11.

INDICATORII DE MEDIU – ELEMENTE DE BAZĂ ALE

SISTEMULUI INFORMAŢIONAL AL MEDIULUI

1. INTRODUCERE

Indicatorii au rolul de a arăta, a pune în evidenţă, a face publică o informaţie. Ei

sunt utilizaţi zilnic, exemplul cel mai des citat fiind temperatura corpului uman ca
indicator al stării de sănătate.
În domeniile economic şi social există o lungă tradiţie de dezvoltare şi utilizare a
indicatorilor: Produsul Naţional Brut, rata şomajului, rata natalităţii etc. Aceştia
reprezintă instrumente de evaluare şi analiză, baza pentru luarea deciziilor în cadrul
politicilor publice.
Activitatea de stabilire a indicatorilor care permit evaluarea stării mediului
înconjurător este mult mai recentă şi încă nu s-a încheiat definitiv. Tendinţa actuală este
de a da o importanţă mult mai mare informaţiilor referitoare la mediu, pentru ca
problemele astfel evidenţiate să fie luate în considerare sistematizat în procesul de
decizie. Dezvoltarea unei informaţii de mediu sintetice şi de calitate se află în centrul
studiului asupra indicatorilor dezvoltării durabile a cărei importanţă a fost subliniată la
Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării, care a avut loc la Rio de
Janeiro în 1992.
Scopul acestui studiu este obţinerea de informaţii referitoare la mediu sub o
formă care să permită o comunicare eficientă. Pentru aceasta este important să se
dezvolte activităţile de cercetare şi de colectare a datelor de bază, ţinând seama de
faptul că există încă numeroase domenii ale mediului cunoscute doar parţial
(biodiversitatea, peisajul, solul, ...). Se poate constata că acolo unde datele se
multiplică, informaţia care se obţine nu este întotdeauna mai detaliată.
Munca de interpretare şi de sinteză care permite trecerea de la statistică la
indicatori nu este deloc neglijabilă; ea constă în realizarea unui compromis între cerinţa
ca factorul de decizie sau marele public să dispună de o informaţie simplă, uşor de
interpretat şi care să reflecte corect realitatea, şi dorinţa cercetătorilor ştiinţifici şi
statisticienilor de a descrie fenomene în general complexe. Acest echilibru ideal este
departe de a fi atins în numeroase domenii, de aceea se depun eforturi pentru a se
obţine indicatori de mediu care să fie dezvoltaţi la scară locală, regională, naţională sau
globală.
Înţelegerea şi utilizarea indicatorilor de mediu reprezintă două elemente
importante în procesul de formulare a politicilor de mediu, deoarece aceşti indicatori
permit atât evaluarea fenomenelor specifice unei politici date, cât şi cuantificarea
obiectivelor specifice acesteia.
Conceptul de indicator de mediu este foarte controversat deoarece apar
divergenţe în ceea ce priveşte interpretarea informaţiilor. Aceste divergenţe sunt la
originea variaţiei indicatorilor de la o ţară la alta, în publicaţiile internaţionale existând
valori diferite pentru acelaşi indicator.
În procesul de dezvoltare a indicatorilor de mediu, Naţiunile Unite au identificat
următoarele lacune:
- lipsa efortului internaţional de a calcula statisticile şi indicatorii,
- lipsa datelor naţionale sau existenţa unor date care sunt însă dispersate,
- absenţa răspunsurilor.
Motivele pentru care în publicaţiile internaţionale indicatori identici au valori
diferite, sunt următoarele:

11-1
 - metodele de estimare şi de prelucrare a datelor la nivel internaţional sunt
probabil diferite;
- există definiţii diferite pentru acelaşi indicator;
- aparatul statistic naţional poate furniza date false instanţelor internaţionale.

2. DEFINIŢII

2.1 INDICATOR

Indicatorul reprezintă o informaţie cantitativă care permite caracterizarea unei

situaţii evolutive, a unei acţiuni sau a unor consecinţe ale unei acţiuni, pentru evaluarea
sau compararea stării lor la alte momente trecute sau proiectate, sau cu alte stări la
aceeaşi dată a altor subiecte similare. (Plan Bleu, 1996)
Din această definiţie se desprind patru elemente care caracterizează un
indicator:
- înainte de toate el este o cifră sau mai multe şi nu o informaţie calitativă
(„informaţie cantitativă” din definiţia de mai sus);
- face referire la o evoluţie în timp: va trebui deci să fie urmărit pe o perioadă
lungă de timp dacă se doreşte obţinerea unor informaţii semnificative;
- ilustrează o situaţie dată (de exemplu: calitatea apei unui râu) sau o acţiune şi
eventualele sale repercursiuni (de exemplu: aruncarea de deşeuri
industriale);
- în definiţia indicatorului se regăseşte noţiunea de comparaţie.
Fiind înainte de toate un instrument de comunicare, indicatorul va fi adaptat
nivelului de cunoştinţe ale auditoriului vizat. Pentru a descrie o situaţie specifică de
mediu nu este de ajuns un singur indicator.
Un indicator trebuie să fie:
- adaptat,
- specific,
- valid,
- fiabil,
- precis,
- măsurabil,
- uşor de utilizat,
- rentabil – rezultatul trebuie să justifice timpul şi scopul activităţii depuse
pentru a-l obţine.

2.2 DESCRIPTOR

Un descriptor este o informaţie mai mult sau mai puţin elaborată, care porneşte
de la datele de bază. Această mărime numerică are în general o dimensiune simplă,
caracteristică a unei situaţii (suprafaţa unui teritoriu, populaţie,...). Spre deosebire de
indicator, descriptorul nu variază neapărat în timp. Forma sa este în general mai puţin
complexă şi semnificaţia sa este limitată.
În timp ce unui indicator i se cere să sintetizeze o masă importantă de informaţii
şi să poată el singur să descrie o situaţie, descriptorul se mărgineşte la ilustrarea unei
trăsături particulare (el descrie dar nu dovedeşte).
Un descriptor se situează între un indicator şi statisticile de bază; el descrie exact
o situaţie fără a pune în evidenţă un fenomen sau o problemă.
Exemplu: populaţia şi suprafaţa unei zone sunt descriptori în timp ce densitatea
populaţiei (raportul între cele două) este un indicator.

11-2
 2.3 INDICE

O modalitate de a diminua dimensiunea unei selecţii de indicatori constă în

agregarea acestora într-un indice. Agregarea corespunde utilizării unei formule
matematice mai mult sau mai puţin complexe (suma ponderată, multiplicarea, ...) în
scopul de a îngloba mai mulţi indicatori într-un singur indice, ponderarea permiţând
nuanţarea importanţei fiecărei componente.
De exemplu, emisiile principalelor gaze cu efect de seră (CO 2 – gaz carbonic, CH4 –
metan, N2O – protoxid de azot) sunt adesea reprezentate ponderat prin potenţialul de
reîncălzire globală (al cărei valoare globală este definită de Grupul de lucru interguvernamental
asupra efectului de seră) a fiecăruia dintre aceste gaze, pe urmă adăugate, ceea ce permite
obţinerea unui indice de presiune asupra mediului corespunzător temei schimbărilor climatice.
Indicele este exprimat în acest caz în unităţi CO2 echivalente.

Conform figurii 1 în care este prezentat modul de organizare a informaţiei pot fi

definite următoarele elemente:

Fig.1. Organizarea informaţiei

Indice - reprezintă o agregare a unui anumit număr de indicatori selecţionaţi într-un

scop precis. Agregarea constă în utilizarea unor metode matematice, simple sau
complexe, pentru ponderarea mai multor indicatori într-un indice, componentele fiind
nuanţate prin această ponderare.
Exemplu: Indicele de Dezvoltare Umană este compus dintr-un anumit număr de
indicatori cum ar fi speranţa de viaţă la naştere, nivelul de educaţie, etc..

Indicator – este o proporţie sau o relaţie calculată.

De exemplu, produsul intern brut pe cap de locuitor, densitatea populaţiei, etc..

Statistică – este o informaţie elaborată plecând de la datele de bază.

De exemplu, media temperaturii sau a cantităţii de precipitaţii, suprafaţa unei ţări, populaţia,
etc..

11-3
Date brute – reprezintă informaţiile brute oferite de staţiile de supraveghere (date
netratate).
De exemplu, datele referitoare la temperatură, la cantitatea de precipitaţii măsurate de o staţie
de supraveghere.

3. INSTRUMENTE UTILIZATE

Rezolvarea problemei selectării indicatorilor care urmează a fi dezvoltaţi şi a

stabilirii gradului de agregare a informaţiei este întotdeauna dificilă. În calitate de
instrumente de comunicare şi de ajutor la luarea deciziilor, indicatorii de mediu ajung
să fie difuzaţi în număr restrâns. Ideal ar fi să se ajungă la un număr de indicatori mai
mic de 20, dar din cauza aspectelor multiple care apar în abordarea problemelor de
mediu şi care trebuie reflectate prin intermediul indicatorilor, acest număr este adesea
depăşit.
De aici apare „dilema clasică a indicatorilor” evocată de mulţi autori: pe de o
parte se doreşte ca datele să fie accesibile într-un mod cât mai complet posibil,
indiferent de complexitatea pe care o ridică aceasta; pe de altă parte, se tinde către o
formă cât mai concisă, ideală fiind cea a indicelui unic, indiferent de distorsiunea
rezultatelor pe care această simplificare o impune.
Recurgerea la un indice de mediu care cumulează mai multe tipuri de informaţii
poate reprezenta în final o modalitate de a câştiga în concizie.

În exemplul prezentat mai înainte, constituit pornind de la emisiile principalelor gaze cu

efect de seră, indicele este agregat dintr-un număr limitat de indicatori (mai puţin de 10) pe
criterii de ponderare ştiinţifice. Cu toate acestea, domeniile specifice mediului suficient de bine
cunoscute pentru care se poate stabili un consens în jurul indicatorilor aleşi şi a valorilor
utilizate pentru ponderare, sunt rare. În cazul efectului de seră, unii experţi reproşează indicelui
că nu ia în considerare decât un număr limitat de poluanţi; alţii contestă valorile utilizate pentru
ponderi (acestea sunt de altfel modificate sistematic în funcţie de progresul ştiinţific). Se
reproşează uneori că indicele calităţii aerului care este difuzat pentru anumite aglomerări nu
ţine seama de efectele sinergice ale poluanţilor.

Tentativele de punere la punct a indicilor de mediu înalt agregaţi, după modelul

indicilor economici de tip PIB, se dovedesc şi mai puţin consensuale. Agregarea la un
nivel superior părăseşte efectiv sfera expertizei ştiinţifice şi devine politică. Este dificil să
se ia în considerare probleme atât de diverse ca schimbările climatice sau disconfortul
provocat de zgomot. În lucrările sale, Adriaanse (1993) propune o ponderare în raport
cu urgenţa situaţiei, adică în funcţie de distanţa faţă de o normă prestabilită de
dezvoltare durabilă, dar nici această soluţie nu rezolvă problema.
Într-o manieră mult mai generală, agregarea la acest nivel pune problema
înlocuirii: unificarea multiplelor aspecte ale mediului într-o evaluare unică constă în
acceptarea unui principiu de compensare, adică o ameliorare într-un domeniu poate
contrabalansa o deteriorare în altul, pentru aceeaşi valoare a indicelui. Referitor la
legitimitatea acestui principiu pot exista unele îndoieli.
Unii autori (Mitchell, 1996) reproşează indicilor, printre altele, opacitatea lor.
Agregarea face să fie delicată identificarea factorilor de degradare a unei situaţii. Se
poate spune, de exemplu, că un medic va putea defini cu greu un tratament pentru un
pacient dacă singura informaţie de care dispune este că acesta este „bolnav” sau
„foarte bolnav”. Indicele nu reprezintă deci întotdeauna un instrument foarte bine
adaptat atunci când este utilizat la luarea deciziei.
Se poate constata că este simplu să se determine aprioric forma de restituire a
unor informaţii de mediu pertinente. Ideal ar fi să se dispună de „o cutie cu instrumente”
care să conţină baze de date, metode de agregare şi coeficienţi de ponderare, şi care

11-4
să permită, în funcţie de necesităţi, parcurgerea „triunghiului informaţiei” aşa cum este
prezentat în figura următoare: descriptori pentru a fi exhaustiv pe un subiect precis,
selecţie restrânsă de indicatori pentru luarea deciziilor, indice unic pentru „subiectele
mari”, etc..

Fig.2 – Triunghiul informaţiei (după Rump, 1996)

Astfel de „cutii de instrumente” sunt încă dificil de constituit datorită lipsei datelor
de bază, a consensului în ceea ce priveşte modelele de agregare, etc. Iniţiativele şi
cercetările, la scară locală, naţională sau internaţională sunt numeroase în acest
domeniu şi ameliorează cu paşi mici capacităţile de evaluare.

4. PROPRIETĂŢI ŞI CARACTERISTICI ALE INDICATORILOR

În funcţie de mesajul care trebuie transmis pot fi inventariaţi diferiţi indicatori de

mediu (Rump, 1996).

4.1 DESCRIPTIVI SAU NORMATIVI

Indicatorii descriptivi au ca principal obiectiv ilustrarea unei evoluţii particulare a

mediului. Eroziunea solului, conţinutul de oxigen dizolvat al apelor dulci, concentraţia de
dioxid de sulf a aerului ambiant, etc. pot fi exemple de astfel de evoluţii. Aceşti indicatori
sunt selecţionaţi în funcţie de capacitatea lor de a reflecta ameliorarea sau degradarea
stării mediului.
Indicatorii normativi se prezintă sub o formă mai elaborată. În acest caz, se
compară indicatorul respectiv cu o valoare de referinţă, în scopul de a rafina aprecierea
asupra evoluţiei sale. Valoarea de referinţă poate fi de natură diferită (IFEN – Institutul
Francez al mediului, 1996):

4.1.1 Media asupra rezultatelor unui ansamblu de regiuni sau naţiuni

Indicatorii de mediu propuşi de OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică) sunt însoţiţi de media specifică ţărilor implicate (OCDE 1995). În acelaşi
11-5
scop, IFEN a publicat în 1996 un material numit „Starea mediului în regiunile franceze”
(IFEN 1996b), care conţine „viniete de indicatori”, rezultatele regionale fiind comparate
cu media naţională.
Acest tip de comparaţie nu este valabil decât dacă regiunile sau ţările care au
fost reunite prezintă similitudini în ceea ce priveşte nivelul de viaţă sau de
industrializare. În plus, chiar dacă se ţine seama de această condiţie, diferenţele
geografice, climatice, culturale etc. dintre ţările respective conduc adesea la politici
foarte diferite pentru aceeaşi problemă de mediu. Acest aspect face dificilă comparaţia
pentru anumiţi indicatori şi nu permite o evaluare clară a performanţei naţionale.
Este de notat că, comparaţia cu vecinii rămâne întotdeauna un criteriu de
evaluare puternic, chiar dacă referinţa utilizată în acest caz nu este absolută şi nu
constituie un obiectiv care trebuie atins.

4.1.2 Valoarea „istorică” estimată a stadiului preindustrial sau valoarea

„originală” corespunzătoare unui loc identificat ca neafectat de activităţile umane
Acest tip de referinţă prezintă avantajul punerii în evidenţă a importanţei
presiunilor de mediu care au apărut după revoluţia industrială. Cu toate acestea, într-o
optică a dezvoltării durabile, o astfel de referinţă nu este foarte interesantă în măsura în
care o reîntoarcere la starea „originală” a mediului este imposibilă din punct de vedere
economic şi social în majoritatea domeniilor specifice mediului şi nu constituie, chiar
implicit, obiectivul politicilor de mediu.

4.1.3 Obiectiv sau normă politică

În acest caz, o valoare care a fost determinată prin consens politic (sub-naţional,
naţional sau internaţional) constituie un obiectiv care trebuie atins.
Se utilizează indicatorii de performanţă a mediului; în final, noţiunea de
performanţă rezultă din examinarea distanţei parcurse şi a distanţei care mai trebuie
parcursă pentru a atinge valoarea ţintă.
O selecţie a indicatorilor de performanţă a mediului la scară naţională poate fi
propusă de institutele de specialitate. Astfel de indicatori sunt utili într-un cadru de
urmărire şi de examinare a politicilor publice. Cu toate acestea, punerea lor la punct
este destul de dificilă deoarece sunt încă rare măsurile politice asociate obiectivelor
cantitative. De altfel, experienţa arată că în această optică nu pot fi considerate
numeroase domenii specifice ale mediului.
În plus, interpretarea acestor indicatori trebuie să fie făcută cu prudenţă;
obiectivele politice cantitative, în cazul în care au fost definite, sunt adesea rezultatul
consensului între utilizatorii şi apărătorii mediului şi nu constituie neapărat obiective
adevărate de durabilitate (atât cât pot fi definite aceste obiective) în raport cu resursa
care trebuie protejată.

4.2 RETROSPECTIVI SAU PREDICTIVI

Indicatorii permit o comparaţie temporală sau spaţială. În cazul în care axa

temporală este favorită, indicatorul ilustrează evoluţia în timp a unuia sau a mai multor
parametri reprezentativi. Examinarea tendinţelor evidenţiate de indicatorii retrospectivi
este întotdeauna bogată în informaţii. Cu toate acestea, poate fi la fel de interesant să
se dispună de elemente care să permită prevederea evoluţiei viitoare a situaţiei
studiate. Indicatorul este utilizat în acest caz ca element al unui model predictiv şi
permite elaborarea proiectelor corespunzătoare diferitelor variante de scenarii. În acest
context, indicatorul devine un instrument de planificare interesant pentru factorii de
decizie, în cazul în care gradul de incertitudine asociat proiectelor respective este
specificat clar.

11-6
 4.3 INDICATORII DEZVOLTĂRII DURABILE

În prezent, studiul indicatorilor de mediu este înglobat din ce în ce mai mult în

activitatea care vizează definirea indicatorilor dezvoltării durabile. Cu siguranţă, este
primordial să se dispună de un ansamblu de indicatori care să descrie fidel starea
mediului, presiunile care se exercită asupra lui şi răspunsurile din partea societăţii.
Obiectivul final care trebuie atins este de a putea furniza factorilor de decizie
informaţii care să le permită luarea în calcul a factorilor economici, sociali şi de mediu,
într-o legătură indisolubilă. Astfel, factorii de decizie vor putea să evalueze posibilităţile
care permit ca sistemele de producţie, de consum, mediul şi utilizarea resurselor
naturale să se perpetueze. Definirea indicatorilor dezvoltării durabile constituie o miză
considerabilă; ei vor permite în particular să se creeze un concept considerat adesea ca
foarte incert. După Summit-ul Pământului din 1992, comunitatea ştiinţifică şi
internaţională a multiplicat iniţiativele. La nivel global, Comisia de Dezvoltare Durabilă
(Naţiunile Unite), Banca Mondială, OCDE au lansat programe de lucru referitoare la
această problemă. La scară naţională, problema a fost deja abordată, iar unele state
cum ar fi Marea Britanie, au lansat unele propuneri în acest sens.

5. CRITERII DE SELECŢIE

Numeroşi autori au încercat definirea criteriilor de calitate la care trebuie să

răspundă indicatorii de mediu (OCDE 1993, Bakkes ş.a. 1994, Rump 1996). Rump a
adunat aceste criterii în trei mari categorii: calitatea datelor, dacă sunt adecvate
subiectului tratat, interesul pentru utilizator.

Tabelul 1. Principalele criterii de selecţie a indicatorilor (Rump, 1996)

Calitatea datelor Competenţa datelor Comunicarea
Valoarea ştiinţifică Reprezentativitatea Competenţa
Disponibilitatea datelor Acoperirea geografică Simplitatea
Calitatea datelor Sensibilitatea la evoluţii Existenţa unei valori de
Costul datelor referinţă
Posibilitatea de comparaţie
Posibilitatea de utilizare în
cadrul scenariilor
prospective

5.1 CALITATEA DATELOR ŞI JUSTEŢEA ANALIZEI

Valoarea ştiinţifică
Indicatorul trebuie să se bazeze pe fundamente ştiinţifice şi tehnice corecte şi
fără ambiguitate. Acest criteriu este deosebit de important cât timp el ilustrează un
domeniu mai puţin cunoscut (impactul poluărilor asupra ecosistemelor complexe, ...). În
legătură cu utilizarea acestui indicator este necesar un consens al experţilor.

Disponibilitatea datelor
Datele de bază care permit calculul indicatorului trebuie să fie disponibile şi
accesibile. O serie cronologică moderat de lungă va trebui să poată fi consultată şi să
asigure posibilitatea oferirii în viitor a noilor date colectate conform anumitor reguli. De
asemenea, va trebui stabilită coerenţa şi compatibilitatea măsurărilor în timp şi în
spaţiu.

11-7
 Calitatea datelor
Datele trebuie să fie de bună calitate, adică precise, robuste şi reproductibile.
Metodologia de măsurare şi eventualele tratamente (prelucrări) statistice trebuie să
corespundă normelor în vigoare. Datele trebuie să poată fi uşor manipulate (agregate,
dezagregate, ...). Ele trebuie să fie însoţite de o documentaţie (meta-date) care să
descrie metoda de măsurare şi să indice limitările inerente ale acestei metode (marja de
eroare, ...).

Costul datelor
Datele trebuie să fie accesibile în prezent şi în viitor la un raport cost-avantaje
rezonabil.

5.2 ADECVAREA ÎN RAPORT CU SUBIECTUL ABORDAT

Reprezentativitatea
Indicatorul trebuie să furnizeze o ilustrare reprezentativă a situaţiei mediului sau
a tipului de presiune/răspuns pe care îl descrie.

Acoperirea geografică
Indicatorul trebuie să reflecte specificitatea ansamblului zonei studiate. El trebuie
să fie adaptat (formă, expresie) la scara aleasă (naţională, regională, locală, ...).

Sensibilitatea la evoluţii
Indicatorul trebuie să fie sensibil la schimbări şi să reflecte fidel modificările
mediului sau ale activităţilor umane asociate. În plus, trebuie ca selecţia indicatorilor utili
să poată fi modificată (adăugarea unui indicator, dispariţia altuia) în funcţie de noile
preocupări care apar.

5.3 COMUNICAREA

Pertinenţa (competenţa, adecvarea)

Informaţia furnizată de către indicator trebuie să fie adecvată subiectului ilustrat
şi în acelaşi timp, interesantă pentru utilizator.
Anglo-saxonii vorbesc despre „rezonanţa” indicatorului, adică despre calitatea sa
de a stimula interesul şi înţelegerea imediată a utilizatorului.
De exemplu, oraşul Seattle a selecţionat ca indicator de calitate a aerului numărul de
zile în care munţii sunt vizibili din oraş.

Simplitatea
Interpolarea indicatorului de către utilizator trebuie să fie simplă, rapidă şi fără
ambiguităţi. Nivelul de complexitate al indicatorului va fi adaptat în special la auditoriu.

Existenţa unei valori de referinţă

Indicatorul trebuie să fie însoţit de o valoare de referinţă (obiectiv, prag, valoare
„istorică”, etc.) cu care poate fi comparat.
Posibilitatea de comparaţie
Indicatorul trebuie să poată fi comparat cu rezultatele obţinute în alte zone de
studiu (comparaţii inter-regionale sau inter-naţionale), ceea ce subînţelege existenţa
metodologiei de calcul comune.
În plus, chiar forma indicatorului care a fost aleasă pentru comparaţie va trebui
să fie adaptată. Pentru aceasta, alegerea numitorului, în cazul în care indicatorul se
prezintă sub forma unei fracţii, poate fi importantă.

11-8
 De exemplu, o comparaţie de indicatori de mediu definiţi la scară regională va putea da
rezultate foarte diferite dacă rezultatele sunt exprimate pe locuitor sau pe km2.

Posibilitatea de utilizare în cadrul scenariilor prospective

Indicatorul trebuie să poată interveni în cadrul modelării şi să furnizeze o bază
pentru reprezentarea scenariilor prospective.
Dacă este important să se conserve spiritul atributelor „indicatorului ideal” în
momentul efectuării unei selecţii, se vor găsi în practică foarte puţini indicatori care să
îndeplinească toate aceste condiţii. În practică, accentul va fi pus pe unul dintre criterii
în funcţie de obiectivul specific asociat indicatorului.
Dacă se doreşte să se ilustreze o tendinţă, criteriile de disponibilitate a datelor
pe o perioadă lungă de timp şi de regularitate a producerii indicatorului, sunt
primordiale.
Dacă indicatorul îndeplineşte o funcţie de alertă, criteriul competenţei
(pertinenţei) în raport cu subiectul va ocupa primul loc. Va fi necesar în aceeaşi măsură
să se asigure ca etapele de colectare şi de analiză a datelor să poată fi realizate într-un
interval suficient de scurt.
Dacă indicatorul are înainte de toate sarcina de a permite compararea pe o
temă specifică, accentul va fi pus pe criteriul posibilităţii de comparare a datelor şi
metodologiilor de calcul utilizate, etc..

6. SELECTAREA UNUI ANSAMBLU COERENT DE INDICATORI

Punerea la punct a unui ansamblu de indicatori de mediu este asociată în

general unei cereri specifice.
Aceasta poate conţine o temă sau un mediu particular (indicatori ai schimbării
climatice, ai apelor continentale, a litoralului, etc.) la scară naţională sau sub-naţională.
De asemenea, poate fi vorba despre dezvoltarea indicatorilor transversali
asociaţi unui teritoriu particular şi care reflectă diferite aspecte de mediu la scara unei
regiuni, departament sau comune.
Selecţia poate ilustra de asemenea impacturile de mediu ale unei ramuri de
activitate particulare (industrie, agro-alimentare, etc.); în acest caz se vorbeşte despre
indicatori sectoriali.
În plus, domeniul de studiu poate fi restrâns (indicatorii de impact asupra
ecosistemelor acvatice, asupra industriei, etc.).
Este clar că selectarea finală a indicatorilor va depinde într-o măsură foarte mare
de mărimea câmpului de investigaţii şi de precizia cu care acesta este definit.
În toate cazurile informaţiile vor câştiga în claritate şi eficienţă, acesta fiind un
obiectiv care trebuie avut în vedere atunci când se stabilesc indicatorii într-o structură
logică şi organizată.

6.1 PROBLEMATICA DE MEDIU

Într-un context general de evaluare a stării mediului pentru un teritoriu dat,

structura aleasă se creează întotdeauna mai mult sau mai puţin în jurul descrierii
principalelor „funcţii” ale mediului şi a interfeţelor sale cu societatea şi economia, într-o
logică de dezvoltare durabilă (Hammond ş.a. 1995):

Funcţia „sursă” a mediului

Exploatarea în cadrul activităţilor umane a resurselor naturale (regenerabile sau
ne-regenerabile) poate antrena, în cazul gestiunii ne-durabile, o dispariţie sau o
degradare a acestor resurse.

11-9
 Temele abordate în acest caz sunt:
- diminuarea stocurilor de soluri cultivabile (artificializare, eroziune, ...) şi
degradarea calităţii solurilor (pierderea fertilităţii);
- diminuarea stocurilor de lemn (despădurire, ...) şi degradarea calităţii
pădurilor;
- diminuarea stocurilor halieutiques (după specii) şi degradarea calităţii
stocurilor;
- diminuarea stocurilor de apă subterană şi degradarea calităţii apei;
- diminuarea resurselor minerale;
- diminuarea resurselor de hidrocarburi, etc.
Poate fi interesant, în această parte, să se dezvolte indicatori de tipul
exploatare/stoc (resurse ne-regenerabile) sau exploatare /reînnoire a stocului (resurse
regenerabile), în măsura în care este disponibilă valoarea aproximată a acestor
numitori.

Funcţia „fântână = sursă” a mediului

Una dintre principalele presiuni asupra mediului este legată atât de deversarea
de poluanţi cât şi de diseminarea voluntară a substanţelor potenţial toxice pentru
ecosisteme.
Temele abordate sunt în principal următoarele:
- emisiile în aer (gaze cu efect de seră, care distrug stratul de ozon,
responsabile de acidificare, de degradarea aerului la scară locală, etc. cum ar
fi CO2, CO, CH4, NOx, SO2, compuşi organici volatili, reziduuri – deversări
radioactive);
- emisiile în apă (nitraţi, fosfaţi – responsabile de eutrofizare, materii organice,
materii în suspensie, materii inhibitoare – metale, pesticide, substanţe toxice,
deşeuri radioactive, etc.);
- poluarea solurilor (nitraţi, fosfaţi, pesticide, hidrocarburi, alte substanţe toxice,
etc.);
- producţia de deşeuri solide care urmează a fi descărcate, etc.
Indicatorii dezvoltaţi pe aceste teme iau în general forma evoluţiei în timp a
emisiilor unuia sau mai multor poluanţi. Aceste emisii sunt asociate unui teritoriu
particular sau specifice ramurilor de activitate conform definiţiei domeniului de interes
care a fost ales pentru aceşti indicatori.
Unii indicatori pot de asemenea să pună în evidenţă eforturile realizate în scopul
diminuării emisiilor (reciclarea deşeurilor, ...).

Funcţia „biologică” a mediului

Una din axele prioritare ale domeniului mediului constă în conservarea integrităţii
ecosistemelor.
Temele abordate în acest caz sunt următoarele:
- dispariţia ecosistemelor (suprafeţe, ...);
- dispariţia speciilor, diminuarea biodiversităţii;
- impactul activităţilor umane asupra patrimoniului natural (artificializare,
fragmentare, poluare, introducerea speciilor străine, ...);
- calitatea ecologică a cursurilor de apă;
- tipuri de protecţie a spaţiilor şi a speciilor naturale, etc.
În ciuda importanţei acestei teme, indicatorii rămân în general rari din cauza
lipsei de date referitoare la starea de sănătate a ecosistemelor şi impactului presiunilor
umane.

11-10
 La scară locală, este posibil să se dezvolte în acelaşi timp anumiţi indicatori care
se bazează pe rezultatele unor studii ştiinţifice punctuale (urmărirea unei populaţii de
specii martor, ...).

Funcţia „calitatea vieţii”

Mediul reprezintă în primul rând mediul de viaţă al oamenilor. De aceea este
important să se dispună de indicatori care să permită aprecierea calităţii şi a eventualei
degradări a acestui mediu de viaţă.
Temele abordate în acest caz sunt următoarele:
- calitatea aerului;
- calitatea apei potabile;
- calitatea apelor de scăldat;
- expunerea la alţi vectori de boli (afecţiuni) ale mediului sau la produse toxice;
- zgomotul;
- conservarea peisajelor, etc.
Indicatorii care descriu calitatea mediului ca mediu de viaţă pot lua forme foarte
diverse. Adesea, evaluarea este uşurată de existenţa normelor de calitate (numărul de
zile în care poluarea aerului în raport cu un anumit poluant a depăşit normele în
vigoare, procentul unităţilor de distribuţie a apei potabile care au furnizat o apă care nu
este conformă, ...).
Anumite aspecte ale cadrului de viaţă, cum ar fi peisajul, rămân dificil de apreciat
sub o formă cantitativă.

6.2 PRIORITĂŢI

În general, cererea specifică aflată la originea elaborării indicatorilor de mediu

determină faptul că numai unele dintre temele identificate mai înainte sunt privilegiate.
De exemplu, dacă selecţia se referă la o ramură de activitate particulară, se va
studia în principal impactul acestei activităţi asupra mediului (exploatarea resurselor
naturale şi emisiile de poluanţi). În schimb, dacă indicatorii sunt dezvoltaţi la scara unei
aglomerări, accentul va fi pus asupra calităţii vieţii.
În plus, „rezonanţa” indicatorilor este sporită dacă selecţia propusă se axează în
special în jurul temelor particulare, identificate în cadrul planurilor sau programelor de
acţiune.
Se poate cita, de exemplu, selecţia indicatorilor de mediu realizată de Naţiunile
Unite pornind de la diferite capitole ale Agendei 21 (conform tabelului 1). La scară
locală, aplicarea prevederilor acesteia poate furniza o structură utilă pentru dezvoltarea
indicatorilor de mediu şi, mai general, ai dezvoltării durabile.

6.3 STRUCTURA UTILIZATĂ

Majoritatea iniţiativelor de elaborare a indicatorilor de mediu se axează pe

modelul Presiune – Stare – Răspuns (PSR). Această structură bazată pe principiul
cauzalităţii a fost pusă la punct de către OCDE pentru urmărirea condiţiilor de mediu în
statele membre şi permite obţinerea de răspunsuri la principalele întrebări referitoare la
mediu.
Cadrul urmează o logică: cauză – efect – răspuns social. El încearcă să lege
cauzele schimbărilor de mediu (presiuni) de efectele lor (stare) şi în final de politicile,
acţiunile şi reacţiile publice (răspuns) întreprinse pentru a face faţă acestor schimbări.
Modelul PSR poate fi aplicat atât la nivel internaţional, naţional sau local cât şi pentru
analize sectoriale. El a fost acceptat şi adoptat de către „actorii” (participanţii)
internaţionali pentru urmărirea şi evaluarea progreselor în domeniul mediului.

11-11
 Observaţii:
Indicatorii de presiune permit o evaluare directă a eficienţei politicilor puse în
aplicare (de exemplu, se măsoară creşterea sau descreşterea emisiilor în aer sau apă).
Ei sunt utili în mod special la formularea obiectivelor viitoarelor acţiuni iar datele
necesare construirii acestor indicatori sunt în general disponibile.
Indicatorii de stare au o funcţie esenţial descriptivă reflectând starea mediului.
Este util ca aceşti indicatori să fie comparaţi cu normele de calitate aflate în vigoare
(calitatea aerului, a apei potabile, etc.).
Indicatorii de răspuns indică eforturile societăţii sau ale unei instituţii, întreprinse
pentru ameliorarea stării mediului sau reducerea surselor de degradare. Ei indică modul
în care sunt puse în aplicare politicile, evidenţiind tratatele semnate, angajamentele
bugetare, cercetarea dezvoltată, respectul legislaţiei, schimbările de comportament
voluntare etc..
În general, punerea la punct a indicatorilor de răspuns reprezintă cea mai dificilă
etapă. Pe de o parte nu se dispune întotdeauna de datele necesare, iar pe de altă
parte, definirea acestor indicatori nu este tocmai uşoară. Cel mai des se utilizează
indicatori de tip administrativ (Procentul departamentelor care au publicat Planul lor de
Deşeuri menajere, Numărul aeroporturilor care au realizat un plan de poluare
sonoră, ...) care nu reflectă întotdeauna eficienţa reală a măsurilor luate. În plus, aceşti
indicatori se prezintă uneori sub forma destul de simplă a unui răspuns de tip da/nu.
Agenţia Europeană pentru Mediu a definit un cadru mai larg pentru aceşti
indicatori: Tendinţe socio-economice – Presiune – Stare – Impact – Răspuns.
Indicatorii „Tendinţe socio-economice” se plasează înaintea indicatorilor de
presiune. Ei reunesc elemente care nu sunt legate direct de mediu dar a căror urmărire
este esenţială.
De exemplu: circulaţia anuală a autovehiculelor particulare oferă, referitor la importanţa
traficului rutier, un indicator de presiune asociat reprezentat de emisiile atmosferice produse de
surse mobile.
Indicatorii „Impact” permit punerea în evidenţă a impactului unei situaţii specifice
de mediu. Dezvoltarea acestor indicatori este deosebit de importantă deoarece ei
permit evaluarea directă a unei probleme de mediu. Inconvenientul care apare la
definirea indicatorilor de impact este lipsa datelor care permit obţinerea lor.
De exemplu, în domeniul poluării atmosferice, la indicatorul de stare „concentraţii de
ozon” poate fi asociat indicatorul de impact „pierderea randamentului unei culturi” sau
„creşterea consultaţiilor medicale pentru tulburări respiratorii”.

Corelarea problemelor de mediu şi a modelului Presiune – Stare – Răspuns se

face în general prin construirea unui tabel (tabelul 2).

Tabelul 2. Cadrul Presiune – Stare – Răaspuns (Plan Bleu, 1996)

Întrebări
Care sunt presiunile
exercitate asupra mediului?
Care este evoluţia mediului şi
a resurselor naturale?
Ce s-a întreprins în acest
scop?
Tipul indicatorilor şi Ce arată indicatorii
descriptorilor
indicatori de presiune Presiuni ale activităţilor
umane care determină o
schimbare a mediului.
indicatori de stare Schimbări sau tendinţe
observate în starea psihică
sau biologică a mediului
natural (calitate şi cantitate).
indicatori de răspuns Acţiuni adoptate ca răspuns
la mutaţiile înregistrate în
mediu şi la preocupările din
acest domeniu.
11-12
 Acest tip de prezentare este util pentru a garanta că selectarea indicatorilor a fost
definită logic, sistematic şi complet. În acelaşi timp, este necesar să se ţină seama de
faptul că acest model liniar şi cauzal nu este decât o reprezentare foarte simplificată a
realităţii. O înţelegere fină a ecosistemelor necesită luarea în calcul a unei multitudini de
cauze, interacţiuni, efecte indirecte sau întârziate, etc. pe care sistemul PSR nu le poate
reflecta.

7. CONCLUZII

Punerea la punct a indicatorilor de mediu este o sarcină complexă dar relevantă

din multe puncte de vedere. Ea permite nu numai evidenţierea evoluţiilor sub o formă
sintetică dar şi favorizarea identificării „găurilor” (lipsurilor) în informaţia de mediu.
Elaborarea şi difuzarea acestor indicatori trebuie să fie continuă. Multiplicarea
iniţiativelor locale, regionale, sectoriale, naţionale va determina ca aceste instrumente
să devină indispensabile la luarea deciziilor. Scopul lor nu este să înlocuiască analizele
tradiţionale (rapoarte asupra stării mediului, monografii sectoriale, ...) care oferă
posibilităţi de evaluare şi de interpretare mai mari, ci să vină în completarea lor, jucând
un rol de informare, alertă şi incitare la acţiune.

11-13