile primite de
general pe parcursul vieții, purtate de locotenenți-
comandori, maiori din infanterie și artilerie, asistați
de ofițeri. Carul mortuar era constituit dintr-un
afet de tun, pe care era așezat coșciugul, acoperit de
coroane. În urma acestuia veneau familia și rudele
defunctului, membrii corpului consular gălățean,
membrii Comisiei Europene a Dunării din Galați
și Sulina, ofițerii superiori din localitate. Serviciul
religios a fost oficiat de episcopul Pimen al Dunării
de Jos, înconjurat de întreg clerul Catedralei și de
elevi ai Liceului „Vasile Alecsandri” din Galați.
Onorurile militare au fost date de o companie de
marină, un batalion de vânători, două batalioane
de infanterie cu muzică, o companie de cetate și
un escadron de roșiori, iar „panglicele erau ținute
de d-nii Pâcleanu; Azarian Efendi, consulul turc;
Athanasiu, prefectul județului; Bastachi, primar;
Economu, prim-președinte al Curții de Apel și
colonelul Hartel, șeful Statului Major al corpului de
armată din localitate”.
După moartea generalului, soția sa, Corinna
Pencovici, i-a donat biblioteca personală Bibliotecii
„V.A. Urechia”, având în vedere că generalul fusese
vicepreședinte al „Comitetului privat pentru
strângerea fondurilor pentru construirea localului
bibliotecii”, comitet condus de Episcopul Pimen
Georgescu (1903). Pencovici a fost dintotdeauna
un susținător al bibliotecilor, inclusiv al celor din
rândul armatei, într-un studiu intitulat „Bibliotecile
militare”, elaborat în anul 1864, argumentând:
„Instrucţia şi educaţia sunt bazele disciplinei.
Disciplina face puterea oşteanului”.
Surse: Silviu Hariton, War commemoration
in inter-war Romania, Budapest, 2015; Tribuna
Liberală, nr. 1002, 5 febr. 1904, p. 3; Calendarul
tradițiilor militare, an. 5, 2014, p. 161-174; Nedelcu
Oprea, Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galaţi
: Monografie, Galați, Axis Libri, 2010, p. 148,
427, 482; Radu R. Rosetti, Mărturisiri, București,
Colecția „Convorbiri literare”, 1940; Universul, an.
22, nr. 34-36, 5-7 febr. 1904; Cătălin-Mihai Moga,
„Zeci de gălățeni riscă să își piardă locurile de veci”,
în Monitorul de Galați, an. 25, nr. 63, 3 apr. 2023,
p. 3
Condeiul fermecat

TAINELE LUMII

În timp ce mă plimbam pe stradă, am zărit în vitrina unei

librării o carte intitulată „Tainele Lumii”. Nu era ceva extravagant,
o carte obișnuită cu multe pagini și titlul brodat pe copertă, dar,
dintr-un motiv sau altul, am fost atras de aceasta. Am intrat în
librărie și am cumpărat cartea. Când am ajuns acasă, am deschis-o
și am început să citesc. Era o carte despre marii pictori, compozitori,
scriitori și filosofi din istorie, grupând lucrările acestora sub termenul
de artă. Înainte consideram arta ca fiind alcătuită doar din niște picturi
prin care lumea se exprimă vag, dar cartea mea susține că arta este tot
frumosul făurit de mâna omului pe pământ.
Arta reprezintă toate modurile prin care omul își împărtășește
calitățile și emoțiile lui. M-a atras mai mult faptul că și cărțile erau
catalogate ca fiind opere de artă. Mă uit la raftul cu cărți din stânga mea
și mă face să zâmbesc faptul că acestea sunt atât de apreciate. Tainele
lumii pomenea scriitori din Renaștere, ca Bernardo Machiavelli,
sau din Iluminism, ca Voltaire, ca fiind unii dintre cei mai înțelepți
oameni și cei mai mari artiști, deoarece aceștia nu se exprimau prin
scrierile lor doar din dorința de a fi înțeleși, ci pentru a inspira un
ideal oamenilor din jur și pentru a-și clarifica scopul vieții.
Cel mai mult mi-a plăcut fraza scrisă cu litere de mână de la
finalul cărții: „Arta nu este doar ceva ce se pictează sau se citeste, ci
ceva prin care omul reflectă asupra sa”.
Această frază m-a uimit. Toate acele pagini despre pictori ca
Picasso sau dramaturgi ca Shakespeare, mă fac să mă întreb dacă sunt
oameni la fel de talentați și în zilele noastre. Însă cel mai mult voiam
Ovidiu Constantin să știu dacă ce scrie în carte este adevărat.
Olaru Următoarele zile le-am petrecut informându-mă în legătură cu
elev, Școala Gimnazială
„Dan Barbilian”, Galați acest subiect și mi-am dat seama că multă lume trăiește după aceleași
principii ca cele din carte, adică cum că arta cuprinde toate formele
prin care omul se poate exprima, dar cel mai important este faptul
că în paginile ei am găsit picturi, sculpturi și cărți minunate pe care
probabil nu le-aș fi descoperit de unul singur.
De atunci, am început să caut tot ce se poate considera artă:
sculpturi, picturi, obiecte de olărit, cărți, până și pânze pictate cu
peisaje din natură. Chiar dacă nu eram interesat să devin artist (măcar
de-aș fi avut talentul necesar!), am ajuns să îndrăgesc aceste taine
minunate ale lumii ascunse în bibliotecă de ignoranța și nepăsarea
lumii.

iunie 2023 31
 Condeiul fermecat

Frățior și surioară

Erau odată o surioară și un frățior tare drăgălași. Fetița era mai

mare, avea fața albă și senină, părul blond și ochii albaștri, o minunăție,
dar cam... mofturoasă. Băiatul era mai mic, blând ca un motănel, cu
ochi negri și jucăuși, dar cam... alintat.
Zilele treceau aproape la fel: surioara era școlăriță, avea lecții,
teme și cărți de citit; frățiorul mergea la grădiniță, unde se juca și
învăța. Uneori erau buni prieteni, alteori se mai certau.
Seara, frățiorului îi plăcea să asculte povești înainte de a adormi.
Mama îi citea cele mai frumoase povești, chiar și de mai multe ori.
Într-o seară, la ora de culcare, mama nu terminase treburile, așa că
frățiorul a rugat-o pe surioară:
— Îmi citești povestea de seară? Astăzi aș vrea „Magazinul de
dinozauri”.
Dar ea a răspuns supărată:
— Mie nu îmi place să citesc! Lasă-mă în pace! Și a continuat,
bombănind: ”Fratele meu este o maimuță!”
Băiatul a plecat plângând spre camera lui, strigând: „Sora mea
este un rinocer!”
Mama a intervenit cu blândețe, i-a citit povestea și l-a liniștit.
I-a urat și fetiței noapte bună, dar a rugat-o ca în serile următoare să îi
vină în ajutor, mai ales că știa foarte bine să citească.
Curând, amândoi s-au cufundat în lumea viselor. Dar... ciudat...
surioara a observat că se află într-o țară pustie, fără blocuri și cartiere, Maria-Antonia
Popa
doar cu munți, ape și copaci. A auzit niște zgomote în spatele ei. Când elevă, Colegiul Național
s-a întors, a zărit un „Alexandru Ioan Cuza”,
Stegosaurus greoi, Galați
mestecând tacticos
câteva fire de iarbă.
În depărtare, a
văzut doi pui de
Velociraptor care se
hârjoneau, iar pe cer,
niște Archeopterix

32 Axis Libri
se învârteau în zbor. Fetița a dat să fugă și chiar
atunci s-a trezit. S-a uitat la frățiorul ei, care dormea
senin, zâmbind prin somn.
L-a trezit și i-a povestit visul ei cel urât.
Băiatul i-a zis:
— Vezi dacă nu ai vrut să îmi citești? Eu am
visat așa de colorat!
A doua seară s-a întâmplat la fel. Frățiorul
a rugat-o pe fată să îi citească povestea „Secretul
monstrului”. Ea a refuzat, spunând că nu îi place să
citească și că nu vrea să audă de monștri. Dar nu
știa că povestea era foarte amuzantă și că monstrul
era un fricos care purta pampers cu model cu
buburuze. Așa că, la culcare, i se părea că în lumina
lămpii vede niște umbre ciudate, după care a visat
că buburuze uriașe își întindeau aripile prin aer.
S-a trezit foarte tristă și obosită după o
asemenea noapte, pe când frățiorul zâmbea liniștit
în somn. A aflat că monstrul din visul băiatului
era chiar dragonul lui verde de pluș, care purta un
scutec cu model vesel ca să fie bebe dragonel.
În următoarea seară, frățiorul a vrut povestea
„Un mieluț la cină”. Dar surioara era atât de obosită
după două nopți cu vise urâte, încât l-a refuzat
iar. Așa că a plecat la culcare devreme. Visul nu a
întârziat să apară: era iarnă și se afla într-o cameră
în care focul ardea în sobă. În mijloc, o masă pe care
erau așezate o oală aburindă și două castroane. Un
lup zgribulit, cu șosetele rupte, a invitat-o la cină.
— Ți-e foame, fetițo? Te poftesc la o ciorbă
de... mieluț.
— Cum? Mieluțul din poveste e acum în...
ciorbă?
— Păi cât credeai că mai rezist? întrebă lupul
adulmecând cu poftă. Mirosea mult prea bine!
Surioara nu a putut gusta din ciorba promisă
de lup. Nu se gândea decât la bietul mieluț alb și
pufos ca zăpada.
— Poate vrei felul doi, dacă ciorba nu îți
place? o întrebă lupul.
— Mai bine... spuse fata cu jumătate de glas.
Ce este la felul doi?
— Păi, o tocăniță de... fetiță?! Delicioasă!
Surioara o zbughi de la masă, deschise ușa să
iasă din casa lupului și se trezi din somn. Și-a dat
seama că a ajuns chiar în camera frățiorului, care
încă nu adormise.
— Vrei să îți citesc povestea? L-a întrebat.
— Desigur! i-a răspuns băiatul bucuros. Îți
mulțumesc!
Au citit, s-au amuzat și s-au îmbrățișat. De
atunci, povestea de dinainte de culcare nu a mai
lipsit din nicio seară.
iunie 2023 33
 Condeiul fermecat

POVESTE CU DRAGONI

Era o zi frumoasă de vară care se anunța a fi neobișnuită. Am plecat

împreună cu părinții mei la munte, căci vacanța începuse și ne doream cu
toții să evadăm din aglomerația și din poluarea marelui oraș în care locuiam.
Pregăteam de mai de mult o astfel de călătorie, așa că nerăbdarea mea era
mare. Ne-am hotărât să facem o plimbare prin împrejurimile stațiunii Slănic-
Moldova, pe care o vizitam pentru prima dată. Atmosfera dată de prezența
munților, a brazilor înalți și a aerului ozonat ne-a cucerit imediat. Am pornit
prin pădurea deasă cu rucsacul în spate, în care mama îmi pusese mâncare
și apă. După câteva ore de mers lejer admirând peisajul și bucurându-ne de
aerul curat și de verdele brazilor, părinții mei s-au simțit obosiți și au hotărât
să facem un popas într-o poieniță din apropierea unui râu.
Curios din fire, am plecat de lângă ei să cercetez râul. Mă simțeam
ciudat pe măsură ce mă îndepărtam de locul popasului. Vântul mi-a mângâiat
fața și am simțit un fior răcoros. Lângă mine s-a ivit Zâna Pădurii care m-a
invitat într-o călătorie spre un tărâm de vis. Am plecat în zbor amândoi și o
lume magică a apărut înaintea mea.
Priveam uimit la așezările cu case ciudate, la oamenii cu haine care
păreau luate dintr-un joc electronic, la animalele pe care nu le știam pentru
că nu văzusem nimic asemănător în cartea mea de biologie, la dragonii
zburători și la copiii care se jucau cu ei. Zâna pădurii m-a urcat pe un dragon
albastru și am zburat peste acel tărâm de vis pe care nu aș mai fi vrut să îl
părăsesc. Așa am descoperit un peisaj minunat pe care cu greu mi l-aș fi putut
imagina. Copaci noduroși cu coroane imense erau încărcați de buchete de
flori în nuanțe de roz sau de violet, alții doar înfrunziți purtau în jurul lor
cupole strălucitoare de licurici multicolori. Dealurile colorate de straturile
de flori erau invadate de mii de fluturi sidefii, iar apele cristaline ce formau Mihai Preda
pe alocuri mici cascade, brăzdau întreg peisajul. Uneori, de sub pâlcurile elev, Școala Gimnazială
„Dan Barbilian”, Galați
de copaci vedeam ieșind în fugă cârduri de animale ciudate cu blana de un
verde-albăstrui fosforescent. Totul era plin de culoare și de lumină. În jurul
meu dansau în zbor și alți dragoni sub îndrumarea micuților lor stăpâni.
Absorbit de tot ce vedeam, am uitat că timpul se scurge și că ar trebui
să mă întorc la părinții mei. Privind mai atent lumea din fața mea, l-am
observat pe tata care-mi făcea cu mâna și mă striga. M-am trezit din reverie
și m-am îndreptat spre el, părăsind tărâmul de vis.
A fost o zi minunată petrecută la poalele muntelui alături de mama și
de tata, o zi pe care nu o voi uita niciodată și care m-a făcut să înțeleg că viața
este frumoasă și că nu trebuie niciodată să renunțăm să visăm.

34 Axis Libri
C

Memorialul unui
supraviețuitor de la
Auschwitz

Cine ar putea declara, cu nonșalanță, „Sunt cel mai fericit om

de pe pământ”? Mă tem, prea puțini. Majoritatea dintre noi nu știm
decât să ne văicărim. Iar atunci când, totuși, sunt momente frumoase,
nu prea ne dă inima ghes să înlăturăm răul și suferința trecutului și să
îmbrățișăm acel special prezent, privind apoi, cu optimism, spre viitor.
Nu. Suntem așa ființe care avem tentația (sau vreun imbold malefic ne
scormonește ființa) să înturnăm ochiul, sfredelitor, tot scormonind
trecutul. Aici este marea noastră greșeală. Gravă greșeală. Și să nu
ne fie cu supărare, tocmai de aceea, vițișoare din răul și suferința
trecutului rodesc în noi. Așa-mi explic, valurile-vălurelele de

Livia Ciupercă
profesoară, scriitoare

iunie 2023 35
 nemulțumiri care ne tot împresoară în fiecare
clipă. Pentru că nu vrem să uităm tot ceea ce
este negativ. Pentru că nu vrem să ne eliberăm
de balastul trecutului.
De aceea, avem nevoie (mare nevoie)
de confesiunea lui Eddie Jaku. Neapărat.
Cunoscând-o, ne vom schimba profund.
Radical. Și, în fond de ce n-am încerca să
rostim și noi: Da, pot să fiu și eu „cel mai fericit
om de pe pământ”! Și vreau, fără rezerve, să
fiu: „cel mai fericit om de pe pământ”!
E drept, un fost torționar, un om care
și-a reclamat semenii la securitate, un om care
a provocat (cu bună știință) răul și moartea
unui seamăn al său, un om care și-a însușit
avutul aproapelui și care a ucis etc., oricât ar
încerca, nu va avea dreptul să rostească această
sintagmă. Acela are prezentul și viitorul
pecetluit. Și fără a încerca, întrucâtva, a deveni noi
judecătorul său. Nu avem voie. Iertarea nu este
imposibilă, dar este un act foarte-foarte special.
Inginerul Eddie Jaku, pe numele său
real, Abraham Solomon Jakubowicz (Leipzig,
14.04.1920– 2.10.2021, Sydney), ne prezintă
dramatica sa viață, timp de șapte ani, în mai
multe lagăre de exterminare naziste, începând
cu 9 noiembrie 1938 (noaptea „Kristallnacht”)
și până în zorii zilei de 18 ianuarie 1945. Dar,
să reținem, această dată de 8 ianuarie 1945 nu a
fost ziua eliberării. Ce a urmat? „Marșul Morții”.
De la Auschwitz spre un alt lagăr german, pe un
ger cumplit, pe jos, drum finalizat cu 15.000 de
victime.
E drept, timbrul vocii auctoriale are reflexe
cuceritor de plăcute, dar cu durere adaug, sunt
pasaje care sunt foarte greu de parcurs. Atrocitățile
suferite de poporul evreu sunt atât de înfiorătoare,
încât e dificil a le lectura, darmite a le vizualiza.
Îmi imaginez cât de greu este pentru cel care a
trăit ororile din lagărele de exterminare naziste, să
recompună acel trecut... Dar mai ales, povestind.
Cumplit!
Reținem că fiecare capitol se deschide cu o
maximă. Drastic avertisment.
Pe toată durata celor șapte ani negri, Eddie
Jaku a trăit momente unice. Și totul se datorează
educației primite de copil, în familie. O educație
bazată pe respectarea, cu strictețe, a principiilor
morale călăuzitoare pentru tot restul vieții.
36 Axis Libri
Eddie Jaku
Iar școala pe care a urmat-o, conform
deciziei tatălui, i-a salvat viața. Iar în momentele
cele mai dificile, Fiul nu uită să-l amintească pe
Tatăl său, mulțumindu-i. Nu i-a fost deloc ușor
să accepte ca în Germania să fie arestat ca evreu
(noiembrie 1938), deși el respecta poporul german,
iar apoi, în Belgia aflându-se, culmea ironiei, să fie
„tratat” ca „german” (mai 1940). Dar fondul său
sufletesc, datorat educației din familie, îl va salva
din cele mai dificile situații.
De aceea, nu aș greși deloc afirmând că acest
roman-confesiune este un Imn de recunoștință
închinat Tatălui, Isidor Jakubowicz, cel care,
împreună cu soția sa, Lina, ființe nevinovate,
au murit într-un crematoriu din Auschwitz. Și
îndrăznesc a afirma că sufletele lor vor proteja, din
înalt, pe fiul lor, rămas pradă furtunilor.
Eddie Jaku a înțeles – de foarte tânăr – cât de
învăluitoare sunt filele vieții, de aici și verticalitatea
gândirii sale anume, de pacifist convins că „facem
cu toții parte dintr-o societate mai mare, iar munca
este contribuția noastră la o viață liberă pentru
toată lumea”. Admirabil mesaj – emblemă pentru
prezent și pentru viitor!
Așa ne explicăm și titlul memorialului său
Cel mai fericit om de pe pământ (Editura „Trei”,
București, 2022), care îmbrățișează însemnul
încrustat cu fier roșu de pe brațul stâng. Iubirea
și speranța l-au salvat. Îndemnul său, fie-ne
exemplu demn de urmat: „Nu este niciodată prea
târziu să fii binevoitor, politicos și o ființă umană
iubitoare”.
C

Ocolul lumii literare

în 80 de cărți (II)

Paolo Cognetti, Fericirea lupului, Ed. Polirom, Iași, 2022,

traducere din limba italiană de Cerasela Barbone

Notă bio-bibliografică:

Paolo Cognetti (n. 1978, Milano) este unul dintre cei mai
apreciaţi scriitori italieni contemporani. A făcut studii universitare
de matematică, însă le-a abandonat curând în favoarea celor de
film. Cititor avid de literatură americană, a debutat cu volumul
Fare ordine (2003), distins cu Premiul Subway-Letteratura. Apoi
a publicat alt volum de povestiri, Manuale per ragazze di successo
(2004), urmat de Una cosa piccola che sta per esplodere (2007),
distins cu Premiul Settembrini şi Premiul Renato Fucini. Primul
său roman, Sofia si veste sempre di nero (2012), a fost nominalizat
la Premiul Strega. În 2016 i-a apărut romanul Le otto montagne
(Cei opt munţi), care a fost vândut în peste 20 de ţări încă dinainte
de publicare, creând senzaţie în lumea editorială. Cei opt munţi
a fost publicat în peste 40 de ţări şi distins cu Premiul Strega şi
Premiul Strega Giovani, precum şi cu câteva prestigioase premii
internaţionale: Prix Médicis étranger, Prix François Sommer,
English PEN Translates Award. În 2022, ecranizarea romanului a
Adi-George Secară primit Premiul Juriului la Festivalul Internaţional de Film de la
scriitor, critic literar Cannes. Cognetti a mai publicat volumele de călătorii New York
è una finestra senza tende (2010), Tutte le mie preghiere guardano
verso ovest (2014), un jurnal montan, Il ragazzo selvatico (Băiatul
sălbatic, 2013), şi volumul de eseuri A pesca nelle pozze più profonde
(2014). La Editura Polirom au apărut Cei opt munţi, Băiatul sălbatic
şi Fără să ajungi vreodată în vârf.

Dosarul de presă prezentat pe site-ul editurii este, cum se

întâmplă deseori, destul de sec: „O superbă meditaţie despre natură,
dragoste şi renaştere în Alpi.” (Publishers Weekly); „O poveste de
dragoste emoţionantă.” (Financial Times); „Un imn splendid adus

iunie 2023 37
 C
Paolo Cognetti
muntelui şi oamenilor săi.” (Le Monde); „Fericirea
este reală doar dacă o împarţi cu alţii. Prin cărţile
sale, Paolo Cognetti a găsit o modalitate de-a o
împărtăşi cu mulţi oameni.” (Süddeutsche Zeitung);
„Un roman de dragoste – dragoste pentru natură,
dragoste pentru oameni, dragoste pur şi simplu –
care înalţă sufletul şi inima.” (Les Echos). Se intră în
câteva detalii pe clapeta copertei 2: „După succesul
mondial al romanului Cei opt munţi (dar și după
subtilul eseu care poate fi considerat un roman-
documentar, Fără să ajungi vreodată în vârf, la care
vom reveni pe această pagină cât de curând), Paolo
Cognetti se întoarce pe îndrăgitele sale piscuri de
munte pentru a ne oferi un roman de dragoste
uluitor, o adevărată odă închinată muntelui,
deopotrivă liniştitor, periculos, imprevizibil şi plin
de forţă. Fausto s-a refugiat în munţi pentru că voia
să lase în urmă trecutul recent. Silvia încearcă să
descopere ceva despre sine înainte să plece cine ştie
unde. El are patruzeci de ani, ea – douăzeci şi şapte.
Se apropie unul de altul într-o noapte când Fontana
Fredda se pregăteşte de iarnă. În jurul lor se află
Babette şi restaurantul ei, apoi un refugiu situat la
peste trei mii de metri altitudine şi Santorso, care
ştie totul despre vale, întinderi de zăpadă şi de iarbă
ce îţi umplu sufletul. Chiar şi lupul, care nu-şi mai
făcuse apariţia de un secol, pare că s-a întors. Şi el
este în căutarea fericirii.”
Stilistic, am putea spune că Cognetti reușește
să se detașeze de… literatură, făcând literatură fără
a face literatură, oarecum precum fac dragoste
38 Axis Libri
personajele principale ori precum un alpinist
cucerește un vârf (im)posibil de cucerit!
Desigur, nu întâmplător, Fausto Dalmasso,
personajul masculin principal, este un scriitor care
și-a pierdut oarecum credința în arta cuvintelor,
renunțând să mai publice, cel puțin deocamdată,
dedicându-se unei meserii (aparent) mai folositoare,
aceea a bucătăritului, alegând, în căutarea
autenticității trăirilor, cartea… într-un singur
exemplar, un fel de replică la rândurile rămase de la
Hokusai, un dar replică la cadoul primit de la Silvia,
un album Hokusai, cu reprezentările Muntelui Fuji,
36 la număr, el dăruindu-i „cartea” undeva la 3000
de metri altitudine:
„Fausto a deschis rucsacul și a scos un pachet
boțit.
La mulți ani. Scuze pentru fundă, a spus.
O, chef! Nu mă așteptam.
Mai bine.
Ce-o fi?
Un buchețel de flori. Deschide-l, hai.
Din ambalaj s-a ivit unul dintre caietele negre
pe care scria Fausto. Pe prima pagină reproducea
titlul: Cele treizeci și șase de priveliști din Fontana
Fredda. Și apoi dedicația: Exploratoarei mele polare,
cu dragoste, F. Urmau capitole scurte scrise de
mână, cu o ortografie care se străduia să fie lizibilă.
Silvia a răsfoit câteva pagini: unul vorbea despre un
copac lovit de fulger, altul despre o ninsoare târzie,
altul despre tăierea pădurii și tot așa.
Dar ai scris, nu glumă.
Fiindcă de desenat nu sunt în stare.
Dar ești sigur că e pentru mine?
Sigur că e pentru tine. E o piesă unicat.
Nu știu dacă-l merit.” (p. 167)
Fontana Fredda este o mică stațiune montană
de schi „inventată” (parțial: există o localitate
cu nume asemănător, dar este în partea opusă
a… Padaniei, sic!), unde se refugiază Fausto (așa
începe cartea) la patruzeci de ani „căutând un loc
de unde s-o poată lua de la capăt.” (p. 7) Fontana
și împrejurimile, un refugiu de la 3000 metri (mai
exact 2640), Quintino Sella, în special, acesta fiind
cât se poate de real, sunt coordonatele principale
spațiale, dar sunt deplasări și prin Milano,
„porțiunea Torino-Milano”, masivul Monte Rosa…
La Fontana Fausto se angajează bucătar, acolo o
cunoaște pe Silvia, 27 de ani, dar dragostea mare
care se reaprinde este aceea pentru Munte, ca să
nu mai spunem și de simpatia și prietenia pentru și… țapinari, printre ei și moldoveni de-ai noștri,
Oamenii Muntelui, sau „gustul de pădure”, de aventuri, accidente fatale pe munte, da, sunt și lupi,
libertate, de „frumusețe absolută”, despre această ce credeați, oameni ca lupii, dar și lupi adevărați,
frumusețe atât de dură scriindu-se la pagina 135. plus o demonstrație că se mai pot descoperi
Hokusai, citat la 93, a lăsat, se pare, o singură pământuri noi, de către Columbi veșnici, care pot
scriere care ar fi conținut aceste idei: fi și nepalezi, precum cel numit chiar „Vineri” de
„De la vârsta de șase ani am obsesia de a către niciun Robinson, Pasang pre limba lor (care
reproduce formele lucrurilor, dar, dintre multele fusese de două ori sus pe Everest!), a șerpașilor, care
opere pe care le-am creat de la cincizeci la șaptezeci are definiția lui dată Vieții, deoarece, da, în ultimă
de ani, nu e una care să aibă vreo valoare, până instanță, este un roman vitalist (într-o discuție
când, la șaptezeci și trei de ani, am reușit să înțeleg despre alpiniști sau iubitori adevărați de Munte):
cum sunt alcătuite păsările, animalele, insectele, „Pasang, pot să te întreb ceva? (...) Tu, care ai
peștii, cum apar iarba și copacii; și la optzeci voi fost de multe ori, ai înțeles de ce se duc? Ce e acolo
fi făcut progrese și mai mari, la nouăzeci voi fi sus?
priceput sensul profund al drumului artei, la o sută Vânt.
voi fi ajuns poate la adevărul suprem, la o sută zece Vânt?
fiecare linie, fiecare gravură o să fie pline de viață; Și zăpadă.
înțelepții, dacă sunt longevivi, vor vedea că n-am Și apoi?
promis ceva nesincer, asta e speranța mea. Semnat: Soare, poate! Dacă nu sunt nori!
Bătrânul nebun după pictură.” Sherpa a râs. De două ori Everestul, dar era
Ne-bătrânul (pont pentru domnișoare și imposibil să smulgi de la el vreo filosofie. Vorbind
doamne: suntem între Sf. Valentin și Dragobete, cu el, i se părea pur și simplu că așa e viața: găleată,
se apropie 1 și 8 martie, Paolo Cognetti arată ca mop, vânt, soare, zăpadă.” (p. 125)
un italiano vero!!!) scriitor, încă ne-înnebunit de Da, cred că nu am ajuns decât la poalele
literatură, „îl obligă” la final pe Fausto să-l viseze pe Muntelui-roman, dar aceasta nu înseamnă că nu
Hokusai, rezultând și o posibilă artă a romanului v-ați dat seama un pic măcar de visul măreției (întru
sau a prozei (la care Alessandro Baricco sau Pascal simplitate) al acestuia! Poate încă… trei-patru tușe
Quignard ar adera, măcar câteodată! Desigur, și veți fi deja însuși Muntele!
exagerez, practic un roman într-un singur cuvânt
ar fi imposibil, cu o singură frază s-a mai încercat!):
„Putea să aibă nouăzeci de ani sau pe-
acolo. Picta pe jos, pe o podea de bambus, într-o
cameră cu pereții de hârtie: îl vedea de-afară, dar,
în același timp, bătrânul era el. Era atât de bătrân,
încât de-acum îi ajungeau trei-patru tușe ca să
picteze ce avea în minte. Trei sau patru, s-a gândit,
însă nu una. Voi fi devenit suficient de talentat, și-a
zis, când o să-mi ajungă una ca să pictez muntele
Fuji și tot restul.” (p. 199)
Da, și țesătura de povești care este un roman
quasi-clasic, avea nevoie și de povești de iubire,
precum cea menționată, altele abia schițate și
deja… terminate, precum cea dintre Fausto și
soția sa Veronica - antologică despărțirea lor!, cea
dintre Babette, o revoluționară, și Luigi Erasmo
Balma, aka Santorso (sună a nume de samurai, la
urma urmei munteni și ei, munteni zdraveni ca
și Santorso, care eliberează, la fel de antologic, un
cocoș de mesteacăn… împăiat!, pp. 156-157), sunt

iunie 2023 39
 C

MANDYLION
Editura Eikon, 2017

Poetul-monah Ignatie Grecu îşi duce cu discreţie pământeasca

existenţă la Mănăstirea Cernica, unde se miră cu o bucurie mereu
proaspătă de întâmplările cele mai umile şi mai ales de minunile
creaţiei, cum îl prezintă criticul Mario Irod.
Născut la Corod, şcolit la Tecuci, îşi are începuturile creaţiei în
laboratorul literar al cenaclului Calistrat Hogaş, unde a deprins arta de
a pune cuvintele în armonie şi a le infuza emoţii. Autor a şapte volume
de poezie, este prezent doar pasager în viaţa literară, nu pentru că nu
are suficientă combustie lăuntrică, ci pentru că în trudnicia dulce a
vieţii monahale a deprins înţelepciunea de a trece prin viaţă cu pasul
şoptit.
Ne oferă, ca pe o binecuvântare, semănătura de cuvinte, învelite
cu lină adiere divină în care Peste arsura sufletului celui însetat/ Poezia
ca o rouă de sus a lăcrimat.
Binecuvântată a fost ziua când mi-a dăruit cartea sa de nestemate
cu un titlu în care stă toată lacrima lumii, numită Mandylion.
O carte în care autorul a adunat un imens snop de poeme de
pe câmpia întinsă a vieţii. Mi-a inundat fiinţa cu bucurie, dar şi cu o
dulce povară. Doamne, mi-am zis, voi găsi eu oare cheia potrivită să
deschid uşa la Cămara sufletului meu? pentru a intra în ea fluidul
divin ce musteşte în aceste poeme şi să nu le las risipirii?
Îl ştiam pe blândul poet-monah atât de drag mie şi celor ce i-au
sorbit nectarul sufletului său revărsat în pagini, dar şi în oameni, ştiam
că niciun cuvânt al său nu trebuie dus de vânt, iar starea care trebuie Tănase Dănăilă
scriitor
să-ţi fie stăpână la apropierea de ele este: smerenia. Şi cum ar putea să
fie alta când, iată, ce găsim în ele:
Trecătoare prinsă a cuvântului
Pe care s-a întipărit
Ca prin minune pentru totdeauna
Chipul Tău, Doamne!
Este cu neputinţă să desparţi vreunul din poemele sale de
sentimentul Divinului.
Poeziile din Mandylion sunt spice luminoase ce adie în
vânt, sunt oglinda fără de pată a sufletului său ce coboară în inima

40 Axis Libri

cititorului cu interesul frăţesc de a-l invita să
iasă din patimile, întunericul, deşertăciunea şi
angoasele lumii, luminându-i calea spre frumuseţe,
spre curăţire, spre adevărul divin, ajutându-l să
vadă nevăzutul.
Poemele monahului Ignatie Grecu sunt
rugăciuni ce înnoadă firele nevăzute între
Dumnezeu şi oameni.
Şi am mai putea spune că poemele sale nu
sunt ale sale. Când le-a scris el a fost un releu prin
care a curs firul de apă lin şi limpede din izvorul
Divinităţii, cum de altfel, cu sfială, ne face această
Mărturie: Am adunat aici tot ceea ce am crezut că
am scris mai bun şi mai plăcut lui Dumnezeu, nu în
puţini, ci în mulţi ani. Nu este meritul meu. Ci numai
osteneala, lacrima şi suspinul. Strălucirea, câtă este,
dacă este, aparţine Domnului, care, adeseori, m-a
umbrit şi mi-a călăuzit pana spre taina sfântă şi
preacurată a poeziei.
Poetul nu îşi ajunge sie însuşi. El are nevoie
de oameni dar, mai ales oamenii au nevoie de el
să îi însufleţească, să îi scoată din pustie, să le
arate şi să-i aducă pe tărâmul înflorit al credinţei,
să îi ridice din cădere. Nu ştiu dacă poetul şi-a
programat această determinare. Fire smerită
cum este, el nu agresează spiritul omului, iar
poemele sale devin şoapte, confesiuni, rugăciuni,
stăruitoare chemări de a urca în corabia zilei şi a o
ancora la picioarele lui Dumnezeu. Iată chemarea
sa, îndemnul său adresat sieşi, dar şi omului întru
trezie:
Când iubeşti cu adevărat
pe Dumnezeu,
sufletul
Poate întrece
În strălucire,
izbăvit de-ntristare,
crinii frumoşi
ai luminii (Când iubeşti).
Poet de primul raft al celei mai selecte
biblioteci, imprimându-şi pecetea sufletului său în
fiecare poem, acestea devin icoane la care priveşti
şi prin care priveşti căutând calea. Citindu-le, ai
sentimentul că atunci când le-a scris poetul nu a
îngenuncheat cu picioarele, ci a îngenuncheat cu
inima.
Prefaţată cu o aplecare până la contopire
cu poezia sa, analitică şi profundă, poet de mare
şi selectă cultură şi simţire creştină, Dan Vorona
scrie adevăruri la care nu ai cum să nu consimţi.
Credinţa fără de margini în poezie, credinţa că în
pânzătura ei este imprimat chipul Logosului întrupat
spre mântuire şi vindecare îl poate aşeza pe fericitul
protosinghel, părintele Ignatie Grecu de la Cernica, în
frumoasa şi tot mai mica familie a celor ce vieţuiesc
şi scriu în umbra lui Dumnezeu.
Poeziile protosinghelului-poet Ignatie Grecu
pansează rănile sofisticate de răutatea zilei, de râvna
noastră întru slava deşartă, de egoism, de invidie,
de necredinţă sau prea puţină credinţă.
Dar, luaţi aminte la tânguirea şi întrebarea sa:
Iată, poporul se plânge / Că noi trăim în zadar./ Dacă
poeţii n-ar cânta / Dimineţile ar mai fi de cleştar?
Primeşte cititorule poemele din Mandylion
ale celui ce le-a scris la umbra lui Dumnezeu pentru
că sunt lacrimi de cristal cu care îţi poţi spăla
sufletul şi gândul.
iunie 2023 41
P
O
E
Z
I
E
poeme

Mărturisire

Foaia albă, unde scrisul meu e liber ca praful de ghindă sfărmată,

e doar o fâşie din pielea subţire a stejarului despre care tocmai scriu,
rugându‐l să mă ierte!

Dreptunghiul paginii poate e tipsia de argint cu potirul plin

cu cenuşa memoriei care o fi fost, spart de Piatra Alatyr;

Între foaia pe care se‐nşiră versurile mele, ca un brâu din

horele văzute în copilărie,
şi stejarul lăudat, inspiraţia mea e semnul singurătăţii, fluturând o
clipă
bătaia vântului cosmic;

Atârnând de norul de cerneală ce‐acoperă un secol fără vindecare, el,

vântul abia
mai adie stejarul despre care eu scriu pe propria‐i piele rugându‐l să
mă ierte!...

Şi‐un glas mă‐ntreabă: Tu cine eşti?...

Când scriu
Sterian Vicol
Nu trădez vinul, nici poezia la taifas, poet
bem lacrima cristi dintr‐o cupă
cu picior înalt, lăudându‐l după dansul
de‐o noapte cât o fi rămas

Spre ziuă, cupa‐i cuib de ciocârlie

căzută pe pământ sub frunză de vie,
din ea au băut şi prinţi şi cerşetori
cum eu cu prietenii, de‐atâtea ori...

42 Axis Libri
Bând târziu, pân’la amiază, (umbra
viei cu vinul ne veghează) trecem
cu clipa într‐un alt veac fiindcă
poeţii şi scrisul n‐au leac.
Măceşul
- lui Ioanid Romanescu ‑
Mai alb ca iarna‐n cimitir,
singur, măcieşu‐i veghe la răscruce,
pe unde vântul toarce fir cu fir
că‐l vezi pe cel ce vine că se duce
Mai nalt c‐o palmă de pământ spre
cer, el braţele îşi desfăşoară, dar
dedesubt, unde‐i ramul frânt,
se văd albind, excrementele de‐odinioară!
Când drumeţii trec pe‐aici, în seară,
el, fiind singur la răscruce,
devine brusc un arbore de ceară pentru
cel ce vine când se duce.
Mai sunt
Mai sunt sau numai cred că sunt,
fără ei, satul rupe funii de cer,
ca şi pietrele ce se lovesc pe prund
vestind că ei, ţăranii, nu mai pier?
O, şi dacă ei se duc, şir de cocoare,
rămâne‐n casa lor cămaşa neţesută din
cânepa toarsă la o şezătoare, semn ales
la icoana abătută?
Cineva
S‐aştepţi pe cineva care nu mai vine că
aşteptarea e bătaia soarelui în tine,
începi să te miri de arcul întins de drum prin
care sar şopârle parcă din scrum
Şi‐aştepţi pe cineva pe care nici nu‐l ştii, la
dreapta vezi ţesând un zbor de ciocârlii, ele
ţes ţărâna cu azurul cel deschis
acolo unde‐i punctul de plecare mai precis
Poate‐aşteptând pe cineva, poate e‐o părere,
s‐aducă veşti din ţinutul altor sfere,
dar privind în stânga, vezi drumul ce duce
spre‐o altă cruce de răscruce!
S‐aştepţi pe cineva, doar e‐o poveste,
privind în urmă nu ştii cine mai este, decât,
poate umbra ta culcată între spini
cineva nu‐i nimeni sau tu, străin între străini.
N‑am scris
- Prietenului Theodor Codreanu ‑
În chilia mea e‐o singură fereastră cât
o palmă proiectată în amurg, mai
sună un clopot dintr‐o străveche
mânăstire, unde pereţii curg ‐
Odată cu lacrima mamei bătrâne, ştergând
cu basmaua praful de pe carte, o aurită
carte, ce sigur va rămâne
aur de inel printre pietrele sparte
N‐am mai scris un rând în chilie doar
am şoptit cu candela mai des,
despre‐un cuib de ciocârlie
de la rădăcina grâului încă necules
Oho, când, într‐o zi, mamă, deodată,
am văzut umbra ta lângă‐un cuib cu pui,
respiram cu toţii o rugă‐adevărată înflorind
în lacrimi, icoana cea din cui!
Umbra zăpezii
- Se dedică Doamnei Maria Mănucă ‑
Umbra zăpezii acoperă satul
care se desprinde încet
de cumpăna timpului, dizolvându‐se
odată cu ochiul ce‐l priveşte
nevăzându‐l în adânc...
Fiecare casă e un cercel atârnând
de cărările tăind tăcerea
satului, pe unde n‐a umblat niciodată
ducă‐se pe pustii, dar nici Dumnezeu,
că nici el n‐a zăbovit pe plaiul meu!...
Uneori, ne‐ascundem în cicatricea din
Râpa Zbancului care poate fi
un leagăn între cer şi pământ cu
iunie 2023 43
 care poţi păşi fără frică de pe
un tărâm pe alt tărâm;
La umbra zăpezii, fiul şi tatăl
privesc palma de pământ vrând
parcă s‐o străpungă, palma de pământ, neagră
de luminoasă, averea unui neam trecut/petrecut
prin arşiţa amiezii
şi‐a istoriei...
Umbra zăpezii o trag în păduri
sălbăticiunile cu ghearele lor ascuţite
de rănile care‐au fost!
Cutia de tablă
Cutia de tablă sună din când în când,
dacă cineva aruncă în ea un bănuţ scos
din batista mamei plângând
că l‐a tăiat trenul pe Ionuţ.
Şi vine unul purtând în mâini cutia
ca pe‐un prunc abandonat într‐o gară, că
nici mama lui, frumoasa Maria,
n‐a cerut bani şi nici n‐o să ceară!...
Mai sună cutia de tablă, sună în vânt, aruncată
pe‐o palmă de lut uscat,
şi cade peste lume teiul cel sfânt
fiindcă nimeni mireasma nu i‐a trădat ‐ ...
O piatră a‐nflorit sub boltă
unde cutia de tablă a sângerat în
creanga de măceş în care se dezvoltă
puiul privighetorii pe el stăpân!
Acasă
- Anei Blandiana ‑
Poetul aude şi vede chiar acum
când mama vine departe, în amintire,
purtând pe umăr, la capăt de drum,
cobiliţa cu cercuri de apă‐n nefire ‐
Şi cum merge ea, mai mult lunecând,
cobiliţa pare, doamne, un arc întins iar
mama o săgeată în sus, vibrând de la
pământ la cerul cel neînvins...
44 Axis Libri
Dar mama nu‐l vede şi nu aude cum
fiul o priveşte lung, îndelung,
dintr‐un lan de grâu cu spice ude prin care
deodată anii îl străpung!
Târziu
Când se pierde în lanul de grâu
femeia c‐o bluză uşoară, de vară,
adio, n‐o mai vezi cum, bunăoară, nu
vezi păstrăvul în unda de râu ‐
Dar când iese goală din lanul culcat,
spinarea ei e neagră de‐atâta pământ,
pe deget doar inelele strălucind mai sunt ca
nişte gloanţe semănate pe hat...
Abia mai târziu, mai către seară,
când şi ciocârlia, deodată, cade din cer,
Alistir, văcarul satului, trece drept cavaler
chiar dacă‐i străin cu mască de ceară!
Sunetul mării
Putea să curgă un râu
pe Valea Zbancului, fiindcă
izvoare au fost odată, pe deal,
cum când ploua în mijlocul satului,
şuvoaiele umflau matca râpii smulgând,
uneori, copii de la poarta lor. Putea fi un
pârâu constant măcar,
să umple pân’ la gură Râpa Zbancului
să‐noate şi fetele şi băieţii
în crucea amiezii, când vitele dorm la
umbra de salcâmi.
Astfel ar avea şi copilăria un pârâu să
audă şi ei sunetul mării...
 P
O
E
Z
I
E

sonete

Sonet floral

Din văzduh lumina, ignorând busole,

În cascade curge la superlativ,
Şi pe-al ierbii verde, amplu portativ
De culoare umple gingaşe corole.

Înflorirea însăşi, act decorativ,

Curcubeie-adună împletind cupole,
Şi din stropi de soare pune-aureole
Peste tot ce-nseamnă viaţă-n... rogvaiv.

Mângâiem culoarea inspirând arome,

Însă floarea este doar un pas spre rod
Pe cărarea vieţii prinsă-n axiome;

Şi cum, Doamne, viaţa, în acelaşi mod,

Mă-nfloreşte-n zile calde, policrome,
Spre rodire fă-mă drum bătut şi pod!

Sonet înstelat
Simion Felix
Marțian Răcoarea nopții cuibărită-n ciuturi
poet Dezmiardă vara și al ei cuptor,
Sub cerul devenit copleșitor
Cu stele izvorând din începuturi.

Nețărmul greu țesut din absoluturi

Și astrele, țâșnind scăpărător,
Strivesc prezentul, și în umeri dor
Tăioase chingi cu rădăcini în luturi.

iunie 2023 45
 Îmi scutur stelele căzând pe pleoape
Și, recules, mă-nchin adânc smerit,
Simțind că Dumnezeu e-aici, aproape!

O, Doamne-Ți mulțumesc de... infinit,

Ca dar primit prin dragostea agape,
Căci sunt prin Fiul Tău înveșnicit.

Sonetul Genezei

Când Tu ai zis, Doamne: „Să fie lumină!”

Nimicul a dat, într-o curgere vie,
Izvoare vederii venind din… pustie,
Căci însuşi „niciunde” prindea rădăcină.

Apoi, prin aceeaşi sentinţă: „Să fie!”

Ivitu-s-au stele, prin voia-Ţi divină,
Şi soare şi lună pe bolta senină,
Neantul dând forme ce merg spre vecie.

Iar după ce viaţa umplut-a pământul

Cu iarbă şi arbori, cu păsări şi fiare,
Făcut-ai şi omul, punând în el cântul.

Şi eu m-am născut să-Ţi aduc închinare,

Spălându-mi în jertfa divină veşmântul
Când Tu ai zis, Doamne: Să fie iertare!

Sonetul păpădiei

Îmi reazem uimirea de-o rază de soare,

Când câmpul îmi intră prin ochi cu făclii
Aprinse-n petale de vii păpădii,
Și-mi curge prin suflet cu foc și culoare.

Dar drumul ei scurt se oprește-n chindii,

Pierzându-și veșmântul țesut din splendoare;
Și totuși atunci doar învață să zboare
Spre zare, cu aripi de puf, argintii.

Oricare-ar fi, Doamne, pe-aici rostul meu,

Cât port în culoarea petalei fiorul,
Aș vrea însoțirea credinței mereu.

Și-atunci când amurgu-și va pune decorul,

Torcând din fuiorul tăcerilor, greu,
Să simt în petalele veștede... zborul!

46 Axis Libri
 „Jurnal poetic” este un grup de pe Facebook care promovează
J
literatura scrisă de tinerii talentați. De asemenea, periodic
U
selectăm fragmente din cele mai reușite poeme postate și
R
realizăm stickere
N
(pe care le puteți găsi pe pagina Jurnal poetic - A
https://www.facebook.com/jurnalpoetic/) Alina Neculachi L
responsabil rubrică,
profesoară, redactor
P
O
E
T
minipartedinminenustiuceesteiubirea I
C

nu știu mai nimic despre cât de plăcută poate fi

atingerea cuiva pe inimă
sau cât de puternică poate fi doza de serotonină la prezența
timbrului tău pe apel
nu știu cum să-ți spun că îmi este frică uneori de oameni și
de afecțiunea pe care nu o pot afișa deși îmi doresc atât de mult să îi
mângâi (pe tine în mod special)
sau admira în liniște
nu reușesc să absorb frumusețea ei – a vieții, dragostei, afecțiunii,
poeziei
vorbesc la negativ pentru că sunt incapabilă să declar cu adevărat ce
simt - aștept ca cineva să conștientizeze
dar nu se întâmplă nimic. lumea merge înainte.
oamenii se preocupă de nemulțumirile și lucrurile ce îi pot zdrobi
în mii de particule numite la un loc, durere

Andreea Ciobanu
studentă, poetă durerea îți dă viața. dragostea e durere.
dragostea e viață sau invers nu știu
are sens sau trebuie să merg la psiholog nu știu
fac șapte ore jumătate până acasă și douăzeci de minute până la
cafenea
iar până la tine, fac timpul petrecut cu Z9Magazine & o sesiune de
plâns în care remarc,
că n-am nevoie de tine, am nevoie să mă regăsesc pe mine și fără
iubire (iubirea ta)

iunie 2023 47
J
U
R
N
A
L
P poem
O
E
T
I
C

***
traumatism cranio-cerebral în urma lovirii capului de birou. se
consideră că maturizarea
este o pătură de lână
caldă și inconfortabilă, plină de molii și care îți amintește de
fragmentele din viață pe care tu nu le-ai avut, de tip memorie
împrumutată:
casă la țară, mulți maidanezi și găini care își mănâncă ouăle singure,
lumina soarelui care se apleacă peste tine înainte de lăsarea serii și
nopți mult prea liniștite

de ce își mănâncă găinile propriile ouă? poate din lipsă de spațiu,

poate din alte lipsuri materiale
și are mult sens când o pui în perspectivă: în cadrul multiplelor
lipsuri nu există nici o urmă de a crea ceva palpabil
fie că ne referim la copii, casă, un trai demn, o poezie în care îți bagi
picioarele mai târziu
te îndopi cu memoria fantomă, înțesată cu amintirea amintirilor tale
povestite și distorsionate prin excelență. cafeaua are un gust ușor
sărat atunci când te apleci peste ea
să nu se vadă chipul tău, să nu se vadă schimonoseala
Olivia Călin
studentă, poetă
planurile noastre de viitor presupun o scăpare. safe space pentru
creierul tău
multe brațe încrucișate deasupra lui pentru a-l adăposti de realitățile
în care tu nu știi să comunici cu ai tăi
în care vezi apeluri, nu răspunzi pentru că nu mai știi ce scuză mai
poți băga și de data asta pentru a scăpa pe sub radar. dar așa ești tu, și
de asta încerci să scapi
nu doar de lipsuri. găinile își mănâncă ouăle din mai multe motive
practice
iar tu îți arunci poeziile la gunoi, nu răspunzi la apeluri și mesaje
și aștepți ca memoria fantomă să fie transpusă în concret.

48 Axis Libri
 J
U
R
N
A
L
Macabriel P
O
E
T
I
C

a fost o vreme când m-am așezat cuminte în pieptul lui Dumnezeu

iar El s-a îmbolnăvit de mine

de acolo de jos din poezie din pământ din mormânt văd oamenii
cum vin și pleacă
de acolo de sus din poezie din cer pe aripile mele își iau masa toți
necunoscuții care spun lasă-l, e nebun, scrie poezie
îngerul păzitor înmoaie un deget în paharul de băutură și apoi beau
liniștit până țâșnește de frică singurătatea dinăuntru
atunci când lumina e stinsă carnea nu mai are greutate iar distanța se
micșorează se face cât un gând care alunecă rece pe șira spinării
și știu că nimeni nu poate să vadă cum îmi sprijin cerul gurii pe
țeava rece de revolver și ameninț să-mi zbor creierii cu care nu a mai
făcut dragoste nimeni

degetul nehotărât pe trăgaci e doar un pat de moarte pe care

agonizez

nu poți fi niciodată prea sărac dacă întinzi metafora pe pâine

dimineața la micul dejun și hrănești câteva suflete
sau dacă dormi în locul câinelui
Gabriel Mihăilă
consilier juridic, poet dacă vizezi în locul câinelui
oameni

nu poți fi niciodată prea fricos

poezia are gard de sârmă ghimpată
din carnea poetului mușcă toți flămânzi
în subsolul poeziei mele e un sanatoriu și doar eu am leacul
simt cum pe dinăuntru crește un poet din ce în ce mai înalt despre
care nu știe nimeni
iar pielea se crapă se umflă buricele degetelor mâna mea devine om
are ochi nas urechi plămâni și alte mâini mai mici care se ceartă ca

iunie 2023 49
 frații pe fiecare cuvânt
o mână care învață să sape în carne ferestre pe unde să intre lumina să intre oamenii să intre Dumnezeu

despre poezie am zis că e atunci când construiești de la zero chiar dacă PărințiiAuSauNuAuBani și
ÎțiLipseșteTotulSauNuÎțiLipseșteNimic
atunci când îți plimbi viața greoaie pe o pojghiță de gheață ca și cum ai fi dependent de frig
atunci când uiți unde ți-ai parcat camionul cu vise și pierzi cheile de la casă
atunci când CheliaCâștigăBătălia iar timpul te împinge ușor
de pe acoperișul realității și nu-ți oferă
decât o mașină de scris în brațe

sunt zile în care poezia

e un câmp de beton turnat proaspăt care-ți înghite oamenii dragi iar tot ceea ce simți e o foarfecă
deschisă care aduce ghinion
e piper vărsat pe masă & e pasul cu stângul la ieșirea din casă & e o pisică neagră
pe care o evită toți

secretul meu e că odată am dezbrăcat o femeie de poezie și tare fericită a mai trăit

50 Axis Libri
 P
R
O
Z
Ă
PRIMĂ TRIMESTRIALĂ (II)
fragment

Moţolete îşi vârâ nasul în dosarul lui Spirache şi-ncepu să

mormăie:
— Păi, aşa e! Uite-aici: de la-nceputul anului… Lilica. Anul
trecut… tot Lilica. Şi… nu te supăra, dar eu văd că prăpădita aia
de Lămâiţa Firavu, contabila mata, când pleacă acasă la sfârşitul
programului, abia târăşte după ea ditamai sacoşa cu acte şi registre. Iar
când vin pe la dumneata în birou, o văd înfundată în maldăre de acte.
Nici nu mai respiră. O întreb: „Ce faci, Lămâiţa?” Ea se face roşie şi
bălmăjeşte speriată: „Ce să fac?” Pe când, simpatica noastră Lilica, tot
pe coridor cu ţigara… numai zâmbete, chicoteli şi şuşoteli. Înclin să…
— Destul, tovarăşe director! Am spus eu că sunt un prost şi trag
de prime ca zevzecu’? Eu cred că ştiu mai bine decât toţi de-aici cine
trage din greu la Contabilitate. Cu cine rămân peste program când
vine bilanţu’? Cu toanta de Lămâiţa? Cu Lilica, domnilor! Trag din
greu până la douăşpe noaptea. Apoi, când vine C.F.I.-ul, cine trage
din greu până noaptea târziu, cu Tuti ăla, sau… Futi, cum naiba-l mai
cheamă. Nu tot Lilica?
— Lasă, nea Stelică, a sărit şi Fănică de la Administrativ. Ştii că
anul trecut, Lilica n-a mai făcut faţă. Ai uitat că a trebuit s-o trimitem
şi pe Steluţa? Până la urmă am trimis-o cu dosarele şi pe biata Paulica.
— Păi, cum putea să reziste la trei dârlani, dom’le? Că cei de la
minister, văz că s-au dedulcit la întreprinderea noastră. Nu mai vin
câte unul, prin rotaţie. Acum vin în haită, câte trei. Dar, să revenim!
Tovarăşu’ director, eu apreciez că Lilica trage din greu, cel mai bine, cel
Năstase Marin
scriitor mai mult, se sacrifică toată intereselor întreprinderii şi este singura de
la Contabilitate care merită primă. Toată suma aferentă Contabilităţii,
numai ei.
— Toată, tovule, toată? S-a mirat Moţolete.
— Toată! Pentru că şi ea… la fel… toată!
— Dar, Maricica? a murmurat Romică.
— Lasă-mă, dom’le! L-ai îmbrobodit pe săracul Molâu şi mi-aţi
băgat-o pe gât. Nici nu ştie ce e ăla cont. De ce n-ai luat-o la tine, s-o
creşti şi să-i dai tu primă? Apoi, ea nu vrea să vină peste program.
— Păi, are loc de tenderii Lilicăi? Că are nişte tenderi… Mă mir
că nu te-ai săturat de ei.

iunie 2023 51
 — Vedeţi, tovarăşu’ director, vedeţi? Când
spun eu că trag ca prostu’… se bosumflă din nou,
Stelică.
— Lasă, tov Stelică, lasă! a-ncercat să-l
liniştească Moţolete. Ai zis Lilica, rămâne Lilica.
Dumneata ştii mai bine.
Dar Stelică nu putea fi scos din priză şi sări
ca ars:
— Ce ştie, dom’le, Maricica? Se pricepe ea la
cifre? Atâta ştie să facă: cifra opt.
— Da, Stelică! sări şi nea Spirache. O singură
cifră, dar o face-aşa, rotuund, rotuund. Ai văzut ce
spunea Tuti, când ai trimis-o cu dosarele la el: face
nişte opturi Maricica asta… foarte rotunde.
— Las-o baltă, nea Stelică! se enervă Costică
de la Producţie. Că ne-apucă noaptea cu Lilica ta. A
zis tovarăşul director că este de acord cu ea? Taci!
N-ai decât să-i fii credincios până la pensie!
Îmbufnat, Stelică îşi îngropă fălcile-n palme.
Moţolete trecu la alt compartiment:
— Ia să vedem, tovilor, la Transporturi cine
trage?
Toţi izbucniră-n hohote de râs, strigând la
unison:
— Paulica, cine alta? Paulica, Paulica!
— Cum aşa, tovilor, cum aşa? a sărit ca ars
Moţolete. Acolo, n-avem şoferi, mecanici auto,
muncitori? Paulica asta, ce-nvârte la Transporturi?
— Trage, tovarăşe director, trage! săriră toţi
cu gura.
— Cum… trage? întrebă nedumerit Moţolete.
Ce este ea acolo?
— Primitoare, tovarăşe director, spuse moale
nea Gică, şeful Transporturilor. Ea pleacă pe la
furnizori şi le primeşte…
— Ce primeşte, bă, ce primeşte? îl întrerupse
nervos Moţolete.
— De toate, tovarăşe director! Mărfuri,
materii prime, materiale, imprimate şi rechizite.
Numai Paulica le primeşte, că e pricepută. Cu toţi
şoferii. Ştiţi, băieţii noştri sunt vânjoşi, zdraveni.
Însă Paulica… cam firavă. Au deşălat-o cu cele
primite, dar ea nu se plânge.
— Hmm! mormăi Moţolete. Şi… dumneata,
tovarăşu Gică? Nu… lucrezi cu ea?
— Ba bine că nu! Sărăcuţa! Stau cu ea după
program, mai ales cu închiderile de lună. Şi tragem
de situaţii… până noaptea târziu.
— Lucrări grele la Transporturile astea,
mormăi Moţolete, lucrări grele. Iar Paulica… firavă.
Păi, trebuie să-i dăm primă. Să vedem acum, pe alte
52 Axis Libri
fronturi cum se trage? Tov Costică, la Producţie,
nu te-ntreb cine hâieşte, dar, la dumneata, cine
produce, tovule?
Tovarăşul Costică, un vlăjgan pletos şi deşirat,
puţin afectat, spuse cu emfază:
— La mine, toată lumea produce, tovarăşe
Director. Păi, altfel, planul se realizează doar cu cifre?
— Aşa te vreau, tovarăşe! Răsuflă satisfăcut
Moţolete. Pune problema muncitoreşte. Dă primă
la cine munceşte, la cine produce!
Tovarăşul Costică se umflă ca un curcan, spre
invidia colegilor.
— Am spus că toată lumea munceşte, tovarăşe
director. Pentru asta le dau salariul cuvenit. Dar
unii, trag mai mult, trag din greu. Spre exemplu,
tovarăşa Virginica…
— Cinee? a ţipat Moţolete, roşu la faţă. Fâţa
aia cu minijupă şi picioare lungi, care plimbă
hârtiile prin curtea întreprinderii, de mă enervează
de câte ori o văd? M-ai dezamăgit, tovarăşe Costică!
Credeam că dumneata… Dar pe muncitori, nu-i
vezi, tovule? De exemplu, pe Hurduc, nu-l vezi cum
trage de fiare, cum se luptă cu lăzile, cum târăşte,
cum hâieşte. Pe el, de ce nu?
— Pentru că e un bou, tovarăşe director!
Munceşte în neştire, fără noimă. Conştiinţa nu mă
lasă ca să premiez boul.
— Cum aşa? El munceşte, tovule, el trage cu
adevărat, el duce greul.
— Asta e menirea boului, tovarăşe director,
să tragă, să ducă greul.
— Nu! Pentru bou, doar povara şi biciul. Atât.
Şi pentru asta, salariul. Pentru asta trebuie să tragă,
că d-aia este bou.
Moţolete s-a înfuriat rău de tot. Faţa parcă era
un curcubeu, cu mult roşu-aprins:
— Adică, asta este concepţia dumitale despre
clasa muncitoare. Concepţie burgheză de total
dispreţ. După dumneata, tovarăşe Costică, clasa
muncitoare este o clasă de boi. Uite cine conduce
muncitorii la Producţie! O să verificăm noi cine eşti
dumneata.
Văzând pe ce pantă a coborât discuţia şi cum
toţi tăceau, tov Spirache a intervenit rapid:
— Tovarăşe director, n-o luaţi aşa! Costică a
vrut să spună că Hurduc face doar ce i se spune, fără
iniţiativă, fără spirit novator, nimic în plus pentru
a merita o recompensă suplimentară. Cât priveşte
clasa boilor… asta nu există. În toate clasele sunt
boi, care nu merită decât… ce a spus el. Are dreptate.
Boul nu se premiază.
 — Şi Virginica, de ce tovilor, de ce? se agita
Moţolete, tot mai furios.
— Pentru că eu, spuse calm Costică, numai
cu tovarăşa Virginica aranjez cifrele producţiei. Cu
ea trag de producţie.
— Ahaa… Hmm! Stă şi ea după program?
întrebă scârbit Moţolete. Trage, trage?
— Trage! Şi după program şi în timpul
programului… Numai eu ştiu cât ne chinuim! Iar
dumneavoastră vreţi să-l premiez pe boul de Hurduc.
— Dacă Virginica trage, nu mai discutăm.
Îi dăm primă. Ia să vedem la Aprovizionare. Hai,
spune, tov Mitică! Să nu zici că nu-i dai primă lui
Sfârâială, că-nghit lista asta! Omul aleargă prin toată
ţara şi-n urma lui, sosesc vagoanele şi camioanele
cu materiale. Dacă n-ar alerga el...
— Aleargă, pe dracu, tovarăşe director, sări
ca ars Mitică, un burtos, buhăit cu ceafa groasă,
cu pungi la ochi şi părul ţepos. Sfârâială este un
dobitoc, beţiv şi chiulangiu. Stă la un furnizor câte
trei zile, de fapt, numai pe la hotel şi restaurante.
Încasează diurnă, se ţine de chiolhane şi până nu
dau eu un telefon la furnizorul respectiv, nu pleacă
de-acolo. Şi vreţi să-i daţi primă. Daţi-i, că n-o să-l
mai vedeţi la serviciu cu săptămânile. Pleacă la
furnizori.
Moţolete a rămas cu gura căscată. Îngăimă:
— Păi, atunci… cine?
Încurajat, tov Mitică, mai făcu pe supăratul:
— Daţi-i lui Sfârâială, dom’le, dacă nu-i vedeţi
pe cei care duc greul.
Nedumerit, Moţolete întrebă:
— Şi, cine duce la dumneata greul, tovule?
— Săftica, tovarăşe director, Săftica!
— Care, mă? Deşirat-aia cu nasu’ mare?
Înţeleg, fetele de la ceilalţi… bine făcute, aranjate,
stilate, curăţele… chiar şi Paulica… aşa firavă…
Dar, Safta ta… Pe deasupra o mai cheamă şi Safta.
Auzi, Safta!
Moţolete parcă turbase. Încet, încet, a reuşit
să observe cum stau lucrurile la „Trei zvârlugi”,
însă, imbecilul ăsta de Mitică, pur şi simplu, îl
contrariase. Şi urâtă şi… Saftă. Întrebă maşinal:
— De ce, mă, de ce?
Se lăsă o tăcere de mormânt, pentru că tov
Mitică afişă o atitudine sfidătoare de sfinx. Liniştea
ameninţătoare fuse ruptă de Romică:
— Poţi să faci ceva cu gustul omului?
Moţolete oftă:
— Bine, mă, o trecem şi pe Safta ta în galeria
premiaţilor.
Scârbit, Moţolete privi în gol, fără să mai
întrebe pe cineva. Intuia răspunsurile. Şi tovarăşul
Prim îl trimisese aici la recuperare morală…
Văzându-l dezorientat, nea Spirache îndrăzni:
— Dar pe mine nu mă întrebaţi, tovarăşe
director?
Moţolete îl privi cu milă: mărunţel… cu burta
şi fundul mare… părul alb, freză linsă, sprâncene
pensate… Zâmbi. Şi ăsta?..
— Chiar aşa, tov Spirache, dumneata… cu
cine?
Nea Spirache zâmbi şăgalnic:
— Adică… eu, pe cine… premiez.
— Chiar, pe cine?
— Hei, tovarăşe director, am tot respectul
pentru stimaţii mei colegi, care au depus eforturi
susţinute, împreună cu premiatele lor, dar nu ar
fi făcut mare lucru fără talentul unei persoane
importante din serviciul meu. Ştiu că Stelică şi
Lilica lui au mari merite în aranjarea bilanţului, dar
fără efortul şi sacrificiul Silvianei de la mine, nici
planul nu s-ar fi realizat şi nici prime nu se luau.
— Cineee? A urlat Moţolete, ca o fiară rănită.
— Silviana Urdărescu, mormăi derutat şi
speriat nea Spirache.
— Murdărescuu! Ţipă din nou Moţolete.
— Nu, Urdărescu, tovarăşe director!
insistă afectat nea Spirache. Da, este competentă,
echilibrată, are tact, ştie să convingă. Până să vină
dânsa la serviciul Plan, aveam probleme la Direcţia
Generală. Cu toate eforturile oamenilor noştri,
planul nu se realiza. Dar, a-nceput să se ducă
dumneaei la minister. Lună de lună. La tovarăşul
Director General, apoi la şeful Serviciului Plan din
Direcţie… A stat de vorbă separat şi cu toţi băieţii
de acolo… Acum, toate uşile ne sunt deschise,
planul anual este rezonabil, aprobările la prima
trimestrială vin rapid, telefonic, telegrafic…
— Aşa e, întări şi Stelică. Are ea o ţinută
maiestoasă, pieptul înainte, decolteu aranjat,
zâmbet fermecător, te convinge de la prima privire.
Ce mai, Silviana este o doamnă.
— O doamnăăă? A răcnit Moţolete. Când
o să vă scuturaţi de mentalităţile astea învechite?
De treizeci de ani se luptă Partidu’ să vă dezbare,
şi voi… tufă! Auzi, o „doamnă”! În întreprinderea
asta nu avem nevoie de doamne, tovarăşi!
— Prin „doamnă”, încercă Spirache să clarifice
lucrurile, noi înţelegem o tovarăşă eficientă, care
face treburile delicate. Adică… discret, cu eleganţă,
fără scandal, fără tam-tam şi gara-gara.
iunie 2023 53
 — Păi, tocmai asta e, tov Spirache! Eu am
observat că la dumneata face treabă pe brânci,
Urleasca. Ea cară acte, duce acte, face situaţii,
transmite rapoarte, ţipă peste tot. Eu nu văd, nu
aud?
— Da, tovarăşe director, replică Spirache.
Şi pe mine m-a plictisit o vreme cu treaba ei. Tot
cârtea împotriva Silvianei. Până am trimis-o la
minister cu situaţiile şi au luat-o băieţii la trei
păzeşte: „Cucoană, să nu te mai prindem pe-aici!
Noi cu Silviana facem treabă!” A venit dezumflată.
I-am întrebat pe băieţi: „De ce?” „E lălâie, Spirache,
e lălâie! Vrei să-ţi mărim planul? Apoi, să ştiţi că
şi tovarăşul Director General, o simpatizează mult
pe Silviana. Anul trecut când a venit la noi, la
Adunarea Generală, cu Silviana a analizat cifrele de
plan. La hotel… vreo trei ore…”
Cei de faţă izbucniră-n râs. Moţolete îi
repezi:
— De ce râdeţi, tovarăşi?
Romică se scărpină în ceafă:
— Aşa, tovarăşe director! Gurile rele spun
că, în timpul analizei cifrelor, nea Spirache ţinea
ţucalu’ în anticameră, sau… pe la baie, nu ştiu. Aşa
zice lumea.
— Te rog, Romică, te rog! se bâlbâi, alb la faţă,
nea Spirache. Moţolete se lumină la faţă:
— Ee, aşa mai vii de-acasă, tov Spirache!
Dacă tovarăşa Silviana analizează cifrele de
plan cu tovarăşul Director General… Aşa, da!
Urleasca? Să muncească, dacă vrea să ia salariu!
Silviana merită să ia primă pentru acest sacrificiu,
iar dumneata…
— Cu ţucalu’! interveni Romică, în hohotele
colegilor.
Moţolete îi aruncă o privire de gheaţă, de
amuţiră toţi şefii.
— Şi dumneata, tovule?.. Marele nostru
fante… tov Romică! Pe cine premiezi?
Dezinvolt, Romică răspunse sigur pe el:
— Eu vreau să premiez trei! Trei, tovarăşe
director!
— De ce, eşti musulman? rânji ironic
Moţolete.
— Nu! Pentru că la mine, nu curge sudoare, ci
sânge, tovarăşe director!
— I-auzi! făcu ironic Moţolete. De la cine, bă?
— De la fetele mele, tovarăşe director. Am
patru şi eu le mulţumesc pe toate. Bineînţeles, pe
rând. Două câte două. Aşa fac şi când merg cu ele
în deplasare, la clienţi, sau la contractări.
54 Axis Libri
— Dar, în biroul dumitale am văzut înfundat
în hârtii şi un bărbat. După câte ştiu, îl iei mereu în
deplasare şi pe el. Când are rând la… primă?
Romică a rămas puţin dezorientat:
— Nu pricep. Vă referiţi cumva la Târhâiescu?
Un bou! Îl târăsc după mine că… cineva trebuie să
hâiască lăzile cu mostre, cu hârtii, contracte, situaţii.
— Dar, am observat, insistă Moţolete, că el
primeşte comenzile de la clienţi, el le centralizează,
întocmeşte contractele, aleargă după semnături,
face situaţiile, întocmeşte rapoarte…
— Muncă de rutină, tovarăşe director. Boul…
ca boul! Asta ştie, asta face. Pentru asta îi dăm
salariu. Dar munca de concepţie, creaţia, discuţiile
migăloase cu clienţii şi alte treburi delicate (vorba
lui nea Spirache), le fac numai fetele. Când avem
câte un client dificil, atunci facem şi sacrificii. Merg
cu el la restaurant, unde târăsc şi pe bietele fete
după mine. Băutură, dans, discuţii… Ce ştie lumea?
Apoi, omu’ pleacă la hotel însoţit de o fată… Eu,
bineînţeles, trebuie s-o însoţesc pe cealaltă.
— Muncă grea… sânge… înţeleg, înţeleg…
dădu din cap a compătimire Moţolete. Şi tot aşa…
pe rând? Iar tu, cu cea refuzată de client…
— Şi cu banii cheltuiţi din buzunar, că noi nu
avem fond de protocol, se înfurie Romică.
— Parcă avem ceva perisabilităţi la mostre.
Am văzut nişte hârtii, mormăi Moţolete.
— Ce mostre, ce perisabilităţi, tovarăşe
director? Când spun eu că la mine curge sânge, aşa e!
Moţolete nu mai avu replică. Îşi dădea seama
că are ceva dreptate. Spuse plictisit:
— Bine, tov Romică, m-ai convins! Dar… a
treia? Care-i a treia? Vreo muncitoare din depozit?
— A, nu! Nu! Să mă ierte nea Stelică, dar eu
insist să o premiaţi şi pe Maricica de la Contabilitate.
Moţolete a rămas consternat. Stelică pufăia
ca o locomotivă sub presiune. Moţolete întrebă,
aparent calm:
— Din banii cui?
— Bineînţeles, ai contabilităţii! Spuse apăsat
Romică. Să ia mai puţin Lilica. Şi-aşa i-a crescut
fundul.
Stupefacţie, capete plecate, mormăieli, râsete
înfundate. Toţi aşteptau reacţia lui Stelică. Să-l vadă
cum ţipă, cum turbează, cum i se înroşeşte chelia.
Însă, acesta, spuse foarte calm:
— Mai trage omu’, tovarăşe director, şi-n altă
ogradă. Admit! Că e omeneşte. Dar, mai şi plăteşte,
domnule, mai şi plăteşte!
(Va urma)
 P
R
O
Z
Ă
FLUVIUL DE PIATRĂ
fragment

Imediat ce ajunge pe coama dealului, undeva, în dreapta, pe

coasta opusă – se vede Drumul Ciungilor. Adâncit milenar de la roțile
satului. Înmărăcinat. Întunecat de la verdele crud al ierbii. Și umbra
unei căruțe cu caii albi. Legănându-se. Prin întunecimea drumului. Prin
parbriz. Departe, spre răsărit – o stână cu turma odihnindu-se. Inima se
încălzește. Memoria se încălzește. Același drum. Și, parcă, aceeași căruță,
aceeași turmă. Prin geamul coborât al portierei. În atunciul acela:
— De unde vii, nea Alecule?
— Am fost până la stână să iau un miel de Paști.
Deschide portiera și coboară. Caii nechează și prufnesc, cerând
drum din copite.
— Bine te-am găsit!
— Bine-ai venit, nepoate!
Își strâng mâinile. Se îmbrățișează.
De peste adâncitura drumului, cerul atingea, parcă, urechile
cailor. În căruță, pe un pătul de fân proaspăt – mielul, legat de picioare,
cu privirea resemnată și aburită.
— Frumos miel!
— E mieluță. Am luat-o că-i bună de căciulă.
— Da, da – frumoasă blană!
Pipăie ușor blana, mângâind-o. Deasupra botului cald și umed,
două lacrimi mici sclipesc în soarele dimineții.
— Cât ceri pe ea?
Ion Avram — Glumești?
scriitor — Serios. Nu glumesc.
— Ți-aș da-o și degeaba, nepoate, da’-i bună de căciulă, cum ți-
am zis. Altfel, luam un berbecuț.
— Hai, că-ți dau dublu, de cât face!
— Și de căciulă, ce fac?
— Îți cumpăr eu una, de la ardeleni. De astrahan.
— Dacă-mi cumperi, ți-o dau.
— Atunci, să-ți dau banii... Cât ceri pe ea?
— Dacă-mi cumperi căciulă, ți-o dau degeaba și eu mă-ntorc să
iau un berbecuț.
— Batem palma?

iunie 2023 55
 — Batem!
Mută mielul din căruță în portbagajul mașinii,
peste niște genți și sacoșe.
— Să-l mâncați sănătoși, nepoate! Ne vedem
acasă.
— Sănătate, nea Alecule! Ne vedem.
În atunciul acela. Pe Drumul Ciungilor.
Undeva, din stânga drumului, turlele mănăstirii
ieșeau, parcă, direct din pământ. Apoi, în față, satul
mirosind a flori de salcâm și a cozonac. Și poarta
casei deschisă.
— Săru’ mâna, mamă!
— Bine-ai venit, dragul mamii!
Îl îmbrățișează, sărutându-l pe obraji. Mâinile
ei peste mâinile lui. Aspre, puternice, calde. Peste
obraji. Peste creștet. Mângâindu-l. Amușinându-l.
— Puiul mamii, pui!
Scoate mielul din portbagaj, îi dezleagă
picioarele și-i dă drumul prin ogradă. Năucit, acesta
încearcă să se ridice clătinându-se, aproape să
cadă. Apoi, se scutură și începe să behăie disperat,
căutând încolo și-ncoace.
— Nu trebuia să mai iei miel, că am adus și
noi un berbecuț de la stână.
— Al meu nu-i de tăiat, e de crescut. E mieluță
și o cheamă Veronica. O creștem până moare de
moarte bună.
— Glumești? Cum s-o cheme Veronica pe o
oaie?!
— Ca pe maica Veronica, stareța pe care au
închis-o comuniștii. C-a luat-o nea Alec, de la stâna
de lângă mănăstire.
— Nu se cade, dragul mamii. Facem păcate...
Auzi la el, Veronica!
— Păcatele mele, să fie!
— Doamne, iartă-ne, că năstrușnic mai ești!
Prin ogradă. Mirosind a flori de salcâm și-a
cozonac.
În atunciul acela. Sau, poate, altă dată.
Mergând încet, ca să viseze mult. Privind –
stânga, dreapta - prin geamul coborât al portierei.
Retrăind cu tandră tristețe.
„Și-ți mai scriu, dragul mamii, că ieri, când
am plecat să mă duc la biserică de Buna Vestire,
cred că am uitat poarta deschisă și, când stăteam noi
așa, în genunchi, în sfânta biserică, ce-ți închipui?
Simt că mă bâjbâie cineva, de-am crezut că vrea să
mă buzunărească. Mă întorc, mă uit - și, ce să vezi?
Veronica. Mă-nboldea cu botul, bucuroasă că m-a
găsit; și, toate femeile își dădeau coate, și râdeau pe
56 Axis Libri
sub broboade, făcându-și cruce și minunându-se că
așa ceva n-au mai pomenit.”
Da, mamă, oaia mea – Veronica, care te-a
căutat până te-a găsit. Care te mai caută și astăzi,
cu ochii la poartă, așteptându-te! Așteptându-ne!
Până când va muri de moarte bună.
***
În grădina casei părintești. Singur. Înstrăinat
parcă, și supărat. Pomii înfloriți sunt încremeniți
într-un aer sticlos și ostil. Nu zboară păsări, fluturi.
Nu foșnesc frunze. Printre ramuri și frunze – cerul,
direct în grădină. Sticlos. Ostil. Cenușiu. Lumina
– rece. Căldura – rece. Tristețea – grea, sufocantă.
Singurătatea – cleioasă, cenușie. Nimeni! Peste tot,
nimeni! Deodată, dintre pomi apare oaia Veronica
behăind. Și el nu se miră cum de o înțelege.
— Be-he-he!, be-he-he! Nu mai sta supărat,
Alisandri! Totul e OK!
Se îndepărtează privindu-l peste greabăn.
Și el nu se miră de acel „OK!”, behăit, gândind că,
sigur, oaia o fi trecut vreodată și prin America. O
urmărește înfrigurat.
— Nu pleca, Veronica, nu pleca!, strigă
bucuros că o vede, că o aude.
— Totul e OK!, behăie oaia peste greabăn,
totul e OK!
Și se îndepărtează descremenind în urma
sa grădina, tristețea și pustietatea casei părintești
în care el visează că dormind visează că, deodată,
strigă cineva, că se trezește și privește afară, că, prin
fereastra deschisă, vede un copil cu un prunc în
brațe care îi vorbește din curte, rugător, poruncitor:
— Trebuie botezat!, îi spune.
Dezgolit, în brațele copilului, pruncul întoarce
privirea spre el, agitându-și brațele, plângând.
— Trebuie botezat!, repetă copilul
întinzându-i pruncul.
Se întoarce de la fereastră în cameră, căutând
nedumerit, înfrigurat: ceva - orice, ceva - orice!
Și, deodată, apare în visul visului, lada de zestre a
mamei. Ridică ușor capacul. Sub rochia de mireasă
sunt scutece, costumașe și păturele. Pufoase,
călduroase, colorate. Le duce copilului.
— Am găsit tot ce trebuie!, strigă bucuros.
— Acum e bine, părinte?, întreabă copilul
privind undeva, în spate.
Un preot așteaptă cu pruncul în brațe în
fața unui sfeșnic în care două lumânări albe, ușor
tronconice ard liniștit.
 — Acum e bine, îi zice mama senină,
luminoasă și, ciudat de firesc, deodată, de lângă
preot. Și el visează că visează lacrimi calde pe obraz.
— Știu, mamă, știu!… Păcatele…
— Acum e bine. Apropie-te!
Lacrimile lungi și calde picură pe hăinuțele
pruncului. Mama îi întinde o lumânare aprinsă pe
care o ia și o așază în sfeșnic. Preotul face semnul
crucii deasupra pruncului.
— Acum e bine. Nu mai sta supărat!, behăie
oaia peste greabăn, pierzându-se printre pomi.
Și el nu se miră că o înțelege așa, behăind.
***
Prin geamul deschis al portierei – vântul. Norii
albi, răzleți. Grâul care se leagănă, în vânt, ca o apă.
Spicele valuri. Asfaltul mirific, aburind. Dunga pe
mijloc – hipnotică. Și, deodată, de după deal – satul.
Salcâmii. Creștetul caselor. Și, undeva, prin ogradă
- tatăl lui. Așezat pe prispa casei, mulțumit că și-a
terminat treburile dimineții înainte de a se ivi soarele
de după coroana salcâmului cel mare, mângâind
- cu privirea aceea verde-albăstruie și ascuțită de
la lumină - grădina, ograda, salcâmul cel mare.
Ascuțită și, oarecum, mirată – dându-și deodată
seama că, de când se știe, coroana salcâmului este
ca un ceas pentru el. Dându-și seama și vorbind
singur și hâtru: Ceasul meu – salcâmul. Privind,
poate, lung și perplex, când realizează că salcâmul
cel mare - pe care întotdeauna l-a știut ca fiind cel
mai mare din ogradă – nu mai este cel mai mare.
Că, alți salcâmi sunt acum mai mari – ba, unii, cu
mult mai mari. Privește și își clatină nedumerit
capul: cum adică, să nu vadă, să nu-și dea el seama,
că salcâmul cel mare nu mai este cel mai mare?! Că,
alți salcâmi au crescut mai mari – chiar, cu mult
mai mari?! Când s-a întâmplat asta? Cum? Că, doar
în fiecare zi așteaptă soarele de după coroana lui, ca
pe o confirmare că el, Ștefan Țugui, încă trăiește –
dacă soarele nici nu s-a ridicat deasupra coroanei, și
treburile dimineții sunt gata.
Poate, o fi și din cauza soarelui – că, dacă n-ar
fi răsărit, de când se știe, de când îl știe, chiar în
dreptul lui, coroana nu l-ar mai fi acoperit și n-ar
mai fi așteptat răsăritul de după coroană, și atunci
n-ar mai fi fost ceasul lui – salcâmul. Și, nici măreția
lui n-ar mai fi fost aceeași, pentru că alți salcâmi au
crescut mai mari, cu mult mai mari, chiar. Dar el nu
și-a dat seama de asta.
De la soare, poate... Și de la sufletul lui care
l-a crezut cel mai mare de când l-o fi văzut prima
oară. Și acum, dintr-odată, să nu mai înțeleagă P
„cel mare” ca pe cel mai înalt, ci să înțeleagă „cel R
mare” ca pe cel mai bătrân dintre toți. De acolo, de O
pe prispa casei, cu picioarele-n ligheanul cu apă Z
rece. Clătinând capul cu domoală tristețe: Ceasul
meu – salcâmul... Bietul meu ceas!... Spălându-se.
Ă
Clipocind apa. Gândurile.
Că și el – salcâmul – l-o fi privind cu ochii lui
de salcâm și o fi gândind cu gândurile lui de salcâm:
Iată, omul meu cel singur! Cum umblă năuc, de
colo-colo prin ogradă, cu gândurile lui de om,
privindu-mă cu ochii lui de om. Năuc și supărat
și singur. Că-l știu de când se cățăra după cuiburi
– îmbrățișându-mă, îmbrățișându-l cu ramurile,
de se zgârâia și-i sângerau picioarele, brațele, fața.
De parcă nu simțea, de parcă nu-l durea, se cățăra
și iar se cățăra zi de zi, vară de vară se cățăra...
Până când, într-o zi, nu s-a mai cățărat. Așa o fi
gândind, clătinându-și ramurile, frunzele, cu
nedumerirea lui de salcâm: cum, adică, să nu-
și dea el, salcâmul, seama, să nu observe că, de
atâta vreme, nu se mai cațără. Că, alți copii s-au
cățărat, zgârâindu-se, sângerându-le brațele, fața...
De parcă nu ar fi simțit, de parcă nu i-ar fi durut -
s-au cățărat. Zi de zi, vară de vară. Până când, într-o
zi, nu s-au mai cățărat. Au plecat și l-au lăsat singur.
Iată-l! Omul meu cel singur!... Ceasul meu,
omul!... Bietul meu ceas! - așa, poate, gândește
salcâmul, urmărindu-l de colo-colo, prin ogradă,
prin grădină, cu gândurile lui, cu ochii lui de om,
privindu-l. Ridicându-se de pe prispă. Încet. Greu.
Încovoiat. Cu pașii târâș-grăpiș, spre poartă. Cu
urechea ciulită. Departe, ca un bondar – zgomotul
unui motor printre scârțâiturile unui scrânciob, de
dincolo de gard, și printre uța, uța, pân`la baba
Măriuța și înapoi cu săniuța, cu care nepoții lui
Toader Zumbalai se leagănă și-i zgârâie urechea.
Deschide poarta. Scârțâitul porții se amestecă
cu uța, uța al copiilor. Verde-albăstrie, privirea caută
ascuțit în lungul drumului. Să prindă bondarul. Să-l
audă. Să-l vadă. Uța, uța îi zgârâie creierul.
— Tu-ți vangheaua mă-tii, cu uța, uța și cu
baba Măriuța a mă-tii, cu tot!
Nu-l aude nimeni. Doar turturelele și
vrăbiuțele prin salcâmi și, în mare viteză –
rândunelele... De la cuib la râu, de la râu la cuib.
În mare viteză. Pe ulițe. Prin lumina prăfuită a
drumului.
În liniștea de vară a satului, la streașină,
cuiburile cresc din zbor.
iunie 2023 57
P
R
O
Z
Ă

Rătăcită pe țărmul mării

Căldura este înăbușitoare, dar oarecum plăcută. Dacă ești atent,

parcă se simte o adiere care îți mângâie pielea arsă de soare, căci acesta
nu te cruță pe țărmurile nisipoase ale Greciei. Oamenii bat pasul pe
loc, cel mai probabil turiști nehotărâți. Tot bulevardul este dominat de
mirosuri și voci vesele, fiecare remarcându-se printr-un accent aparte.
Iar cuvintele ies uneori mai ascuțite de la vreun nordic, melodice de la
un francez și de netradus de la un grec. Toate aceste sunete străine se
împletesc și mă gâdilă la urechi.
Mă ridic de pe piatra pe care stăteam și îmi îndrept pașii paralel
cu marea. Privesc și încerc să ghicesc povestea fiecărui trecător. Nimeni
nu se uită la mine, nimeni nu-mi simte prezența, în afară de o pisică
osoasă care îmi aruncă o privire curioasă înainte să fugă din văzul
lumii pe o străduță întunecată, în antiteză cu restul promenadei plină
de viață. O urmez, căci la fel ca și ea sunt o maidaneză prin orașul de
la țărmul mării. Poate ea cunoaște mai bine meleagurile acestea decât
mine. Poate, în comparație cu străinii agitați, ea știe care-i cel mai bun
restaurant cu fructe de mare proaspete și ospătari veseli.
Grăbesc pasul. Simt nisipul din sandale cum mă furnică
între degete, dar îmi scutur puțin piciorul și-mi continui curioasă
drumul. Obloanele ferestrelor sunt larg deschise, căci, fiind seară,
nu mai e nevoie să protejeze odăile de lumina înțepătoare. La un
balcon, o bunicuță într-un balansoar își mângâie melancolic pisica
ce toarce fericită în brațele ei. O fi la fel de bătrână ca marea, căci
privește orizontul albastru cu dragostea cu care îți privești sora mai Ilinca Sorică
mare. În altă parte, într-o căsuță roșie cu obloane albastre, la etajul al elevă, Colegiul Naţional
treilea, radiază o iubire tânără. Un băiat în floarea vârstei se sprijină „Costache Negri”
de balustrada din lemn și privește agitația de jos. Ca o vulpe tăcută,
iubita lui îl cuprinde de talie și-și pune capul pe spatele lui, închizând
ochii somnoroasă și împăcată că-și simte iubirea aproape de sufletul
ei. În spatele lor, o doamnă își fumează țigara privindu-i. Puteam citi
în ochii ei că retrăiește o viață de mult furată de timp.
Picioarele merg în linie dreaptă tot înainte, dar ochii aleargă
dintr-un balcon în altul, nestatornici. La cât de adunate și suprapuse
sunt căsuțele, parcă locatarii ar împărți aceeași poveste din prezent,
dar povești diferite din trecut.

58 Axis Libri
 La parterul fiecărei căsuțe se găsește
câte o tarabă, magazin sau local cu mâncare
tradițională. Oamenii se îngrămădesc buimăciți
de multitudinea de suveniruri care se întind
înaintea lor. Pe când doamnele studiază cremele
și verifică dacă au lapte de măgăriță sau ulei
de măsline, domnii își îndreaptă atenția spre
mâncare. Mamele caută creme de soare pentru
copiii lor și miros cu poftă calupurile de săpun
făcute din levănțică. Mă strecor printre oameni
ca un pește printre corali și încerc să țin pasul cu
pisica cea neagră, însă în graba mea mă împiedic
de o treaptă.
— Ești bine? mă întreabă o doamnă cu pielea
roșie de la soare. Două cerculețe albe îi conturează
ochii. Tinerii din ziua de azi sunt așa grăbiți în
ultimul timp, oftează ea.
— Da, sunt bine. M-am zgâriat puțin la
genunchi, dar nu mă doare, îi răspund cu un zâmbet
mare pe față, ignorând comentariul.
— Nu încape vorbă să te las așa. Ia să vedem.
Am o cremă cu gălbenele de pe Muntele Athos.
Da, știu, o să te usture puțin, dar pe urmă vei putea
alerga ca vântul. Hopa sus!
— Mulțumesc mult! O seară frumoasă! îi zic
eu turistei și continui să urc mai departe.
Mă opresc la un moment dat la o răscruce
de străduțe. Privesc nehotărâtă în toate direcțiile
încercând să-mi dau seama ce drum să aleg. Cel
care urcă în sus pe munte este plin ochi de copaci
încărcați cu portocale și lămâi, înconjurați de o
multitudine de flori colorate pe care, dacă le privești
atent, poți să le vezi cum dansează pe ritmul muzicii
venite de la un casetofon părăsit la un balcon.
Străduța care duce spre mare este plină de căsuțe,
îngrămădite una în alta, pe a căror pereți sunt
înșirați niște ochi de sticlă albaștri. Rolul lor este
de a proteja locatarii de spiritele malefice. Chiar și
așa mi se pare că toți sunt întorși spre mine și că mă
privesc țintă. Ultima străduță, dacă o putem numi
așa, este alcătuită din trepte care duc spre terasa
unui restaurant. Acolo, pe o masă, se spăla de zor
pisica mult căutată.
Urc în grabă câte două trepte deodată.
Restaurantul este destul de mare și seamănă mai
mult cu un glob de sticlă. Are geamurile mari, de
culoare albastră, iar prin micile crăpături un miros
delicios mă poftește înăuntru.
— Nu intra! aud de undeva o voce.
Mă întorc să văd cine m-a strigat, dar în afară
de motan nu mai era nimeni pe terasă.
— Am zis să nu intri! dar mă fac că nu mai
aud vocea misterioasă și împing ușa glisantă.
Exteriorul n-ar fi trădat o sală așa mare ca cea
în care am pășit, plină ochi cu mese din sticlă. În
mijloc se află chiar și o scenă de dans cu un glob
disco ce împrăștie grațios confetti de lumină în
toată încăperea.
Din spatele unui bar, tot de sticlă, răsare
un bărbat plinuț, ale cărui buze se ascund sub
o mustață stufoasă. Mă privește cu ochi veseli,
care trădează o intenție ascunsă, dar foamea și
vârsta fragedă îmi întunecă rațiunea și nu-mi dau
seama.
— Aaaaa, kalimera! Bine ați intrat în
restaurantul nostru. Vă rog, permiteți-mi să vă
conduc la masa dumneavoastră. Spuneți-mi, cu ce
vă pot servi?
— Cred că de data asta am să încerc un platou
cu scoici, îi zic eu, în timp ce îmi plimb ochii prin
meniu. Deși mi-ar plăcea și o musaca.
— Nicio problemă! Pentru dumneavoastră
avem musaca cu midii în premieră. Altceva? Poate
niște cartofi sau o salată grecească tradițională cu
brânză și măsline?
— Da, să știți că aș vrea și o salată. Mulțumesc!
— Plăcerea este de partea noastră! Imediat
va fi gata, așa că vă avertizez să nu fugiți nicăieri!
iar domnul ospătar îmi ia meniul din mână într-o
clipită și dispare în spatele meu, ca mai apoi să se
întoarcă cu masa comandată.
— Așa repede? exclam impresionată.
— Noi avem grijă ca serviciile noastre să
fie de cea mai înaltă calitate, iar prețul să fie unul
înspăimântător de ieftin.
— Mă bucur să aud asta, îi răspund, zâmbind
dulce. Întâmplarea face că nu am bani la mine,
dar îmi este o foame grozavă și acum că văd toate
delicatesele acestea chiar aici în fața mea aș da orice
ca să iau măcar o înghițitură.
— Minunat! Atunci vă rog să întindeți mâna
pe masă pentru a finaliza plata și, înainte să pot
acționa, masa se transformă într-un adeziv puternic
și-mi blochează brațul. Bucătarul iar dispare în
spatele meu și când se întoarce îl văd cu un satâr
în mână. Rămân încremenită când îmi dau seama
că plata va fi chiar mâna mea, însă, de nicăieri,
pisica cea osoasă sare pe fața bărbatului și începe să
miaune isteric.
— Fugi! aud din nou aceeași voce ca cea
de afară. Unge-te cu cremă de gălbenele ca să te
dezlipești de masă și fugi.
iunie 2023 59
 Urmez sfatul misterios, mă eliberez, însă văd
că ușa pe care am intrat a devenit una cu peretele.
Mă grăbesc spre un geam, în care arunc o masă,
spărgându-l cu zgomot. În partea cealaltă se ducea
o luptă aprigă între animalul blănos și bucătarul
maniac, însă nu mai am timp să stau să-i privesc
deoarece sar pe geam și mă agăț de o creangă de
copac care parcă mă aștepta. Aceasta se apleacă
sub greutatea mea și mă lasă pe aleea cu lămâi și
portocali. Mă ghemuiesc încercând să-mi trag
sufletul, să mă adun după cele văzute.
— Poate mi s-a părut, îmi șoptesc. Poate voia
să facă altceva cu satârul.
— Cine? Bucătarul Myron? O nu, sigur voia
să-ți taie mâna. Și la câtă mâncare ai comandat
sigur ți-o tăia până la umăr.
Îmi ridic privirea spre direcția din care a venit
vocea. În fața mea stătea o fată înaltă, cu un coș de
fructe pe cap. Era ușor să-ți dai seama că-i localnică,
deoarece avea pielea măslinie și ochii negri ca
smochinele. Rochia lungă și albă de in îi ajungea
până la glezne. La fel ca și mine, umbla desculță.
Spre surprinderea mea, părul ei lung era împletit
într-o coadă care alcătuia forma de coș de pe cap, în
care stăteau, frumos făcute piramidă, fructele. Mă
privește cu o oarecare uimire.
— Cine ești? o întreb eu, sperând că nu este
un alt personaj negativ.
— Sunt salvarea ta. Vai, uită-te cum arăți! și,
bătând din palme, face să coboare dintr-un copac
o oglindă înaltă, parcă recuperată de pe fundul
mării. Îmi văd reflexia și, la rândul meu, rămân
mirată. Fata din oglindă încă respira greoi. Cămașa
îi alunecase, dezvelind un umăr ars de soare. Pe
dedesubt, costumul de baie încă era ud de la o
ultimă baie în mare. N-avea sandale în picioare, iar
cămașa îi servea drept rochie, însă nu era suficient
de lungă ca să-i ascundă zgârietura de pe picior,
care acum căpătase o nuanță de roșu aprins. Părul
era și el haotic, ca restul costumației, încrețit de la
apa sărată și ciufulit de la fugă.
— Of, rana aia o să se infecteze! Și văd că ai și
o arsură pe mână. Hmm? Așa-i că nu ești de pe aici?
mă întreabă fata enigmatică.
— Cam așa. Sunt în vacanță. Adică am fost,
dar mă înțelegi dacă îți zic că nu vreau să mă întorc
acasă. Uite ce frumos e peisajul cât privești cu
ochii. Marea îți este călăuză oriunde ai fi, Soarele
te mângâie la orice oră din zi, oamenii îți vorbesc
frumos și te ajută, muzica se aude continuu pe
orice promenadă. N-aș putea să părăsesc niciodată
60 Axis Libri
orășelul ăsta cu casele așezate ca un stup, unele în
altele.
— Te înțeleg, draga mea! Dar vezi tu, nu ești
de-a locului. Nu aici este casa ta, iar orașul vrea să te
trimită acasă. Uite, ia, mușcă din această portocală.
Ce gust are? mă întreabă cât timp părul ei îmi
întinde fructul rotund. Mâinile ei rămân fixate în
șolduri.
— E acră ca o lămâie, chiar mai rău aș putea
spune, îi răspund.
— Iar acum mușcă din lămâie. E dulce, nu?
— Da, e foarte dulce. Parcă ar fi făcută din
vată de zahăr. Dar cum este posibil?
— Este un semn că trebuie să te duci la tine
acasă. Hai cu mine, părul ei mi se încolăcește în
jurul încheieturii. Te duc la mama Oli. Ea va ști ce
să facă.
— Dar nu mi-ai zis cum te cheamă. Și de ce ar
trebui să am încredere în tine?
— Mă numesc Calypso și sunt culegătoare. Iar
acum te-am cules pe tine, așa că haide repejor, nu
este timp de pierdut. Trebuie să rezolvăm problema
înainte să apună Soarele.
— Altfel ce se va întâmpla? întreb în timp ce
o urmez prin grădină.
— Altfel te vei transforma într-un copac. Te
las pe tine să alegi dacă vrei să crești portocale sau
lămâi. Sau poate vrei să fii un smochin. N-am avut
niciodată un smochin.
— Stai puțin, privesc în jur șocată la
multitudinea de arbori care creșteau pe marginea
aleii și a căror coroane ne fereau de razele
ultraviolete. Cum adică?
— Doar nu credeai că ești singura rătăcită
de la malul mării, îmi zice Calypso, făcându-mi cu
ochiul. Haide acum, încă mai ai o șansă.
Mă agăț repede de părul ei și o urmez de
aproape, gândindu-mă cum ar fi viața mea dacă aș
fi un copac. Coborâm pe o străduță, apropiindu-
ne din ce în ce mai mult de mare și de promenada
plină de viață, însă, la un moment dat, facem stânga
pe o alee foarte îngustă și ieșim pe strada ochilor
albaștri. Observ că, din nou, toți ochii de sticlă de
toate dimensiunile mă privesc intens, clipind din
când în când.
— Nu-ți fă griji, mă liniștește Calypso. Nu au
intenții rele, doar vor să-i apere pe locatari.
— Pentru ei sunt un spirit malefic?
— Asta-i prea de tot, îmi răspunde. Nu ai tu
cum să fii o entitate malefică. Cred că pur și simplu
ei simt că ești un personaj străin. Ah, am ajuns!
exclamă însoțitoarea mea, oprindu-se în fața unui
magazin identic cu cele pe lângă care am alergat,
urmărind pisica cea neagră. Singura diferență este
că acesta este pustiu.
Tot orașul părea a fi un labirint, puțini fiind
cei care îl cunosc cu adevărat. Calypso împinge ușa,
declanșând un clinchet ascuțit.
— Mama Oli! Ce dor mi-a fost de tine!
— Calypso? Tu ești? Așteaptă-mă să vin
să te îmbrățișez, iar de după o perdea de mărgele
apare o doamnă în vârstă, micuță, cu un turban
pe cap. Ce mi-ai cules de data asta? întreabă femeia
apropindu-se inconfortabil de mult de mine.
— Am găsit-o la mine în grădină. Aproape că
a devenit o victimă a lui Myron, oftează Calypso,
punând fructele undeva pe o măsuță cu picior și
lăsându-și părul să mă strângă într-o îmbrățișare
caldă.
— Eu i-am zis să nu intre, aud din nou aceeași
voce ca pe terasa restaurantului venind de undeva
dintr-o parte. Întorc capul doar ca să văd motanul
negru cum mă privește cu ochii lui ca două felinare.
Încă nu mi-ai mulțumit că te-am salvat, continuă el.
Rămân pentru a nu știu câta oară șocată pe
ziua de azi, atunci când îmi dau seama că pisica
vorbește. Însă celorlalte persoane din cameră nu li
s-a părut anormală reacția animalului.
— Of, sărăcuța de ea! Singură și rătăcită! Acum
ești în siguranță. Să știi că mama Oli te aștepta. Mi-a
zis marea că o tânără domnișoară s-a aruncat în
valurile ei, sperând să-i devină casă. Dar asta nu se
poate! Nu, nu! Să văd ce pot face pentru tine.
Doamna a început să se învârtă prin cămăruța
plină cu suveniruri. Într-un colț atârnau șiraguri de
biluțe colorate, în altă parte erau tablouri. Pe o masă,
aproape de ieșire, era un vas plin cu scoici colorate
de toate formele și modelele. Puteai găsi chiar și niște
piese de îmbrăcăminte așezate frumos în dulapul care
părea a fi intrarea spre un coridor lung și misterios.
Însă nu reușesc să descopăr ce lucruri fantastice se
întâmplă acolo, deoarece mama Oli mă apucă de
mână și mă trage după ea.
— Mergem la o plimbare, îmi zice, lăsându-i
în urmă pe motanul vorbitor și pe fata cu părul
fermecat.
Doamna misterioasă mă duce pe străduțe
neștiute de nimeni ca să nu ne întâlnim cu turiștii
curioși și pregătiți să facă poze la orice le iese
în cale. Ajungem pe plaja pustie. Cerul începea
să înflorească nuanțe roșiatice. La orizont niște
bărcuțe plutesc singuratice. Valurile spală țărmul
cu blândețe, mângâindu-l ca o mamă. În depărtare P
se poate vedea orașul sus, pe munte. R
— Acum, karitsa, fata mea, ascultă-mă atent! O
mi se adresează mama Oli. Am nevoie să găsești o Z
scoică sau o pietricică, orice care să te atragă și care
să fie atrasă de tine. Ai o multitudine de alegeri la
Ă
dispoziție, dar fii atentă! Nu te grăbi să-ți folosești
mintea și să alegi în funcție de frumusețe sau
mărime, ci lasă-ți inima să decidă ce ar putea astupa
gaura din suflet.
Închid ochii și mă las purtată de spiritele
vântului care mă îndrumă spre larg. Simt cum apa
călduță a mării îmi gâdilă picioarele. Continui să
merg până îmi ajunge apa la genunchi. Rana mă
ustură de la apa sărată, dar nu mă las convinsă să
mă întorc. M-am scufundat acum până la piept.
Deschid ochii. Sunt destul de departe de țărm, dar
simt că aș putea să înot mai în larg. Mă arunc în
îmbrățișarea mării și atât de mare este dorința de a
mă lăsa dusă de curenți undeva departe, încât mă
doare. Dar mă forțez să scot capul la suprafață și să
iau o gură mare de aer.
Mă întorc la mama Oli care mă așteapta pe
plajă, meditând.
— Văd că te-ai bucurat de baie. Ai găsit ce
căutai?
— Da. Am găsit o scoică. M-a mușcat de
picior, râd eu.
— Of, obraznica de ea. Hai, dă-mi-o, trebuie
să ne grăbim. Apune Soarele.
Îi întind scoica, iar mama Oli începe să cânte
niște cuvinte indescifrabile. O lumină verzuie se
aprinde între palmele sale. Mă așez pe nisip lângă
ea și o privesc captivată. Când termină, din mâinile
magice ale femeii apare un lănțisor împletit cu
ață colorată în nuanțe de albastru marin, care se
înnoadă ca o plasă în jurul scoicii. Îmi ridic părul,
iar lănțișorul cade ușor la gâtul meu.
Îmi las privirea în pământ și analizez noul
cadou primit. Scoica lucește frumos în lumina
apusului.
— Mulțumesc, mama Oli! îi spun, așezându-
mi capul la ea în poală. Mulțumesc pentru tot! și
cad într-un somn profund.
Mă aflu în mișcare. Deschid ochii. Sunt cu
părinții în mașină și zburdăm vijelios.
— Sper că ai dormit bine, îmi zice mama
întorcând capul spre mine. Încă puțin și ajungem
acasă!
iunie 2023 61
P
R
O
Z
Ă
Un titlu ar dizolva
misterul

Asemenea oricărei zile de octombrie, soarele lucea palid undeva

pe cerul înnourat, aruncându-și o lumină albicioasă și parcă bolnavă
pe iarba slabă, pe copacii goi și pe terasa mea cenușie, proaspăt atinsă
de o ploaie ușoară...
Chiar acolo, pe terasa mea cenușie, proaspăt atinsă de o ploaie
ușoară, ea privește lung undeva înainte, poate către niște copaci goi
sau către iarba slabă sau, cine știe, către cerul înnourat, încercând încet
să găsească soarele. Are ochii triști și pierduți. Pe terasa mea cenușie,
sprijinită de balustradă, ea își mută atenția către mine, către chipul
meu palid, pierdut undeva printre norii grei de gânduri. Ochii noștri
se întâlnesc: ai mei - un căprui plictisitor și ai ei... ai ei au diferite
nuanțe, șoptesc altfel de cuvinte. Unul e albastru, iar celălalt e verde.
Ba nu... E brun?... Parcă li se schimbă culoarea sub privirea mea. Se
uită trist la mine pentru câteva secunde, apoi pot observa cum își
mută atenția peste umărul meu, ca și cum nu ar vrea să mă vadă. Sau
poate nu are curaj? Îi e rușine? Ar da să spună ceva, dar ezită sau doar
mie mi se pare. Buzele sale nu se mișcă, nici nu tremură sau schițează
vreun sentiment, ci stau alene, buzele ei roze, stau înțepenite ca și cum
ar fi înghețat în răcoarea aceasta plăpândă a unei obișnuite zile de
octombrie... sau doar mie mi se pare.
Eu tac și ascult liniștea. Aș da să spun ceva, dar ezit. Parcă mă
simt dator s-o fac. Buzele mele se mișcă tremurând, buzele mele
pietrele, se mișcă ca și cum ar da să se prăbușească sau doar mie mi
se pare. Vlad Mutică
elev, Colegiul Naţional
— Cine ești? îmi zice ea cu glas stins. „Costache Negri”
Înainte ca vocea mea să-mi părăsească corpul, a zis ea prima
întrebarea care de fapt îmi aparținea, care mereu mi-a aparținut.
Nu-i răspund. Remușcare, tristețe, regret și alte cuvinte precise
ca acestea și altele și mai vagi mi se rotesc în minte așa cum niște
păsări își iau zborul. Ce este amuzant totuși este că, deși mi-aș dori să-i
răspund, nu pot, căci nici eu nu cunosc răspunsul. Îmi amintesc când
eram la mare într-o vară rece, cu ultimii oameni pe care îi pot numi
ceva apropiat de „prieteni”. Era târziu, iar eu încă eram pe plajă, pierdut
de grup și de mine însumi, încă privind către soarele care cobora în

62 Axis Libri
apă, de parcă se scufunda în oceanele primordiale,
urmând să se stingă. Era un peisaj frumos, trebuie
să recunosc, de aceea și rămăsesem acolo, însă în
acel moment de profundă retrospecție am avut
un fel de epifanie, un amalgam de sentimente
infailibile care m-au condus prin simțuri și intuiție
către niște întrebări și stări ciudate. Aceea a fost
ziua când mi-am dat seama că nu știu cine sunt sau
ce caut pe acest pământ, că sunt practic un nimeni
pentru mine însumi și totuși cineva de care trebuia
să am grijă. Și trebuia să am grijă nu pentru faptul că
mă iubeam sau eu singur îmi căpătasem respectul
pentru persoana mea, ci pentru faptul că nu voiam
să mor, îmi era teamă de ce se află dincolo, deși
muream în fiecare zi fără să-mi dau seama.
— Care e frica ta cea mare? mă întreabă fata.
Deschid ochii, acești ochi ai mei de un căprui
plictisitor și sunt întâmpinat de mici fantasme
create de lumina soarelui palid ce se prevede dintre
nori asupra perdelelor mele, fantasme atât de slabe,
încât îmi par umbre.
Ultimele zile au fost tot la fel. Aceeași vreme,
în afară de câteva ploi ici-colo, aceeași rutină, același
chip în oglindă, aceeași cameră, casă, terasă, oraș...
Aceeași zi, același job, aceeași oameni, animale,
culori, melodii, același vis. Înainte, somnul era
ultimul meu refugiu, căci visele mele erau cât
se poate de vii, aducându-mi noi sentimente în
comparație cu monotonia realității, însă recent sunt
bântuit de acest... vis, dacă-l pot numi așa. Un fel
de halucinație în care mă aflu pe terasă, stând de
vorbă cu o străină. Nu am văzut-o în viața mea și
nici nu-i cunosc numele. Tot ce știu despre ea e că
e bolnavă și își dorește să iasă afară, dar în zadar
a fost mereu orice tentativă pe care am avut-o să
o eliberez. Ce îmi place la acest vis, în schimb,
este că e deosebit de romantic și misterios, astfel
încât am început ușor să capăt sentimente față de
dânsa, însă emoțiile sunt prea slabe cât să le pot
numi iubire, milă sau orice altceva. Mă simt foarte
bizar. Nu am reușit altfel să-mi exprim starea decât
prin „amorțire”, o senzație care mă împiedică să
experimentez sentimente puternice. O fi din cauza
pastilelor pe care le iau?
Am încercat fumatul, alcoolul, muzica,
jocurile, ieșitul în natură, enumeră-le... Nimic nu
m-a făcut să simt ceva, nimic în afară de somn și
de visele sale, însă acum e și el corupt de această
monotonie obsesivă a realității. Cred că ce îmi
doresc de fapt este o ieșire din cotidian. Nu știu ce
am, dar cu siguranță nici societatea modernă nu mă
ajută, unde totul e minimalist și lipsit în mare parte
de culoare sau identitate. De exemplu, soneria casei
vecinului meu era decorată înainte în stil baroc, cu
multe detalii și ornamente aurii, însă, după moartea
acestuia, fiul său a făcut renovări și a înlocuit-o cu
o sonerie de tip „smart”, neagră și plictisitoare, așa
încât nici nu te simți tentat să o apeși, fiind doar rece
și neprimitoare. Sau, de pildă, băncile din parcul meu
preferat, aflat în centrul orașului, care erau acum un
an făcute din lemn, iar metalul ce le susținea era ornat
cu linii, spirale și diverse forme ce îmi aminteau de
o arhitectură grecească, au fost înlocuite de primărie
cu niște bucăți din tinichea albe și cu structură
extrem de simplă. Oare sunt singurul afectat de
aceste schimbări sau singurul care le remarcă și dacă
da, atunci sunt afectat de ele pentru că le remarc?
Mă ridic alene din pat. Pun un picior pe
podeaua rece ca pe urmă să-l pun și pe celălalt.
Mi-aș dori să mă simt binecuvântat pentru faptul
că pot pune aceste picioare pe jos, dar nu sunt.
Mi-aș dori să mă simt binecuvântat pentru faptul
că trăiesc în urma transplantului de inimă de
anul trecut, dar nu sunt. Mi-aș dori până să fiu și
recunoscător pentru ceea ce am, însă nu pot pricepe
de ce nu reușesc.
Mă îndrept către toaleta casei mele, unde sunt
întâmpinat de reflexia mea în oglindă. Același chip
palid cu ochi care se scurg în cearcăne de insomnie
sau somn agitat. Parcă nu mai deosebesc ziua de luni
de cea de marți, cea de marți de cea de miercuri.
— Mi-e frică să fiu prins în buclă, îi răspund
ei. Mi-e frică de această cursă de șoareci. Nu știu
cum o pot explica altfel mai concis, dar simt că sunt
prins într-un cerc, iar eu alerg pe marginea acestuia.
Fac aceleași lucruri zilnic, trăiesc monoton, nimic
nu se schimbă și nici nu progresez cumva. Chiar
așa, parcă trăiesc într-un vis, parcă nimic nu e real,
fiind urmărit asemenea unei umbre de o constantă
stare de apatie și oboseală. Azi a început la fel ca ieri
și deosebit de probabil mâine va rima. Zilele trec și
tot trec și nici că se mai termină.
Ce caut? Nu am direcție și nici sens, încât simt
că mă învârt în jurul propiei axe. Deja sunt prins
în buclă, deja îmi trăiesc coșmarul care, făcându-și
cuib în viața mea încetul cu încetul, nici nu l-am
observat. Nici măcar nu știu cine sunt. Antidotul
meu să fie oare o destinație în tot acest infinit? Un
iunie 2023 63
 loc către care să înțeleg că trebuie să merg, să-mi
ofere un scop? În fiecare dimineață când îmi privesc
reflexia am același gând ca cel de ziua precedentă:
îmi închipui că în oglindă se află un ocean în care
totul se reflectă, însă ceea ce nu se reflectă sunt
doar eu, căci, asemenea unui vampir, unei năluci,
am murit de fapt cu mult timp în urmă. În schimb,
în ocean se află un om care se îneacă. Întâmplător,
aceea este și sosia mea. Mi-aș dori să-l pot salva pe
acel om, probabil trist, fiind prins într-o realitate în
care nimic nu e real, ci totul reprezintă o imitație a
ceea ce se află de partea opusă. Probabil e disperat
și mă întreb și acum, așa ca în alte dăți, dacă nu
cumva acel om va ajunge fie și cu degetul lui cel mic
în lumea mea, ca eu să-l apuc și să-l scot. Îl caut pe
acel om.
Ca de obicei, trec peste dușul și masa de
dimineață pe pilot automat și mă privesc iar în
reflexia din oglindă, acum îmbrăcat într-o cămașă
albă, însoțită de pantaloni, cravată și pantofi negri.
Această ținută e atât de... parcă sunt un cod de bară.
Pășesc afară din casă și pornesc mașina.
Foi albe, foi scrise și multă cafea. Pauză
de masă. Pauza se termină. Îmi aud șeful cum se
plimbă printre birouri și pare nervos, cred că o să-l
dea afară pe colegul numărul 35. Nu mi-a plăcut
niciodată de colegul numărul 35, mai ales cravata
lui specific roz cu dungi negre pe care o purta de
exact 4 ori pe săptămână, ca și cum era semnătura
lui, însă niciodată nu am avut curajul și obrazul să-i
spun acestea. Poate în sinea mea îmi plăcea faptul
că, dintre mulți alți colegi, el avea o pată de culoare.
Una bizară, ce-i drept, dar măcar era prezentă.
Scrie dosarele, aranjează documentele în
calculator pentru mâine, ai primit sarcini noi.
Sunt obosit, mai multă cafea. Mă intoxic cu drogul
cofeinei de când eram student și stăteam serile la
jocuri plictisitoare de cărți, cu oameni plictisitori,
la restaurante plictisitoare, numai ca să-mi umplu
timpul. Îmi era frică atunci de senzația de vid, de
nimic, așa că încercam să-mi umplu timpul cu
orișice găseam să mi-l umplu: cu filme, jocuri,
tutun, muzică, cluburi, petreceri, partide de cărți
spre exemplu și orice m-ar fi putut distrage. Cred
că atunci când cineva nu are un scop anume, unul
mai măreț decât el pentru care să lupte, ajunge să
se distanțeze de conștiința acestui fapt prin diverse
metode care ar putea să-i aline durerea. Acum însă,
după tot acest timp în care viciile mele și-au pierdut
64 Axis Libri
din flama tinereții, am rămas dependent doar de
somn și de gândit. Mă gândesc așa de mult, încât
aproape mă gândesc numai la gânduri.
Du-te, vino dintr-o parte în alta. Tura ți se
termină la 8 seara, mai rabdă să poți visa. Ai uitat
să cumperi mâncare ieri, comanzi pizza diseară.
Oamenii din jur nu au fețe, sunt doar cămăși albe și
cravate negre. Biroul lui 35 e gol, și-a uitat cravata
roz pe dulap. E joi, mâine e în sfârșit vineri. Afară
e înnourat.
***
Pe terasa mea cenușie, sprijinită de balustradă,
ea privește lung undeva înainte cu ochii săi triști și
pierduți. Nu își mai mută atenția către mine, către
chipul meu palid, pierdut printre norii grei de
gânduri, ci doar se uită spre pustiul de departe, acolo
unde ceața îneacă asemenea unui nor pe pământ
orice se află, încât pare că în depărtare nu se află
de fapt nimic. Mă simt de parcă aș pluti pe o insulă
în cer. E un peisaj oarecum frumos în jur. E pustiu,
dar măcar e liniștit. Îmi dau seama că visez și devin
brusc extrem de conștient de orice se întâmplă.
Încep să lăcrimez și, deși o fac în acest plan,
îmi dau seama că o fac și în realitate, de parcă pot
simți lacrima rece cum cade pe obrazul meu care
doarme. Plâng pentru că am și eu pace pentru
puțin timp de aici. Ba nu. Plâng pentru că știu că
voi înnebuni dacă mai continui așa.
— Ai să înnebunești dacă o să mai continui
așa, îmi spune ea uitându-se în continuare departe.
— Serios? răspund ușor sarcastic.
Face o mică pauză. Ar da să se întoarcă, dar
ezită. Nu înțeleg de ce, dar comportamentul ei pare
mult mai uman acum, în comparație cu perioada
recentă.
— Am să fug, spune ea în cele din urmă.
Simt că am un ușor control asupra cuvintelor
pe care le pot rosti în vis, însă e probabil doar iluzia
alegerii.
— Unde ai să fugi?
— Acolo, și îndreaptă lung degetul ei înainte,
către niște blocuri care se pierd undeva în ceață.
Privesc și eu în direcția spre care privește și
ea. Câteva blocuri se modelează în matricea visului,
devenind ceva ce seamănă cu niște poduri mai
mult, însă nu pot distinge bine din cauza ceții.
Ea se întoarce cu fața către mine și mă opresc
deodată. Ceva nu e în regulă. Pentru prima oară o
văd zâmbind ușor, ca și cum cunoaște mai multe
decât mine, cunoaște ceva ce eu nu știu. E un
zâmbet șiret și greu de descris, chiar aș putea spune
ușor viclean, dar e prea blând pentru asta, iar ea e
departe de acest cuvânt. Mai degrabă pot spune că
ascunde 7 secrete numai în expresia sa facială.
— Fugim de tot. Nu asta vrei? Și eu îmi
doresc să ies afară la fel de mult cum îți dorești și
tu, problema este că eu nu voi reuși vreodată dacă
tu nu mă ții de mână.
Ce vrea să zică?
— Ce vrei să zici?
Fata asta îmi vorbește în metafore?
— Îmi vorbești în metafore?
Zâmbetul ușor i se stinge și simt că mă ia o
palidă și scurtă panică din cauza asta, nu pentru că
mi-ar fi teamă de ea sau de acest vis, nu, ci pentru
confortul oferit de chipul ei în expresia aceea calmă
și prietenoasă, confort care îmi dispare acum în fața
ochilor. Atunci ea îmi întinde mâna și spune ceva.
Pot vedea cum buzele i se mișcă, dar nu aud nimic
și îmi dau seama fără să știu de unde că trebuie să
mă trezesc.
Astfel, imaginea ei se dilată până când în
locul ei nu rămâne decât tavanul și niște lacrimi pe
obrazul meu.
***
Deschid ochii, acești ochi ai mei de un căprui
plictisitor, și sunt întâmpinat de raze de lumină ale
unui soare chiar destul de senin, aș putea spune.
Spre surpriza mea, afară e însorit și abia dacă văd
nori pe cer, fie ei gri sau albi. Deși e octombrie și
mijlocul unei toamne oarecum reci, asta e prima
dată, după mult timp, când pot să văd soarele. Sau
poate a mai fost și nu l-am observat eu?
Mă ridic din pat și mă îndrept spre fereastră,
să inspectez razele. Le privesc, mă uit la ele atent
pe perdele și sub perdele, observ fiecare fantă de
lumină ca și cum ar fi ceva extaterestru. Sunt atât de
dezobișnuit cu acestea, încât simt că nu ar fi în regulă
să se afle aici. Nu, sunt de fapt dezobișnuit cu astfel de
imagini, în care razele pătrund prin perdele în camera
mea, lăsând niște dungi strălucitoare pe podea. Nu e
rău, dar nu știu dacă acum „frumos” ar fi cuvântul
pe care îl caut, poate mai mult „straniu”. E ciudat, dar
există o slabă senzație de nostalgie la mijloc.
Deschid geamul și da, așa cum mă așteptam,
este în aer acel miros de dimineață proaspăt care
îmi răcorește plămânii și tot corpul. Îmi amintește P
și el de ceva anume, nu știu de ce sau de cine, dar R
amintirile sunt atât de pierdute, încât în locul lor O
mi-a rămas doar senzația unor sentimente vagi. Z
Ceasul bipăie cu un zgomot monoton și rece, Ă
spunându-mi că întârzii la muncă, deci mă îndrept
către toaleta casei mele, unde sunt întâmpinat de
bunul meu prieten din oglindă. Același chip palid
cu ochi care se scurg în cearcăne de insomnie sau
somn agitat. Se repetă. Același gând și rutină se
repetă. Privesc adânc, ca astfel să văd în reflexie fața
unui om cu un surâs, căci își dă seama că azi totuși,
poate numai azi, afară e soare. Ceva a fost diferit în
dimineața aceasta, plus că sunt aproape sigur că o
să-mi pierd jobul dacă mai contemplu mult într-o
bucată de sticlă.
Trec automat și repede peste duș și micul
dejun și iată-mă iar îmbrăcat ca un cod de bare,
prea grăbit de data asta să mă uit în oglindă sau
să mă gândesc la ceva specific anume. Poate însă
am avut suficient timp să contemplu. Îmi pun un
palton pe mine pentru azi, chiar dacă e soare, și
pun cheile mașinii în contact. Când să trag frâna
de mână, ceasul meu bipăie a doua oară, semnal că
am întârziat pe bune și mai am puțin până să fiu dat
afară.
„Fugim de tot. Nu asta vrei? Și eu îmi doresc
să ies afară la fel de mult cum îți dorești și tu,
problema este că eu nu voi reuși vreodată dacă tu
nu mă ții de mână”, aproape aud vocea ei în minte.
— Poate asta am vrut demult, da, nu că aș
mai avea ceva de pierdut acum, zic eu deschizând
garajul.
***
Mașina mea parcă merge singură pe șoseaua
care deja îmi face drum afară din localitate.
Înaintea mea, drum liber și locuri pustii, înapoia
mea drum liber și locuri și mai pustii, numai
undeva departe, văzându-se asemenea unui miraj,
un oraș mic de beton și metal pe care eu acum îl
părăseam. Nu știu de ce fac asta, nici de cine fug
sau ce anume, nici unde mă duc, nici ce caut, știu
însă că asta e alegerea potrivită și sunt foarte sigur,
căci tocmai acum, după foarte mult timp, lumea
a devenit brusc liniștită. Cerul e senin, dar gol ca
și câmpiile pe lângă care trec. Pe jos, văd băltoace
de apă peste care calc cu roțile, iar apoi dispar ca
niște fantome.
iunie 2023 65
E
P
I
G
R
A
M
E Epigrame
VIVAT FEMEIA ROMÂNĂ!
Că româncele-s frumoase
Toţi bărbaţii au admis:
Ce făpturi armonioase
Şi ce ADN de Miss!
MOŞ ENE
E un tip atemporal,
Mai tot timpul ocupat,
Ce lucrează la seral,
Chiar de-i moş, bun e la pat!
BERBECUL
Când bărbatul e Berbec,
Soaţa-n patul conjugal,
După primul lui eşec,
Îşi dă seama că-i... batal.
STRUŢUL
Frica de cum îl pătrunde
În nisip el capu-ascunde,
Motivând în mare grabă:
- Capul nu mi-l văd de treabă!
UN RUGBIST LA IARBĂ
VERDE
Pe-o amică, să n-o „fiarbă”,
Stimulat de decolteu,
Iute-o culcă el în iarbă
Şi înscrie un „eseu”.
PE CANICULĂ
Foarte-ascultători din fire,
Mulţi bărbaţi, de dragul lor,
Dovedindu-le iubire,
Stau în umbra doamnelor.
66 Axis Libri
ŞCOALA ROMÂNEASCĂ
Punea-ntrebări făr’ de răspuns
Fiind elev supradotat,
Aşa profesorii-au ajuns
De l-au şi exmatriculat.
DATINĂ
Într-o ie şi catrinţă
Mândra joacă prinsă-n horă,
Cu atâta uşurinţă
Până când ajunge noră.
UMORISTUL
Când mai iese el în lume,
Plin de poante şi de glume,
Ce-s gustate, pertinente,
Râd chiar două continente.
GRÂUL
După ce-a fost semănat,
Creşte-nalt, udat de ploaie
Şi ajuns la treierat
E snopit rău în bătaie.
31 MAI - ZIUA FĂRĂ TUTUN
Totdeauna când fumez, Vasile Manole
Să evit orice urmări, inginer, epigramist
Pe fecior îl protejez...
Trimiţându-l la ţigări.
1 IUNIE - ZIUA COPILULUI
(ÎN PARC)
Cam asta-i culmea îndrăznelii,
Bărbaţii cei mai jucăuşi
Se joacă toţi, în dorul lelii,
Cu mamele de bebeluşi.

Epigrame
Întrebare „naivă”
— Ne tot intră-n țară furtuni, vijelii
Care lasă-n urmă dezastre urgii;
— Dar când vor să intre de ce
nu le-opresc?
Grănicerii noștri oare ce păzesc?...
Problemă de logică
— Că-s mai deştepţi unii câini
Chiar decât ai lor stăpâni,
Tu ştiai? - Uite-ţi spun eu:
Dovadă, Cockerul meu!
Discuţii într-un compartiment
de tren
Zice-o brunetă mică de statură:
— Bărbatul meu Tase lucrează-n
cultură!
— Dar în ce domeniu? -ntreabă-
un oarecare:
— El e specialistul în cultura
mare...
Titlul de „doctor”
-unele persoane îşi cumpără titlul
Ioan Fărcășanu de „doctor”
epigramist, poet „Doctor” dacă vrei să fii,
Poţi s-obţii titlul „discret”:
Te costă câteva mii*;
Teza o găseşti pe NET.**
*mii de euro
**internet
Paradox
Un post Tv ce-i agreat de fani
Prezintă un concurs de câţiva ani:
E
P
I
G
R
A
M
E
El „Vocea României” se numeşte
Dar concurenţii cântă
englezeşte...
Infidelitate
Soţia-n zori, când a venit,
Mi-a zis că noaptea a dormit
La o colegă de liceu:
Însă la ea dormisem eu...
Ultimul interviu al unui actor
În spectacole-am murit
De zeci de ori, plictisit;
Jocul, azi, s-a terminat:
Mor, acum, cu-adevărat!
Ziarist „independent”
Patronul când l-a angajat
I-a dat un cec şi a „tunat”:
— Până mai ieri ai fost un
„zmeu”
De azi, vei scrie ce-ţi spun eu!...
Întrebare şi răspuns
— Costele, te-ntreb ceva:
Matematica e grea?
—Drept să-ți spun, habar nu
am,
Am multe cărţi în ghiozdan...
Atmosferă încărcată
— Fato, du-te de priveşte,
Barometru-a coborât?
— Nu s-a mişcat nici de cât:
— E-n acelaşi cui, fireşte...
iunie 2023 67
A
F
O
R
I
S
M
E Surâsuri migdalate

S-ar putea ca destinul planetei noastre să rămână la cheremul

intoleranţei câtorva religii.
*
Toţi avem la mâini şi la picioare locuri pentru cuie.
*
Islamismul este cariat de fundamentalism, creştinismul, de secularizare.
*
Prin altruism, Don Quijote pare decupat din cărţile sfinte.
*
Dacă a creat o lume, înseamnă că și Dumnezeu este poet.
*
Vom ajunge toţi în Împărăţia cerului. Dar în boxa Judecăţii de Apoi.
*
Suntem prea siguri că Dumnezeu nu dă sentinţe de condamnare, ci
numai decrete de graţiere.
*
Pe evlavios îl mai vezi câteodată prin cârciumi, dar pe beţiv nu-l poţi
duce la biserică decât mort.
*
Metafizica babei Safta este foarte simplă. Pentru că nu este bruiată de
îndoieli.
*
Există şi călugări care sunt, de fapt, diavoli sub acoperire.
*
Ana lui Manole - acest Iisus feminin al românilor.
*
În fiecare geană a zorilor simt zâmbetul lui Dumnezeu.
* Vasile Ghica
Speranţele noastre sunt pilonii de susţinere a cerului. scriitor
*
În numele lui Dumnezeu, omul continuă să iubească, să creeze şi,
uneori, să ucidă.
*
Se pare că maimuţa a devenit om printr-o dereglare genetică.
*
Se adaptează uşor la mediu animalele evoluate şi oamenii inferiori.
*
Nu rămâneau pasive celelalte animale, dacă ar fi simţit că maimuţa
duhnea a om.
*
Cum scoate oare nufărul atâta frumuseţe din nămol?

68 Axis Libri
Invitatul ediţiei I
N
T
E
R
V
SCRIITORUL ŞI JURNALISTUL I
U
TECUCEAN TĂNASE DĂNĂILĂ

Ghiță Nazare: Domnule Dănăilă, faceți parte din elita culturală

a Tecuciului. Aveți o carte publicată (Surâsul spiritului-interviuri) și
mai multe în pregătire pentru tipar (cronică literară, eseu, poezie),
sunteți jurnalist consacrat, membru al UZPR, colaborator la mai
multe ziare și reviste cunoscute (Viața liberă, Ziarul Tecucean,
Tecuciul literar-artistic – membru al redacției, Axis Libri, Dunărea
de Jos, Boema, Școala gălățeană etc.), animator cultural, prezență
activă la manifestări culturale pe plan local, județean, zonal. Sunteți
la vârsta deplinei maturități creatoare, aniversând recent împlinirea
a 75 de ani. Este tocmai un bun prilej de analiză și bilanț. Ca urmare,
vă îndemn la destăinuire: care ar fi realizările dumneavoastră cele
mai importante în plan personal și profesional?

Ghiță Nazare
profesor, publicist

Tănase Dănăilă

iunie 2023 69
 Tănase Dănăilă: Stimate domnule Nazare,
sunteți generos cu mine. Înainte de a răspunde
punctual la întrebări, fac unele precizări: nu mă
consider nicidecum ca făcând parte din elita
culturală a Tecuciului. De altfel, în genere, cuvântul
elită sună oarecum pretențios și cine se consideră ca
fiind din elită, e un orgoliu al său și o condiție strict
personală pe care și-o asumă. Eu însă, nu consimt
în acest sens, nu ca să mă dau modest ci, pentru că
sunt conștient de spațiul meu de manifestare. Și nici
un animator cultural în sensul strict al cuvântului,
nu mă consider. Particip la ceea ce se întâmplă în
manifestarea culturală tecuceană; dar o fac pentru
nevoia mea de ospăț spiritual, de necesitatea de
a evada din haosul cotidian pe această insulă de
confort interior. Într-adevăr, sunt o prezență mai
mult sau mai puțin activă pe pajiștea manifestărilor
culturale dar, repet, o fac pentru propria mea
necesitate de a-mi oferi bucurii estetice. Iar pentru
anii pe care i-am trăit până în prezent sau m-au
trăit ei pe mine, nu am niciun merit. De altfel, cred
că nimeni nu are niciun merit pentru anii, mulți sau
puțini prin care a trecut. Ei, anii, oricum trec, cu sau
fără voia noastră. Meritul, atât cât există, decurge
din ceea ce ai făcut în acești ani, în ce măsură i-ai
trăit tu pe ei sau te-au trăit ei pe tine. Iar un bilanț al
vieții, al faptelor tale, cred că trebuie făcut nu doar
la o anumită vârstă ci anual, lunar, săptămânal și,
cine este mai exigent cu sine, zilnic. Cred că astfel
putem ține sub control derapajele noastre, între
răul cu sau fără voia noastră și binele numai cu voia
noastră.
Răspunzând punctual la întrebare, depun
mărturie: realizările mele cele mai importante pe
plan personal și profesional nu sunt spectaculoase,
sunt ale omului comun. Am o familie în care trăiesc
în armonie, soția a lucrat în învăţământ, fiica cu două
masterate sociologie și kinetoterapie, am absolvit
un liceu industrial și o școală tehnică și... în ceea ce
privește împlinirea profesională, mă mulțumesc cu
cât mi-a dat destinul. Dar aș fi dorit mai mult. Aș fi
avut satisfacția deplinei împliniri dacă aș fi activat în
acest sublim segment al vieții sociale, învățământul,
într-o disciplină umanistă. Pentru că, a fi dascăl nu
este o profesie, este o chemare. Profesorul nu predă,
el oficiază actul didactic. Așază în interiorul elevilor
nu doar cunoștințe sterile, ci și propria sa emoție,
o parte din sine care rămâne ca o pecete în sufletul
lor. Dascălul se risipește pe sine cu fiecare respirație
70 Axis Libri
până termină de murit, este un vânzător de lucruri
înalte. Vorbesc de condiția dascălului născut, iar nu
făcut. Am trăit, totuşi, satisfacţia că după pensionare
am activat un număr de ani ca suplinitor la un liceu
tehnic. De aceea, vă invidiez la modul frumos pe
dumneavoastră.
G.N.: De fapt, care ar fi reperele definitorii
ale evoluției dumneavoastră biografice (copilărie,
școală, colegi/prieteni, profesori etc.?
T.D.: Copilăria, școala primară și gimnazială
le-am trăit în comuna natală, Smulți. O comunitate
cu oameni buni și gospodari. Comuna mea a trimis
în lume oameni de reală valoare, care au rămas în
timp şi peste timp. Putem spune, parafrazându-l pe…
ştiţi dv. cine, Nasc şi la Smulţi oameni. Amintesc doar
două personalităţi valoroase: Ene Patriciu-învăţător şi
folclorist şi Grigore Patrichi-Smulţi-artist plastic. Ca
un corolar al vieţii mele, concetăţenii mei, autorităţile
locale mi-au acordat, alături de aceste personalităţi
titlul de Cetăţean de onoare al comunei. Cu o
geografie plină de coline, cu o armonie a liniilor,
a culorilor, a mișcărilor care mi-a oferit bucurii de
neatins, când eram fericit și nu știam. Mai adăugați
la acest tablou și simfonia trilurilor și veți avea în
imagini un tablou de o înălțătoare frumusețe și
puritate. Aceasta este icoana neprihănită care a
rămas definitiv în incinta inimii mele. Păstrez în
sufletul şi în sipetul memoriei mele tulburătoare
imagini cu minunata mea învăţătoare, căreia îi aşez
cu smerenie numele în pagină, Zoe Râpă, pe care
am preţuit-o nespus şi nu am înţeles niciodată de
ce Ea m-a iubit atât de mult, cu toate năzbâtiile
pe care le făceam. Apoi, ca orice copil de la sat, a
trebuit să plec să-mi urmez destinul și am simțit
prin toți porii cuvintele prietenului nostru Petre
Rău: părăsirea casei părintești este prima noastră
mare risipire. Am lucrat un timp în Galați, când
orașul încă mai păstra atmosfera romantică, când
pe terase sau pe malurile Dunării se cântau seara la
mandoline duioase melodii ale lui Cristian Vasile,
Zavaidoc etc. Aici am trăit momente de sublim la
spectacole de teatru dramatic și liric, am cunoscut
actori și scriitori, atras de atmosfera culturală,
artistică, la Școala Populară de Artă, unde i-am avut
profesori pe minunații actori: Dumitru Pâslaru,
Eugen Popescu Cosmin, Olga Dumitrescu, Lucian
și Stela Popescu Temelie, coleg fiind cu talentatul
actor care a devenit Lică Dănilă, adoptat de Teatrul
„Fani Tardini”, după desăvârșirea studiilor. Apoi am
venit la Tecuci, urmând cursurile liceale la Liceul
Nr. 2 „Calistrat Hogaș” de astăzi și o Școala Tehnică
la Buzău, continuându-mi activitatea profesională
la prestigioasa întreprindere industrială AMEP
(unde mi-am încheiat activitatea ca tehnician
principal marketing). Aici, în Tecuci, am luat
contact cu Cenaclul Literar „Calistrat Hogaș”, unde
era o atmosferă atractivă, creatoare, cu dezbateri
ale cenacliştilor, un adevărat laborator de lucru.
Amintesc aici doar câțiva dintre cenacliștii care
au devenit scriitori cunoscuți, poeți, ziariști:
Ignatie Grecu, Petre Rău, Marin Mârza, Dan Vâță,
Constantin Oancă, Vasile Sevastre Ghican, Ionel
Purdelea, Viorel Burlacu, Săndel Stamate, Eleonora
Stamate, Vasile Ghica, Violeta Mândru, Mihaela
Gudană și alții (cer iertare colegilor, dar lista e prea
lungă și spațiul prea restrâns).
G.N.: Când ați simțit plăcerea de a scrie,
de a consemna evenimente, de a exprima
opinii despre realitatea înconjurătoare? Cum a
devenit jurnalismul dragostea dumneavoastră
profesională? Când și cum a fost debutul? Ce
reacții ați primit?
T.D.: Debutul meu literar este pierdut în
timp cu diverse articole în Viața nouă, la îndemnul
regretatului scriitor și jurnalist Dan Plăeșu, care a
fost un timp și directorul Teatrului Dramatic, cu
articole diverse care să se plieze pe direcția și politica
ziarului. Apoi, treptat, prin colaborări la diverse
reviste literare: Tecuciul literar artistic, Viaţa liberă,
Semnal, Observator T, Dunărea de Jos, Antares,
Boema, Plumb, Amfiteatru, Școala gălățeană, Negru
pe Alb, Convorbiri literare, Cronica Veche etc. Nu
este prea largă paleta scrierilor mele, dar atâtea
câte am avut până în prezent, au fost bine apreciate,
fără falsă modestie, destul de favorabil; nu mi s-a
respins niciun material trimis vreunei publicații.
Sunt prezent în mai multe antologii și dicționare
literare gălățene pe care nu le mai enumăr, pentru a
restrânge răspunsul.
G.N.: Din punctul dumneavoastră de
vedere, interviul ține, deopotrivă, de jurnalism și
de literatură? Ce v-a impresionat în mod deosebit
la intervievații pe care i-ați avut?
T.D.: Domnule Nazare, dumneavoastră care
sunteți un maestru al interviurilor, care ați avut
parteneri de dialog multe personalități, pe teme
culturale și educaționale, știți foarte bine starea
de confort intelectual pe care o oferă acest gen de
literatură. Dar cel care întreabă, o face nu doar pentru I
sine, ci și pentru cititori. Interviul este, cred, forma N
cea mai directă, mai accentuată de a empatiza cu T
interlocutorul. Este o sublimă punte de legătură între E
doi oameni. Trebuie însă, pentru o totală deschidere, R
să bați discret la ușa sufletului celui cu care intri în V
dialog, să îi respecți intimitățile și sensibilitățile, să
pătrunzi gradual în interiorul său atât cât îți este
I
permis, să nu îi agresezi spiritul cu întrebări parșive
U
și vei obține de la el sclipiri de gând și simțire. Îți
umple cufărul cu noi cunoștințe, cu aspecte de
interes pentru tine și cititori. Dar, trebuie să te pliezi
pe personalitatea și temperamentul interlocutorului,
să-i cunoști activitatea creativă, să îi pipăi simțirea.
Am realizat o carte cu aproape 40 de personalități
ale literaturii și artei, oameni remarcabili ai timpului
nostru și de la fiecare am avut un câștig cultural. Cred
că interviul este o funie împletită a jurnalismului cu
literatura.
Când a fost înființată revista Tecuciul literar
artistic, a cărui membru fondator sunt, mi-am
asumat pagina cu interviuri. Atunci, conducerea
revistei a revenit profesoarei-poete Eleonora
Stamate, dar embrionul a încolțit în gândul
doctorului Constantin Theodorescu, un mare
animator cultural și cu sprijinul financiar aproape
total al doctorului Petru Blaj, un om de o vastă
cultură și calitate umană. Fac aici o confesiune:
deși raporturile mele actuale cu doamna Stamate
sunt mai reținute, de dragul adevărului trebuie
să spun. Alegerea doamnei Stamate ca redactor
șef a fost cea mai inspirată. Nu avea o experiență
prea mare în facerea unei reviste, nici eu unul nu
aveam, dar cu pasiune și cu interes pentru lucrul
bine făcut, a învățat din mers. Și iată, revista are
acum extensie națională și nu numai. Are calitate
literară și grafică, colaboratori de vârf ai literaturii.
Nu vreau să agresez orgoliul nimănui, dar poeta
Eleonora Stamate rămâne definitiv pe piedestalul
culturii tecucene. Iar revista a ajuns, iată, cea mai
longevivă din istoria revistelor tecucene, circa 35 la
număr, în ciuda faptului că i s-a dorit eșecul încă
de la primul număr. Ca să revin, interviurile din
cartea Surâsul spiritului - convorbiri elective a avut
o primire favorabilă în interpretări critice, semnate
de nume consacrate ale literaturii: Katia Nanu,
Dan Plăeșu, A.G. Secară, Vasile Ghica, Paul Blaj,
Nicolae Colceriu, Stan Andrei, Petruș Andrei, Ioan
Toderiţă, Constantin Oancă, Violeta Moraru, …
iunie 2023 71
 G.N.: Cândva, mi-ați spus că aveți în lucru
un volum cuprinzând cronici de carte apărute în
timp. Ce opinii ați exprimat în legătură cu cărțile
respective? În ce stadiu sunteți cu pregătirea
volumului pentru tipar?
T.D.: Da, într-adevăr am un volum finalizat,
cuprinzând considerații despre cărțile unor autori
cunoscuți în literatură. Se știe, nicio carte nu este
total bună sau total rea. Eu am ales, fără a eluda
spiritul analitic, atât cât am putut, să fac aprecieri
exclusiv pozitive. Poate fi considerată ca fiind o
carte cu prieteni, mai multe nu spun, aștept reacțiile
celor care vor să se exprime. În curând, o voi preda
unei edituri.
G.N.: Ce a însemnat Decembrie 1989 pentru
Tase Dănăilă, în afara schimbării unui regim
politic cu un altul? Ați perceput atunci și apoi că
s-a schimbat regimul politic?
T.D.: Decembrie ’89 l-am trăit cu toată
euforia, prin toți porii, ca pe un moment astral
al istoriei, mult așteptat, mult dorit. Din păcate,
bucuria momentului s-a estompat mult prea
repede. Revoluția din decembrie a devenit repede
o revoluție kitsch. A scos la suprafață toată pleava
societății, partea urâtă din ființa multor oameni
la care nici nu mă gândeam că există într-o atâta
dimensiune. Orgolii nemăsurate, pasiuni vulcanice,
spirit revanşard, dorință pentru parvenire, tot ce
este de aruncat din ființa omului. Toți parveniții
revoluției s-au îmbogățit prin furtișaguri, s-au
cocoțat în funcții înalte care nu li se potrivesc, de
unde te privesc cu dispreț, fudui și ajunși. Rămâi
uluit când vezi câți își declamă acum dizidența,
cât au suferit ei, cât au urât regimul asupritor,
în condițiile în care erau cântăreți fruntași ai
partidului, lectori de învățământ politic etc. O
disidență de care nu a știut nimeni în afară de ei
înșiși. Arunci cu căciula în sus şi, sigur, cade pe un
disident! Asta nu ar fi un deranj, dacă nu ar cădea
ca o profanare pe memoria adevăraților disidenți ce
au suportat torturi, marginalizări sociale, hărțuieli
securiste și câte alte suferințe. Eu nu condamn pe
nimeni din cei care au făcut anumite compromisuri,
îi înțeleg, au fost timpuri fără alternative, au vrut să
supraviețuiască ei și familiile lor. Un singur lucru le
cer însă: să stea liniștiți și să se jeneze față de sine
dacă au întrecut măsura. O minimă decență ar fi
necesară. Iar acum, ca să exprim o opinie, cu răii
care chipurile ne conduc, ne ducem pe scurtătură
72 Axis Libri
cu oiștea în gard. În acest context, îmi vin în minte,
cuvintele regretatului cărturar C.D. Zeletin: Deruta
valorică și ireverența față de valoare dau fiori
spiritelor normale.
G.N.: Domnule Dănăilă, vă rog să faceți o
radiografie a vieții culturale tecucene la timpul
prezent!
T.D.: Nu sunt cel mai îndreptățit să fac o
radiografie a vieții culturale tecucene. Putem
spune însă, obiectiv privind lucrurile, în ciuda
haosului social, că există o viață culturală activă,
de substanță, într-o emulație spirituală. Un cenaclu
literar bine închegat, lansări de cărți, spectacole de
calitate, expoziții, dezbateri, colocvii de filozofie,
festival anual de poezie etc. Casa de Cultură,
Biblioteca Ștefan Petică, Muzeul Theodor Cincu
sunt instituții cu un bun manageriat care oferă
activități elevate, cu substanţă culturală. Asta ca să
mă refer la instituțiile din administrația locală. Mai
avem însă și o nouă instituție care oferă tecucenilor
frumoase provocări culturale, Ateneu. Nu cunosc
alte localități de provincie care să ofere publicului
atâtea bucurii estetice. Un tânăr om de afaceri,
Eugen Doru Pelin, căruia îi așez cu toată prețuirea
și admirația numele în pagină, a înțeles că omul
nu este doar materie, ci și spirit. Concerte de cea
mai mare calitate susținute de mari artiști ai țării,
dezbateri culturale și alte activități comise în acest
minunat Ateneu, ne fac viața mult mai plăcută, ne
îmblânzesc firea. Acest om cultivat și sensibil scrie
o frumoasă pagină de istorie culturală tecuceană și
merită respectul nostru total.
G.N.: Pe un plan mai larg, scriitorul Vasile
Ghica și-a intitulat una dintre cărțile sale „Nasc și
la Tecuci oameni”. Evident, Tecuciul are o bogată
tradiție culturală. În context, vă rog să faceți o
paralelă între Tecuciul cultural de ieri și cel de
astăzi, despre oameni și fapte.
T.D.: Scriitorul Vasile Ghica este una
dintre personalităţile remarcabile ale culturii
tecucene. Cartea sa, Nasc şi la Tecuci oameni, este
un dicţionar cu o largă cuprindere care şterge
praful de pe memoria noastră vinovată de uitare.
Personalităţi şi persoane care au trecut prin viaţă
lăsând în urma lor fapte, de folos semenilor, sunt
aduse în atenţia noastră ca recunoştinţă de ceea ce
a fost şi ca exemplu demn de urmat. Dar, cine să le
urmeze? Ba, mai mult, Vasile Ghica este iniţiatorul
vestitului Festival Internaţional al Aforismului,
a pus Tecuciul pe harta culturală a lumii, cum m-am sens şi în multe altele, dovedind ce înseamnă să fie I
exprimat cu alt prilej. A intrat deja în tradiţie şi a omul potrivit la locul care i se potriveşte. N
ajuns, iată, la a şaptea ediţie ce va urma. Pentru trei G.N.: Domnule Dănăilă, dialogul nostru va T
zile, la început de toamnă, Tecuciul devine capitala fi consemnat în prestigioasa revistă a Bibliotecii E
noastră culturală. Ştefan Andronache, cărturar de Județene „V.A. Urechia”, Axis Libri. Știu că sunteți R
adevărată valoare, a răspândit toată viața cultura un constant cititor al publicației respective. V
în ambient, fiind un tezaur de informaţii culturale, Tocmai de aceea, vă rog să exprimați câteva
prof. dr. Daniel Mazilu și istoricul Daniel Bradea opinii în deplină cunoștință de cauză cu privire la
I
sunt cercetători pasionați care interpretează pe conținutul și forma revistei respective.
U
bază de documente și rescrie istoria locală. Sunt T.D.: Aş dori să exprim câteva gânduri nu doar
oameni de toată preţuirea. Bineînţeles, mai sunt despre prestigioasa revistă Axis Libri, ci despre ceea
oameni de cultură cu lăudabile preocupări dar eu ce se întâmplă în Biblioteca „V.A. Urechia”. Privită
nu fac acum un dicţionar ci, exprim câteva referiri, în întregul ei, biblioteca este o uzină de cultură.
desigur subiective. Largul evantai de activităţi ce oferă publicului
G.N.: Este tocmai potrivit să vă întreb, care atâtea satisfacţii spirituale într-o atmosferă atât
este starea de spirit în tagma scriitorilor/oamenilor de relaxată şi elevată sunt fapte care trag omul în
de cultură tecuceni? sus, îl ajută să se ridice nu deasupra lumii, ci în
T.D.: Ei, domnule Nazare!, grea întrebare, la el însuşi. M-aş bucura dacă autorităţile locale ar
care încerc totuşi un răspuns, tot subiectiv. Depinde avea înţelepciunea şi să sprijine financiar reluarea
de unghiul din care priveşti. În genere este benefică, târgului de carte anual. Iar revista Axis Libri, în
creatoare, relaxantă. Şi ar fi şi mai bună dacă nu acest context, are distincţie, are personalitate, are
ar exista orgolii, invidii, duşmănii scăpate de sub ceva de spus în cultura locală şi în cultură în genere
control, aş zice. Şi toate acestea sunt murdării ale şi o spune la modul estetic.
sufletului. Citim uneori cuvinte grele aşezate în G.N.: Vă mulțumesc pentru amabilitate și
pagini cu o plăcere aproape erotică, neglijând consistența răspunsurilor acordate!
efectele pe care le produc. Sunt fapte, atitudini pe T.D.: Şi eu vă mulţumesc, domnule Nazare,
care nu ai dreptul să le comiţi nici faţă de cel pe care vă admir pentru ce faceţi, pentru întreaga dv.
îl urăşti, cum spunea Monseniorul Vladimir Ghika. activitate didactică şi literară.
Nu îţi foloseşte la nimic să devii un depozit de
informaţii dacă nu ţi-ai îmbunătăţit firea, dacă nu ai
dobândit înţelepciunea. Dar, fiecare îşi scrie istoria
propriului său suflet şi cuget. Ei bine, e timpul să
arăt cu degetul întâi spre mine. Le cer iertare celor
cărora le-am produs supărări şi îi iert fără să mi-o
ceară, pe cei ce mi-au produs întristări; şi o fac
cu toată sinceritatea de care mai sunt în stare. În
genere, ambientul spiritual este pe plus.
G.N.: Care este atitudinea autorităților
politico-administrative și a instituțiilor de cultură
municipale cu privire la fenomenul cultural
tecucean?
T.D.: Atitudinea autorităţilor politico-
administrative, a instituţiilor de cultură municipale
în context cultural sunt favorabile, chiar
stimulatoare. Faptul că ele înţeleg necesităţile
spirituale ale comunităţii, susţin financiar o revistă
de cultură este de toată lauda. De apreciat este şi
aportul consilierului local pe probleme de cultură,
profesorul Radu Vladimir, care pledează în acest

iunie 2023 73
T
E
A
T
R
U
Compromisul artistic
necesar sau nu?

Teatrele cu finanțări de la bugetul statului trec printr-o adevărată

criză financiară, alimentată nu doar de pandemia de coronavirus și
războiul din Ucraina, cât de lipsa unei legislații în domeniu care să
ajute și să încurajeze managerii să caute surse de finanțare. Dintr-o
inerție greu de îndepărtat, mulți dintre cei care conduc aceste instituții
refuză să caute alternative și/sau să facă ceva concret pentru a încuraja
mecenatul, de aceea numărul premierelor s-a diminuat foarte mult,
iar ceea ce s-a scos la scenă se contabilizează încă ca fiind „restanțe” -
spectacole care ar fi trebuit să se lanseze în stagiunile 2020-2022. Și ca
lucrurile să fie rele până la final, multe dintre aceste premiere n-ar fi
trebuit să aibă loc niciodată (de o calitate îndoielnică, ca să mă exprim
eufemistic).
Comediile bulevardiere sunt bune, aduc public, aud foarte des
această afirmație în ultimul timp.
Merg să văd un astfel de spectacol când simt nevoia de o pauză
de la toată nebunia cotidiană, când vreau să mă deconectez și atât.
Dar ca să se întâmple deconectarea trebuie ca aceste spectacole să
fie de calitate, realizate după toate principiile după care se ghidează
un regizor bun sau foarte bun: distribuție aleasă cu grijă, scenografie

Nona Rapotan
profesoară, jurnalistă

74 Axis Libri
care să susțină vizual ideea și
să îmbrace textul în haine noi,
ilustrație sonoră care să nu intre
în contradicție cu textul și jocul
actorilor etc. Dar ce am văzut în
ultimii doi ani mă face să cred
că nu întâmplător sponsorii
și finanțatorii nu au intenția
de a investi în acte teatrale.
Mă gândesc acum la două
spectacole pe cât de diferite, pe
atât de proaste. Primul se joacă
la TNB, e drept că nu în Sala
Mare (nici nu cred că ar putea
umple vreodată acea sală la cât
de slab este). Girat de numele
unui regizor mare, cu state vechi,
care este și profesor universitar
la UNATC. Un spectacol cu
15 femei în distribuție, care ar fi trebuit să aducă
în fața spectatorilor 15 tipologii feminine diferite.
Din păcate, n-a fost să fie. Traducerea foarte
proastă îți zgârie urechile, pentru că replicile sunt
de o contemporaneitate nefirească, care intră în
contradicție cu trama, ceea ce duce în derizoriu
conflictul. Deși subiectul era fertil, acesta nu mai
ajunge la public, pentru că regia nu reușește să
anuleze niciun moment senzația de ridicol care
înrămează definitiv spectacolul în zona „n-ar fi
trebuit să existe niciodată”.
Al doilea spectacol se joacă la Teatrul Mic
și se bazează pe un text scris special de regizoare
pentru actorii trupei. O montare cinstită, lipsită
de pretenții, la care te duci cu așteptarea de
care pomeneam la început: mergi să vezi ceva
deconectant. Și, totuși, pentru mine rămâne tot în
zona „mai bine n-ar fi fost”. Îi urmăresc pe actorii
din distribuție, îmi place de fiecare în parte cum
joacă, au stiluri diferite și personalități complexe.
Mă așteptam să-i văd formând o trupă care să
ridice cota spectacolului. Dar ceva n-a mers. Chiar
dacă pe alocuri spectacolul este salvat de muzica
originală, scrisă de doi din actorii din distribuție,
el nu ajunge să intre în categoria „văzut, plăcut,
recomand”. Momentele muzicale îl trimit în zona
de musical, dar, din păcate, această dimensiune este
foarte puțin explorată; pe de altă parte, pentru un
musical de calitate nu sunt suficiente rimele (care
s-au auzit, nu zic nu), ci mai trebuie și sens. Cu alte
cuvinte, chiar dacă povestea în sine este cunoscută,
ne reprezintă, ne aparține, ea nu este a noastră. De
ce? Pentru că totul sună fals,
forțat, situațiile de joc nu sunt
nici în cheie parodică, dar nici
în cheie realistică, pur și simplu
te uiți și nu știi cum să abordezi
montarea, în ce loc să te așezi,
astfel încât să ajungi să faci parte
din puzzle. Regizoarea este și
autoarea textului și în ambele
ipostaze se află de mulți ani.
În ultimii ani scrie și scenarii
pentru serialele tv românești.
Ultima oară când am văzut un
spectacol pe un text scris de ea
a fost înainte de pandemie, un
text care a avut parte de mai
multe montări, un one-woman-
show care se joacă și astăzi cu
succes în diverse locuri din țară
și București. Între acel text și cel montat la Teatrul
Mic este o distanță uriașă, în favoarea celui mai
vechi, evident.
Ambele montări intră, din punctul meu de
vedere, la categoria „compromisuri artistice”; au
fost realizate cu scopul evident de a atrage publicul
în sală. Din punctul meu de vedere, se putea
apela la alte formule/forme de atragere. Rămân la
ideea că o șușă are valoarea ei intrinsecă, dar ca
să ajungi să vezi valoarea trebuie ca și regizorul
și echipa spectacolului să-și dorească să iasă din
zona confortului, să se întrebuințeze puțin, nu să
se bazeze exclusiv pe experiență și bunăvoința
spectatorilor. Un compromis artistic ori te salvează
din pana de idei și-ți asigură resursele financiare
pentru o perioadă de timp, ori te trimite în zona
nefrecventabililor. Din fericire, încă mai am
curiozitatea de a vedea, încă mai am răbdare și nu
merg la spectacol cu foarte multe prejudecăți sau
așteptări. Dar, din păcate, nu sunt foarte mulți cei
asemenea mie. Regizorii n-ar trebui să uite acest
aspect atunci când se hotărăsc să facă compromisuri
în numele unor cauze mai mult sau mai puțin
nobile.
PS: n-am dat numele spectacolelor și
regizorilor, se pot identifica relativ ușor, chiar și
peste ani. Am vrut ca spectacolele lor să aibă titlu
ilustrativ, nu să arăt cu degetul spre X sau Y. Puneți
în locul celor două montări oricare alte două sau
trei montări și veți vedea că rețetele insuccesului se
potrivesc.
iunie 2023 75
T
E
A
T
R
U
Cincizeci de ani de când am
fost în Paradis

„Am scris doar despre ce mi-am amintit. Nu m-am documentat,

nu am apelat la amintirile altora, am lăsat să se aștearnă pe hârtie
doar atât cât am mai putut ține minte, extrem de puține lucruri
față de tumultul acelei perioade, însă suficient pentru o carte care
să vorbească despre odiseea unui biet moldovean rătăcit în agitația
bucureșteană, dar hotărât să-i reziste, și, implicit, despre eforul de a
se defini al unei generații de actori.”, mărturisește, încă din primele
rânduri ale volumului Caleașca aurită, autorul - actorul, regizorul,

Tamara
Constantinescu
actriţă, critic de teatru

76 Axis Libri
profesorul, cercetătorul Mihai Mălaimare. Apărut
la Editura RAO, în anul 2021, volumul este readus
în atenția publicului, prin prezentarea lui și în
Facultăți de Teatru din țară, în fața unui public
de specialiști, viitorii actori și dascălii lor. Făcând
parte din categoria lucrărilor de memorialistică,
volumul pare mai degrabă o carte de aventuri, pe
care o citești cu sufletul la gură, urmărind traseul
eroului central, în cazul nostru însuși autorul,
sinusoida pragurilor, a încercărilor la care este
supus, suspendând clipele, amplificând stările
psihologice, prin abordări încărcate de un umor
savuros, ale celor mai reprezentative momente din
cei mai frumoși ani. Cinci ani formidabili, 1969 –
1973, ani ce definesc statutul de student!
Călătoria inițiatică a viitorului actor este
dimensionată în cinci capitole, corespunzând
fluidului emoțional al fiecărei etape din fiecare
an. Fărâmele de studenție sunt precedate de
universul liceanului conștiincios, neobosit în a
se pregăti pentru admiterea la Institutul de Artă
Teatrală și Cinematografică, apoi enigma deslușită
a examenului propriu-zis, creionat cu un filon
de nostalgie, duioșie și un tragic-comic asumat.
Încadrând episoadele într-un context istoric,
autorul rememorează totodată și exponențiale
Mihai Mălaimare
evenimente socio-politice sau culturale, ale acelor
vremi, dar și parfumul „Micului Paris”, un București românesc, personalități în care tinerii de atunci,
peste care nu trecuse încă un cutremur devastator și ca în poveste, s-au preschimbat, dar și omagiul
nici demolările, ghidate de mărețele idei ceaușiste, uriașilor dascăli, înzestrați cu har, pe care învățăceii
de „reconstrucție” a vechiului oraș. Dincolo i-au avut. Moni Ghelerter, Zoe Anghel Stanca, Geta
de unghiul de abordare, cu un umor suculent, Angheluță, la actorie, practică scenică, alături de cei
paginile prezintă terenul fertil în care au fost sădiți de la teoretice, dar și cei de la mișcare, acrobație,
germenii unei generații de mari actori, de la a căror balet, scrimă, călărie, vorbire sau dicție, ilustrați ca
absolvire au curs 50 de ani: Olga Delia Mateescu, imenși profesioniști, adevărați apostoli ce-și căutau
Ioana Crăciunescu, Cezara Dafinescu, Elena Albu, cu disperare ucenici. „Ileana Berlogea, o femeie de
Julieta Szony, Mihai Dinvale, Nicolae Călugărița, o frumusețe rară, parcă era menită să fie divă de
Geo Costiniu, Ion Anestin, Florin Mircea, Dan film, preda Istoria Teatrului Universal ca și cum ar
Aciobăniței și alții, încă mulți, repere ale scenelor fi rostit monologurile marilor roluri feminine din
pe care le-au atins. „Am fost cândva, o generație Shakespeare, Sir Toby (Ion Toboșaru) izbutea să
adevărată, o gașcă nebună, un fel de Legiune străină transforme estetica într-o șuetă nebună, Brădățeanu
care, chiar dacă nu o spunea foarte răspicat, avea în purta imaginea teatrului românesc ca pe o comoară
cap ideea că ar putea schimba, dacă nu lumea, măcar tocmai descoperită în pământ, iar doamna Cucu
teatrul românesc. Am fost o generație pregătită, cu îmbina erudiția cu gingășia unei mame grijulii.”
adevărat pregătită, ambițioasă și bătăioasă. Am fi Secvențele comice, care nu o dată stârnesc
putut mai mult? Am fi putut mai bine? Dumnezeu hohote de râs, cele de la cursuri contopite cu farsele
știe, dar atât cât am putut, am făcut!” inocente din cămin, culminează cu cele din Sala
Volumul devine astfel un omagiu adus Studioului Casandra, athanorul creațiilor ce vor
personalităților din lumea teatrului și a filmului urma. „Casandra a fost antecamera vieții noastre

iunie 2023 77
 scenice din teatrele în care am funcționat, multe
dintre lucrurile pe care le-am întâlnit acolo își
aveau corespondentul în viața noastră de la studio,
era atât de plin de emoție fiecare minut [...] încât
întreaga studenție poate fi redusă la cele câteva luni
de stat la Casandra, precum niște actori angajați în
dezvoltarea unor proiecte teatrale speciale. În felul
său, Casandra nu are egal, pentru că nimic din viața
noastră nu a mai putut fi atât de emoționant și de
plin de energie, precum timpul petrecut acolo!”
Reprezentată ca fiind de o simplitate
dezarmantă, sau profund sofisticată, viața de student
la teatru, în acei ani, aglutinează autentice pagini
Mihai Mălaimare în Fior d’amor în Bucureşci
78 Axis Libri
de istorie a teatrului românesc, de istorie a școlii
românești de teatru și a Studioului său. Odiseea
tânărului, care a intrat pe ultimul loc în Institut,
se încheie cu locul de șef de promoție, precum a
absolvit, și repartiția pe prima scenă a țării, la
Teatrul Național din București. Actorul, profesorul
și cercetătorul Mihai Mălaimare, în postura de
scriitor memorialist, stăpânește cu har condeiul,
construind fraze expresive, plămadă a celor mai
potrivite cuvinte, fluidul mesajului curgând în ritm
alert. O carte pe placul tuturor, revelând tărâmul
Paradisiac al artei teatrului și al celor mai frumoși
ani!
Restituiri

„Ţapul Ispăşitor“
„Le Bouc Émissaire“
„The Scapegoat“

În Levitic – a treia carte a Vechiului Testament – sunt statuate

formele legăturii poporului cu Atotputernicul. Îndrumările sunt date lui
Moise de glasul lui Dumnezeu în cortul întrunirii şi au ca scop crearea
cadrului de răscumpărare a păcatului săvârşit de om: „Şi Dumnezeu
chemă pre Moisi, şi vorbi cătră dânsul din cortul întrunirii zicând:
Vorbeşte fiilor lui Israel, şi zi‑le lor: Când careva din voi va aduce dar
de vite Domnului, să aducă darul său din cireadă sau din turmă”. Există
jertfe pentru ispăşirea greşelilor individuale şi a greşelilor colective,
jertfe de mâncare şi de mulţumire. Se cere ca animalele jertfite – bou,
viţel, taur, ţap, berbece, capră, păsări – să întrunească anume calităţi de
vârstă şi de sănătate şi sunt făcute precizări asupra ritualului.
Ziua Ispăşirii – una din marile sărbători religioase ale poporului
evreu – implică elemente aparte de jertfire prin care se întreţine relaţia
credinţei cu Dumnezeu. Primul arhiereu Aaron, fratele lui Moise,
îmbrăcat în veşminte sfinţite, aducea un viţel, ca jertfă de ispăşire pentru
el şi casa lui, apoi mâna doi ţapi la uşa cortului întrunirii. Dintre aceştia
se alegea, prin sorţi, unul pentru Dumnezeu şi altul pentru Azazel –
divinitate demonică a deşertului, sau înger răzvrătit: „Şi Aaron să arunce
pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Dumnezeu şi celălalt sorţ pentru ţapul
de trimis. Şi Aaron să aducă ţapul, pe care a căzut sorţul Domnului, şi să‑l
pregătească ca sacrificiu pentru păcat. Şi ţapul pre care a căzut sorţul, ca
să fie ţapul de trimis, să se pună viu înaintea lui Dumnezeu, spre a face
espiare printr‑însul, şi spre a‑l trimite ca ţapul de trimis în pustiu”.
Înainte de gonirea ţapului în deşert, arhiereului îi revine sarcina
Theodor Parapiru unui gest simbolic de mare importanţă, ca semnificaţie: „Aaron să‑şi
profesor, scriitor pună amândouă mânile pe capul ţapului celui viu, şi să mărturisească
peste el toate fărădeligile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege
cu cari au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să‑l izgonească în
pustie, printr‑un om care va avea însărcinarea aceasta.” Scopul acţiunii
este enunţat clar: „Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădeligile lor
într‑un pământ pustiit; în pustie să‑i dea drumul.”
Expresia „Ţapul Ispăşitor”/„a găsi (un) ţap ispăşitor” se
foloseşte frecvent pentru a desemna o persoană, căreia i se atribuie
învinuiri reale sau imaginare şi care suportă consecinţe triste,
absolvindu‑i astfel pe alţii, mai mult sau mai puţin implicaţi în
situaţiile incriminate.

iunie 2023 79
 Restituiri
Convergențe spirituale.
Eseu despre o posibilă sintaxă
a sacrului
Editura MLNR, București, 2020

În cunoscuta sa lucrare, „Sacrul și profanul”, Mircea Eliade

spunea: „Ca să trăiești în Lume, trebuie mai întâi s-o întemeiezi și nicio
lume nu se poate naște în haosul spațiului profan, care este omogen
și relativ.” O întrebare ce se ridică ar fi: La ce anume se referă această
întemeiere a Lumii, de vreme ce ea există deja și a fost întemeiată,
conform miturilor creației, într-un trecut ce pare să fie undeva,
înainte de orice început calculabil sau măcar bănuibil al timpului? Ei
bine, întemeierea respectivă se referă la transformarea spațiului din
nelocuibil în locuibil, iar această metamorfoză nu se rezumă doar la
o simplă adaptare a reliefului la nevoile omului, prin lucrări exclusiv
inginerești. Nu vorbim aici doar despre a executa niște lucrări de
defrișare, terasament, ridicare de împrejmuiri, adăposturi etc. Un
astfel de nivel este propriu multor ființe vii, nu numai omului, evident,
în directă relație cu posibilitățile fizice și cognitive ale fiecărei specii
în parte, dar și cu nevoile ei specifice. Toate ființele vii au nevoie de
a se integra într-un spațiu concret. Exemple din lumea animalelor, în
acest sens, sunt: cuibul de păsări, stupul, mușuroiul etc. Construirea
lor implică metode ce pot fi catalogate drept inginerești sau măcar
cvasi inginerești. Ridicarea adăposturilor este în strânsă legătură cu
perceperea perimetrului de securitate. Celălalt aspect al „întemeierii”
Lumii și care face obiectul acestei lucrări ține de dorința omului de a
integra spațiul locuit nu numai în contextul geografic aparent, ci și în
ceea ce există, se manifestă, dar nu se vede. Am denumit prin aceasta
Universul Sacru.
Preistoria l-a surprins pe om contemplând lumea din jurul său Bogdan Boeru
scriitor
și punându-și întrebări, tocmai în virtutea dorinței sale de a-și defini
locul în spațiul ce-l înconjura și de a-și găsi acel perimetru concret care
să îi ofere protecție nu numai împotriva a ceea ce se vede sau se simte
(frig, ploaie, erupții vulcanice, animale de pradă etc.) dar și împotriva
a ceea ce nu se vede. Pentru omul arhaic, pericolul nu constă doar în
lava ce erupe din vulcan, sau în fulgerul care brăzdează cerul, sau în
colții și în ghearele fiarei din pădure. Dincolo de toate acestea, omul
primitiv bănuiește o forță, o voință invizibilă care guvernează vulcanul,
făcându-l să erupă, care guvernează „faptele” ce se întâmplă la nivelul
cerului (fulgere, ploaie, grindină etc), care guvernează comportamentul

80 Axis Libri
animalelor din sălbăticie, cu tot ce presupune acest
aspect: ferocitate, comportament de haită sau
turmă, migrări sezoniere ș.a. Prin urmare, vizibilul
este perceput ca fiind manifestarea invizibilului.
Odată împământenită această idee, pasul logic
următor este acela de a considera Lumea însăși,
ca realitate palpabilă, de netăgăduit, drept rodul și
manifestarea unei voințe superioare, a unei forțe
creatoare, invizibile. Dar lumea nu este, pentru omul
arhaic, doar o sursă de pericole. Este deopotrivă un
univers al oportunităților, prin urmare, definirea
locului său în acest univers tangibil cu proiecție în
intangibil presupune depunerea unui firesc efort
în vederea potențării oportunităților și totodată
pentru o diminuare a pericolelor. Cum se poate
realiza acest lucru? Evident, prin încercarea de a
găsi o comunicare cu acea voință invizibilă. Primul
pas este definirea locului unde respectiva voință se
poate manifesta, iar dorința omului de a comunica
cu ea se traduce prin nevoia sa de a se situa în
interiorul sau în proximitatea spațiului concret în
care ea își afirmă prezența. Această prezență ține de
o realitate de un cu totul alt ordin, acel ganz andere
(„cu totul altceva”) al lui Rudolf Otto, o realitate dorința omului pătruns de sentimentul religios de a
transcendentă, ce implică o experiență diferită și de comunica cu transcendentul. Este, dacă vreți, ceea
o altă natură decât cea care se adresează simțurilor, ce îl îndreptățea pe Schopenhauer să postuleze că
anume experiența religioasă. „Temelia pe care se sprijină toate cunoștințele și
Simpla existență a unei trăiri pur religioase, științele noastre este inexplicabilul.”
care să nu se adreseze nici raționalului și nici Primele sisteme de reprezentare prin care
palpabilului, ci tocmai acelui palier al iraționalului oamenii au încercat să înțeleagă lumea din jurul
acceptat ca atare, fără nevoie de a fi demonstrat, lor și să-și definească propriul rol în cadrul acestei
nu ar fi putut exista în afara nevoii de a defini un lumi au fost, așadar, de natură (proto)religioasă.
spațiu concret, personal și personalizat. Cum Sentimentul religios este rezultatul acțiunii
spuneam anterior, această necesitate este comună factorilor: social, economic, climatic și geografic
multor ființe vii. Ceea ce îl deosebește pe om asupra oamenilor, iar sistemul de credințe și mituri
de celelalte organisme este, din acest punct de pe care omul și l-a creat pe de o parte cu scopul
vedere, tocmai personalizarea acestui spațiu prin de a-și asigura traiul propriu și perpetuarea speciei
proiectarea universului tangibil într-un dublu al dincolo de acțiunile fizice întreprinse pentru
său transcendent, care îl generează pe primul și aceasta (reproducerea, practicarea vânătorii, a
din care se manifestă acea voință invizibilă care agriculturii etc.), iar pe de altă parte, cum am arătat
guvernează vizibilul. Observația că dintr-o sămânță mai sus, în vederea înțelegerii rolului pe care îl joacă
plantată în pământ crește o plantă de dimensiuni în contextul mai larg al naturii înconjurătoare,
evident mult mai mari decât ale seminței inițiale acest sistem, deci, poate fi dedus prin intermediul
îl conduce pe omul arhaic la concluzia că o forță creațiilor artistice ale epocii, deoarece, referindu-ne
invizibilă (deci exterioară și superioară lumii la pre- și protoistorie, arta servește, în bună măsură,
vizibile), un „ceva” inexplicabil face acest lucru necesităților de ordin religios.
posibil. Beneficiile cultivării acelei plante îl fac pe Instinctul gregar, izvorât, pe de o parte, din
primitiv să își dorească împrietenirea cu forțele rațiuni particulare ce vizează asigurarea propriului
respective, în vederea colaborării, cu scopul de trai, iar pe de altă parte din motive ce țin mai mult
a crește cât mai multe plante. Este o explicație de condițiile geografice și climatice, a avut un
menită să reducă la nivelul nevoilor primare rol însemnat în apariția, practicarea și difuzarea

iunie 2023 81
 Restituiri
credințelor religioase. În acest context, sacrul, acea
realitate de dincolo de realitatea imediată, acel
spațiu din care se manifestă forțele ce guvernează
universul vizibil, acesta din urmă fiind oglindirea
celuilalt, se lasă întrevăzut prin hierofanii. Aceste
relevări ale sacrului capătă consistență odată
împământenite în memoria colectivității. De aceea
cred că este adevărată afirmația conform căreia
sacrul sau expresia lui nu poate fi disociată de ideea
de colectivitate. O idee religioasă, pentru a rezista
în fața timpului, trebuie să fie îmbrățișată de mai
multe persoane. Aceasta nu exclude posibilitatea
existenței unor credințe ori practici religioase cu
caracter particular sau specifice doar pentru un
anumit grup restrâns din respectiva comunitate.
Sunt de părere că asemenea manifestări erau totuși
racordate liniilor generale ale religiei tribului,
deoarece o practică cu caracter particular, ca să nu
fie respinsă, cu tot cu practicant, de către majoritate,
trebuie măcar să nu contravină religiei acceptate de
marea masă de oameni, dacă nu chiar să ajute la
punerea în practică a anumitor credințe religioase
ale colectivității, să răspundă nevoii de stratificare
socială ori să diferențieze grupuri specifice în
cadrul colectivității, pe criterii de ocupație sau sex.
A se vedea, în acest sens, existența unor practici
specifice castelor sau unele ritualuri executate ca să
asigure succesul la vânătoare, ca să garanteze ori să
sporească fertilitatea etc.
Gesturile și formulele menite să înlesnească
dialogul cu transcendentul sunt părți componente
ale ritualului religios, împreună cu actanții săi.
Aceștia sunt: inițiații, respectiv cei care cunosc
și folosesc aceste elemente de comunicare cu
divinitatea, și masa de profani asupra cărora
se răsfrânge rezultatul dialogului. Uneori,
colectivitatea în ansamblul ei sau doar anumiți
indivizi participă la dialog, dar aproape întotdeauna
există unul sau mai mulți „dirijori” ai corului
colectiv, „dirijori” care au rolul de a se asigura că
masa de oameni interpretează corect partitura, în
așa fel încât divinitatea să o înțeleagă și să răspundă
corespunzător. În această lumină, ritualul devine
acea rețetă a comunicării. Iar rețeta, pentru a
produce efectul așteptat, trebuie să fi fost anterior
„emisă” de acea forță transcendentă, cândva, „la
începutul timpului”, apoi să se fi manifestat prin
semne specifice, care să fi fost corect interpretate
și, în cele din urmă, corect transmise și imitate.
Gestul ritualic este unul repetitiv. Aici mă întorc la
afirmația lui Eliade și adaug faptul că, în dorința sa
82 Axis Libri
de a transforma spațiul din nelocuibil în locuibil
și de a face acest lucru mai ales la un nivel care
transcende realitatea imediată, omul arhaic
reiterează prin ritual gesturi care au fost făcute
înainte, de zei, atunci când și-au transformat
propria lor lume, din nelocuibilă (pentru zei) în
locuibilă (de către zei). Aceasta deoarece „omul
arhaic nu cunoaște acte care n-au fost îndeplinite
și trăite anterior de un altul, un altul care nu era
om. Ceea ce face a mai fost făcut. Viața sa este
repetarea neîntreruptă a unor gesturi inaugurate
de alții.” Omul, zidindu-și propria lume pentru a
o adapta nevoilor sale spirituale, nu face altceva
decât să imite actul creației săvârșit de divinitate,
înțeleasă drept acea voință transcendentală. Dacă
am scoate din ecuație palierul sacru al construcției
propriului univers de către omul arhaic, atunci
o grotă ar fi doar un adăpost impersonal, nu un
potențial cămin sau loc de cult, iar o casă oarecare,
ridicată din cine știe ce material, ar fi de asemenea
un adăpost impersonal, dar niciodată un cămin
sau, la fel ca în cazul peșterii, un potențial loc de
cult. Transformarea unei case, dintr-un spațiu
în care omul doar se află, prin aceasta înțelegând
că îi răspunde doar unor nevoi primare, comune
oricărui animal care își caută sau își întocmește
un adăpost, într-un cămin, adică un loc în stare
să i se adreseze și la nivel spiritual, cade în sarcina
ritualului (de consacrare, de regenerare etc.), iar
ritualul reiterează, prin gesturi și formule, faptele
pe care divinitatea le-a făcut în momentul când a
creat Lumea. Ritualul presupune traducerea într-
un limbaj accesibil omului a semnelor prin care
s-a manifestat sacrul, iar în sens invers, traducerea
în limbaj sacru a dorințelor oamenilor. „Gestul nu
capătă sens, realitate, decât în măsura exclusivă în
care reia o acțiune primordială.”
Pentru o înțelegere a sintaxei sacrului (…)
cred că este oportună trecerea în revistă a liniilor
directoare ce străbat miturile creației. În acest fel, se
poate înțelege modul prin care actul divin creator
este tradus în gesturi ritualice accesibile omului.
Un scenariu larg răspândit este cel din Enuma
elish, amplul mit cosmogonic al Mesopotamiei.
Aici, avem de-a face cu o creație în două etape: o
primă etapă presupune existența unui haos acvatic,
din care se separă Tiamat (principiul feminin,
manifestare a apelor sărate dintru început, prin
urmare echivalent oceanului) și Apsu (principiul
masculin, al apelor dulci); și o a doua etapă, care
implică un conflict între generațiile de zei, conflict
în urma căruia, prin dezmembrarea haosului,
Marduk creează Universul așezându-i elementele
constitutive în așa fel încât să aibă coerența și rostul
care îi sunt cunoscute și omului. De remarcat aici
sunt: existența unui haos, a unei netocmiri acvatice
inițiale și apariția unui zeu care ordonează cosmosul
în urma unei lupte cu o generație anterioară de
divinități, cea care se individualizează, din proprie
voință, din haosul primordial. De remarcat că între
cele două generații se mai află una, al cărei rol pare
a fi doar acela de a pregăti venirea Ordonatorului
Universului! Un accent important cade, cred, pe
faptul că realizarea ordinii se face nu numai prin
gestul creator („plăsmuirea de lucruri frumoase”,
„tragerea hotarului”, „făurirea sălașelor cerești”
etc.), ci și prin numirea lor, adică prin alăturarea
unui nume pentru fiecare obiect creat sau ordonat,
ceea ce presupune categorisirea lucrurilor. Așa cum
se spune încă de la începutul epopeii, ceea ce lipsea
cerului și pământului ca să existe era un nume,
dincolo de simpla existență a haosului inform.
Atârnarea unei etichete cu un nume de fiecare
element al Universului apropie mitul mesopotamian
de Geneza biblică, unde Verbul creator, înțeles
ca Voință manifestată, extrage dintr-un haos (de
asemenea acvatic, sau în orice caz cu valențe
acvatice) toate cele necesare ordonării Universului,
începând cu lumina. Și o face prin numire: „Să
fie lumină!” Prin apariția luminii, așa cum este
ea cunoscută și oamenilor, se poate deduce că ea,
înainte să fie creată ca atare, a fost mai întâi imaginată
de Dumnezeu și apoi, prin intermediul Verbului
creator, a fost transpusă, din starea de proiecție
mentală în realitate. Deși Genezei biblice îi lipsește
elementul luptei între generațiile de zei, din simplul
motiv că monoteismul exclude existența mai multor
divinități, concentrând atributele tuturor zeilor
într-o singură entitate, e de presupus că atât Facerea,
cât și Enuma elish au o sursă comună. Această sursă
este de căutat probabil în Sumer, unde, pe o tăbliță
ce conține numele zeilor sumerieni, numelui zeiței
Nammu îi corespunde pictograma care desemnează
Oceanul primordial (haosul acvatic), din care iau
naștere cerul (întruchipat de zeul An) și pământul
(întruchipat de zeița Ki), de unde și numele prin
care sumerienii desemnau Universul: An-Ki (Cerul
– Pământul).
Despărțirea haosului primordial în două se
regăsește și în Enuma elish, după cum s-a văzut.
Conflictul apare abia după această separare, care
conține deopotrivă cosmogonia și teogonia.
Textul biblic a reținut doar ideea „ruperii” în
două a haosului, propunând dualității cer-pământ
pe cea formată din lumină și întuneric. Lupta lui
Marduk cu Tiamat apropie mitul mesopotamian de
versiunile mai târzii ale Greciei. Există însă și aici
diferențe. Înainte de a le numi, e bine de reținut
că și în versiunile grecești, momentul anterior
creației cosmosului surprinde existența unui haos
primordial din care se separă pământul și Eros
(înțeles ca principiu, a nu se confunda cu fiul
Afroditei), apoi Gaia (pământul) creează o entitate
egală sieși, anume cerul (Ouranos). Totodată,
ca o paralelă cu mitul biblic al Genezei, apare
întunericul care generează lumina („Din Chaos se-
ntrupă Erebos și Noaptea, neagră întruchipare. / Ci
Noaptea odrăsli la rându-i Eterul și Lumina zilei.”).
Haosul pare că se divide din interior, din voință
proprie, atât în mitul grecesc, cât și în cel sumerian,
apoi în cel mesopotamian, spre deosebire de
mitul biblic, unde voința este exterioară haosului,
deoarece „Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra
apelor”, acționând asupra lor pentru a realiza
diviziunea inițială. Pentru subiectul de față este de
reținut însă existența haosului anterior creației, ca o
coordonată comună tuturor miturilor.
Revenind la diferențele dintre conflictul
mesopotamian și cel grec, trebuie spus că lupta lui
Cronos cu Ouranos are ca rezultat separarea fizică
a cerului de pământ, acțiune cu adevărat necesară
în condițiile în care, anterior acesteia, cele două
entități trăiseră în împreunare, iar din împreunarea
lor nu rezultase un univers ordonat, a se înțelege
de aici o generație de zei cu atribute atât de bine
definite, încât să se pună ordine în Univers prin
prezența lor, ci un surogat de univers și o generație
divină (Ouranizii) mai degrabă monstruoasă, pe
care Mircea Eliade o apropie epocilor primordiale.
Aceste epoci primordiale pot fi interpretate ca un
fel de zori ai Genezei, o perioadă în care ieșirea din
haos este încă timidă, în care rezistența haosului
este foarte puternică. Perechii grecești Ouranos
– Gaia îi corespunde perechea sumeriană An-Ki.
Deși nu prin funcțiune, ci doar prin corespondență
de generație, perechea Apsu-Tiamat din Enuma
elish poate fi localizată mitic în aceiași zori timizi
ai cosmogoniei ca și celelalte două. Ouranizii, la fel
ca generația anterioară lui Marduk, nu au funcțiuni
clar definite.
În Enuma elish, războiul dintre zeul creator
și reprezentarea haosului are ca finalitate geneza
și ordonarea cosmosului, inclusiv prin alocarea
iunie 2023 83
 Restituiri
fiecărui zeu a câte unui aspect sau altul al vieții
universale (lui Nanna i-a dat în stăpânire noaptea,
lui Shamash socoteala zilelor etc). În cosmogonia
greacă, stoparea procreării în van (Ouranos își
ascundea fiii în pântecul Gaiei) îmbracă haina
unui soi de lovitură de palat, menită să înlocuiască
un conducător cu un altul. Învingătorul Cronos
împrumută apucăturile părintelui său detronat
și chiar le duce mai departe, nelimitându-se la
a-și ascunde odraslele în pântecul pământului, ci
le înghite el însuși. Lui îi corespunde, în Enuma
elish, zeul Éa, care se revoltă împotriva generației
anterioare de zei, dar fără să manifeste aceeași
„foame” neprietenoasă îndreptată împotriva
odraslelor divine. Abia generația următoare, care
își găsește în Zeus corespondentul deopotrivă
războinic și civilizator al lui Marduk, va fi cea care
va desăvârși creația. În ciuda diferențelor, (războiul
lui Zeus se poartă împotriva tatălui și a fraților
acestuia, titanii, în vreme ce lupta lui Marduk este
împotriva bunicii, scoțându-și cumva părinții,
perechea Éa – Damkina, din ecuația celei de a
doua „zămisliri” a Universului) trebuie avute în
vedere două aspecte: 1) atât Zeus, cât și Marduk
sunt a treia generație de zei și 2) atât Zeus, cât și
Marduk, prin dubla lor calitate (de zeu învingător
în lupta contra forțelor haosului și de zeu creator și
civilizator) devin, prin intermediul mitului, actori
pe scena politică a Universului creat de ei, anume
în lumea oamenilor. (…)
Cosmogonii egiptene structurate coerent,
asemenea celei mesopotamiene din Enuma elish
nu s-au păstrat. Dar miturile despre facerea lumii,
așa cum a fost ea imaginată de vechii egipteni,
pot fi reconstituite, măcar în parte, din Textele
piramidelor, Cartea morților și Cartea dragonului
Apophis. Avem de-a face cu același haos inițial
acvatic, din care răsare insula și/sau lotusul ce
conține oul primordial, din care răsare Zeul Soare
Ra. Cosmogonia egipteană include și teogonia
Soarelui. Primatul luminii apropie versiunea
egipteană de mitul biblic. Alte versiuni ale legendei
vorbesc despre diferite aparențe zoomorfe sub care
este prezentat Soarele, în ipostaza sa de creator
al lumii. Există aici două aspecte interesante ale
cosmogoniei egiptene. Pe de o parte, avem de-a
face cu variante în care principiul feminin este
cel care zămislește pruncul-Soare fără vreun
aport al elementului masculin, dar și cu variante
în care rolurile sunt inversate, masculinul fiind
cel zămislitor, fără participarea femininului.
84 Axis Libri
Pe de altă parte, cel puțin în varianta în care
principiul masculin creează fără implicarea celui
feminin, există două legende care, deși împart
aceeași rădăcină, diverg esențial de la un moment
dat. În versiunea cosmogonică de la Heliopolis,
autocrearea zeului implică un act de onanie sacră,
finalizat prin înghițirea propriei sperme și apoi
scuiparea noii generații de zei. Prin contrast, în
viziunea legendei de la Memfis, actul autocreator
se realizează „cu inima și cu limba” zeului, adică
pe calea exprimării gândirii sale, fiind vorba aici
despre acel Verb creator de regăsit, spre exemplu,
în Geneza biblică. (…)
Un alt scenariu presupune de asemenea
existența unui haos acvatic, în care zeul creator se
scufundă și din care aduce la suprafață pământul.
Și aici există variante. Pe de o parte, India ariană
îl cunoaște pe Prajāpati, care plutește deasupra
Apelor primordiale (a se vedea felul cum „Duhul
lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor” în
Geneza biblică!), vede o frunză de lotus (a se
vedea corespondența egipteană!) și, transformat
în mistreț, plonjează în haosul acvatic pentru a
ridica de acolo pământul. Aceasta înseamnă că zeul
creator nu numai că are voința de a scoate ordinea
din haos, dar, în plus, este și cel care acționează
pentru a-și duce planul la îndeplinire. Pe de altă
parte, scoaterea uscatului din haosul acvatic
implică doi actori: zeul creator și antagonistul său,
iar acesta din urmă poate lua formă ornitomorfă
sau antropomorfă.
La rândul ei, această variantă este cunoscută
în două aspecte: 1) la porunca Zeului creator,
pasărea se scufundă și aduce mâl sau nisip din
care primul construiește lumea și 2) adversarul
lui Dumnezeu efectuează scufundarea, la porunca
acestuia, dar, ca orice trickster care se respectă,
încearcă mai întâi să își creeze un univers doar
pentru el și abia când constată că îi lipsește acel
„ceva” în stare să dea viață cosmosului, un „ceva”
care îi este propriu doar Zeului creator, consimte
să aducă la suprafață îndeajuns material încât
primul să poată zămisli lumea. Alteori, el este
constrâns. În alte variante ale mitului, el aduce
materialul respectiv și îl pune la îndemâna celuilalt
din pură întâmplare, adică într-un fel independent
de voința lui, dar fără prezența constrângerii. Acel
ceva apare, de exemplu, bine reliefat în legendele
populare românești care, urmând tiparul de mai
sus, conțin un amănunt semnificativ: Dumnezeu
îi poruncește diavolului: „Bagă-te în mare și ia
pământ în numele meu!” Aici este important
numele în care se ia pământul de pe fundul apei.
Numele lui Dumnezeu este însuși Verbul creator și
își va găsi oglindire în ritualul practicat de oameni
pentru a consacra ceva „în numele divinității”,
ritual menit să transforme, așa cum spuneam
mai sus, simplul adăpost în cămin. Așa cum
prezența numelui lui Dumnezeu face diferența,
în universul transcendent, dintre eșec și reușită
în tentativa de a zămisli cosmosul, la fel, același
nume al lui Dumnezeu, aceeași invocare a sacrului
face diferența, în universul palpabil al oamenilor,
dintre a ridica niște pereți impersonali și a zidi un
cămin, un leagăn al vieții, un microcosmos. (…)
Dincolo de variante, dincolo de actorii lor,
dincolo de scopurile miturilor de geneză, cred că
este important să extragem din această expunere
permanența unui amănunt: la începuturi, a fost un
haos acvatic. Mă întorc la afirmația lui Eliade, de
la care am plecat în debutul acestui capitol și vreau
să atrag atenția asupra omogenității și relativității
haosului profan. Că apa, ca element al realității,
era cea mai bună alegere pentru a reprezenta
simbolic omogenitatea și relativitatea amintite, nu
e de mirare. Pe lângă proprietățile evidente, pentru
omul arhaic ea reprezintă și un mediu potențial
ostil, nu întru totul inaccesibil, dar cu siguranță
antagonic celui terestru, care susține viața omului.
Antagonismul este văzut drept eterna luptă ce
se dă între apă și uscat, luptă întruchipată de
valuri și de maree. Dar insist asupra faptului
că, dincolo de alterări regionale firești, ceea ce
traversează cosmogoniile de pretutindeni este
acea idee constantă, conform căreia la început a
fost un haos acvatic sau cvasi acvatic și fac lucrul
acesta pentru că această constantă sugerează că
spiritul omului arhaic, spiritul omului însetat de
sacru a reținut, conștient sau nu, faptul că haosul
conține în el ordinea în stare latentă. Haosul este
matricea ordinii. Astfel stând lucrurile, haosul
însuși trebuie reconsiderat mai curând în termeni
de „metaordine”. Aceasta rezistă la schimbare.
Extragerea ordinii din metaordine este analogă
unei nașteri. Uneori, „nașterea” este grea, violentă,
alteori doar necesită multă muncă, necesită
intervenția Voinței creatoare, a Verbului, însă ceea
ce contează este rezultatul. Din acest punct de
vedere, „nașterea” universului uman (cosmizarea
spațiului locuit) îl pune pe om în situația de a
reitera actul zămislitor, de a-l coborî de la înălțimea
„lumii” transcendente la scara sa minusculă, prin
ritualul de întemeiere. Sacrificiul de întemeiere nu
are doar rolul de ofrandă sau protector. Sângele
victimei amintește de sângele vărsat de învinșii
zeului civilizator, astfel omul asumându-și rolul
de „oglindă” muritoare a învingătorului, ceea ce
îl îndreptățește să reclame spațiul sacralizat prin
antropomorfizare ca fiind dublul universului
ordonat de zei. Și el reclamă acest spațiu în numele
zeului civilizator și în virtutea corespondenței
proporționale dintre gestul divin creator și gestul
său. (…)
Divinitatea fiind cea care aduce ordinea
din starea ei de potențialitate în cea de realitate
vizibilă, devine evident că ritualul practicat de om
în contextul „întemeierii” propriei sale Lumi nu
vrea decât să repete extragerea cosmosului ordonat
din abisul care îl conținea. Zeul creator nu numai
că aduce universul în sfera tangibilului, dar, în plus,
este și cel care ordonează lucrurile, le pune pe fiecare
la locul lui bine stabilit și dacă un obiect anume
nu ar fi acolo unde a fost pus încă din vremurile
mitice, asta ar echivala cu un sfârșit de lume, cu
un regres la stadiul de haos. De aceea, pe lângă
nevoia de metafizică, în sens schopenhauerian, pe
lângă gregarismul generator de protecție, pe lângă
dorința de a se găsi mereu sub oblăduirea fizică
sau metafizică a unui „ceva” apotropaic, ceea ce
răspunde necesității omului arhaic de a se situa
în apropierea sau în interiorul spațiului sacru este
și nevoia de a ordona lucrurile, de a le clasifica.
Dacă mediul acvatic are proprietatea de a înfățișa
privirii o stare aparent netocmită, diluată, informă,
clasificarea devine sinonimă lucrului „clar ca
lumina zilei”. Așa cum spunea Claude Lévi-Strauss,
„Orice clasificare este superioară haosului, și chiar
și o clasificare la nivelul proprietăților sensibile este
o etapă către o ordine rațională.”
Dar dacă haosul a fost „locul de joacă” al
zeilor, din care aceștia au extras cosmosul, atunci
universul omului conține, ca o memorie a materiei,
ceva din matricea din care a fost scos. După cum
am văzut, omului nu îi rămâne decât să repete
gestul divin și să-l proiecteze asupra propriului său
univers, pentru a extrage din noianul de profan ce
este sau ce poate fi sacru.
iunie 2023 85
 Restituiri

Ruxandra Suțu
domnița uitată de vremi (I)

Printre toate atracţiile sale, fascinantul oraş turistic de la

poalele Tâmpei găzduieşte, pe lângă multe alte lăcaşuri de cult
aparţinând diverselor confesiuni, trei biserici ortodoxe ce poartă
hramul PreaSfintei Treimi, toate fiind monumente istorice datând
din secolele XVIII-XIX: biserica „Sfânta Treime - Cetate” (1787),
biserica „Sfânta Treime” de la Dârste - construită între anii 1783-1796
şi biserica „Sfânta Treime” din Şchei - Tocile (1824-1831). Considerăm
existenţa acestor trei vechi biserici având Trinitatea ca ocrotitor drept
una providenţială şi deloc întâmplătoare, cifra trei având un puternic
simbolism în aproape toate religiile lumii. Dincolo de a fi doar un
simbol al unităţii dintre suflet, minte şi trup, numărul trei ne va trimite
întotdeauna la perfecţiunea, armonia şi înţelepciunea divină a Sfintei
Treimi, coborâtă printre oameni pentru a-i îndumnezei.

Biserica „Sfânta Treime - Grecească”, cel mai vechi lăcaş de

cult ortodox din Cetatea Braşovului

Cu siguranţă că toate cele trei lăcaşuri amintite sunt încărcate

de istorie, însă cercetarea noastră trimite către cea mai veche biserică
ortodoxă din cetatea Braşovului - biserica „Sfânta Treime din
Cetate” numită şi „Grecească” - rodul credinței dreptmăritoare
jertfelnice a breslașilor și negustorilor ortodocși: români, greci, macedo-
români, sârbi și bulgari din cetatea Brașovului1. Deşi a fost ridicată în
forma actuală pe parcursul anilor 1786-1788, începuturile existenţei
unui lăcaş de cult în acest loc trebuie căutate mai devreme, biserica Gheorghe-Daniel
fiind construită pe locul unei capele mai vechi, din secolul al XVII- Micu
preot, publicist
lea2. După alte surse, în interiorul cetăţii Braşovului exista doar o
modestă capelă ortodoxă, mai mult improvizată, amenajată prin
anul 1730 într-un imobil închiriat în Târgul Boilor, localizat astăzi
la intersecţia străzii Diaconu Coresi cu Str. Postăvarului3, casă aflată

1
www.protopopiatul-brasov.ro/biserici/biserica-sfanta-treime-din-cetate.
2
Octav Şuluţiu, Brașov, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”,
București, 1937, p. 63 - www.ro.wikipedia.org.
3
www.barasu.wordpress.com/comunitatea-elena-brasov, 5 martie 2013.

86 Axis Libri
 Biserica „Sfânta Treime-Cetate” din Braşov, numită şi „Grecească”
acum în proprietatea bisericii „Sfânta Adormire”4
(1895-1899) din Piaţa Sfatului.
Construirea lăcaşului în zona Târgul Cailor
de odinioară (actualmente Str. George Bariţiu) a
fost susţinută material din donaţiile consistente
ale comercianţilor locali, precum şi a celor
veniţi din Muntenia. Întrucât principalul ctitor
- Panaiotis Hagi Nikos (1709-1796) cât şi unii
dintre negustorii-donatori erau originari din
Peninsula Balcanică şi manifestau apartenenţă
elenă, biserica s-a mai numit şi „Grecească”. Pe
lângă ctitorii români şi cei de origine greacă, o
contribuţie importantă au avut şi unii moşieri
din Ţara Românească, descendenţi ai marilor
familii domnitoare precum Brâncoveanu, Sturdza,
Mavrocordat ş.a.5, sau ai neamurilor boiereşti
precum Văcăreştii, mulţi dintre ei refugiaţi aici, în
vechea cetate Brassovia.
La scurt timp după sfinţirea noului lăcaş de
cult - oficiată la data de 5 iunie 1788 de episcopul
ortodox sârb Ghedeon Nichitici (1783 - †1788)6
4
Cătălin Bădulescu, Braşovul de lângă noi - Biserica
Sfânta Treime - Cetate, 14 februarie 2014, www.brasovultau.ro.
5
Sextil Puşcariu, Braşovul de altădată, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1977, p. 90.
6
Despre păstorirea lui în Ardeal, vezi Pr. Prof. Dr.
Mircea Păcurariu, I.B.O.R., Editura I.BM. al BOR, vol. II,
Bucureşti, 1981, pp. 506-508. El fusese numit „episcop (de)plin”
de la Sibiu - se pare că s-au iscat neînţelegeri între
români şi greci, care îşi revendicau dreptul asupra
bisericii. După aproape un secol de litigii (1789-
1887) în care grecii au obţinut câştig de cauză,
credincioşii români s-au văzut nevoiţi să accepte
resemnaţi conducerea elenă a acestei comunităţi
creştin-ortodoxe şi săvârşirea slujbelor în limba
greacă veche, situaţie ce s-a menţinut până în anul
1942, când în biserică au răsunat din nou imnele
liturgice cântate în limba strămoşească. De-a
lungul timpului au slujit aici numeroşi clerici de
neam grec, dintre care amintim pe protoiereul
Ioannis Ioannou Hristu, ieromonahul Grigore
Hiropotamenos (†1847), arhimandriţii Teodosie
din Salonic (†1857) şi Fotios Gheorghiades
(†1930), preotul Neofitos Stamatiades, plecat în
Grecia prin 19467, imediat după încheierea celui
de-al Doilea Război Mondial (1939-1945).
de împăratul Iosif al II-lea, cel care a subordonat Episcopia
Ardealului (neunită cu Roma) Mitropoliei de Carlovitz până în
1864 inclusiv. Se spare că acest Ghedeon Nichitici l-ar fi trădat
pe Horia (liderul răscoalei de la 1784) pentru suma de 1000
de florinţi - cf. Ioan Fruma, Procesul şi martiriul lui Horia,
Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1947, pp. 33, 47, 54, 56-57, 241 şi
în „Deşteptarea credinţei”, Dej, nr. 2 / 1991, pp. 13-14.
7
www.protopopiatul-brasov.ro/biserici/biserica-
sfanta-treime-din-cetate.
iunie 2023 87
 Restituiri
Cimitirul bisericii, loc de odihnă veşnică a unor (din 1999), doi preoţi de vocaţie, devotaţi slujirii
clerici însemnaţi, principi şi urmaşi de viţă nobilă altruiste lui Dumnezeu şi oamenilor.
Datorită pietrelor funerare sculptate sau
Deşi clădirea lăcaşului de cult reprezintă gravate pe care le vom întâlni în acest loc, putem
principala atracţie a complexului parohial, nu este spune că cimitirul de la biserica „Sfânta Treime -
singurul punct de interes pe care îl putem descoperi Cetate” poate fi considerat un adevărat lapidarium10.
aici. Pe lângă turnul de apărare ce făcea parte din Prezenţa mormintelor şi a rămăşiţelor pământeşti
vechiul sistem de fortificaţii al cetăţii - cunoscut ale unor principi şi descendenţi de viţă nobilă -
sub numele de Turnul Pulberăriei sau Turnul de proveniţi din vechile şi cunoscutele familii domneşti
lângă Bastionul Porţii (ridicat în secolul al XVI- ale Brâncovenilor, Sturdza şi Suţu, precum şi din
lea), privirea oricărui pelerin pasionat de trecut neamul boierilor Văcărescu - aduce acestei necropole
va fi atrasă către cimitirul şi criptele existente aici supraterane un plus de valoare istorică.
- elemente ale acestui ansamblu de monumente Un obiectiv aparte şi de neratat îl constituie
istorice, din păcate, necunoscute publicului larg. mormântul mitropolitului cărturar Dositei
Întrucât ieşirea din cetate nu era atât de accesibilă, pe Filitti al Ungrovlahiei (1793-1810)11. Pe vrednicul
locul unde fusese cândva Ţarcul Măcelarilor8 - chiar mitropolit grec Dositei (n. 1734, Epir) - despre
în spatele bisericii - s-a amenajat treptat un cimitir care mulţi au afirmat că „a fost mai român decât
care începuse a se contura chiar după moartea mulţi români din vremea sa”12, îl vom găsi separat,
ctitorului principal (†1796) îngropat aici alături într-o mini capelă funerară, special amenajată,
de alţi binefăcători, epitropi şi slujitori ai bisericii, ce adăposteşte sarcofagul de piatră în care a fost
greci şi români. Cele opt cripte din cărămidă alipite înmormântat.
zidului nordic al cetăţii au fost construite în anul Nu departe, ocrotită de un baldachin cu
1812, majoritatea celor înhumaţi acolo fiind tot de acoperiş de formă piramidală în două niveluri,
origine elenă, numele şi
durata vieţii lor fiind redate
în limba maternă, pe nişte
inscripţii funerare care ni
s-au părut interesante, la
fel ca picturile murale ce
redau tragedia sfâşietoare
pricinuită de moarte.
Tot în cimitir se
păstrează şi cea mai
veche troiţă din zonă,
datată 1292, ce ajunsese
într-o stare avansată de
degradare, fiind părăsită
în „Cutunul” din Şcheii
Braşovului. După cum Monumentul funerar şi mormântul mitropolitului Dositei Filitti
reiese din înscrisul de (n. 1734 - † 1826)
pe postament9, crucea a
fost adusă şi recondiţionată în anul 1987 prin
10
Cf. www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/
biserica-sfanta-treime-cetate. Lapidarium = colecție de pietre
implicarea enoriaşilor, la iniţiativa neostenitului
mari, sculptate sau gravate: basoreliefuri, statui, pietre de
protoiereu Zenovie Moşoiu (1972-1999), tatăl mormânt, ş.a. - www.dexdefinitie.com.
actualului paroh - pr. prof. dr. Nicolae Moşoiu 11
Pentru activitatea lui ca mitropolit şi episcop de
8
www.barasu.wordpress.com/comunitatea-elena-brasov. Buzău, vezi Pr. Prof. M. Păcurariu, I.B.O.R., vol. II, pp. 413-
9
„Troiţa datează din sec. XIII (1292) atestată de prof. pr. 421; 442-450.
C. Muşlea în „Istoria Bis. Sfîntul Nicolaie”. Provine din cartierul 12
Arhim. Policarp Chiţulescu, Un mare filantrop:
„Cutun” sub Tîmpa. Fiind grav degradată, Junii Cureani în Mitropolitul Dositei Filitti al Ungrovlahiei (1793-1810) în
1984 au ridicat-o încredinţând-o colectivului de enoriaşi ai Bis. „Îndrumător pastoral” nr. 12 / 2020, Tulcea, pp. 95-103 şi
„Sfînta Treime”. A fost recondiţionată şi montată în acest loc în în Ziarul Lumina, ediţie naţională, 16 martie 2020, pe www.
anul 1987”. ziarullumina.ro.

88 Axis Libri
 (†1823), poetul şi
vornicul Nicolae
Văcărescu (1786 - †
12 oct. 1825) şi nepoţii
banului Văcărescu?,
asupra cărora nu ne-
am putut elucida în
totalitate.
Aşadar, la biserica
„Grecească” din Braşov
vom descoperi cripta Brâncovenilor - consideraţi avem doi descendenţi
urmaşi ai dinastiei Basarabilor, acolo unde aşteaptă direcţi ai unor martiri pentru credinţa ortodoxă
Învierea cea de obşte o parte din familia marelui străbună: Emanuel Brâncoveanu - strănepot după
ban Grigore Brâncoveanu (1767-1832), cel care tată al marelui voievod Constantin I Brâncoveanu
a ajutat enorm biserica13. În această latură numită şi nepot al fiului acestuia - Constantin al II-lea
„careul sau patrulaterul grecesc” îşi dorm somnul de (martirizaţi pe 15 august 1714, alături de ceilalţi
veci: tatăl său - principele Emanuel [Manolache] trei fii: Ştefan, Radu, Mateiaş şi Ianache sfetnicul)
Basarab-Brâncoveanu14 (1748-1811), mama Zoe şi Nicolae Văcărescu - fiul banului Enăchiţă
[Zoiţa] din neamul domnitorilor Sturdza (†1820) şi Văcărescu (†1799) şi strănepot al credinciosului
sora lui Grigore, Elena Brâncoveanu (1787-1809). sfătuitor Enache [Ianache] Văcărescu, primul
Către răsărit, la
„picioarele” Brânco­
venilor, încon­ jurate de
acelaşi grilaj metalic
găsim alte două
morminte din aceeaşi
perioadă, diferite însă
ca aspect, dar şi în ceea
ce privește gradul de
conservare. Potrivit
informaţiei de pe
plăcuţa albastră ataşată
ulterior pe cruce, cel
din dreapta reprezintă
gropniţa comună a
Văcăreştilor: Ştefan
Gheorghe Văcărescu? Mormintele Brâncovenilor (în spate)
13
Potrivit documentului original din arhiva parohiei sacrificat în mucenicia Brâncovenilor săvârşită
(transcris în 1980), în anul 1827 banul Grigore Brâncoveanu chiar în faţa conacului sultănesc Yalî Köşkü din
a înzestrat biserica cu moşiile sale de la Sâmbăta de Sus Constantinopol15, potrivit relatării învăţatului
şi Poiana Mărului (2023 jugăre de teren şi pădure), din italian Anton-Maria Del Chiaro.
veniturile cărora s-au realizat, în 1855: catapeteasma vieneză
în stil baroc, cu foiţe de aur; jilţul arhieresc; amvonul; casa (Va urma)
parohială cu 3 niveluri; tinda dinspre curte (prin 1858) ş.a.
Vezi şi diata (testamentul său) din 17 iunie 1824 în Familia 15
Octav-George Lecca, Familiile boereşti române
Bibescu - Basarab Brâncoveanu - De la Craiova la Paris - istoric şi genealogie (după isvoare autentice), Institutul
(autor dr. Oana Marinache), Editura Istoria Artei, Bucureşti, de Arte grafice şi Ed. Minerva, Bucureşti, 1899, pp. 91-93
2023, p. 76; pp. 45-78 şi 250-289 (Brâncovenii). (Brânccovenii) şi 486-488 (Văcăreştii). Vizirului i s-ar fi făcut
14
Inscripția în limba latină de pe piatra mormântului milă şi l-a cruţat pe Constantin al III-lea (fiul lui Constantin
prințului Emanuel Brâncoveanu a fost descifrată și se găsește al II-lea - care a fost decapitat atunci, împreună cu ceilalţi),
la B.A.R., arhiva G. Bibescu, pachet XII, varia 1-20, f. 79 - dr. fiind doar un copilandru ce avea doar 7 ani pe atunci (în
Oana Marinache, Familia Bibescu - Basarab Brâncoveanu..., 1714). Acest Constantin al III-lea (fost mare ban) este tatăl lui
nota 26, p. 62. Emanuel Basarab-Brâncoveanu.

iunie 2023 89
 Restituiri

CENTENARUL ÎNCORONĂRII
1922-2022

Consecventă misiunii sale de promovare a valorilor istoriei

naționale, Romfilatelia aduce un meritat și prețios omagiu celor
doi monarhi ai României Mari, Regele Ferdinand I și Regina Maria,
dedicându-le emisiunea de mărci poștale Regii României Mari.
Centenarul Încoronării.
Emisiunea filatelică este alcătuită din patru mărci poștale, o coliță
dantelată și un plic prima zi, care a fost introdusă în circulație pe data
de 11 octombrie 2022, la Iași, capitala istorică a României în perioada
1916 și 1918. La Iași s-au înregistrat primele hotărâri și documente
istorice de aducere în granițele României Mari a ținuturilor românești,
care au inaugurat Reîntregirea Țării.
Cele patru timbre ale emisiunii au valoarea nominală de 2,70,
3,90, 10,5 și 16 lei. Pe aceste timbre sunt ilustrate portretele regilor
încoronați, Ferdinand I și Maria, alături de coroanele lor. Pe timbrul
cu valoarea nominală de 10,50 lei sunt prezentați Regele și Regina
împreună. Pe timbrul cu valoarea nominală de 16 lei este reprezentată
Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia.
Pe fundalul coliței dantelate, cu valoarea nominală de 32 de
lei, este redată Proclamația prezentată de Regele Ferdinand I, cu
ocazia ceremoniei de Încoronare de la 15 octombrie 1922. Plicul este
echipat cu timbrele emisiunii, numerotate și obliterate cu ștampila
„prima zi”.

Radu Moțoc
inginer, publicist

Plicul „prima zi” din11.10.2022, lansat la Iași

90 Axis Libri
 Timbrele cu valoarea nominală de 2,70 și 3,90 lei
Timbrele cu valoarea nominală de 10,5 și 16 lei
După deciziile istorice adoptate prin tratate
de pace de la Versailles, Saint-Germain, Neuilly,
Trianon și Sèvres, au fost consfințite pe plan inter-
național granițele României Mari, începând cu 4
iunie 1920.
Momentul festiv a fost în atenția guvernării
Averescu, încă din anul 1921. Comisia constituită
în acel an pentru organizarea evenimentului a fost
condusă de generalul Coandă și avea în componență
mari personalități ale momentului, printre care
Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Titulescu,
Anghel Saligny, arh. Victor Ștefănescu și viitorul
patriarh Miron Cristea.
Pentru ceremonia încoronării, programată
pentru anul 1922, a fost luată decizia de începere
a construirii Catedralei Ortodoxe de la Alba Iulia,
a cărei piatră de temelie a fost pusă în luna martie
1921.
După ridicarea construcției într-un timp
record de numai 10 luni, prin grija primarului de
Alba Iulia, Aurel Sava, și sub îndrumarea arh. Victor
Ștefănescu, picturile interioare au fost executate până
în toamna anului 1922, cu sprijinul și coordonarea
pictorului Costin Petrescu, cel care a realizat pictura
murală de sub cupola Ateneului Român.
Duminica de 15 octombrie 1922 a fost aleasă
ca dată pentru încoronare. A fost o zi ploioasă,
socotită de participanți ca un semn de bun augur,
care amintea de aceeași situație întâlnită la sosirea
Regelui Carol I la București, pe 10 mai 1866. Dar
ploaia s-a oprit înaintea sosirii trenului regal în gara
din Alba Iulia. De la gară, suveranii României au
plecat spre locul ceremoniei într-o caleașcă trasă de
patru cai.
În altarul bisericii se aflau Coroana de Oțel
pentru Regele Ferdinand I și Coroana Albastră,
realizată la Paris, din aurul donat de un proprietar
transilvănean de mine aurifere, pentru Regina
Maria.
Încoronarea a avut loc afară, sub un
baldachin, în prezența a numeroși participanți. În
cadrul ceremoniei, după depunerea jurământului,
Regele Ferdinand I a primit Coroana Regală de
la președintele Senatului și și-a așezat-o singur
iunie 2023 91
 Cuplul Regal s-a reîntors
la București unde, pe 16
octombrie 1922, au trecut pe
sub Arcul de Triumf, urmat
de un Te Deum la Mitropolie.
A urmat o defilare în Piața
Universității, prin fața statuii
lui Mihai Viteazul.
În prezent, cele două
coroane ale Suveranilor
României se află la Muzeul
Național de Istorie din
București1.
Romfilatelia merită
toate felicitările noastre pentru
această emisiune filatelică,
care readuce în atenția noastră
Centenarul Încoronării.
Carte poștală cu Regina Maria și coroana regală

pe cap. Președintele
Camerei Deputaților
i-a înmânat Regelui
Ferdinand I coroana
reginei. Regele și-a
încoronat soția, care
stătea îngenuncheată.
După ceremonie,
Regele a rostit
„Proclamația către Țară”
aducând un elogiu
înaintașilor: „Punând pe
capul meu, într-această
străveche cetate a Daciei
Romane, coroana de la
Plevna, pe care noi și
elogioase lupte au făcut-o
pe veci coroana României
Mari, mă închin cu
evlavie memoriei celor Carte poștală cu Regele Ferdinand I și coroana regală
care, în toate vremurile
și pretutindeni prin credința lor, prin munca și
jertfa lor au asigurat unitatea națională și salut cu
dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas și
o simțire de la Tisa până la Nistru și până la Mare”.
La grandioasa paradă militară desfășurată în
prezența Suveranilor României Mari au participat
și reprezentanți ai caselor regale din Anglia, Italia,
1
Broșura emisă de Romfilatelia care a prezentat
Spania și miniștri plenipotențiari din numeroase
emisiunea filatelică: Regii Româniiei Mari. Centenarul
țări. Încoronării 1922-2022

92 Axis Libri
In memoriam

Aurel Manole
70 de ani de la nașterea pictorului

Pictorul Aurel Manole, de la nașterea căruia se împlinesc 70 de

ani, s-a născut la 17 aprilie 1953 în satul Căuiești, comuna Drăguşeni,
din părinții Alec și Ioana Elena Manole (n. Podașcă). A absolvit
Liceul de Muzică şi Artă Plastică din Galaţi (1972), Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Desen și Pedagogia
Artei (1979) și Academia de Arte „George Enescu” Iași, Facultatea de
Arte Plastice, Decorative și Design (1996). În februarie 2009 a obținut
titlul de doctor în arte vizuale la Universitatea Naţională de Arte din
Bucureşti. A activat ca profesor la Şcoala Generală din comuna Tudor
Vladimirescu (1979–1987), Şcoala Generală Nr. 42 Galaţi (1987–1991)
și Liceul de Artă „Hariclea Darclee”, Brăila (1991-2015). A predat și la

Corneliu Stoica
scriitor, critic de artă

Aurel Manole

iunie 2023 93
 Colegiul Universitar „Studium” Galați, Școala de Cetăţii Capidava. A fost onorat cu mai multe
Arte şi la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin”. Un distincţii: Premiul III la Arte Vizuale ROMCOM,
timp a fost şi director general artistic al Centrului Piteşti (1988); Marele Premiu de Anticipaţie, Amara
Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi (2004-2009). A (1989); Premiul Naţional pentru Arte Vizuale
fost membru al UAPR din 1990, iar din 2006 până ROMCON, Bucureşti (1990); Marele Premiu
la data decesului (8 septembrie 2015) a îndeplinit pentru Arte Vizuale EUROCON, Fayance, Franţa
funcţia de preşedinte al Filialei Galaţi a UAPR. A (1990); Premiul III pentru Grafică la Concursul de
întreprins studii în domeniul artelor decorative Arte Vizuale „Panait Istrate” (1991); Premiul pentru
aplicate, concretizate în invenţia „Amestec Artă Fantastică EUROCON, Vilnius, Lituania
de fuziune cromatică, procedeu de realizare (1996); Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer,
şi instrumente de lucru”, omologată de OSIM categoria C - „Artele plastice” (2004). Lucrări ale
București în 1997 prin Brevetul nr. 112176 şi care sale se află în colecţii de stat şi particulare din
se referă la mijloacele de obţinere a „pictografiei”. România şi din Anglia, Brazilia, Bulgaria, Canada,
A fost membru al mai multor asociaţii şi fundaţii Franţa, Germania, Italia, Israel, Lituania, Olanda,
din ţară şi din străinătate. Polonia, Spania, SUA. În memoria sa, Academia de
A debutat cu o expoziţie individuală, în 1977, Vară pentru Tineret, Știință, Viitorologie și Science
la Iaşi, fiind încă student, iar mai apoi, începând din Fiction „Atlantykron” organizează, începând din
1980, şi-a organizat peste 70 de expoziţii personale 2016, un concurs de arte vizuale care îi poartă
în ţară (Galaţi, Bucureşti, Bacău, Cluj-Napoca, Iaşi, numele, instituind și Marele Premiu „Aurel
Craiova, Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, Tecuci, Manole”.
Bârlad, Mangalia, Tulcea), dar şi în străinătate: Opera lui Aurel Manole este bogată, diversă
Fayence, Franţa (1990); Paris, Franţa (1992), şi complexă. A cultivat deopotrivă pictura,
Ithaca și New York, SUA (2002, 2003). A participat grafica şi pictografia, dar s-a manifestat cu reuşite
la numeroase expoziții de grup cu caracter local, de-a dreptul impresionante şi-n arta decorativă
național, internațional și la taberele de creaţie de (tapiseria tridimensională). S-a exprimat în toate
la Anina (1984); Lazarea (1987); Lugoj (1989); genurile: peisaj, natură statică, flori, portret, nud,
Amara (1989); Reşiţa (2005, 2007, 2008); Celic compoziţie. A fost atras atât de pictura figurativă,
Dere (2006, 2007); Malko-Târnovo, Bulgaria cât şi de cea abstractă. În creaţia sa, întâlnim mai
(2008); Plopeni și Herculane (2008), precum şi la multe cicluri: „Efemeride”, „Engrame”, „Oraşul”,
congresele europene de SF de la Fayence – Franţa „Insula”, „Vitralii”, „Troiţa”, „Structuri planetare”,
(1990), Freudenstadt –
Germania (1992), Insula
Jersey – Marea Britanie
(1993), Vilnius – Lituania
(1996), Dortmund –
Germania (1999), Gdynia
– Polonia (2000) şi Praga
(2002). De asemenea, a
fost prezent la Convenţiile
Mondiale de Science Fiction
de la Glasgow (1995) şi
Los Angeles (1996). În
perioada 1993-2015, a fost
coordonator al Programului
de Artă Vizuală al
Taberei Internaţionale
„Atlantykron”, organizată
pe insula Inelul de Piatră
din apropierea ruinelor Aurel Manole, Structuri, pictografie, 35 x 50 cm

94 Axis Libri
 Aurel Manole, Portret de fată
„Semne”, „Cetăţuia”, „Coline”, „Amintiri”, „Eu şi
satul”, „Modele”, „Vizitatorii” etc. În conceperea
lucrărilor, artistul porneşte în general de la datele
realului, pe care le simplifică, le transfigurează, le
ridică la rangul de metaforă şi simbol. Oraşul, de
pildă, este văzut ca o aglomeraţie urbană, de unde
şi reprezentarea lui printr-o foarte ingenioasă
ţesătură de linii şi planuri verticale, orizontale
sau oblice. Elementele care compun compoziţia
tablourilor iau forme geometrice de conuri, cuburi,
cilindri, arcuri, discuri, forme ce amintesc de
gramaticile cubiste şi constructiviste. Coloritul este
sobru, redus la tonuri de roşu închis, negru, griuri
de diferite nuanţe. „Insula”, din ciclul de tablouri
grupate sub acest titlu, este văzută şi ca un simbol al
izolării, al meditaţiei necesare creaţiei, dar şi ca un
spaţiu mirific, cu vegetaţie abundentă, unde artistul
a trăit clipe de neuitat în mijlocul naturii.
Petrecându-şi copilăria şi adolescenţa la
Căuieşti, Căușan și Cetățuia, locuri încărcate de
istorie (aici, la 500 metri sud-est de sat se află situl
arheologic reprezentat de o fortificație, specifică
culturii La Tène, secolele IV–III î.e.n., iar în
pământul unei livezi de la cunoscuta Mănăstire
Adam au fost descoperite rămăşiţele unei biserici
din secolul al XVII-lea), Aurel Manole a apelat
peste ani la memoria sa afectivă şi le-a evocat
în culori calde în ciclurile „Cetăţuia”, „Coline”,
„Amintiri” şi „Eu şi satul”. În „Coline”, de pildă,
formele configurate de el, cu arcuiri de cele mai
multe ori domoale, blânde, dar şi cu înfăţișări
Aurel Manole, Luminiș
uneori accidentate, urmăresc să sugereze în primul
rând structura geologică a pământului, vegetaţia.
De aici o revărsare de culori în notă gravă, cu tonuri
închise, dar şi explozii cromatice, în care galbenul
solar, olivul, verdele deschis, oranjul, roşul intens
devin simboluri ale palpitului vieţii, ale trăirilor
optimiste pe care artistul le încearcă la întâlnirea cu
natura generoasă a plaiurilor natale. Aurel Manole
construieşte cu spontaneitate, este proaspăt, petele
de culoare urmează o ritmică dinamică sau creează
impresia unei melopei, a unei curgeri lente. În
câteva cazuri, prin pulverizarea pigmentului diluat,
pictorul obţine pe unele porţiuni armonii coloristice
delicate, ce ţin de rafinamentul orchestraţiei şi de o
poetică de mare sensibilitate lirică.
Preocupat îndeaproape de figura umană, a
reprezentat-o în ipostaze şi atitudini diferite atât în
portrete, cât şi în compoziţii cu două sau mai multe
personaje. A pictat chipurile unor personalități
ale culturii românești, precum Mihai Eminescu,
Constantin Brâncuși, Panait Istrati, pescari, și-a
scrutat în mai multe rânduri propriul chip, a
realizat portrete care nu sunt ale unor persoane
identificabile, ci mai mult plăsmuiri ale imaginației
sale productive. Figura umană este conturată grafic,
linia desenului este viguroasă şi fluentă, pasta este
așezată cu tușe largi, cu o mișcare ce amintește
de action paiting și de neoimpresionism. Artistul
foloseşte contraste cromatice puternice. Siena arsă,
negrul, albul, roşul ternar sau incendiar, albastrul
ultramarin şi cu nuanţe spre violet, albastrul
iunie 2023 95

Aurel Manole, Timiditate, u.p. 62 x 52 cm
ceruleum, galbenul, verdele, griurile alcătuiesc
paleta sa. De remarcat, prezenţa pe suprafeţe mari
a albului şi galbenului, care alăturate unor culori
închise, înviorează tablourile şi le dau un aer de
monumentalitate. Aurel Manole are un anumit
simţ al ritmului, este spontan, nu-l interesează atât
expresia fizică a personajelor, ci mai ales înscrierea
lor în compoziţii dinamice, accentul
căzând pe sugerarea mişcării, a gesturilor
şi atitudinilor protagoniştilor. Personajele
sunt înfăţişate fie singure, fie în cuplu, fie
în grupuri de trei-patru-cinci. Ele sunt
ipostaziate meditând, tăifăsuind în cadrul
natural, visând, dialogând în cuplu sau sunt
prezentate în situaţii de avânt şi de relaxare.
Materia picturală este în aşa fel aşezată,
încât în cele mai multe tablouri figurile,
mai ales cele de bărbaţi, par atletice, sunt
construite sculptural („Clovn I, II”, „Portret
cu pălărie”, „Curiozitate”, „Portret de fată”,
„Timiditate”, „Profil I, II”, „Tensiune”,
„Dialog I, II”, „Taifas”, „Portret în familie”).
La tehnica pictografiei Aurel Manole
a ajuns pornind nu de la monotipie, cum
au crezut mulţi, ci de la o tehnică mult mai
96 Axis Libri
veche, aceea a encausticii. Pictate pe lemn caşerat,
faianţă, carton, hârtie, sticlă, placaj melaminat,
pânză, tablourile create în această tehnică sunt
peisaje imaginare, proiecţii ale unei lumi posibile
dincolo de cunoştinţele noastre sau dincolo de
actualele limite ale cunoaşterii umane. Imaginile
vizuale plăsmuite de el ne poartă prin locuri de pe
planete misterioase, cu peisaje și priveliști selenare,
stranii, cu forme ce par uneori încremenite, alteori
dinamice, aflate în continuă expansiune. Ele farmecă
ochiul şi înalţă spiritul prin ineditul lor (ciclurile
„Planeta Zeta”, „Planeta corianică”, „Lumea
adâncurilor”). În unele pictografii, artistul coboară
în istoria noastră îndepărtată și configurează
imagini ale unor tumuli și morminte tracice. În
acestea, coloristica este mai sobră, evocatoare,
lirismul devine reflexiv. Materia picturală își
păstrează fluența, iar efectele de materialitate,
transparență și perspectivă le asigură calități ce nu
pot fi puse sub semnul îndoielii.
Lucrările de tapiserie tridimensională au
surprins la vremea când au fost expuse prin ideile
vehiculate de artist, cât şi prin realizarea plastică.
Concepute ingenios, obiectele decorative închipuie
forme şi volume diferite: rădăcini, vârtelniţe,
trunchiuri de copaci, şerpi, cuiburi de păsări, liane
etc. Aurel Manole a valorificat firul de lână sau de
bumbac, sfoara de Manilla (în forma naturală sau
colorată), fibrele de sisal şi alte materiale sintetice,
alcătuind compoziţii decorative ce pot ornamenta
oricând spaţii interioare mai mici sau mai mari,
înlăturând monotonia sau rigiditatea pereţilor,
Aurel Manole, Timiditate, u.p. 62 x 52 cm
alăturându-le acestora frumuseţea şi nobleţea artei se leagănă în bătaia vântului. Fie că sunt din Delta
autentice. Unele lucrări, ca cele reprezentând cuiburi Dunării, din zone montane şi colinare, din Bărăgan
sau liane, creează chiar acea atmosferă de mister sau din podişul Covurluiului, priveliştile reţinute de
specifică Deltei sau bălţilor Brăilei, amintindu-ne Aurel Manole sunt pictate cu sensibilitate, în delicate
într-un fel de proza şi minunatele descrieri ale lui şi rafinate armonii cromatice. Linia desenului este
Mihail Sadoveanu. mlădioasă sau transcrie forme geometrice, culoarea
Studiind la Iaşi, oraş în care pictura în acuarelă are uneori fluiditate, transparenţă, după cum alteori
a atins cote foarte înalte prin penelul unor artişti de este mai consistentă, urmărind redarea materialităţii
talia lui Max Arnold, Constantin Radinschi, Ştefan elementelor ce populează suprafaţa pictată. Există
Hotnog sau Adrian Podoleanu, Aurel Manole nu o poezie suavă în tablourile sale, o acurateţe ce
putea să nu-şi manifeste preocuparea şi pentru creează o stare reconfortantă privitorului, o discreţie
tehnica culorilor de apă. Îl recomanda în acest sens ce apropie şi îndeamnă la receptarea unui mesaj în
spiritul său pătrunzător de observaţie, sensibilitatea, care dialogul artistului cu natura este convingător şi
spontaneitatea, rafinamentul în obţinerea unor efecte declanşator de emoţii şi sugestii lirice.
cromatice, rapiditatea
în execuţie, atribute
indispensabile celui care
foloseşte această veche
tehnică a picturii, cu mari
posibilităţi expresive, mai
ales în domeniul peisajului
şi al notaţiei turistice. Cu
mai mulți ani în urmă,
vizitându-l în atelierul
său de creaţie, am avut
posibilitatea să-i admir
foarte multe acuarele şi
să înţeleg cât de mare
importanţă acorda el şi
acestei tehnici. Majoritatea
reprezentau peisaje,
care aveau un farmec
aparte. Atmosfera lor era
generatoare de poezie,
de lirism nu exuberant, Aurel Manole, Arca lui Noe
ci reţinut, discret, potolit, învăluit într-o gamă Aurel Manole ar fi împlinit, în acest aprilie
coloristică exprimând mai degrabă nostalgie şi ’70 de ani. Destinul nu i-a îngăduit să atingă această
melancolie. Imaginile imortalizate pe hârtie şi pe vârstă. Acum, el își doarme somnul de veci într-
carton erau transfigurări ale unei naturi văzută în un mormânt de sub un castan din cimitirul de la
diferite momente ale zilei (preferabile dimineaţa Biserica cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”
şi seara), cu forme variate de relief, cu vegetaţie din satul natal, Căuiești. Pentru arta românească,
aflată în plenitudinea sevelor. L-au atras pe artist el rămâne unul dintre cei mai valoroși artiști
atât mediul acvatic, munţii, dealurile, luminişurile plastici pe care i-a dat meleagurile binecuvântate
de pădure, dar şi şesurile cu lanuri de grâu. Sălcii ale Galaților, un artist complex, inventator al
plângătoare îşi scaldă pletele în albastrul-verzui pictografiei, care s-a manifestat cu dăruire în toate
al apelor, munţii Semenic, acoperiţi de păduri, genurile picturii, graficii și artei decorative, găsind
îşi dezvăluie contururile prin aburii ceţii, căsuţe întotdeauna soluții de limbaj care să-i exprime cât
şi biserici modeste răsar prin văi şi pe coamele mai fidel și convingător crezul artistic.
dealurilor, arbori singuratici sau aflaţi în pâlcuri

iunie 2023 97
 veniment

Întrunirea profesională
a Filialei Galați a ABR

Ziua Internațională a Cărții și a Gazdele, colegii de la Universitate, ne-au

Drepturilor de Autor și Ziua Bibliotecarului surprins plăcut cu un emoționant colaj de fotografii
din România (23 aprilie) a prilejuit organizarea din activitatea retrospectivă a Filialei Galați.
întâlnirii profesionale a bibliotecarilor gălățeni În continuare, cu acordul celor prezenți,
din Filiala Galați a Asociației Bibliotecarilor a urmat ședința Adunării Generale a Filialei în
din România (ABR), în data de 27 aprilie 2023, vederea alegerii noului Consiliu Director. Ședința
în intervalul orar 1300-1600, la sediul Bibliotecii s-a considerat statutar constituită întrucât din cei
Centrale a Universității „Dunărea de Jos”. 35 de membri au fost prezenți 30, îndeplinindu-
Tema întrunirii a fost Servicii de bibliotecă se condiția de jumătate plus unu. După stabilirea
în sprijinul comunității, obiectivul principal
fiind organizarea alegerilor pentru stabilirea
componenței Consiliului Director al Filialei
pentru perioada 2023-2027.
În deschidere, președinta filialei, Dorina
Bălan, și-a manifestat bucuria revederii cu membrii,
i-a felicitat pe toți cei prezenți pentru seriozitatea
și profesionalismul cu care tratează profesia și
calitatea de membru și a anunțat că nu mai dorește
să candideze pentru următorul mandat.

98 Axis Libri
 și cele trei condiții pentru
construirea web-ului 4.0:
ubicuitate, identificare și
conexiune;
- biblioteca verde și
durabilă care trebuie să
țină cont de sustenabilitatea
de mediu, economică și
socială și care ar trebui
să fie detaliată de aceste
biblioteci printr-o agendă
clară, care să includă:
clădiri și echipamente
verzi; economie durabilă;
principii de birou ecologic;
servicii de bibliotecă
sustenabile; sustenabilitate
socială; managementul
mediului; angajamentul față
de obiectivele și programele
Comisiei de alegeri, cei prezenți au făcut următoarele generale de mediu;
propuneri pentru componența Consiliului Director - regândirea rolului bibliotecilor publice
al Filialei: în contextul actualizării de către de IFLA, în
1. pentru funcția de președinte: Lenuța Ursachi parteneriat cu UNESCO, a Manifestului pentru
care a acceptat; Biblioteci Publice care s-a publicat în iulie 2022.
2. pentru funcția de vicepreședinte: Gina-Livia Ultima parte a întâlnirii a fost rezervată
Mocanu care a acceptat; socializării și vizitei documentare în noul sediu al
3. pentru funcția de secretar: Anca-Ionica Bibliotecii Universității „Dunărea de Jos”.
Georgescu care a acceptat, Căluian Catrina
care a refuzat și Bărbulescu
Mihaela care a refuzat.
În urma votului secret s-a
ales componența noului Consiliu
Director pentru perioada 2023-
2027: președinte - Lenuța Ursachi,
vicepreședinte - Gina-Livia Mocanu
și secretar - Anca-Ionica Georgescu.
Întâlnirea a continuat cu
prezentarea noutăților din profesie
de către Dorina Bălan și anume: -
conceptul de Bibliotecă 4.0, tema
conferinței anuale a ABR din acest
an, care se va organiza la începutul
lunii septembrie în Timișoara (s-
au dat detalii și despre subtemele
conferinței și datele de care trebuie
să țină cont membrii pentru înscrieri
și pentru transmiterea lucrărilor); a fost realizat un
istoric pornind de la Paper Library trecând prin
Filiala Galați a ABR
Library 1.0, 2.0, 3.0 până la Library 4.0, enumerând

iunie 2023 99
 veniment

Biblioteca publică între

digitalizare și memoria locală
Întâlnirea profesională a membrilor
Asociației Naționale a Bibliotecarilor
și Bibliotecilor Publice din România
Filiala Galați

Asociația Națională a Bibliotecarilor și spațiul comunitar care permite tuturor membrilor

Bibliotecilor Publice din România (ANBPR), Filiala comunității să interacționeze. De asemenea, dna
Galați, împreună cu Biblioteca Județeană „V.A. manager a adus în discuție schimbările la nivel
Urechia”, sub egida Consiliului Județean Galați, a social și comunitar care se reflectă în funcțiile,
organizat în data de 26 aprilie 2023, în intervalul activitățile și serviciile bibliotecii și astfel, biblioteca
orar 10:00-14:00, în sala Mihai Eminescu, sediul se modelează și se redefinește permanent în dorința
central al Bibliotecii, întâlnirea profesională
cu tema Biblioteca publică între digitalizare și
memorie locală”, dedicată zilei de 23 aprilie, Ziua
Bibliotecarului din România, cu participarea
președintelui ANBPR, Dragoș Adrian Neagu.
La acest eveniment profesional au participat
bibliotecari și alte categorii de salariați din
bibliotecile publice din județul Galați, obiectivele
principale ale întâlnirii fiind formarea profesională
continuă a bibliotecarului și a specialistului din
domeniul științelor informării și documentării,
rolul și importanța bibliotecii publice în comunitate
și împărtășirea exemplelor de bune practici.
În cuvântul de deschidere dna Corina-
Emanuela Tudorache, manager/director al
Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” Galați a expus
rolul bibliotecii contemporane în societatea
contemporană. Nici o altă instituție publică nu
exprimă identitatea unei comunități mai bine decât
biblioteca sa…
Se poate observa cu ușurință că misiunea
bibliotecii publice reflectă trăsăturile fundamentale
ale comunității, se preocupă de conservarea și
valorificarea patrimoniului local și reprezintă

100 Axis Libri

de a satisface nevoile populației din comunitatea
deservită.
Invitatul special al întrunirii profesionale a
fost dl Dragoș Adrian Neagu, președinte ANBPR
și manager/director al Bibliotecii Județene „Panait
Istrati” Brăila, care a prezentat rolul Asociației
în sprijnirea profesională a bibliotecarilor din
bibliotecile publice, fie județene, fie comunale.
A răspuns întrebărilor venite din partea
participanților și a accentuat rolul bibliotecilor
în societatea digitală, în sensul că poate asimila
activități, produse și servicii specifice devenind
o instituție multifuncțională, activă în spațiul
comunitar, deservind nevoi educative, culturale și
sociale ale comunității.
Programul întâlnirii anuale a bibliotecarilor
și altor categorii de salariați din bibliotecile publice
din județul Galați cu tema „Biblioteca publică între
digitalizare și memoria locală” a continuat cu o serie
de prezentări profesionale, interesante, susținute de
către: dna Geta Eftimie, președinte Filiala ANBPR
Galați, director adjunct Biblioteca Județeană „V. A.
Urechia” - „De ce este importantă biblioteca?”; dna
Andreea Iorga, coordonator voluntari Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”, bibliotecar res­
ponsabil Compartiment împrumut la domiciliu
pentru adulți - „Despre voluntari cu voluntari”;
dna Gabriela Istrate, bibliotecar Compartiment
Marketing. Proiecte. Programe. Editare
și promovare - „Biblioteca județeană „V.A
Urechia”– punte către Europa” și dna Cătălina
Popa, bibliotecar, Compartiment împrumut la
domiciliu pentru adulți - Compentențe pentru
creșterea rezilienței bibliotecarilor implicați
în transformarea digitală: Proiect Erasmus
Digital4Lib.
A urmat Adunarea generală ANBPR,
filiala Galați care a cuprins: prezentarea
activității filialei Galați pe anul 2022 - proiecte
în derulare, susținută de către dna Geta Eftimie,
președinte filiala ANBPR Galați, director adjunct
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia; rezultatele
chestionarului aplicat membrilor Filialei la
întâlnirea precedentă - prezentat de către dna
Titina-Maricica Dediu, vicepreședinte filiala
ANBPR Galați, șef serviciu interimar Dezvoltarea,
evidența și prelucrarea colecțiilor; propunerile de
premii la nivelul Filialei, pentru activitatea anului
2022. S-au purtat discuții, propuneri pentru sesiuni
de formare profesionale pentru anul 2023.
A fost o întâlnire profesională fructuoasă,
cu exemple de bune practici care pot fi puse în
practică. Biblioteca contemporană pune accentul,
în îndeplinirea misiunii sale, pe utilizator și nevoile
sale de informare. Recunoașterea rolului bibliotecii
în comunitate este esențial, deoarece această
instituție contribuie la asigurarea condițiilor de
manifestare a egalității de șanse a membrilor
comunității și este unul dintre principalul ajutor al
autorității locale în realizarea incluziunii sociale.
Mulțumim tuturor pentru participare și
implicare!
Filiala Galați a ANBPR
iunie 2023 101
 veniment

Conferința Națională a ANBPR

BiblioNEXT – Biblioteca publică
sursă de promovare și păstrare a
memoriei locale

Conferința de primăvară a ANBPR BiblioNEXT, s-a desfășurat

în perioada 10-14 mai la Craiova și a avut ca temă Biblioteca publică
– sursă de promovare și păstrare a memoriei locale. Din partea
Bibliotecii Județene Galați, delegația care a participat la Conferință a
fost formată din: Eftimie Geta – director adjunct și membru în Biroul
executiv al ANBPR, Buruiană Mariana, Dediu Titina-Maricica și
Cernat Larisiea care au susținut lucrări în plen.
Toate lucrările Conferinței au avut loc în plen și s-au derulat
în cea mai mare parte la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia
Aman”.

Titina-Maricica
Dediu
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

102 Axis Libri

 În partea a doua a primei zile a Conferinței a
avut loc lansarea cărții „Iorgu” a autorului Adrian
Jicu, care este și managerul Bibliotecii Județene
Bacău.
Lucrările conferinței s-au axat pe tema
anunțată și au fost reprezentate biblioteci județene
precum: Dâmbovița (Floriana Rotaru), Cluj
(Robert Donat Fabian), Brăila (Corina Ciuraru, Ion
Volcu), Dolj (Cătălin Belu, Dana Popescu, Ramona
Marinescu, Dana Neagoe, Stela Bogoslov), Arad
(Lucia Cornelia Bibarț) Bacău (Adrian Jicu), Brașov
(Daniela Banaurs), Bistrița-Năsăud (Ioan Pintea),
Teleorman (Valentina Pașa), Constanța (Angelo
Nicolae Mitchievici, Corina Apostoleanu, Ștefan
Pleșoianu), Giurgiu (Daniela Bardan), Hunedoara
(Mariana Marian, Simona Locsei), Vrancea (Oana
Boian), Gorj (Mariana Angheluță), Timiș (Nicoleta
Vasi), Argeș (Simona Nagîț), Botoșani (Ersilia
Iacob).

O sesiune paralelă a avut loc cu participarea

contabililor șefi din cadrul bibliotecilor județene,
cu tema „Contabilitatea în sistemul bibliotecilor
Sesiunea în plen din deschiderea Conferinței
publice”, unde au participat ca invitați: Marian
a avut loc la Muzeul de Artă – Centrul „Constantin
Mecu, director executiv la Consiliul Județean Dolj
Brâncuși”.
și Adelina Tudor de la Trezoreria Craiova.
Au adresat cuvinte de salut: Lucian Dindirică,
managerul Bibliotecii Județene Dolj, Cosmin
Un nou proiect marca ANBPR a fost
Vasile, Președintele Consiliului Județean Dolj, Dan
prezentat de Ioana Crihană și Răzvan Purcărea
Diaconu, Prefectul județului Dolj, Adrian Cioroianu,
de la SIMAVI: SHFT – o abordare inovatoare cu
directorul Bibliotecii Naționale a României și Maria
suportul inteligenței artificiale.
Cristina Firu, prim-vicepreședinte ANBPR.
Conferința s-a încheiat cu o zi culturală,
În cursul dimineții din prima zi a Conferinței
cu vizite la Instituțiile de cultură din municipiul
au fost prezentate lucrări în plen astfel: Liviu-
Craiova, Parcul „Nicolae Romanescu” și Grădina
Iulian Dediu de la I.M.E. România – Informația
Botanică.
comunitară și Biblioteca Digitală în TINREAD:
o relație de succes pentru
memoria culturală; Geta
Eftimie – Patrimoniu și
memorie locală în Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”
Galați; Daniel Nazare –
Proiectul Digital Restoration
Laboratory – șansă pentru
păstrarea și valorificarea
memoriei fotografice locale;
Rob Davies de la Fundația
Initiative for Heritage
Conservation – Public
libraries in the culture of places
: what does the future look like?

iunie 2023 103

 Axis Libri RedacŢia
Director Corina Emanuela Tudorache
Redactor-șef Dorina Bălan
Redactor-șef adjunct Adi George Secară
Secretar de redacție Catrina Căluian
Redactori Ioana-Monica Chicu
Camelia Toporaș
Camelia Bejenaru
Cătălina Popa
Machetare Sorina Radu
Fondator Zanfir Ilie

Colaboratori
Arte plastice Corneliu Stoica
Film Bogdan Silion
Teatru, muzică şi dans Nona Rapotan
Tamara Constantinescu
Proză şi reportaj literar Tudor Neacşu
Cezar Amariei
Poezie Leonard Matei
Alina Neculachi
Cronică literară Dimitrie Anghel
Romeo Aurelian Ilie
Andrei Velea
Interviu, istorie Ghiță Nazare
Radu Moțoc
Studii și cercetări Maria Stanciu
Epigrame Vasile Manole
Ioan Fărcășanu

Revista Axis Libri este membră ARPE (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi

Editurilor).

Ilustrația revistei a fost realizată cu fotocopii după documente din colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
precum și din arhivele personale ale autorilor articolelor. Responsabilitatea asupra conținutului opiniilor
exprimate în articole revine în exclusivitate semnatarilor acestora.

Consiliul Județean Galați

BibliotecA JudeţeanĂ „V.A. Urechia”
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603