Text: Veronica Iani

Ilustrații: Veronica Iani

Layout: Bogdan Dragomir, www.directdesign.ro
Copyright: Veronica Iani, veronicastories.com

Descrierea CIP poate fi consultată pe pagina de internet

a Bibliotecii Naționale a României

ISBN 978-606-94785-3-0
Vacanță cu zm u

Text și ilustrații de Veronica Iani

Editura Life Learning Education, 2021

Plecarea
Ana şi Irina priveau munţii de bagaje din jurul lor.
– Să nu uit să-mi iau şi chitara! spuse Ana.
– Vai, era să uit şamponul şi prosopul lui Iepu, zise Irina, sora
mai mare a Anei. Nu aş vrea să stea cu blăniţa murdară.
– Şi nici peştişorii nu i-am pregătit de plecare, oftă Ana. Oare ce
va zice tata când va vedea toate bagajele? A spus să luăm doar
strictul necesar.
– Ţi se pare că şamponul pentru Iepu nu face parte din „strictul
necesar”? Iar peştişorii au şi ei dreptul la o vacanţă la munte.
Maria, sora lor mai mare, apăru în pragul ușii.
– Hei, voi nu aţi terminat de făcut bagajele până acum?
Ce-i dezastrul ăsta? Vedeţi dacă nu planificaţi totul din
timp? Unde sunt listele cu strictul necesar?
– În capul nostru, se burzului Irina. Suntem aproape gata.
– Şi unde credeţi că încap toate astea? Tata nu va în-
chiria un camion. Și vedeţi că mama a zis să nu luăm
niciun peşte cu noi. Să nu cumva să îi ascundeţi pe
undeva, zise Maria, scoţându-l pe Iepu de urechi
dintr-un geamantan. Iepurele ăsta nu ar trebui să stea
în cuşca lui?

5
– Cum să nu îi luăm pe Negri şi pe Ioana cu noi? Peştişorilor le va prin-
de foarte bine aerul de munte, spuse Ana uitându-se cu drag la cei doi
peştişori, unul negru şi altul galben.
– Peştilor le place apa, nu aerul. Mama a vorbit cu buni să aibă ea grijă
de ei cât suntem plecaţi, le explică Maria. Iar acolo ne așteaptă un căluț
doar pentru noi. Vă dați seama? Trei săptămâni vom călări zilnic!
– Bine, fără peştişori, spuse îmbufnată Irina, dar pe Iepu nu îl las acasă.
Din curte se auzi vocea tatălui.
– Într-o oră plecăm!

6
Cu ajutorul Mariei, după jumătate de oră, toate bagajele erau în curte. Cu
greu a încăput totul în mașină. Când să plece, Irina zise cu lacrimi în ochi:
– Mami, tati, vă rog să luăm şi peştişorii cu noi! Dacă aţi şti cât de trist
m-au privit când i-am lăsat cu buni!
– Poate pentru că nu le-ai făcut curat în bol de multă vreme, spuse Maria.
– Ba le-am făcut eu curat! se strâmbă Ana.
Deși nu erau animalele ei, Ana le făcea adesea curat. Ea şi-ar fi dorit un
papagal Cacadu, dar părinţii nu fuseseră de acord cu apariţia în casă a
unei păsări vorbitoare care, pe deasupra, costa şi o groază de bani.
– Bine, bine, luăm şi peştii, dar să nu mă puneţi pe mine să am grijă de
ei, le potoli mama. Haideţi în maşină!
Călătoria a durat multe ore, mai ales că, la insistențele Anei, au făcut
dese opriri pentru ca Iepu să ia câte o gură de aer proaspăt.

7
În cele din urmă, seara târziu, au ajuns în faţa căsuţei în care aveau să-şi
petreacă următoarele trei săptămâni.
– Ce frumoasă este! se bucură mama. E chiar mai frumoasă decât în
fotografii. Iar satul e atât de liniştit! Fetele se vor putea plimba călare
chiar şi pe uliţe. Haideţi să descărcăm lucrurile şi să ne cazăm.
– Noi vrem să vedem mai întâi căluţul! strigară fetele.
– Nu se poate încă, le potoli tatăl. Proprietarul o aduce mâine-diminea-
ţă. Din câte am înţeles, este o căluţă şi o cheamă Contesa.
Fetele se repeziră în casă.
– Ce camere frumoase! se auzi glasul Anei. Parcă sunt din poveste.
Toată mobila este pictată. Uite, pe Iepu îl vom aşeza sub măsuţa aceasta
drăguţă, iar pe Ioana şi pe Negri îi punem la geam, ca să ne poată vedea
atunci când ne plimbăm călare pe uliţă.
– Copiii ăştia! ridică din umeri Maria.
Ea avea 14 ani şi i se părea o prostie să îţi închipui că nişte peşti s-ar
uita pe stradă fericiţi să îşi vadă stăpânele călare, însă nu le putea con-
vinge pe surorile ei mai mici că nu aşa stau lucrurile. De la Ana, care
avea doar nouă ani, putea să înţeleagă un asemenea comportament, dar
Irina avea aproape 11 şi tot mai credea că iepuraşul sau peştişorii ei ar
putea fi fericiţi şi din altfel de motive decât mâncarea gustoasă.
– Până pregătesc eu cina, să aranjaţi lucrurile în dulapuri, strigă mama.

8
Însă, în afară de Ana, căreia îi făcea totdeauna plăcere
să facă ordine, Irina și Maria numai de asta nu aveau
chef. Se apucaseră să exploreze noua casă. Aşa se face
că, atunci când au fost chemate la masă, doar Ana avea
toate lucrurile puse la locul lor.
– Bravo! o felicită mama. Însă, voi, Irina şi Maria, veți
mai aștepta.
– Cum adică? Îmi este foarte-foarte foame,
se revoltă Irina.
– Mai întâi faceţi ce vi s-a cerut şi
apoi mâncaţi!
– Nu putem să mâncăm mai întâi?
insistă Irina.
– Nu, nu puteţi.
Bosumflate, plecară să-şi aşeze lucrurile.
– Vedeţi că se poate? le felicită tatăl
lor atunci când se întoarseră. Acum
mâncaţi şi apoi fuga la culcare. De mâine
începe aventura!

9
Contesa
Ana şi Irina se treziră înaintea Mariei, nerăbdătoare să o
vadă pe Contesa. În bucătărie văzură un bilețel:
„Noi am ieşit puţin să ne plimbăm prin sat şi să facem
fotografii. Aveţi mâncare pe masă. Contesa este deja în grajd.
Vă pupăm”.
– Lasă că mâncăm mai târziu, când se trezeşte şi Maria, spuse Ana. Acum să
mergem la Contesa.
Alergară la grajd.
– Ce micuţă e de statură! Tocmai bună pentru noi, se bucură Ana.
– Nu ţi se pare că seamănă cu o vacă? întrebă Irina. Nu zic că nu e drăguţă.
– Cam ai dreptate, dar sigur e cal. Vezi, nu are nici coarne, nici uger, mângâie
Ana căluţul pe coamă.
– Normal că sunt cal!
– Ana, ai spus ceva?
– Nu, a fornăit Contesa, zise Ana.
– Nu am fornăit, ci am spus că sunt cal,
nu vacă. Toată lumea zice asta despre
mine, aşa că nu mai pot
tăcea. Chiar sunt cal!
Ana reuși prima să spu-
nă ceva:
– Uraaa! Avem un cal care vorbeşte. Să
o văd acum pe Maria ce va mai zice.
Râde de noi că vorbim cu iepuraşul
şi peştişorii.
Apoi, adresându-i-se calului:
– Bună, Contesă! Eu sunt Ana şi ea este
sora mea, Irina. Pe Maria o vei cunoaşte
mai târziu. Te rog să vorbeşti şi cu ea,
altfel nu ne va crede.

10
 – Încântată de cunoştinţă, zise Contesa, înclinând politicos capul.
Irina privea în continuare înmărmurită.
– Şi vorbeşti de mult timp? întrebă Ana.
– În afară de voi nu am mai stat de vorbă cu nimeni.
Simţeam tare mult nevoia să vorbesc. De când am
rămas fără prietena mea, mă simt foarte singură
şi tristă.
Câteva lacrimi apărură în colţul ochilor Contesei.
– Dar ce a păţit prietena ta? reuşi să întrebe Irina. Și ea este tot cal?
– Da, o cheamă Nemira. A fost răpită de un zmeu.
– De un zmeu?! strigară fetele. Mai există zmei? Dar, din câte ştim, zmeii
furau prinţese, nu cai.
– Se pare că măcar un zmeu tot mai există, din moment ce a răpit-o pe
Nemira. Şi cred că nu mai sunt prinţese dacă s-a apucat de răpit căluţi. Eu nu
l-am văzut bine pentru că era întuneric, dar i-am zărit flăcările pe
care le scotea pe nări, iar cu aripile făcea un zgomot
infernal. Sunt sigură că nu a dus-o departe. Uneori
îi aud glasul. Cine ştie în ce închisoare o ţine.
– Păi atunci, trebuie să o salvăm! spuse cu hotărâre
Ana, pe care părinţii o porecleau „Căpi”, prescurta-
rea de la Căpitan. Plecăm chiar acum
în căutarea ei!

11
– Nu înainte de a înghiți ceva, zise Irina, amintindu-şi că nu mâncase
nimic de dimineaţă.
– Aaa, asta este o idee minunată! bătu Ana din palme. Contesa are ne-
voie de ceva special, ca să facă faţă drumului plin de pericole. Cu zmeii
nu e de glumit.
– Mi-au dat părinţii tăi să mănânc iarbă.
– Nu despre iarbă este vorba, ci despre jăratic, zise Ana.
– Jăratic?! se sperie Irina. Cum să îi dai cărbuni încinşi bietului cal?!
– Şi cum vrei să învingem zmeul? Aşa scrie în poveşti. Când pleacă să
salveze prinţese, caii mănâncă jăratic. Oare nu găsim un sac cu cărbuni
pentru grătar pe aici?
– Eu propun altceva, încercă Irina să salveze gâtlejul bietei Contese. Îi
facem un ceai fierbinte şi îi dăm nişte fursecuri. Ar trebui să aibă cam
acelaşi efect, nu crezi?
– Bine, dar, dacă vedem că nu au efect…
– Sigur dă rezultate, răsuflă uşurată Contesa, care de dragul prietenei ei
ar fi mâncat şi jăratic.
– Păi atunci, să o invităm în bucătărie, ca să luăm micul dejun, zise Ana.
– Nu putem să-i aducem aici ceaiul?
– Nici vorbă! Vom sta împreună la masă în mod civilizat. Nu zice tati că
aşa trebuie să mâncăm? O vom invita şi pe Maria.

12
Fără să mai asculte, Ana plecă spre casă
cu Contesa de căpăstru. Dar, când să
treacă pragul uşii, Irina le opri.
– Stai, nu se poate să intre încălţată! Tati
se va supăra.
– Dar este cal. Doar nu vrei să îşi dea co-
pitele jos. Iar tati, când a dat regula să nu
intrăm încălţate în casă, nu a pomenit
ceva despre cum ar trebui să intre caii,
aşa că putem sta liniştite, zise Ana.
– Tot nu cred că poate să intre aşa. Mai
bine îi înfășurăm copitele în cârpe, ca să nu
murdărească.
– Dar Maria de ce mai intră încălţată? De
ce ne-am chinui să respectăm o regulă care
nici măcar nu există în cazul cailor? se încă-
păţână Ana.
– Mai bine ai recunoaşte că nu e bine cum
gândeşti. Maria răspunde pentru ce face ea,
iar noi pentru noi. Îi punem cârpele și va fi
foarte bine așa. Nu s-a putut descălţa, dar
şi-a pus papuci.

13
 – Bine, bine, mormăi Ana.
Cu copitele acoperite, Contesa fu invitată în bucătărie.
– Ia să vedem ce găsim, zise Irina, cotrobăind prin sertare. Hm, ceai de
tei cu siguranţă nu este recomandat în astfel de situaţii. Ştiu de la mama
că acesta calmează şi nu ne dorim un cal calm. Poate să luăm la noi şi
să îi dăm zmeului. Aha, am găsit! Ceai verde! Acesta o va ener-
giza pe Contesa. Ana, te rog, încălzeşte nişte apă.
Iar tu, Contesă, ar fi bine să te muţi de pe
scaunul din capul mesei. Acesta este…
Nu mai apucă să termine. În bucătă-
rie intră Maria. Salută somnoroasă,
îşi puse un pahar cu apă, luă un
fursec de pe masă şi se întoarse
în camera ei.
După câteva secunde, se auzi
un ţipăt:
– Aaaaa, în bucătărie e o vacă!!!
Ana, Irina, în bucătăria noas-
tră e o vacă??
– Nu e vacă, e cal. Este
Contesa.
– Eu mă culc la loc. Când mă
trezesc, să-mi spuneţi că am avut
un coşmar.
– Nu e un coşmar. Poţi veni să
faci cunoştinţă cu ea.
Maria veni alergând.
– Cred că aţi înnebunit. Aţi adus un cal în bucătărie?
Ca să nu mai spun că stă pe locul tatei. Ce ar zice dacă ar
intra acum și ar vedea că pe locul lui stă un cal?
– Dar tu cum te aşezi pe locul lui atunci când el nu e aici?
Şi doar ţi-a spus de atâtea ori să nu mai faci asta, se strâmbă
Ana. Contesa are o scuză. Nu ştia această regulă şi, în plus,
trebuie să se pregătească de întâlnirea cu zmeul.
14
– Zmeu? Ce zmeu? privi îngrozită Maria când la cal, când la surorile ei,
care nu păreau a glumi.
– Un zmeu i-a furat prietena, care este tot cal, de fapt o căluţă, pe care o
cheamă Nemira. Ca să nu îi dăm să mănânce jăratic, ne-am gândit să îi
oferim un ceai fierbinte şi câteva fursecuri. Doar nu era să plecăm cu ea
nepregătită la întâlnirea cu zmeul, spuse serioasă Irina.
Maria se lăsă să alunece uşor pe un scaun.
– Bună, eu sunt Contesa. Mă bucur să te cunosc.
15
– Ana, nu cumva acesta este un papagal Cacadu? zise cu greu Maria.
A vrut tati să îţi facă o surpriză şi ţi-a cumpărat unul mai ieftin care
seamănă cu o vacă?
– Te rog, nu o jigni pe Contesa. Este un cal, ba chiar unul cu o inimă
foarte bună, care doreşte să îşi salveze prietena. Întâmplător, vorbeşte,
o linişti Irina.
– Da, nu trebuie să te sperii din cauza asta, întări şi Contesa spusele ei.
– Și… și care este planul vostru?
– Ne gândeam că vei merge cu noi, o priviră cu ochi rugători surorile ei
mai mici.
Maria se învârti de câteva ori prin cameră, privi pe geam, se așeză, apoi
iar se ridică.
– Bine, dar să nu spuneţi nimănui vreodată că am mers în căutarea unui
zmeu. Trebuie să lăsăm un bilet, ca să ştie mama și tata pe unde suntem.
– Mai bine nu le spunem nimic, îşi dădu cu părerea Ana. Ce să scriem
în el? „Dragă mami şi tati, noi am plecat în sat să căutăm zmeul”?
– Gata, știu! zise Maria și începu să scrie: „Dragă
mami şi tati, dacă citiţi acest bilet înseamnă că
nu ne-ați întâlnit. Noi facem un tur de
sat. Am luat-o şi pe Contesa. Nu
vă îngrijoraţi. Nu ieşim din
sat şi nici nu

16
intrăm în vreo curte. Cu drag, Ana, Irina şi Maria. În cazul în care dăm
de urmele vreunui zmeu, nu vom pleca să ne luptăm cu el”.
– Sună bine, aprobă Irina. Am spus şi despre zmeu.
Dădură să iasă din bucătărie, când Irina le opri:
– Staţi, nu ne-am luat pacheţelele!
– Ce pacheţele?! se miră Ana.
– Pacheţele cu ceva de mâncare. Nişte fursecuri. Dacă ne
apucă foamea?
– Păi doar ce am mâncat. Până la prânz vom fi înapoi,
o asigură Maria.
– Mie mi se face repede foame şi nu vreau
să leşin, le răspunse Irina, care între
timp se apucase să pună nişte
fursecuri într-o cutiuţă.
Uite, vă fac şi vouă
câte un pachet.

17
În căutarea zmeului
– Pare cam pustiu satul. Oare oamenii s-au ascuns din cauza zmeului? întrebă
îngrijorată Irina.
Într-adevăr, satul părea părăsit, doar pe ici, pe colo se zărea câte un câine lenevind
la umbră și niște găini scormonind pământul. Însă, după ceva vreme, în faţa unei
porţi, văzură o bătrânică. Stătea la soare, pe o băncuţă. Ştiind de la părinţii lor că
la ţară toţi oamenii se salută, chiar dacă nu se cunosc, fetele strigară:
– Sărut mâna!
– Ceee? țipă bătrâna.
– Sărut mâna! repetară fetele.
– Aaa, bună ziua, dragile mele! Aţi plecat cu văcuţa la păscut?
Contesa fornăi nervoasă.
– Nu e văcuţă, e cal, îi explică Irina. Am ieşit să ne plimbăm puţin prin sat.
– Aveţi mare grijă! Nu vă duceţi la castelul acela părăsit din mijlocul satului.
Cred că acolo şi-a făcut culcuşul un zmeu. Am auzit ceva ciudat zilele trecute.
– Zmeul! tresăriră Ana şi Irina.
– Şi ce anume aţi auzit? întrebă Maria.
– Acum câteva nopţi, am auzit un huruit şi un vuiet înspăimântător. Şi, aşa,
nişte lumini roşietice, de mi-am
scuipat în sân de sperietură. Nu
putea fi decât un zmeu. Sunt eu
bătrână, dar mai ţin minte cum
erau zmeii din basmele pe care
mi le citea bunica mea.

18
– Seamănă cu ceea ce ne-a povestit Contesa, le şopti Ana surorilor ei. Trebuie
să o descoasem ca să aflăm cât mai multe.
– Şi altceva aţi mai auzit? întrebă Irina.
– Un fel de nechezat. Pesemne, are capete de cal. Mi-e şi frică de atunci să
mai ies noaptea. Se mai văd uneori lumini de la castel. Mai bine să nu vă
duceţi pe acolo.
– Nouă nu ne este frică de zmei, se lăudă Ana. O avem pe Contesa cu noi.
I-am dat să mănânce fursecuri făcute de mama şi să bea un ceai fierbinte.
Asta a făcut-o foarte-foarte puternică. Poate mai încolo îi vor crește şi aripi.
– Fursecuri? plescăi bătrânica. De când nu am
mai mâncat unele făcute în casă! Din păca-
te, nu mai văd bine să le prepar.
– Fursecurile nu le vede, dar zmeul,
da, mormăi Maria.
– Nu fi răutăcioasă, Maria, îi şopti
Irina. Fursecurile sunt mai mici de-
cât un zmeu. E normal să nu le vadă.
– Vă putem da noi nişte fursecuri,
spuse Ana şi deschise gentuţa.
Ups! Avem o mică problemă.
Maria luă geanta și, după ce
privi în ea, o aruncă și începu
să țipe.

19
– Te rog, Maria, nu te speria! încercă Ana să o liniştească.
E doar un şoricel foarte-foarte mic şi foarte drăguţ. Era în grajd.
Nu îl puteam lăsa afară şi să o luăm în casă doar pe Contesa.
Ce ar fi spus mama dacă ar fi aflat că am fost nepoliticoase?
– De când a zis mama să fim politicoase cu şoarecii?
se enervă de-a binelea Maria.
– Bine că a rămas cutiuţa Irinei cu fursecuri, ridică Ana din umeri.
– Ce?! strigă Irina. Sper că nu vă gândiţi să le daţi bătrânei?
– Dar e foarte bătrână şi nu mai vede bine decât zmeii, îi explică în şoaptă
Ana. S-ar bucura mult dacă i-am da măcar o parte din ele. Ai să vezi că vei
rezista fără fursecuri. Când te vei gândi că ai făcut pe cineva fericit, îți va tre-
ce imediat foamea. Iar dacă leşini, te punem în spinarea Contesei şi te ducem
repede acasă. Te vom reanima cu alte fursecuri.
Irina oftă și mai păstră doar un fursec.
– Vai, mulţumesc! Ce gustoase sunt! zise bătrânica molfăind. Iar pentru că
aţi fost atât de generoase, vă spun un secret aflat de la bunica mea. Ştiu de ce
se tem zmeii.
– Daaa??? strigară Ana şi Irina. Dacă este vorba de un paloş fermecat, să ştiţi
că noi nu avem de unde face rost de aşa ceva.
– Nici vorbă. Este foarte mic şi cu multe picioare, zise bătrâna și, după ce se
asigură că nu mai este nimeni care să audă
secretul, strigă: Zmeii se tem de păianjeni!
– Ceee?!! De păianjeni?! se miră Irina. Şi
Maria se teme de păianjeni.
– Cine e Maria? Tot un
zmeu? zise bătrâna.
– Nu, eu sunt, se strâmbă
Maria. Şi, da, mi-e tea-
mă de păianjeni, aşa
cum şi Irinei îi este
teamă de întuneric.

20
– Vai, dar păianjenii sunt şi ei nişte făpturi ca
oricare altele. Iar tu, Irina, nu ştii că toţi copiii au
un înger care îi păzeşte? De ce nu îi spui lui să aibă
grijă de tine noaptea? Ei nu dorm niciodată.
– Voi încerca, răspunse Irina. Dar unde găsim
un păianjen? Ar fi bine să avem unul cu noi în
cazul în care apare zmeul.
– Nu ne ajunge şoarecele? se încruntă
Maria.
– E bine să fim prevăzătoare, zise Ana.

21
 – Da, e bine să aveţi unul la voi, zise bătrâna. Este un păianjen
chiar sub streaşina gardului de peste drum. Însă, acum vă las. Aş
vrea să mă întind puţin. Mi-a părut bine că v-am cunoscut şi vă
mulţumesc încă o dată pentru fursecuri.
– Şi noi vă mulţumim, strigară fetele.
Ana, Irina şi Maria se îndreptară spre gardul unde aflaseră că stă
păianjenul. Nu prea înţelegeau ele cum de putuse vedea bătrânica
un păianjen din moment ce nu vedea bine, dar Ana găsi repede
o explicaţie:
– Este un păianjen foarte bătrân, de pe vremea când bătrânica încă
mai vedea bine.

22
L-au găsit repede. Ana şi Irina se apropiară curioase. Maria păstră distanţa.
– Oau, chiar ar putea speria un zmeu la cât de urât este! se miră Irina.
Maria, vino şi tu mai aproape.
– Mulţumesc, stau bine aici. Nu am chef să văd o asemenea hidoşenie.
– Gata, așa nu se mai poate! Nu mi-a mai spus nimeni că sunt hidos.
Fioros, înţeleg, dar hidos? se auzi un glas subţirel.
– Hei, cred că păianjenul vorbeşte şi el! se bucură Ana. În satul acesta
toate animalele vorbesc!
– Eu plec acasă. Nu mai rezist, se revoltă Maria. Mă
duc să mă culc. Poate de fapt visez şi nici măcar nu
am plecat în vacanţă. Pesemne, mi-am dorit prea
mult să înceapă vacanţa şi visez una.
– Chiar vorbesc, se auzi acelaşi glas subţirel. Şi
asta pentru că sunt foarte supărat. Toată lumea
mă crede fioros. Mai am puţin şi leşin de foame
şi, uite, voi tot fioros mă consideraţi.
– Poate ar trebui să îi dăm ceva de mâncare,
zise Ana. Mai avem un fursec.
Irina sări ca arsă.
– De ce toată lumea are nevoie de fur-
securile mele?
– Te rog, o imploră Ana. Ai face
acest sacrificiu pentru o cauză nobi-
lă! Dacă leşină fiindcă este nemâncat,
cum va speria zmeul? Poţi salva viaţa unui cal
doar cu un fursec, îţi dai seama?
După câteva ezitări, Irina îi întinse păianjenului
o bucățică de fursec.
– Dar despre ce zmeu ziceaţi că este vorba? întrebă
păianjenul. Acum pot şi eu să gândesc. Îţi mulţu-
mesc, Irina, m-ai salvat.

23
– Cu plăcere, zise ea. Păi, un zmeu locuieşte în castelul părăsit din mijlocul
satului și a furat-o pe Nemira, prietena Contesei. Am vrea să o salvăm şi am
înţeles de la bunicuţa care locuieşte peste drum că zmeii se tem de păianjeni.
– Habar nu aveam că se tem, dar eu nu vreau să sperii pe nimeni. Aş rămâne
traumatizat dacă aş mai vedea pe cineva că fuge de mine.
– Te rugăm! De tine depinde viaţa Nemirei, ziseră Ana şi Irina într-un glas.
Maria se ţinuse departe cât timp avusese loc discuţia dintre surorile ei şi pă-
ianjen. Se străduia din greu să nu o rupă la fugă de spaimă. Nici măcar zmeul
nu ar fi îngrozit-o atât de tare precum acel păianjen.
– Bine, atunci vin cu voi, se hotărî păianjenul.
– Uraaa! Nemira va fi salvată! strigară cele două surori. Maria, îl vom pune
în cutia de fursecuri, ca să nu îl strivim. Vrei să îl pui tu? Ar fi fericit dacă ar
vedea că nu-ţi mai este frică de el.
– Poftiiim? Doar nu vă închipuiţi că mă apropii de el?!
– Da, aş prinde curaj pentru întâlnirea cu zmeul, spuse păianjenul.
Maria își trase o palmă peste frunte, luă cutia şi o întinse cu grijă.
– Intră în cutie! îi spuse ea.
– Nu pot, pentru că îmi vine să plâng şi nu mai văd, se smiorcăi păianjenul.
– Dar de ce să plângi? zise Irina. Uite, sora mea s-a apropiat de tine.

24
– Da, dar cu ochii închişi. Aceasta înseamnă că nu
mă poate suferi!
Micul păianjen începu să plângă în hohote.
– Haide, Maria, deschide ochii! Nu vezi că plânge?
o îndemnă Irina.
– Bine, zise Maria şi, cu ochii larg deschişi, întinse cutia până
aproape de păianjen.
Acesta sări fericit în ea.
– Îţi mulţumesc, Maria! Ai să vezi că nu sunt rău. Iar dacă zmeul mă
va mânca, să vă amintiţi cu drag de mine, vă rog.
– Bine, lasă, nu te va mânca, reuşi Maria să îi zâmbească. Gata,
acum să plecăm spre castel.

25
Întâlnirea
Micul grup porni spre centrul satului.
– Castelul! strigară Ana şi Irina, luându-se
de mână.
– De acum trebuie să ne apropiem cu grijă, spuse în şoaptă
Maria. Am citit că indienii mergeau în zigzag când doreau
să spioneze ceva. Iar copitele cailor le înfăşurau cu cârpe. Asta pentru a
nu face zgomot.
– Vezi, Irina, îi spuse Ana la ureche surorii ei, dacă am citi şi noi mai
mult, am cunoaşte astfel de lucruri. Ce bine că am uitat să îi scoatem
Contesei cârpele de la picioare! Ce ne făceam acum?
– Ne-am fi rupt marginile de la tricouri și i-am fi acoperit copitele, le
lămuri Maria.
Următorii paşi le-au luat fetelor mult timp, din cauza precauţiilor.
Ajunseră însă cu bine în spatele unui copac foarte gros.
– Iată poarta castelului, arătă Maria. Am fi putut merge până acolo şi
să privim în curte, dar, din păcate, vântul suflă din spatele nostru.
– Şi ce treabă avem noi cu vântul? se miră Irina.
– Vântul va duce mirosul nostru spre castel. Dacă bătea din faţă, nu era niciun
pericol. Aşa, nu putem să riscăm. Cu siguranţă, zmeul are un miros foarte fin.
Deocamdată, nu avem ce face şi trebuie să ne întoarcem acasă.
Contesa fu dezamăgită, dar îşi dădu seama că Maria are dreptate.
– Nemira, rezistă, ne vom întoarce, suspină ea.
Dar, nici nu apucară să facă mai mult de câţiva pași pe drumul de întoarcere,
când o bubuitură şi un nechezat puternic se auziră în spatele lor. Îngrozite, fe-
tele își întoarseră privirile spre colţul uliţei. Nu putea fi decât zmeul. Le simţise
mirosul! Maria scoase repede din geantă cutia şi lăsă păianjenul să-i urce în
palmă. „Sper să funcţioneze ce a zis bătrâna”, gândi ea înainte ca, de după colţ,
învăluit într-un nor de praf şi pietricele, să îşi facă apariţia… un cal.
– Nemira! strigă fericită Contesa.
Calul se apropie în goană de ele.
– Cred că a reuşit să fugă de la zmeu, spuse Ana. Repede! Să ne suim pe cai şi să
mergem acasă! Eu şi Irina mergem pe Contesa, iar tu, Maria, pe Nemira.
Fetele porniră în galop spre casă. Găsiră poarta deschisă și intrară direct în grajd.
– Repede, repede! să o acoperim pe Nemira cu o pătură, ca să nu fie găsită,
zise Irina.
– Se vede de sub pătură. Mai
bine să o băgăm în căpiţa de
fân din curte, propuse Ana.

Nemira nu a fost
prea încântată, dar, după ce
Contesa i-a explicat ceva în limba
cailor, a părut să se resemneze.
Totul fiind aranjat, după ce încuiară poarta, fetele alergară
la bucătărie, de unde se auzeau glasurile părinţilor.
27
– Mami, tati, vine zmeul!
– Avem invitat la masă un zmeu? întrebă râzând mama. Nu cred că avem
destulă mâncare.
Din faţa casei se auzi un huruit puternic, apoi bubuituri în poartă:
– Deschideţi imediat poarta! Deschideţi poarta!
– Zmeul! strigară fetele şi se ascunseră sub masă.
– Nu deschideţi! le strigă Ana părinţilor. Veniţi şi voi sub masă!
– Ba o să mergem să vedem ce e cu zmeul ăsta, care mai are puţin și ne dărâ-
mă poarta, spuse tatăl lor.
Singure, fetele îşi ţineau respiraţia, trăgând cu urechea la ce se petrecea afară.

28
– Unde e păianjenul? întrebă Ana.
– Nu mai ştiu. Cred că a căzut pe uliță, se scuză Maria.
– Sărăcuţul de el! se întristă Irina. A murit aproape eroic.
Deodată, bătăile în poartă și țipetele zmeului încetară. Însă, imediat, se auzi
glasul tatălui lor:
– Ana! Irina! Maria! Veniţi imediat!
– Nu este periculos? strigă Ana de sub masă.
– Va fi periculos dacă nu veniţi imediat, zise tatăl supărat.
Fetele răsuflară ușurate văzând că părinţii discutau cu un domn, nu cu un zmeu.
– Dragile mele, doar ce am aflat de la acest domn că i-aţi furat calul. De fapt,
nu e calul lui, ci doar îl luase pentru a-l dresa. Este un cal nărăvaş, ce nu lasă
pe nimeni să i se urce în şa.
– Ba pe mine m-a lăsat, spuse Maria fără să îşi dea seama.
– Deci este adevărat?! se mirară părinţii. V-ați apucat de furat cai?
– Dar, mami, Nemira a fost răpită de un zmeu, explică Irina.
– Da, iar acest domn poate este chiar zmeul, continuă Ana. Noi am vrut să
o salvăm, dar a ieşit singură din curtea castelului unde era sechestrată. Aşa
că am adus-o la noi. Ce era să facem?
29
Auzind că este făcut zmeu, dresorul se enervă şi mai tare.
– Eu zic să lăsăm gluma. Scoateţi calul de…, spuse dresorul, dar
rămase cu gura căscată.
Ochii i se măreau tot mai mult, privind spre căpiţa de fân care
începuse să se deplaseze încetişor prin curte.
– Asta ce mai e? întrebă tatăl fetelor.
– Păi, este o căpiţă cu fân, răspunse repede Irina. Se mişcă pen-
tru că bate vântul.
Din căpiţă se auzi un nechezat.
– Aha!
Dresorul se repezi şi, dând la o parte fânul, o scoase la ivea-
lă pe Nemira.
– Vedeţi că nu am minţit? spuse el triumfător. Acesta este
calul meu.
– Nici noi nu am minţit, se smiorcăi Ana. Poate domnul nu este
zmeu, dar noi aşa am crezut. Ne-a spus şi bătrânica de pe uliţă
că la castel este un zmeu. Într-o noapte a văzut nişte lumini
roşietice de la flăcările pe care le scotea pe nări şi a auzit şi
un nechezat.
– Păi, atunci când am fost să o iau pe Nemira de la
stăpânul ei era noapte şi eram cu camionul meu, care
huruie destul de tare. Acelea erau farurile, nu flăcările.
Iar nechezatul nu era al meu, ci al calului. V-am spus că
e un cal nărăvaş.
– Ba nu e nărăvaşă, îi luă iar apărarea Maria. M-a lăsat
s-o încalec.
– Nu-mi vine să cred! De câteva săptămâni mă chinui să
o dresez, şi nu am reuşit. De ce te-ar lăsa pe tine?
– Nu ştiu, dar eu am călărit-o. Dacă nu mă credeţi, priviţi!
Din câteva mişcări, Maria se sui pe spinarea Nemirei care,
nechezând fericită, se lăsa condusă prin toată curtea.
– Excelent! se entuziasmă dresorul. Chiar mă pregă-
team să i-o duc înapoi proprietarului. Acum vă
cred. Înseamnă că a fugit singură. M-am luat după
urmele lăsate pe uliţă şi am ajuns aici. Dar v-aţi suit toate trei în
spinarea ei?
– Nu, eu şi Ana am călărit-o pe Contesa, spuse Irina.
– Dar nu erau decât urmele de la un cal, spuse dresorul.
– Normal că nu se mai vedeau şi alte urme. Contesa avea
copitele înfăşurate cu nişte cârpe, îi explică Ana.
– Şi de ce are Contesa copitele înfăşurate? întrebă mama
fetelor, încercând să îşi păstreze cumpătul. Nu e decât prima
zi de vacanţă şi deja am avut parte de urmăriri, zmei, cai
furaţi. Ce mai urmează?
– Nimic, mami, acum misterul a fost dezlegat. Nu vrei să îl
rogi pe domnul dresor să ne-o mai lase aici pe Nemira până
plecăm? spuse Maria.
– Ba chiar vă rog să o ţineţi. Poate se mai îmblânzeşte
în felul acesta, se bucură dresorul.
– Atunci haideţi cu toţii în casă la o cană de ceai şi
nişte fursecuri minunate făcute de so-
ţia mea, spuse tatăl fetelor și porni
spre bucătărie.
Însă, în scurt timp se auzi:
– Ana! Irina! Maria! Ce caută
Contesa pe scaunul
meu??? Iar pe
masă, în faţa
ei, un pă-
ianjen fioros
mănâncă un
fursec. Sper că aveţi o
explicaţie pentru toate astea.

31