UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FORMARE CONTINUĂ
Program de studiu: Administrație Publică, Anul III, Sem. II

Referat la disciplina – Drept comunitar

Tratatele UE

Conf. univ. dr. Liana Teodora Pascariu

Student: Bădrăgan Simona (Tolocan)

2019 - 2020
 Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………..3
Tatatele UE......................................................................................................................................4

Tratatul de la Nisa ..............................................................................……………….….………..4

Tratatul de la Lisabona…………………………………………….………………….………......5

Tratatul de la Amsterdam și egalitatea de șanse...…………………………………….…………..6

Tratatul de la Maastricht ………………………………………………………………………….7

Actul Unic European (AUE)………………………………………………….…………………...9

Tratatul de la Bruxelles…………………………………………………………………………..11

Tratatul de la Roma……………………………………………………………………………...12

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului…………………………14

Concluzii…………………………………………………………………………………………15

Bibliografie…………………………………………………………………………………..…..16

2
 Introducere
Uniunea Europeană (UE) este o uniune economică și politică, care cuprinde 28 de țări
europene. Ea are o populație de 508 milioane de oameni, 24 de limbi oficiale și de lucru și
aproximativ 150 de limbi regionale și minoritare.

Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

(CECO) și din Comunitatea Economică Europeană (CEE), formată din șase state în 1951 -
Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Aceste țări s-au unit pentru a pune
capăt războaielor care au devastat continentul european și s-au înţeles să împartă controlul asupra
resurselor naturale necesare în război (cărbunele și oțelul).

Membrii fondatori ai CECO, au stabilit că acest proiect european se va dezvolta nu doar

pentru a avea resurse commune sau a preveni diverse conflicte în regiune. Aşa că, Tratatul de la
Roma din 1957, a creat Comunitatea Economică Europeană (CEE), care a consolidate relaţiile
politice și economice între cele șase state fondatoare.

De atunci până astăzi acest tratat a trecut printr-o serie de modificări, iar aderarea altor state
a făcut ca această uniune să crească şi să se dezvolte în diverse domenii devenind Uniunea
Europeană de astăzi.

Competențele Uniunii Europene sunt conferite printr-o serie de tratate internaționale pentru
statele sale membre. Statele membre recunosc că, prin adoptarea și punerea în practica a acestor
principii fiecare stat şi-a asigurat și apărat propria suveranitate, dar şi o prosperitate economic
într-un mediu liniștit și sigur.

Statul de drept este piatra de temelie a Uniunii Europene. Conform legislației UE, legea se
află deasupra politicii și a intereselor naționale, toate sunt supuse acesteia, inclusive şi liderii
naționali și politicienii.

Legile UE afectează anumite aspecte ale suveranității statelor membre. Cu toate acestea , în
toate aceste cazuri , statele membre au transferat în mod voluntar părți din suveranitatea lor către
instituțiile europene pentru a construi o Europă mai puternică și mai eficientă. Statele UE
recunosc că le este mai bine să lucreze împreună decât ca state independente şi înafara UE.

Inima UE, este piața unică europeană . Aceasta este o zonă economică cu politici comune
privind reglementarea produselor, precum și libertatea de mișcare a bunurilor, capitalului,
serviciilor și forței de muncă. Acest lucru a adus avantaje semnificative pentru întreprinderile
europene prin asigurarea unui mediu concurențial echitabil pentru toți și un set de norme și
standarde comune.1
1
https://gov.md/europa/ro/content/despre-uniunea-european%C4%83

3
 Tratatele UE
Uniunea Europeană se bazează pe statul de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată de
UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar și democratic de toate țările
membre. De exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-un tratat, Comisia nu
poate propune un act legislativ în domeniul respectiv.
Tratatul este un acord cu forță juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabilește
obiectivele UE, regulile de funcționare a instituțiilor europene, procedura de luare a deciziilor și
relațiile existente între Uniune și statele membre.
Tratatele sunt modificate pentru a permite creșterea eficienței și transparenței UE, pentru a
pregăti extinderile viitoare și pentru a introduce noi domenii de cooperare - cum ar fi moneda
unică.
În baza tratatelor, instituțiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care statele
membre le aplică ulterior.2 

Tratatul de la Nisa
Adoptat în Decembrie 2000, prin concluziile Consiliului European de la Nisa , și semnat la
26 februarie 2001, Tratatul de la Nisa a încheiat Conferința Interguvernamentală care a început
în februarie 2000, și al cărei obiectiv era să pregăteasca instituțiile europene pentru sosirea de noi
state membre.

A deschis drumul reformei instituționale necesare viitoarei extinderi a Uniunii Europene,

prin aderarea țărilor candidate din estul și sudul Europei.

Principalele schimbări aduse se referă la limitarea mărimii și compoziției Comisiei,

extinderea votului cu majoritate calificata, o noua balanță a voturilor în cadrul Consiliului și
flexibilizarea acordurilor de întărire a cooperării. În plus, pe lângă discuții referitoare la aceste
patru teme cheie, s-au mai abordat și alte probleme instituționale: simplificarea tratatelor,
definirea puterilor, integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale și rolul parlamentelor naționale.
Declarația privind Viitorul Uniunii Europene, anexată la Tratat , stabilește pașii care trebuie
făcuți pentru adâncirea reformei instituționale.

Tratatul de la Nisa este doar o etapă în acest proces. Tratatul a fost ratificat de toate statele
membre, în conformitate cu regulile constituționale specifice, și a intrat în vigoare la 1 februarie
2003.3
2
https://europa.eu/european-union/law/treaties_ro
3
http://www.euroavocatura.ro/dictionar/335132/Tratatul_de_la_Nisa_

4
Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona este rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a urmărit
reformarea cadrului juridic al Uniunii. Condiţiile impuse de trecerea de la 15 la 28 de state
membre au făcut necesară reformarea instituţiilor Uniunii, precum şi a modului de luare a
deciziilor la nivelul acesteia, în vederea sporirii eficienţei întregului sistem comunitar.

Noul Tratat de organizare şi funcţionare a Uniunii Europene a fost semnat de către şefii de
stat/guvern ai statelor membre la 13 decembrie 2007, la Lisabona. Titulatura sa oficială este
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene.

Ratificarea Tratatului de la Lisabona a fost finalizată la 13 noiembrie 2009. România a fost

unul dintre primele state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul român finalizând
procedura de ratificare la data de 4 februarie 2008. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009.

După eşecul ratificării Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, cunoscut sub
numele de Tratatul Constituţional, un pas important în reluarea procesului de reformare a
Tratatelor UE a fost reprezentat de elaborarea şi adoptarea Declaraţiei de la Berlin pentru
aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Documentul, adoptat la 25 martie
2007 de cele 27 de state membre şi de instituţiile Uniunii, subliniază realizările Uniunii de la
crearea sa şi reafirmă solidaritatea statelor membre în jurul unor proiecte şi obiective comune
pentru viitor.

Consiliul European din 21-23 iunie 2007 a decis elaborarea unui Tratat de Reformă a
Uniunii şi a adoptat un mandat clar şi detaliat în acest sens, care a condus la semnarea Tratatului
în decembrie 2007, la Lisabona. România s-a asociat încă de la început dezbaterilor pe această
temă, fiind conştientă de importanţa noului Tratat pentru dezvoltarea ulterioară a Uniunii şi a
modalităţilor în care aceasta va răspunde aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv celor români.

Tratatul de la Lisabona, la fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Tratatul de la

Nisa, este un tratat de amendare a Tratatelor existente. Acesta cuprinde Tratatul Uniunii
Europene (TUE) şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii (TFUE), care reprezintă tratatele de
bază ale Uniunii şi au o valoare juridică egală. Tratatul de la Lisabona conţine, de asemenea, o
serie de Protocoale şi de Declaraţii.

Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi

mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor
globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români.4
4
http://www.diplomacy.ro/node/1532

5
Tratatul de la Amsterdam și egalitatea de șanse
Anul 1996 este considerat un an important în istoria egalităţii de şanse la nivel comunitar,
având în vedere că s-a ajuns la încheierea tratatului de la Amsterdam, care modifica precedentul
Tratat constitutiv al Uniunii Europene. Art. 119 iniţial cu privire la egalitatea salariului între
bărbaţi şi femei pentru un loc de muncă egal, a fost modificat prin art. 141 TCE, care a extins
pentru prima dată în tratatul constitutiv al UE principiul egalităţii retribuţiei şi la locuri de muncă
cu valoare egală. Art. 141 stabileşte următoarele:

1. Fiecare Stat membru asigură aplicarea principiului retribuţiei egale între lucrătorii de sex
masculin şi cei de sex feminin pentru acelaşi loc de muncă sau pentru loc de muncă de valoare
egală.

2. Prin retribuţie se înţelege, conform prezentului articol, salariul sau salariul normal de bază sau
minim şi toate celelalte beneficii plătite direct sau indirect, în numerar sau în natură, de angajator
angajatului proporţional cu angajarea acestuia din urmă.

Retribuţia egală, fără discriminare sexuală, presupune ca:

a) retribuţia plătită pentru un loc de muncă identic plătit pe unitate de măsură („a cottimo”) să fie
stabilită la aceeaşi unitate de măsură,

b) retribuţia plătită pentru un loc de muncă plătit în funcţie de timp („a tempo”) să fie egală cu
cea pentru un alt loc de muncă identic.

3. Consiliul, deliberând conform procedurii menţionată la articolul 251 şi cu consultarea

prealabilă a Comitetului economic şi social, adoptă măsurile care asigură aplicarea principiului
egalităţii de şanse şi al tratamentului egal între bărbaţi şi femei în materie de ocupare a forţei de
muncă şi angajare, inclusă fiind aplicarea principiului retribuţiilor egale pentru acelaşi loc de
muncă sau pentru un loc de muncă de valoare egală.

4. În scopul de a asigura egalitatea efectivă şi completă între bărbaţi şi femei în viaţa

profesională, principiul tratamentului egal nu împiedică un Stat membru să păstreze sau să
adopte măsuri care să prevadă avantaje specifice menite să faciliteze exercitarea unei activităţi
profesionale de către sexul slab reprezentat adică menite să evite sau să compenseze
dezavantajele în cariera profesională.

Paragraful al patrulea permitea statelor membre să adopte şi să implementeze Acţiuni Pozitive

specifice în favoarea sexului bine reprezentat, lăsând deschisă posibilitatea de a discrimina în
mod pozitiv şi de a avantaja bărbaţii, în cazul în care proporţia acestora ar fi în minoritate clară5
5
http://noi.fgbweb.eu/flexicovery-wiki/node/71

6
faţă de cea feminină.

La nivel general, principiul egalităţii dintre cele două sexe era stabilit în art. 2 TUE că unul
din obiectivele şi sarcinile primare ale Uniunii, de pus în practică prin politicile şi acţiunile
comune ale instituţiilor comunitare şi ale statelor membre; iar la art. 2 TCE se prevedea
îndeplinirea acestui obiectiv prin implementarea de politici şi acţiuni comune, prin care UE avea
sarcina de a asigura:

«o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi sustenabilă a activităţilor economice, un nivel

ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială, egalitatea între bărbaţi şi femei, o
creştere sustenabilă şi neinflaţionistică, un grad ridicat de competitivitate şi de convergenţă a
rezultatelor economice, un nivel ridicat de protecţie a mediului şi îmbunătăţirea calităţii acestuia,
îmbunătăţirea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea
dintre Statele membre».

Acest lucru implica ca pe durata procesului de formare a politicilor comunitare trebuia să se

ţină cont şi de problema de gen şi de implicaţiile pe care aceste măsuri puteau să le aibă asupra
vieţii şi asupra situaţiei bărbaţilor şi femeilor. Aşa cum vom vedea mai jos, strategia GM a fost
introdusă în aproape toate planurile de acţiune ale politicilor UE, pentru a lua în considerare
principiul egalităţii între sexe extins în diferitele zone de acţiune ale Uniunii.

Cu Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la doi ani după aprobarea sa, în 1999, se
consolidează bazele juridice ale politicii şanselor egale, şi s-a extins lupta împotriva discriminării
(inclusiv cea sexuală) inclusiv în afara locului de muncă: art. 13 TCE recomanda statelor
membre să elimine discriminările de la orice nivel al vieţii sociale (inclusiv cu eventuala
intervenţie a UE în cazurile în care acţiunea naţională nu era suficientă).6

Tratatul de la Maastricht
Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993.

A. Structurile Uniunii

Instituind o Uniune Europeană, tratatul de la Maastricht a marcat o nouă etapă în procesul de

creare a „unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”. UE este construită având
la bază Comunitățile Europene, completate de politici și forme de cooperare instaurate prin
Tratatul privind Uniunea Europeană. Uniunea dispunea de un cadru instituțional unic alcătuit din
Consiliu, Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi 7

6
http://noi.fgbweb.eu/flexicovery-wiki/node/71
7
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele-de-la-maastricht-si-de-la-
amsterdam

7
care, fiind în acel moment singurele instituții ale Uniunii, în sensul strict al cuvântului, își
exercitau atribuțiile în conformitate cu dispozițiile tratatelor. Tratatul a instituit un Comitet
economic și social și un Comitet al regiunilor, ambele exercitând funcții consultative. Un Sistem
European al Băncilor Centrale și o Bancă Centrală Europeană au fost înființate conform
procedurilor prevăzute în tratat și s-au adăugat instituțiilor financiare preexistente din grupul
BEI, care sunt Banca Europeană de Investiții și Fondul European de Investiții.

B. Competențele Uniunii

Uniunii instituite prin Tratatul de la Maastricht i s-au atribuit prin acest tratat anumite
competențe, clasificate în trei mari grupe, denumite în mod obișnuit „piloni”: primul pilon era
constituit din Comunitățile Europene și prevedea un cadru care permitea exercitarea de către
instituțiile comunitare a competențelor pentru care statele membre își transferaseră suveranitatea
în domeniile reglementate de tratat; al doilea pilon era format din politica externă și de securitate
comună prevăzută la capitolul V din tratat; al treilea pilon era constituit din cooperarea în
domeniul justiției și al afacerilor interne prevăzută la capitolul VI din tratat. Titlurile V și VI
instituiau cooperarea interguvernamentală utilizând instituțiile comune, cu anumite trăsături
supranaționale, cum ar fi implicarea Comisiei și consultarea Parlamentului.

1. Comunitatea Europeană (primul pilon)

Comunitatea avea misiunea de a asigura buna funcționare a pieței unice și, printre altele, o
dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice, un nivel ridicat de
ocupare a forței de muncă și de protecție socială și egalitatea între bărbați și femei. Comunitatea
urmărea aceste obiective în limitele competențelor care îi erau încredințate, prin instituirea unei
piețe comune și a unor măsuri conexe menționate la articolul 3 din Tratatul CE, precum și prin
instaurarea unei politici economice și monedei unice menționate la articolul 4. Acțiunea
Comunității trebuia să respecte principiul proporționalității și, în domeniile care nu intrau în
competența sa exclusivă, principiul subsidiarității (articolul 5 din TCE).

2. Politica externă și de securitate comună (PESC) (al doilea pilon)

Misiunea Uniunii era aceea de a defini și de a realiza, conform unei metode de tip
interguvernamental, o politică externă și de securitate. Statele membre trebuiau să sprijine activ
și fără rezerve această politică, într-un spirit de loialitate și de solidaritate reciprocă. Printre
altele, aceasta avea ca obiective: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a
independenței și a integrității Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite;
consolidarea securității Uniunii sub toate formele; promovarea cooperării internaționale;
dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale.8

8
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele-de-la-maastricht-si-de-la-
amsterdam

8
3. Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor externe (al treilea pilon)

Sarcina Uniunii era de a dezvolta o acțiune comună în aceste domenii, prin metode
interguvernamentale, pentru a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție, într-un spațiu de
libertate, de securitate și de justiție. Aceasta se referea la următoarele domenii:

 reguli de trecere a frontierelor externe ale Comunității și de consolidare a controalelor;

 lupta împotriva terorismului, a infracțiunilor grave, a traficului de droguri și a fraudei la
nivel internațional;
 cooperarea judiciară în materie penală și civilă;
 crearea unui Oficiu European de Poliție (Europol) dotat cu un sistem de schimb de
informații între polițiile naționale;
 lupta împotriva imigrației ilegale;
 politica comună în domeniul azilului.9

Actul Unic European (AUE)

Actul Unic European (A.U.E.) a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986, de nouă
ţări (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Irlanda, Anglia, Luxemburg şi Portugalia) iar la
Haga la 28 februarie 1986 de către celelalte trei state (Italia, Grecia şi Danemarca care au
organizat un referendum în acest scop).

A.U.E. marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieţei interioare comunitare şi a

relansat acţiunea comunitară, constituind un moment foarte important al istoriei U.E. El
evidenţiază politica statelor membre de a pune capăt stagnării construcţiei comunitare, conciliind
cele două curente care s-au evidenţiat în procesul construcţiei europene – cooperare interstatică
şi acţiunea supranaţională care va prefigura U.E. Denumirea de “Act Unic European” a fost
adoptată deoarece aceste reforme au afectat atât tratatele de bază constitutive, cât şi pe cele
ulterioare şi a fost întocmit un text convenţional unic. Din cauza întarzierii irlandeze în procesul
ratificării, Actul Unic nu a putut intra în vigoare decât pe 1 iulie 1987 deşi a fost semnat pe 17
februarie 1986.

Principalele etape care au condus la semnarea A.U.E sunt:

- Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983 – acest text, elaborate pe baza planului
realizat de Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe şi de omologul său
italian, Emilio Colombo, este însoţit de declaraţiile statelor membre privind obiectivele vizate în
domeniul relaţiilor interinstituţionale, al competenţelor comunitare şi al cooperării politice. Şefii
de stat şi de guvern se angajează să reexamineze progresele înregistrate în aceste domenii şi să
decidă dacă este posibil să le încorporeze în Tratatul privind Uniunea Europeană.9
9
https://biblioteca.regielive.ro/referate/economie/actul-unic-european-322880.html

9
- Proiectul de tratat privind instituirea Uniunii Europene – la solicitarea deputatului italian
Altiero Spinelli, se formează o comisie parlamentară pentru afaceri instituţionale în vederea
elaborării unui tratat care să înlocuiască Comunităţile existente cu o Uniune Europeană.
Parlamentul European a adoptat proiectul de tratat la 14 februarie 1984.

- Consiliul European de la Fontainebleau din 25 şi 26 iunie 1984 – inspirându-se din Proiectul de

tratat al Parlamentului, un comitet ad hoc compus din reprezentanţi personali ai şefilor de stat şi
de guvern şi prezidat de senatorul irlandez Dooge a examinat aspectele instituţionale. Raportul
Comitetului prezidat de M. Dooge invită Consiliul European să convoace o Conferinţă
interguvernamentală pentru a negocia un tratat cu privire la Uniunea Europeană.

- Cartea Albă despre piaţa internă din 1985 – Comisia, la solitarea preşedintelui său, Jacques
Delors, publică o Carte Albă care identifică 279 de măsuri necesare pentru realizarea pieţei
interne. Cartea propune un calendar şi data limită de 31 decembrie 1992 pentru realizarea
acesteia.

- Consiliul European de la Milano din 28 şi 29 iunie 1985 propune convocarea unei Conferinţe
interguvernamentale (CIG) care se deschide pe durata preşedinţiei luxemburgheze, la 9
septembrie 1985 şi se încheie la Haga, la 28 februarie 1986.

2.Structura Actului Unic European

Din punct de vedere al structurii, Actul Unic cuprinde un preambul şi patru titluri.

În Titlul I sunt grupate ,,Dispoziţii comune” atât pentru Comunităţile Europene cât şi pentru
cooperarea politică

În Titlul II sunt grupate ,,Dispoziţii pentru modificarea tratatelor instituind Comunităţile

Europene”. În timp ce tratatele CECO si EURATAOM nu sunt afectate decât prin modificările
relative la Curtea de Justitie ( cap.I şi cap.II) în schimb Tratatul CEE comportă modificări de
substanţă atât sub aspectul dispoziţilor instituţionale cât şi al dispoziţilor relative la fundamentele
şi la politicile Comunităţii.

Titlul III intitulat ,,Dispoziţii asupra cooperării în domeniul politicii externe” este compus
dintr-un singur articol – articolul 30 – cuprinzând 12 paragrafe.

Titlul IV conţine „Dispoziţii generale şi finale” dar nu comportă nicio măsură tranzitorie.

Din punct de vedere al prezentării, Actul unic constituie un ansamblu deşi conţinutul Titlului
II va trebui integrat în tratatele existente. Dar unicitatea Actului are mai ales o valoare simbolică
în sensul că statele membre ale Comunităţii înţeleg să constituie opera întreprinsă de tratate10
10
https://biblioteca.regielive.ro/referate/economie/actul-unic-european-322880.html

10
instintuind Comunităţile Europene şi să transforme ansamblul relaţiilor dintre ele într-o Uniune
Europeană conform declaraţiei solemne de la Stuttgart din 19 iunie 1983, aşa cum subliniază
ultimul paragraf al preambulului.11

Tratatul de la Bruxelles

Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură

instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general : constituirea unei
pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme politice, economice şi
juridice asemănătoare şi cu culturi apropiate.

Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea realizării unei uniuni
europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură. Întrucât acest
obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a căutat să se aplice o politică a
paşilor mărunţi. Astfel s-a considerat că o primă măsură care se poate lua este unificarea
instituţiilor comunitare, aceasta şi din considerente de eficienţă a acestora şi de reducere a
costurilor funcţionării lor. Primele măsuri luate în acest sens au fost, aşa cum am arătat, stabilirea
în 1957 a Curţii de Justiţie ca instituţie comună a celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în
1958 a denumirii comune de “Adunare parlamentară”. La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul
de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei
comunităţi. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul
de fuziune a executivului comunităţilor”.

Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea rămânând cele

atribuite prin fiecare tratat în parte.

Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere rolul

acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a
comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme
de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie
şi durata mandatului.

Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea “Comunităţile europene”. Prin acestea nu au fost
absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate nu apare decât în cadrul şi în
limitele realizării funcţiunilor comune. De asemenea, funcţionarii nu mai sunt legaţi de o
anumită comunitate, ci de “Comunităţile europene”. Această entitate permite ca atât în sistemul
juridic intern al statelor cât şi în ceea ce priveşte  privilegiile şi imunităţile diplomatice să se 12

https://biblioteca.regielive.ro/referate/economie/actul-unic-european-322880.html
11

https://administrare.info/rela%C8%9Bii-interna%C8%9Bionale/3914-tratatul-de-la-bruxelles-
12

din-1965

11
încheie acte şi să antameze acţiuni în numele Comunităţilor europene, iar pe plan internaţional,
acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să se facă, de asemenea, în numele acestei entităţi[1].

Începând din anul 1978 potrivit unei rezoluţii adoptată de Parlamentul european ca denumire
pentru cele trei comunităţi europene se poate folosi denumirea colectivă de „Comunitatea
Europeană”.

Anul 1985 a adus primul şi ultimul caz de până acum când un teritoriu european a părăsit
Comunitatea, deoarece Groenlanda ca teritoriu danez care se bucură de autonomie, pe baza
referendumului din 23.02.1982 a decis ieşirea din comunităţi. Din 1985 are statutul teritoriilor
externe neeruopene, fiindu-i aplicabile regulile dreptului comunitar, cu excepţia celor referitoare
la reglementarea cotelor de pescuit.

Cele tei comunităţi – CECO, CEE şi EURATOM, au funcţionat separat din 1958 până în
1967, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965.

De la acest moment, comunităţile, deşi rămân distincte din punct de vedere juridic (fiecare
având propria personalitate juridică), vor avea ca şi instituţii comune Comisia
europeană (formată din fuziunea Înaltei Autorităţi cu Comisia CEE), Consiliul Comunităţilor
Europene, Curtea Europeană de Justiţie şi Adunarea parlamentară.

Datorită faptului că numai sistemul instituţional al celor trei comunităţi a devenit comun, fără
ca acestea să fuzioneze integral, în documentele oficiale s-a păstrat denumirea de Comunităţile
europene, însă în mod uzual până la crearea Uniunii Europene a fost utilizată
sintagma Comunitatea Europeană, şi abrevierile CEE, respectiv CE.13

 Tratatul de la Roma

Perioada 1950 – 1954 a fost dominată de proiectul francez privind crearea unei Comunităţi
Europene de Apărare (CEA). Urmare declanşării războiului din Coreea, SUA şi-a propus
reînarmarea Germaniei. Franţa însă, temătoare, a propus integrarea armatei RFG într-o forţă
europeană de apărare. Tratatul privind înfiinţarea CEA a fost semnat în 1952, dar din cauza
votului negativ din Adunarea Franţei  (august 1954), proiectul a căzut.

Eşecul înregistrat în politica de apărare, a determinat ţările vest-europene să caute un alt

domeniu, respectiv cel economic. Aşa s-a ajuns ca, la 25 martie 1957 să fie semnate, la Roma,
două tratate privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a EURATOM-ului.  
Comunitatea Economică Europeană nu reproducea modelul Comunităţii Economice a 14

13
https://administrare.info/rela%C8%9Bii-interna%C8%9Bionale/3914-tratatul-de-la-bruxelles-
din-1965
14
https://administrare.info/domenii/drept/7422-tratatul-de-la-roma-1957

12
Cărbunelui şi Oţelului, care avea competenţe limitate. CEE va permite exprimarea atât a
intereselor naţionale, cât şi o viziune comunitară.

           Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957, a intrat în vigoare la 1 ianuarie

1958. Perioada 1959 – 1970 a fost dominată de concretizarea obiectivelor Tratatului, respectiv
crearea unei „Pieţe Comune”,  în două sectoare principale : uniunea vamală industrială şi
agricultura.

           Eliminarea taxelor vamale intercomunitare şi suprimarea contingentelor cantitative au fost

programate pe o perioadă tranzitorie de 12 ani. Perioada a fost însă redusă cu 18 luni, ceea ce a
permis să se constate realizarea  Uniunii Vamale la 1 iulie 1968. De aceea, între 1968 şi 1993,
CEE a fost  cunoscută, mai ales sub denumirea de „Piaţa Comună”.

          Între 1958 şi 1970, efectele înlăturării barierelor vamale au fost spectaculoase: comerţul
intercomunitar a crescut de 6 ori, iar Produsul Intern Brut al ţărilor membre a crescut în medie cu
70 %.

Articolele 38 şi 39 din Tratat au permis formarea unei Politici Agricole Comune

(PAC). Prin aceasta, Piața Comună s-a realizat, odată cu deschiderea frontierelor şi în domeniul
producţiei agricole. Țările membre ale CEE şi mai ales Franţa au considerat Politica Agricolă
Comună (PAC) ca principalul instrument de modernizare a propriilor agriculturi, iar Comisia ca
vehicul esenţial de integrare comunitară. Se apreciază că PAC – de care ne vom ocupa într-un
curs special – a contribuit puternic la procesul de unificare europeană.

            Uniunea Europeană de azi constituie rezultatul unei evoluţii, a unei construcţii de-a

lungul a peste cinci decenii. Această perioadă n-a fost lipsită de reculuri, de momente de criză,
precum cea dintre 1962 şi 1969 din timpul generalului de Gaulle, revenit la preşedinţia Franţei.
Ceea ce este important însă este faptul că, de fiecare dată, s-au găsit personalităţi – adeseori din
ţări mici, precum Pierre Werner, fost prim-ministru al Luxemburg-ului – care au făcut ca aceste
momente să fie depăşite. În plus, motorul construcţiei europene pe care l-a reprezentat alianţa
franco-germană a funcţionat aproape permanent în perioada preşedintelui francez Mitterand şi a
cancelarului german Kohl.

Fundamentală, în aceste perioade, a fost  cooperarea între ţările membre pentru a găsi

soluţii unanim-acceptabile diverselor provocări cu care s-a confruntat Uniunea. Toate aceste
soluţii aveau nevoie de o bază juridică, de unde a decurs şi nevoia modificării Tratatului de la
Roma din 1957.15

15
https://administrare.info/domenii/drept/7422-tratatul-de-la-roma-1957

13
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de

la Paris), de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja
resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. A
reprezentat aplicarea unui plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcut public de
ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens de Statele Unite.

CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită

ulterior Comunitatea Europeană și în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht) .

Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul de

instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecință, CECO a
încetat să existe la 23 iulie 2002, iar responsabilitățile și bunurile sale au fost preluate de CE.

Spre deosebire de cealaltă organizație europeană creată în 1949 după

model interguvernamental (Consiliul Europei), CECO a fost creată ca organizație supranațională.

Declarația lui Schuman din 9 mai 1950 (cunoscută mai târziu ca Ziua Europei), a avut loc
după două ședințe de cabinet, propunerea a devenit politica franceză guvernamentală. Franța a
fost astfel primul guvern care a fost de acord să împartă suveranitatea și să crească într-o
Comunitate supranațională.
Această decizie a fost bazată pe un text, scris și editat de prietenul și colegul lui Schuman,
avocatul Ministrului de Externe, Paul Reuter și cu ajutorul lui Jean Monnet și directorul de
cabinet al lui Schuman său de cabinet, Bernard Clappier. Este stabilit un plan pentru o
Comunitate Europeană pentru a aduna membrii într-o piață comună.
Schuman a propus ca "Producția franco-germană de cărbune și oțel în ansamblul său să fie
plasate sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise participării altor țări
din Europa." Un astfel de act a fost menit să contribuie la creșterea economică și de a consolida
pacea între Franța și Germania, care au fost dușmani din totdeauna.
Cărbunele și oțelul au fost resurse vitale necesare pentru o țară la război, astfel încât punerea
în comun a acestor resurse între două țări dușmane a fost văzută mai mult decât simbolic.
Schuman a văzut decizia guvernului francez cu privire la propunerea sa, ca primul exemplu a
unei comunități democratice și supranaționale, o nouă dezvoltare în istoria lumii. Planul a fost,
de asemenea, considerat de unii, cum ar fi Monnet, ca un prim pas spre o Federerație
Europeană.16

https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C%C4%83rbunelui_
16

%C8%99i_O%C8%9Belului

14

Concluzii
 Regulile din tratatele institutive se găsesc în vârful ierarhiei izvoarelor de drept european.
Ele se situează deasupra celorlalte izvoare a dreptului comunitar, fără nici o excepţie. Faţă de
dreptul derivat (actele unilaterale ale instituţiilor comunitare) şi de dreptul apărut din relaţiile
externe ale Uniunii europene (tratatele şi acordurile încheiate de către instituţiile europene),
tratatele institutive stabilesc, în acelaşi timp, baza normativă, cadrul decizional şi limitele de
luare a acestor decizii .

Această prioritate este garantată prin numeroase metode de dreptul jurisdicţional care
permite sancţionarea nerespectării prevederilor din tratate.

În ceea ce priveşte acordurile internaţionale încheiate de către instituţiile europene,

articolul 300 din Tratatul instituind C.E. prevede controlul preventiv care permite Consiliului,
Comisiei, ca şi oricărui stat membru să ceară Curţii de justiţie un aviz negativ care nu poate fi
încălcat decât în urma unei revizii formale a Tratatului.

Tratatele institutive sunt superioare celorlalte tratate încheiate de către statele membre, în
special cele care au fost încheiate înaintea intrării lor în vigoare; acestea nu sunt valabile decât în
măsura în care ele sunt compatibile cu obiectivele comunitare.

Tratatele încheiate la nivel european sunt superioare şi tratatelor încheiate de către statele
membre cu state terţe, după intrarea lor în vigoare. În această privinţă, Tratatul instituind
Euratom prevede un control preventiv: este necesară informarea Comisiei cu privire la toate
proiectele de acorduri sau de convenţii cu un stat terţ sau cu o organizaţie internaţională, în
măsura în care ele interesează sfera de aplicare a Tratatului.

Conform regulilor dreptului internaţional, Tratatele comunitare au forţă juridică superioară

tratatelor încheiate de către statele membre cu state terţe anterior intrării lor în vigoare . Cu alte
cuvinte, statele membre nu pot să invoce dispoziţiile comunitare pentru a se dispensa de
executarea obligaţiilor pe care şi le-au asumat anterior; în schimb, ele nu pot invoca împotriva
Comunităţilor drepturi pe care le-au dobândit anterior din aceste convenţii .

Caracterul general şi obligaţia de a fi respectate obiectivele tratatelor rezultă din

poziţionarea prioritară, chiar în prin primele rânduri ale Tratatelor, a definiţiilor acestor
obiective. Trebuie remarcat faptul că tratatele nu stabilesc o ierarhizare a obiectivelor
fundamentale, ci doar faptul că au un caracter imperativ.

15

Bibliografie
1. https://gov.md/europa/ro/content/despre-uniunea-european%C4%83
2. https://europa.eu/european-union/law/treaties_ro
3. http://www.euroavocatura.ro/dictionar/335132/Tratatul_de_la_Nisa_
4. http://www.diplomacy.ro/node/1532
5. http://noi.fgbweb.eu/flexicovery-wiki/node/71
6. https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele-de-la-maastricht-si-
de-la-amsterdam
7. https://biblioteca.regielive.ro/referate/economie/actul-unic-european-322880.html
8. https://administrare.info/rela%C8%9Bii-interna%C8%9Bionale/3914-tratatul-de-la-
bruxelles-din-1965
9. https://administrare.info/domenii/drept/7422-tratatul-de-la-roma-1957
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C%C4%83rbunelui_
%C8%99i_O%C8%9Belului

16