SIMBOLISMUL.

GEORGE BACOVIA, PLUMB

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripïle de plumb.

Simbolismul este un curent literar care apare la sfârşitul sec. al al XIX-lea ca reacţie împotriva
romantismului, fiind expresia unei stări de criză. Se manifestă mai întâi în Franţa, apoi se extinde în întreaga
Europă şi în America.
Trăsăturile prin care se defineşte poezia simbolistă sunt numeroase. În primul rând, simboliştii îşi
propun eliminarea din poezie a structurilor narative şi, implicit, adâncirea lirismului pe calea sugestiei muzicale.
Poezia este percepută ca fiind mai apropiată de muzică decât de literatură: „Muzica înainte de toate!”(Paul
Verlaine). Textele conţin referinţe la specii muzicale (nocturna, romanţa), la instrumente şi nume de muzicieni.
Conceptul de corespondenţă a fost preluat de la Charles Baudelaire (considerat precursor, introducând categoriile
estetice negative), care a scris un sonet cu acest titlu, concept desemnând legăturile invizibile dintre planul exterior
şi cel interior, dintre lumea reală şi planul metafizic. Tematica vizează mediul citadin, formele vieţii moderne, iar
motivele frecvente sunt: parcul, statuile albe, lebăda, corbul, albatrosul, corabia, roza, amurgul, ploaia, somnul,
beţia, turnul, cheia, oglinda, parfumurile. Poezia simbolistă se individualizează printr-un estetism decadent
manifestat prin cultul artificialităţii, al maladivului, prin imagini elaborate, prin vocabular preţios (nume de
metale şi pietre preţioase, toponime exotice, elemente mitologice, livreşti). Simboliştii evocă natura civilizată,
florile din parc, din grădină şi din glastră – trandafirul, crizantema, dalia. Nu în ultimul rând, curentul se
caracterizează prin categoriile negative pe care autorul german Hugo Friedrich, în lucrarea intitulată Structura
liricii moderne, le consideră definitorii: dezorientarea, spaimele, obscuritatea, ambiguitatea, fragmentarismul,
stilul asociativ, grotescul, transcendenţa goală, sfâşierea între extreme.
În literatura română, simbolismul se manifestă simultan cu cel francez. Poetul Alexandru Macedonski
este considerat promotor și experimentator al poeziei simboliste la noi, prin intermediul cenaclului şi al revistei
Literatorul, înfiinţate în 1880. Simbolismul se prelungeste la noi până în preajma Primului Război Mondial prin
poeții interbelici George Bacovia și Ion Minulescu. Volumul „Plumb” al poetului George Bacovia, apărut în
1916, conține o poezie în care se pot recunoaște, în cea mai mare parte, trăsăturile poeziei simboliste. Poezia
„Plumb” face parte din volumul eponim și este o artă poetică reprezentativă pentru concepția simbolistă asupra
lumii. Printre trăsăturile simboliste regăsite în text, se enumeră: predilecţia pentru imaginile sinestezice (”Și
scârțâiaiu coroanele de plumb”), muzicalitea deosebită, care este un ideal, pentru realizarea căruia simboliştii
cultivă versul refren, paralelismul sintactic, repetiţia (fiecărui vers din prima strofă îi coincide unui vers din a
doua strofă, această simetrie sintactică accentuând muzicalitatea: ”Dormeau adânc sicriele de plumb” – ”Dormea
întors amorul meu de plumb”), cultivarea simbolurilor (plumbul, un metal saturnian, este asociat cu spații
închise și cu imagini în cădere, un laitmotiv al poeziei bacoviene), înclinația către stări indefinite, negative (în
această poezie predominând nevroza, angoasa, spleenul).
Un element de compoziție este titlul care este reprezentat de simbolul ”plumb”, ce devine un element de
recurență (apare de șase ori în text) și exprimă corespendența dintre elementele naturii și stările interioare ale eului
liric. În sens denotativ, ”plumbul” este un metal saturnian, moale, greu, de culoare cenușiu-albăstruie. Sensul său
conotativ derivă din cel anterior și sugerează o stare maladivă, apăsarea sufletească, monotonia, dezorientarea,
devenind un agent al disoluției universale și simbol al demitizării, care se substituie duratei vieții. O caracteristică a
plumbului este metastazia (capacitatea de a contamina întreaga materie), fiind un adevărat cancer al materiei,
asociat cu spații închise și cu imagini în cădere, dar și cu labilitatea psihică a omului modern, din cauza punctului
scăzut de topire, vidul lăuntric prin structura fonematică a cuvântului (o vocală între patru consoane), cenușiul
existențial, prin valența cromatică.
Structural, imaginarul poetic se configurează în jurul simbolului ”plumb” și prin cele două catrene
structurate pe două planuri, aflate în relație de opoziție: realitatea exterioară, obiectivă (un macrocosmos,
reprezentat de cimitir și de cavou) și realitatea interioară, subiectivă (un microcosmos, reprezentat de sentimentul
iubirii invocat cu disperare). Aceste două planuri se intersectează sub semnul thanatic al plumbului. Textul are un
lirism subiectiv, redat prin mărci ale subiectivității, precum: verbe la persoana I - ”stam”, ”am început”, ”să
strig”, adjectiv pronominal posesiv la persoana I - ”(amorul) meu”.
Un alt element de construcție a operei literare îl reprezintă relațiile de simetrie, care se observă la
nivelul construcției strofelor. Cele două catrene încep cu verbul ”a dormi”, care sugerează apariția morții
(„Dormeau adânc sicriele de plumb.../ Dormea întors amorul meu de plumb”); tot sub acest raport se află și versul
al doilea din ambele strofe, unde ”florile de plumb” încununează atmosfera apăsătoare. De asemenea, versul al
treilea începe cu motivul singurătății (”stam singur”), ce-și pune amprenta asupra ființei eului liric, accentuând
senzația de pustietate sufletească.
Tema poeziei este moartea, dar si condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații și artificială,
incapabilă să aprecieze valoare artei adevărate. Se remarcă și caracterul de artă poetică al textului, poezia fiind
una programatică, despre menirea poetului în univers și despre misiunea artei sale. Viziunea despre lume a
poetului este plasată sub semnul dezumanizării, al eșecului existențial și al morții si se centrează în jurul unei
atmosfere, ce a fost apreciată de critică sub numele de ”infernul bacovian”, în care repetițiile măresc neliniștea
sufletului, ducând la nevroză (= tulburare nervoasă manifestată prin astenie, insomnii, anxietate, iritabilitate) și
angoasă (= neliniște, tulburare, îngrijorare, adesea patologică). Eul liric încearcă cu disperare să-și depășească
propriul destin, iar neputința de a face acest lucru provoacă o suferință și mai mare, ce duce la însingurare și
înstrăinare ce torturează ( „stam singur...”). Din lumea bacoviană nu se poate fugi, este o lume închisă (”cavou”,
”sicriu„), unde moartea ar fi singura salvare, menită să anihileze întreaga existență.
O imagine reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume o reprezintă strofa I a poeziei, în care
sunt surprinse elemente ale cadrului exterior, închis, în care eul liric se simte sufocat. Se figurează un spațiu
simbolic de tablou impresionist, un spațiu al somnului și al morții. Apar o serie de elemente ale decorului funerar,
precum: ”sicriele de plumb”, ”vestmântul funerar”, ”flori de plumb”, ”coroanele de plumb„. ”Cavoul”, ”sicriul”
sunt metafore explicite ale morții și simbolizează fie odaia-cavou, fie târgul provincial, fie trupul în care eul
liric se simte claustrat, sau chiar întregul univers. Repetarea epitetului ”de plumb” sugerează starea maladivă ce a
acaparat toate ariile realului: viața fragilă, frumosul, vegetalul (”flori de plumb”), ființa omenească absentă
(”funerar vestmânt”), creațiile omenești devenite derizorii (”coroanele de plumb”). Viziunea despre lume are în
vedere o imagine a unei existențe mohorâte, anoste, lipsite de transcendență, împietrite. Între eul liric și această
realitate împietrită în tiparele morții se instituie un raport fragil și nesigur, dar mereu torturant: ”Stam singur în
cavou...și era vânt...”. Vântul, simbol obsesiv în poetica bacoviană, este o entitate enigmatică, semnificând
efemerul și inconsistența existenței sau neliniștea spiritului captiv în trupul cavou. El poate simboliza o precară
manifestare a transcendentului, care face să rezoneze strident, ironic, golul existenței umane (”...și era vânt/ Și
scârțâiau coroanele de plumb...”). Vântul se asociază cu motivul solitudinii ființei în univers, cu forța decăzută a
spiritului, subliniind tragicul ontologic (”Stam singur...”). Cadrul temporal nu este precizat, dar întreaga atmosferă
macabră poartă sugestia nocturnului.
O altă imagine relevantă pentru tema și viziunea despre lume o reprezintă strofa a II-a, în care este
ilustrat spațiul poetic interior dominat de sentimentul singurătății, ce devine atât de copleșitor, încât eul liric își
exprimă spaima de neant prin strigăt. Strofa debutează sub semnul tragicului existențial generat de moartea
afectivității/sentimentelor, iar strigătul eului liric este zadarnic, fără răspuns și fără ecou, adresat unei lumi în care
iubirea (principiu fundamental al vieții) a murit: ”Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb, și-am
început să-l strig”. Metafora ”dormea întors” simbolizează îndepărtarea definitivă de viață și îndreptarea spre
enigma tulburătoare a morții. Viziunea despre lume este centrată, în această strofă, pe o solitudine morbidă
(”stam singur lângă mort...”), ”mortul” fiind ”amorul”, care poate primi semnificații multiple: sentimentul ca
atare, iubita moartă, sufletul măcinat de germenii descompunerii. Moartea acestui ”amor” cu ”aripile de plumb„
accentuează nu numai efemeritatea iubirii, ci și moartea mitului dragostei, pierderea credinței în absolutul
iubirii. Conștiința acestei pierderi sporește sentimentul singurătății. ”Aripile de plumb” simbolizează prăbușirea în
somnul rece al materiei încremenite, în neantul ființei (”...și era frig...”); este un ”zbor în jos”, cu aripi de gând și
aspirație, o prăbușire a spiritului în materie. Bacovia este ”singurul poet român care s-a coborât în infern” (Nicolae
Manolescu).
George Bacovia, prin poezia ”Plumb”, realizează o capodoperă a poeziei simboliste prin tehnica sugestiei
și a repetițiilor, prin muzicalitate și cromatică, ce ajută la conturarea imaginarului poetic și a viziunii despre
lume ce stă sub semnul dezumanizării și descompunerii, la zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, tristețe, și
spleen (= melancolie manifestată prin plictiseală și dezgust față de orice).