MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
CURS MASTER „BISERICA ȘI STATUL BIZANTIN”

LUCRARE DE SEMINAR

„SFINTELE ÎMPĂRĂTESE IRINA ȘI TEODORA,

APĂRĂTOARELE ICOANELOR”

COORDONATOR
CONF. UNIV. DR. MARIUS TELEA

MASTERAND
DORIN CURATU

ALBA IULIA

2023
 1.Împărații isaurieni și criza iconoclastă

În secolele VIII – IX în Imperiul Bizantin au domnit două dinastii : isauriană (717-820) și

amoriană (820-867). Noua dinastie isauriană reprezenta populația rurală ceea ce a adus la
militarizarea imperiului, încredințând soarta Imperiului în mâinile maselor populare. Pe plan
administrativ, s-a realizat o simplificare și o adaptare a legislației savante a lui Iustinian I la
noile condiții social-politice. Acest lucru s-a concretizat în codul de legi dat de împăratul Leon
al III-lea sub numele de „Ecloga” (alegere, selecție). În această reformă legislativă s-a
îmbunătățit sistemul de judecată și s-a introdus în legislație o terminologie mai clară, adaptată
la nevoile vremii. Leon al III-lea a introdus acum pedepsele prin mutilare (tăierea nasului, a
mâinilor, orbirea), care au fost aplicate apoi mai ales disidenților politici, dar și apărătorilor
dreptei credințe în timpul împăraților iconoclaști. A fost cazul Sf. Maxim Mărturisitorul, în
662 pedepsit pentru credința sa.

Pentru a completa opera lor renovatoare, Leon al III-lea și fiul său Constantin al V-lea au
încercat o profundă reformă religioasă. Ei au interzis cultul imaginilor sfinte și au început
persecuțiile împotriva călugărilor, astfel că gravul conflict ce a izbucnit s-a numit „războiul
icoanelor” sau iconomahie (lupta împotriva icoanelor). Adepții cinstirii icoanelor s-au numit
iconoduli, iar dușmanii acestora, iconoclaști (adversari ai icoanelor). Ea este considerată a fi
ultima erezie născută din monofizism, care refuza icoana Mântuitorului, negându-I firea
umană. Cauzele luptei împotriva icoanelor a fost dezvoltarea excesivă a cultului acestora, în
care creștinii, dar și preoții, monahii, ajungeau uneori la exagerări. Mai ales în Asia Mică,
tendințele ostile icoanelor erau foarte puternice, iar Leon al III-lea, de origine asiatică, le-a
stimulat. Împărații isaurieni au fost influențați și de polemica iudaică împotriva icoanelor,
precum și de reproșul califilor arabi, care vedeau în ele idolatrie și călcarea poruncii a 2-a din
Decalog (Ieș.20,4; Deut.5,8).

O altă cauză a declanșării disputei iconoclaste, a fost imunitatea de care se bucurau

bunurile Bisericii, care astfel, afecta veniturile vistieriei. Marele număr al celor ce intrau în
mănăstiri, luau muncitorii din agricultură, soldații din armată, funcționarii din serviciile
publice. Împărații erau geloși și pe influența pe care călugării o exercitau asupra spiritului
general al locuitorilor, a conștiinței acestora. În ultima instanță, a fost lupta puterii politice
împotriva celei spirituale, a celei imperiale împotriva celei bisericești. O parte a înaltului cler a
sprijinit uneori pe împărații iconoclaști, neliniștiți de creșterea excesivă a influenței păturii
monahale, după cum armata, mai ales cea de origine asiatică, a avut o atitudine asemănătoare.

Discuțiile pe marginea legitimității icoanelor în cultul ortodox au început îndată după

legalizarea creștinismului, dar s-au pus îndeosebi după Sinodul Quinisext (691-692), care
stabilea prin canonul 82, ca Mântuitorul să fie înfățișat ca om și nu alegoric, sub formă de
miel, dându-se astfel importanța imagistică cuvenită întrupării Sale. Apariția realistă a imaginii
a adus la discuții aprinse. La Constantinopol, în Asia mică și în Armenia, s-au înregistrat
atitudini iconoclaste chiar ale unor personalități ale Bisericii: Teodosie, episcopul de Efes,
Toma, ep. de Claudiopolis și Constantin, ep. de Nacoleia. Ei au cerut patriarhului Germanos să
oprească cultul icoanelor, dar acesta a refuzat și se pare, aceștia s-au adresat atunci
împăratului, care a încurajat atitudinea lor.
 În 726, Leon al III-lea a promulgat primul edict împotriva icoanelor, în care se dispunea
scoaterea lor din locurile unde puteau fi obiectul adorării de către credincioși.

Prima prigoană asupra icoanelor a fost după cataclismele din Creta, în urma cărora Leon
al III-lea invocând mânia lui Dumnezeu asupra celor ce adorau icoanele, a poruncit ca să fie
dată jos icoana făcătoare de minuni a Mântuitorului de deasupra marii porți de bronz a
Palatului Imperial. Poporul, incitat, a ucis ofițerul care a distrus cu ciocanul icoana. O parte
din cei implicați în incident au fost prinși și trimiși la moarte din ordinul împăratului. Astfel
iconoclasmul a început cu vărsare de sânge.

După incidentele violente de la Constantinopol, o revoltă a iconodulilor a fost înăbușită

repede în Grecia (727) si în același an în Italia. Papa Grigorie al II-lea s-a mărginit să
protesteze vehement împotriva ereziei nou apărute, dar succesorul său, Grigorie al III-lea, a
inaugurat o politică mai îndrăzneață, anatemizând pe adversarii icoanelor (731), căutând la un
moment dat ajutorul lombarzilor împotriva împăratului.

Un protest vehement împotriva iconoclasmului s-a ridicat în Siria din partea Sf. Ioan
Damaschin (cca 675-749). El s-a remarcat prima oară prin scrisori incendiare împotriva lui
Leon al III-lea, care au fost difuzate în întreg imperiu. Ereticul împărat, plin de mânie, a
poruncit ca sa-i fie tăiată mâna dreaptă a lui Ioan, cea care a scris aceste scrisori mustrătoare.
Ulterior, în chip minunat, după rugăciuni stăruitoare către Maica Domnului, Damaschinul are
mâna vindecată, cu care apoi scrie acele trei tratate contra celor ce atacă sfintele icoane. A
arătat că icoana este un intermediar între om și sfântul reprezentat și că are funcții multiple:
estetică, pedagogică, latreutică și harică.

Edictul din 726 s-a aplicat cu multă moderație la început. A urmat însă cel din 729, care a
condus la înlocuirea patriarhului Germanos cu Atanasie, singhelul acestuia, adept al reformei
(730). S-au luat măsuri și împotriva școlilor ecleziastice.

Dar lupta devenea tot mai aprigă. Chestiunile de principiu au ajuns obiect de conflict,
ciocnindu-se în realitate autoritatea împăratului în probleme religioase, cu dorința Bisericii de
a se emancipa de sub tutela statului. Constantin al V-lea, mult mai priceput în ale teologiei
decât tatăl său, a adus în luptă opiniile personale, ostile nu numai icoanelor, ci și cultului
Fecioarei și sfinților. Deoarece era foarte pătimaș, el a condus lupta cu o ardoare fanatică și cu
o deosebita asprime.

De partea cealaltă, cumnatul său Artavasdes se bucura de sprijinul iconodulilor. A domnit

doar un an, voind să reintroducă cultul icoanelor, fiind susținut de patriarhul Atanasie. Însă
Constantin îi prigonește pe ambii, declanșând și mai aprigi persecuții împotriva iconodulilor.

Din porunca lui Constantin al V-lea s-a reunit la Hieria un sinod (754) care a condamnat
icoanele. De acum înainte împăratul putea lovi în opozanții săi ca și cum aceștia ar fi păcătuit
și în fața lui Dumnezeu. Împăratul a poruncit ca moaștele sfinților să fie profanate și arse, toate
bisericile să fie despuiate de icoane, iar picturile murale să fie acoperite cu strat gros de var. În
locul lor s-a dispus ca bisericile să fie împodobite cu imaginile împăratului și cu picturi
inspirate din natură: păsări, fructe, pomi. Dintre însemnele creștine a fost acceptată doar
Crucea.
 Hotărârile pseudosinodului de la Hieria au întâmpinat o aprigă rezistență din partea
călugărilor încurajați de sprijinul papalității, și de provinciile apusene ale Imperiului.

Adevăratele persecuții au început în 765. Icoanele au fost distruse, mănăstirile au fost

închise ori secularizate, bunurile lor au fost confiscate, călugării închiși, maltratați, exilați.
Mulți demnitari ai imperiului au fost executați sau exilați, precum Sf. Ioan cel Nou, episcop de
Efes, sau patriarhul Constantin (766). Timp de cinci ani persecuțiile s-au desfășurat în întregul
Imperiu.

Este cert că lupta a dat ocazie la incredibile violențe, la durități și cruzimi, provocând o
profundă tulburare în tot imperiul. Toate acestea au avut ca urmare grave consecințe. Leon al
III-lea a încercat să reducă cu forța opoziția papalității, punând sub ascultarea patriarhului de
Constantinopol, Calabria, Sicilia, Creta și Ilyricul (partea sa apuseana, in 732), agravând astfel
disensiunile.

Exarhatul de Ravenna a rezistat până în 751 loviturilor longobarde. Papa Ștefan al III-lea
n-a ezitat să se despartă de „Imperiul eretic” și, căutând să apere peninsula cu ajutorul
francilor, a încuviințat ca Pepin cel Scurt să cucerească teritoriile odinioară bizantine, care au
format apoi domeniul temporal al papalității. Conciliul convocat de papă, în 769, în care s-a
proclamat legitimitatea cultului icoanelor, reprezenta și sfârșitul subordonării papei față de
basileu, care de acum, a încetat să mai ratifice alegerile pontificale. Toate acestea au însemnat
înfrângeri ale Imperiului Bizantin în Apus. Basileul a scăpat de sub controlul său nu numai
peninsula Italică, ci și numeroși ortodocși de aici.

2. Împărăteasa Irina și victoria iconodulilor (780-802). Sinodul al VII-

lea ecumenic de la Niceea

Politica religioasă a primilor isaurieni a semănat fermentul discordiei, al nemulțumirii, al

frământărilor. După moartea lui Constantin al V-lea, ele s-au reactivat. În timpul scurtei sale
domnii, Leon al IV Chazarul (775-780), a continuat politica internă a predecesorilor săi. Dar
apoi, văduva sa, Irina, regentă în timpul minoratului lui Constantin al VI-lea, a considerat că
se poate sprijini pe ortodocși și a hotărât să restabilească cultul icoanelor. Ea a neglijat lupta
împotriva musulmanilor care au revenit în 781 până la Chrysopolis, în fața Constantinopolului,
ajungând să încheie o pace deosebit de umilitoare cu califul. Pe de altă parte, Irina, adeptă a
cultului icoanelor, s-a apropiat de papalitate și a întreținut cu statul franc relații cordiale. Mai
ales în politica internă, ea s-a străduit să elimine de la conducere pe iconoclaști.

Sfânta Împărăteasă Irina, cunoscută ca Irina Ateniana sau Irene Sarantapechaina,

(n. 752 d.Hr.,Atena, - d. 9 august 803 d.Hr., Lesbos), a domnit între anii 797 și 802.

Irina s-a născut în familia de nobili Sarantapechos din Atena. Ea era originară din Atena
și a fost adusă la Constantinopol de către Constantin al V-lea, care a căsătorit-o cu Leon al IV-
lea Chazarul. În 771 a dat naștere lui Constantin al VI-lea, iar când Leon al IV-lea a murit
(780), Irina a devenit regentă și a fost nevoită să lupte împotriva fratelui lui Leon, Nichifor,
pretendent la tron. Irina a încercat să întărească relațiile cu francii și Papalitatea, printr-o
tentativă de căsătorie a fiului ei cu Rotrude, fiica lui Carol cel Mare.

Cel mai important lucru pe care l-a făcut Irina Ateniana, a fost restabilirea cultului
icoanelor, opus iconoclasmului. În 782, Irina i-a alungat pe slavi din Grecia și Macedonia, iar
în 782 și 798, ea a trebuit să accepte termenii dați de califii Abbasizi. În 790, trupele armene s-
au revoltat împotriva Irinei, pentru că se declarase împărăteasă, însă titlul i-a fost confirmat în
792. În 797, partizanii Irinei l-au detronat pe Constantin, declarând-o pe Irina unica
Împărăteasă. Papa Leon al III-lea, neconfirmând-o pe Irina ca împărăteasă, l-a încoronat la
Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie
800); a fost momentul în care au apărut două imperii creștine: Imperiul Roman de Răsărit
(Bizanțul) și Sfântul Imperiu Roman.

În anul 802, logothelul Nichifor s-a revoltat împotriva Irinei, a învins-o și a închis-o în
fortăreața Prinkipos. Irina a fost apoi exilată la mănăstirea Mitilene pe insula Lesbos, unde a
ajuns egumenă. Ea a murit un an mai târziu, pe 9 august 803.

Irina s-a născut într-o familie de nobili din Atena, familia Sarantapechos. Deși ea a fost
un orfan, unchiul ei Constantin Sarantapechos, era patrician si, posibil, și strateg din Hellas. Ea
a fost adusă la Constantinopol de împăratul Constantin al V-lea la 1 noiembrie 769 și s-a
căsătorit cu fiul său Leon al IV-lea la 17 decembrie. Deși ea pare să fi venit dintr-o familie
nobilă, nu există nici un motiv clar pentru care ea a fost aleasă ca mireasă lui Leon. Din
această cauză, unii cercetători au sugerat că ea a fost aleasă în urma unui spectacol de mirese,
precursor al concursurilor de frumusețe din ziua de azi, în care femeile necăsătorite au defilat
în fața mirelui, până când una a fost aleasă. La 14 ianuarie 771, Irina a dat naștere unui fiu,
viitorul împărat Constantin al VI-lea. Când Constantin al V-lea a murit în septembrie 775,
Leon a fost înscăunat pe tron la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Leon, deși iconoclast, a
urmat o politică de moderație către iconoduli, dar politicile sale au devenit mai dure în august
780, când mai mulți curteni au fost pedepsiți pentru venerarea de icoane. Potrivit tradiției, el a
descoperit la Irina icoane ascunse sub perne și a refuzat să împartă patul conjugal cu ea
ulterior. Cu toate acestea, atunci când Leon a murit pe 8 septembrie 780, Irina a devenit
regentă pentru copilul lor de nouă ani, Constantin. Împărăteasa s-a confruntat imediat cu o
conspirație care urmărea punerea pe tron a lui Cezar Nichifor, fratele vitreg al lui Leon al IV-
lea. După ce i-a deconspirat pe Nichifor si ceilalți frați ai lui Leon, în care gruparea
iconoclastă de la palat își punea mari speranțe, împărăteasa Irina a devenit adevărata
deținătoare a puterii.

Împărăteasa Irina a început, astfel, cu mare abilitate demersurile pentru restaurarea

cultului icoanelor. Ea a considerat că se poate sprijini pe partida ortodoxă și a hotărât să
restabilească cultul icoanelor, străduindu-se să elimine din conducerea statului pe iconoclaști.
Totuși o schimbare bruscă în problema icoanelor ar fi fost periculoasă, deoarece mulți
funcționari de stat și din Biserică erau iconoclaști, fie din convingere, fie din oportunism.

Planurile Irinei au devenit evidente în decembrie 784, când ea a reușit să înlăture din
scaunul patriarhal pe Pavel al IV-lea (780-784), adus de soțul ei, și l-a impus pe Tarasie (784-
806), un laic, secretarul împărătesei, om cultivat și cu o bună formare teologică, dar și cu simț
politic. La 25 decembrie 784 Tarasie, adept al iconodulilor, a fost instalat patriarh și au început
pregătirile pentru un nou sinod ecumenic.
 În august 786, sinodul s-a deschis în biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, dar
și-a suspendat repede lucrările din cauza intervenției a două unități militare aparținând
corpului de gardă imperială. Acțiunea era rezultatul unui complot organizat de conducătorii
armatei în înțelegere cu câțiva episcopi. În anul următor, pretextând o invazie arabă, trupele
din capitală și din themele asiatice, adversare ale cultului icoanelor, au fost trimise într-o
expediție în Asia Mică, iar în locul lor au fost aduse trupe iconodule din Tracia. În felul acesta
fiind restabilită liniștea în capitală, împărăteasa Irina a reînnoit invitațiile pentru sinod, care s-a
deschis de data aceasta la Niceea, în biserica Sfânta Sofia, în toamna anului 787, ca al VII-lea
Sinod Ecumenic (24 septembrie-13 octombrie). Toate ședințele sinodului au fost conduse de
patriarhul Tarasie. Împăratul Constantin și mama sa Irina nu au fost prezenți, ci au fost
reprezentați de doi înalți demnitari, în calitate de observatori. Au participat aproximativ 350 de
episcopi (după alții între 258-335 sau între 330-367), între care reprezentanți ai patriarhiilor de
Alexandria și Antiohia, ai papei Adrian I, precum și numeroși arhimandriți, egumeni, între
care starețul Platon de la mănăstirea Studion, unchiul Sf. Teodor Studitul, Theophanes
Confessor și alte personalități ale Bisericii.

Au avut loc 8 ședințe, ultima în palatul Magnaura, împăratul și împărăteasa fiind de față
și semnând hotărârile Sinodului. La sfârșit s-a strigat: „Trăiască împărații, Noul Constantin și
Noua Elena! Dumnezeu să binecuvânteze guvernarea lor!”

Sinodul a condamnat punct cu punct hotărârile sinodului de la Hieria (754).

În ședința a șaptea, s-a citat horos-ul, definiția dogmatică a Sinodului al VII-lea

Ecumenic, care cuprindea următoarele idei principale: Sinodul nu dorea să rupă, nici să adauge
ceva la tradiția Bisericii, ci să păstreze intact tot ce este ortodox, subliniind legătura cu cele 6
Sinoade Ecumenice precedente. S-a repetat Simbolul de credință niceo-constantinopolitan,
fără Filioque, s-au pronunțat anateme împotriva lui Arie, Macedonie și adepților lor, s-a
recunoscut hotărârea Sinodului al III-lea de la Efes, că Maria este născătoare de Dumnezeu
(Θεοτόκος), precum și ceea ce s-a stabilit în la Sinodul al IV Ecumenic de la Calcedon (451)
în privința celor două firi în Hristos. S-au anatemizat false doctrine susținute de Origen,
Evagrie și Didim cel Orb (fără să se spună ceva de cele „Trei Capitole”), s-au mărturisit
împreună cu Sinodul al VI-lea Ecumenic cele două voințe în Hristos și dorința de a păstra
neștirbite tradițiile scrise și nescrise de până atunci, inclusiv cele privitoare la icoane.

Toți membrii prezenți ai Sinodului au aprobat hotărârile luate, spunând că aceasta este
tradiția Bisericii, rostind anateme împotriva tuturor care nu cinstesc icoanele și le consideră
idoli.

S-a redactat, apoi, o scrisoare către Constantin și Irina, în care se arată ce s-a întâmplat la
Sinod, s-a explicat ce se înțelege prin προσκύνησις (cinstire) și prin λατρεία (adorare, care se
cuvine numai lui Dumnezeu).

O altă scrisoare explicativă a fost adresată bisericilor din Constantinopol.

In ședința a opta, ținută la Constantinopol, s-a aprobat horos-ul și a fost semnat de ce doi
suverani.
 Sinodul de la Niceea a avut meritul de a fi elaborat și impus doctrina ortodoxă despre
necesitatea și sensul cinstirii icoanelor, doctrină care, chiar dacă la câteva decenii după aceea a
fost contestată și scoasă din uz, a fost restabilită în anul 843 și a rămas în vigoare până azi.

De asemenea, Sinodul a contribuit în plan bisericesc la refacerea artei creștine, care a

avut mult de suferit. De fapt, măsurile drastice și pe lungă durată luate de împărații iconoclaști
au dus practic la distrugerea aproape completă a artei creștine anterioară sec. al VIII-lea. Dar
Sinodul n-a avut numai meritul de a reface arta creștină; el a stabilit și teologia icoanei, care în
Bizanț a rămas inseparabilă artei. Sinodul a legat icoana de realitatea întrupării Mântuitorului,
învățătură subliniată cu putere de Sf. Ioan Damaschin: „Odinioară Dumnezeu cel necorporal și
fără de formă nu se zugrăvea deloc. Acum însă, prin faptul că Dumnezeu S-a arătat în timp, a
locuit printre oameni, fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu. Nu mă închin materiei, ci mă
închin Creatorului materiei, Creatorului Care S-a făcut pentru mine materie și a primit să
locuiască în materie și a săvârșit prin materie mântuirea mea...”

În privința icoanelor, Sinodul, care a avut la bază concepția Sf. Ioan Damaschin, prevedea
următoarele: este permis și chiar util și bineplăcut în fața lui Dumnezeu de a se face icoane și
de a le cinsti. S-a stabilit că icoana este distinctă de modelul divin și că poate fi obiectul numai
al venerării relative sau cinstirii (honor), nu al adorării (adoratio), care se cuvine numai lui
Dumnezeu. Deci, cinstirea nu se adresează materiei icoanei, și astfel nu poate fi vorba de
idolatrie. Aceste precizări erau deosebit de importante deoarece limpezeau atitudini chiar în
rândul iconodulilor, unii având nevoie de ele. S-a arătat la Sinod că cinstirea icoanelor este o
formă de a se manifesta credința creștină, căci acest lucru nu se face numai în propoziții, cărți
sau prin experiența personală, ci prin puterea omului asupra materiei, prin experiență estetică,
prin gesturi și atitudini în fața sfintelor icoane. În Bizanț arta n-a fost privita ca având o funcție
neutră, ci considerată capabilă să exprime credința. Astfel, prin stilul, prin compoziția
simbolică, prin elaborarea programelor artistice, care au acoperit pereții bisericilor și
iconostaselor, icoanele au devenit expresia și izvorul credinței, și, în același timp, al
cunoașterii divine. Salvând icoanele și monahismul, care le-a susținut cel mai frecvent,
Sinodul a salvat și evlavia populară, care ar fi evoluat poate altfel fără acest suport.

Sinodul a mai dat 22 de canoane în vederea remedierii abaterilor din timpul perioadei
iconoclaste. Se interzicea conducătorilor laici, în primul rând împăraților, să se mai amestece
în problemele religioase, care erau de competența Bisericii. Neamestecul puterii laice în
treburile interne, principiu susținut cu vehemență de călugării studiți, a fost stabilit acum la
Sinodul de la Niceea.

S-a mai hotărât ca moaștele sfinților să fie așezate în toate bisericile, unde acestea
lipseau. Mănăstirile care fuseseră transformate în cazărmi sau arsenale ori chiar desființate,
erau restabilite și se prevedeau pedepse pentru cei care ar mai întreprinde ceva împotriva lor.

Dacă sub raport bisericesc domnia Irinei a fost o binefacere, în ceea ce privește politica
externă și, mai ales, cea internă a fost dezastruoasă. Ea adus o politică lipsită de coerență,
oscilând între alianța cu francii și cea cu longobarzii din Italia centrală. A căutat să se apropie
și de papalitate și a susținut, pentru un timp, căsătoria lui Constantin al VI-lea cu fiica lui
Carol cel Mare, Rotrud. Totuși, Irina s-a aliat cu longobarzii, adversari ai regelui franc,
sprijinindu-i fără succes, în intenția lor de a recuceri Pavia, capitala fostului lor regat. De
asemenea, împărăteasa Irina, a neglijat și pe arabi care au revenit, în anul 781, până aproape de
Chrysopolis, pe malurile Bosforului, determinându-i pe bizantini să încheie o pace pe trei ani
cu cel ce avea să devină califul Harun al-Rashid (786-809). Această pace umilitoare pentru
Imperiu, a fost menținută prin plata unui imens tribut anual.

Ea a domnit singură, adică fără a fi asociată la tron, ori ca regentă. A fost prima femeie
care a domnit pe tronul Bizanțului în acest fel. Irina s-a întitulat în toate actele βασιλεύς nu
βασίλισσα, fiindcă potrivit tradiției romane împăratul era singurul comandat suprem al armatei,
ori pentru o femeie acest lucru putea părea contestabil.

Datorită împărătesei Irina, Biserica și-a redobândit vechiul ei rol în societatea bizantină.
Partida monastică, avându-l în frunte pe Teodor Studitul, a devenit mai puternică și mai activă
decât oricând. Dar preocuparea aproape exclusivă a împărătesei față de problemele interne a
avut în Imperiu consecințe neplăcute pe plan extern.

În urma unei revolte la palat, organizată de înalți funcționari și ofițeri, condusă de

ministrul de finanțe Nichifor, împărăteasa Irina a fost arestată și nevoită să abdice, șa 31
octombrie 802. A fost trimisă în exil, mai întâi, în insula Prinkipos și, apoi, în insula Lesbos;
iar după unele surse, a ajuns egumena mănăstirii Mitiline, unde a și trecut la Domnul în data
de 9 august 803.

3. Împărăteasa Teodora, apărătoarea icoanelor.

Înfrângerea iconoclasmului și restabilirea Ortodoxiei

Împăratul Nichifor I Genikos (820-811) a fost un abil mânuitor al banilor, doritor de a

reface tezaurul statului, mai ales în detrimentul Bisericii. A repudiat violența iconoclaștilor,
dar a păstrat reformele acestora, care știrbeau prestigiul Bisericii. Aceasta a fost trăsătura
caracteristică a celei de a doua fază a războiului contra icoanelor. Ea a însemnat în Bizanț
ceea ce în Apus a fost lupta pentru investitură.

Călugării mănăstirii Sf. Ioan din Studion, sub conducerea egumenului lor Teodor, au
fost cei mai intransigenți în a susține revendicările Bisericii. Cu o egală intensitate, ei
combăteau oportunismul patriarhului Nichifor I (Mărturisitorul, 806-815), care se străduia să
șteargă amintirile luptelor iconoclaste, influențând politica financiară a împăratului cu
autoritatea sa în materie de religie. Monarhia a început lupta împotriva lor persecutându-i
(809), împrăștiindu-i, exilându-i. Împotriva autorității imperiale, călugării n-au ezitat să se
adreseze papei care, cu prețul acceptării primatului Bisericii romane, urma să recucerească
independența Bisericii orientale în fața împăratului și a statului în general.

O asemenea atitudine a călugărilor a provocat o reacție iconoclastă. Ea a fost opera lui

Leon al V-lea Armeanul (813-820) și a doi împărați din dinastia amoriană, Mihail al II-lea
(820-842) și Teofil (829-842). Din nou, timp de treizeci de ani, Imperiul a fost teatrul unor
lupte violente.

În 814 Leon al V-lea a reluat persecuțiile iconoclaste. Față de acestea s-a manifestat o
puternică opoziție care a avut în frunte pe Sf. Teodor Studitul și pe Nichifor Mărturisitorul
din Sebastia (Bithinia).
 În 815 un sinod reunit la Sf. Sofia, a proscris din nou icoanele și a repus în vigoare
decretele iconoclaste din 754. S-a reînceput, prin urmare, distrugerea icoanelor. Opoziția
manifestată de călugări a fost reprimată cu o deosebită cruzime, prin condamnări, persecuții,
exiluri. Sf. Teodor Studitul a murit în exil (826), iar persecuțiile au fost și mai dure în timpul
împăratului Teofil (829-842), un ardent iconoclast. În anul 832, la îndemnul preceptorului
său, marele savant Ioan Grammaticul, Teofil a convocat un sinod la Constantinopol, în care
au fost reînnoite hotărârile sinodului iconoclast din anul 754. În anul 832 Ioan Gramaticul a
fost ales patriarh și o nouă persecuție, destul de violentă, s-a dezlănțuit împotriva
iconofililor, mai ales împotriva monahilor. Pe de altă parte, soția lui Teofil, Teodora, era o
admiratoare ferventă a icoanelor și împăratul știa acest lucru. Ea a fost acea împărăteasă,
care a pus capăt crizei iconoclaste și a restabilit definitiv cultul icoanelor.

Sfânta Împărăteasă Teodora sau Teodora a II-a (n. 815- d. 15 februarie 867), a fost
o împărăteasă bizantină, soția lui Teofil și mama lui Mihail al III-lea, regentă în timpul
minoratul fiului său.

Teodora s-a născut în orașul Elissa din Paflagonia, din părinți înstăriți și evlavioși. Din
fragedă vârstă i s-a dus renumele pentru înțelepciunea și frumusețea cu care era împodobită.
Drept aceea, la 4 iunie anul 830 s-a căsătorit cu împăratul Teofil, cu care a avut șapte copii,
cinci fete și doi băieți. Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă pentru fiul său cel mic,
Mihail al III-lea, la fel ca și împărăteasa Irina.

Prima măsură pe care a luat-o Teodora a fost depunerea din scaun a patriarhului Ioan
Grammaticul și înlocuirea lui cu Metodie, un iconodul fervent, care suferise mult din cauza
convingerilor sale în timpul persecuțiilor iconoclaste. Cu toate acestea, a apărut un conflict
între noul patriarh Metodie și monahii studiți, nemulțumiți că nu și-au putut impune propriul
candidat. Acest fapt a dus la o nouă perioadă de tulburări în viața Bisericii bizantine.

Apoi, Teodora, urmând și sfatul fratelui ei Bardas, s-a decis să restabilească pacea în
Biserică, restaurând cultul icoanelor. Aceasta a fost opera Sinodului local din anul 843,
condus de noul patriarh Metodie I (843-847), unde hotărârile au fost proclamate printr-o
ceremonie solemnă la Sfânta Sofia. Sinodalii au declarat ca fiind acceptate toate hotărârile
celor șapte Sinoade Ecumenice, restabilind cultul icoanelor și rostind anatema asupra tuturor
iconoclaștilor și a celorlalți eretici. Episcopii iconoclaști au fost depuși din treaptă și înlocuiți
cu iconoduli. În încheiere, ca o completare, a fost compus un text special de anatemizare a
tuturor ereticilor de până atunci. Textul acesta și al tuturor dogmelor Bisericii au fost
cuprinse apoi într-un Synodicon special, o decizie sinodală, care a fost citit în toate bisericile
în prima duminică din Postul Mare, care a fost atunci în ziua de 11 martie 843. Spre a
prăznui reașezarea icoanelor, Teodora a condus un uriaș alai cu icoane pe străzile
Constantinopolului. Acest eveniment a însemnat restaurarea Ortodoxiei, de aceea prima
duminică din Postul Mare poartă până azi numele de Duminica Ortodoxiei ( Κυριακή της
Ορθοδοξίας). Astfel, proclamarea solemnă a Duminicii Ortodoxiei a încheiat definitiv
prigoana împotriva icoanelor. Interesant de subliniat este faptul că la acest sinod din anul
843 au participat mulți monahi, ca reprezentanți ai Bisericii, care suferiseră cel mai mult.
Între aceștia au fost prezenți și câțiva de la muntele Athos, ceea ce demonstrează existența
aici a unei vieți monahale destul de puternice, înainte de marea înflorire pe care o va
cunoaște odată cu zidirea Marei Lavre de către Sfântul Atanasie Athonitul (963).

A fost momentul în care s-a încheiat epoca iconoclastă.

 Înfrângerea iconoclasmului a reprezentat și sfârșitul marilor dispute doctrinare în
Bizanț, precum și eșuarea tentativei statului, reprezentat de împărat, de a subordona
necondiționat Biserica. O colaborare strânsă între stat și Biserică a existat în continuare, dar
pe alte baze, statul exercitând un fel de tutelă asupra Bisericii.

Împărăteasa Teodora nu a avut acea autoritate deplină ca și Irina, ea fiind consiliată de

frații săi Bardas și Petronas, magistratul Sergiu Niketiatis, probabil un unchi al Teodorei și
logothetul dromului Teoctist. Această structură de putere a durat până în anul 856, când
cezarul Bardas, unchiul lui Mihail (ajuns atunci la maturitate), a organizat o lovitură de palat,
care adus la înlăturarea, întemnițarea și asasinarea lui Teoctist. În toamna anului 858, în
urma unui complot împotriva cezarului Bardas, și împărăteasa Teodora a fost înlăturată de la
putere, fiind constrânsă să intre în monahism împreună cu fiicele ei. Tecla și Anastasia au
fost trimise la mănăstirea Karinos, iar Teodora cu cealaltă fiică Pulheria, au fost silite să intre
la mănăstirea Gastrion, mai târziu și prințesele de la Karinos s-au alăturat mamei lor. Toate
au fost apoi tunse în chipul îngeresc, Sfânta Teodora rămânând în mănăstire până la fericitul
ei sfârșit, la 11 februarie 867.

Mai apoi Biserica Ortodoxă a canonizat pe cele două împărătese Irina și Teodora, ca pe
Sfinte Dreptcredincioase Împărătese, apărătoare ale Ortodoxiei.

4. Încheiere

Cei o mie de ani ai Bizanțului, trebuie să recunoaștem, au fost marcați de foarte multe
figuri și chipuri feminine. De la auguste rafinate, evlavioase, creștine, frumuseți nobile,
împărătese mai puțin virtuoase ori seduse pătimaș de putere; la femei aristocrate, mame
creștine de sfinți sau simple femei care au făcut istorie sau au marcat istoria Bizanțului în
vremuri de crize politic-bisericești, care au dat dovada unui caracter ajuns la măsura
„bărbatului desăvârșit”. Biografiile lor pot fi interpretate în fel și chip. Pentru noi nu
contează viața tumultoasă, spectaculară ori scandaloasă din punct de vedere etic-moral la un
moment dat, atât de mult viciile și slăbiciunile, ci unda de lumină pe care au lăsat-o prin tot
ce au făcut în istoria îndelungă a Imperiului și mai ales în viața Bisericii până la noi. Sigur,
rămân pilonii de marcaj, cariatidele teocrației: Sfânta Împărăteasă Elena, mama împăratului
Constantin, Teodora lui Iustinian, Pulheria, Evdochia lui Teodosie, Zoe Porfirogeneta, Irina,
femeile rafinate din dinastia Comnenilor...etc. Dar, două împărătese, prin puterea ce li s-a
dat, putem spune că au restaurat moștenirea Sfintei Împărătese Elena, Ortodoxia, după o
lungă și oribilă criză iconoclastă: Irina, apoi Teodora. Iconarii și iconografii din trecut și
prezent, monahii și întreg clerul bisericesc, le datorează mult acestor basilee pentru rolul
însemnat ce l-au avut de gestionat în criza istoriei bisericești și imperiale. Sigur, sprijinite de
mari oameni deveniți sfinți ai Bisericii cu prezența și voința lor decizională în cel de-al VII-
lea Sinod Ecumenic (787) și în Sinodul local (843), au stabilit și rectificat fundamental
adevăruri de credință, au făptuit și confirmat astfel atestatul icoanei în Ortodoxie. Ele rămân
și până în ziua de azi prototipul femeilor cucernice, dreptcredincioase, ambițioase, cuvioase
și cuviincioase, mărturisitoare, luptătoare pentru dreapta credință și modelul desăvârșit al
femeilor creștine.
Bibliografie:

M. Telea, „Istoria și spiritualitatea Imperiul Bizantin”, vol. I, Reîntregirea, Alba Iulia, 2021,
wikipedia.ro, doxologia.ro, și alte articole de pe internet