DURA CRISTINA TAMARA

CONSTRUCȚII METALICE
NOTE DE CURS
EDIȚIA II

Editura Universitas
Petroșani, 2023

1
 Cuprins

CAPITOLUL I Noțiuni generale despre metale 5

1.1 Elemente de metalurgie fizică 5
1.1.1 Metalul ca și element chimic 5
1.1.2 Rețeaua cristalină a metalelor 8
1.1.3 Procesul de cristalizare 12
1.1.4 Formațiunile cristaline și structura unui lingou de oțel 13
1.2 Aliaje 15
1.3 Influența carbonului și a elementelor însoțitoare permanente 17

PARTEA I
PROFILE METALICE UTILIZATE ÎN CONSTRUCȚIILE SUBTERANE

CAPITOLUL II Prezentarea profilelor metalice utilizate în construcțiile

subterane 23
2.1. Profilele laminate folosite la executarea susţinerilor metalice 23
2.2. Principii constructive şi de dimensionare 31

CAPITOLUL III Tipuri constructive ale susținerilor metalice 33

3.1. Relații generale între sarcini și eforturi 33
3.2. Arce cu o articulație și un reazem simplu 35
3.2.1. Determinarea reacțiunilor 35
3.2.2. Determinarea eforturilor 37
3.3. Arce cu trei articulații 47
3.3.1. Determinarea analitică a reacțiunilor și eforturilor 47
3.3.2. Arce triplu articulate supuse la difeite tipuri de
sarcini verticale 51

CAPITOLUL IV Stâlpi metalici 55

4.1. Generalități 55
4.2. Stâlpi cu lingime fixă 57
4.3. Stâlpi cu lungime extensibilă 60
4.4. Alegerea tipodimensiunii stâlpilor 61

2
 PARTEA II
PROFILE METALICE UTILIZATE ÎN CONSTRUCȚIILE DE
SUPRAFAȚĂ

CAPITOLUL V Proprietățile oțelurilor și alegerea clasei de calitate ale

profilelor metalice utilizate în construcțiile de suprafață 65
5.1. Generalități 65
5.2. Proprietățile oțelurilor 66
5.3. Alegerea clasei de calitate a oțelurilor 67

CAPITOLUL VI Bare solicitate la intindere 75

6.1. Prezentarea secțiuniilor elementelor întinse 75
6.2. Solidarizarea elementelor întinse 78
6.3. Dimensionarea barelor solicitate la întindere centrică
și excentrică 79
6.3.1. Alegerea secțiunii 79
6.3.2. Verificarea prin calcul a elementelor supuse
la întindere 80

CAPITOLUL VII Bare solicitate la compresiune 83

7.1. Generalități 83
7.2. Bare solicitate la compresiune 83
7.2.1. Dimensionarea barelor solicitate la compresiune
centrică 85
7.2.2. Dimensionarea barelor solicitate la compresiune
excentrică 86
7.2.3 Solidarizarea pieselor componente ale elementelor
comprimate 87
7.2.4. Comportarea elementelor comprimate 89
7.2.5. Verificarea prin calcul a barelor comprimate 92
7.2.5.1. Verificarea stării limită ultime 93
7.2.5.2. Verificarea solidarizării pieselor componente,
în cazul secțiunilor compuse din piese depărtate 98

CAPITOLUL VIII Bare solicitate la răsucire 100

8.1. Generalități 100
8.2. Alcătuirea secțiunii barelor solicitate la răsucire 102
8.3. Alegerea secțiunii barelor solicitate la răsucire și
încovoiere-răsucire 103
8.4. Calculul elementelor solicitate la răsucire 103
8.4.1. Răsucirea liberă 104
8.4.1.1. Verificarea capacității portante de exploatare 104
8.4.1.2. Verificarea condiției de rigiditate 107
8.4.2. Răsucirea împiedicată 109

3
CAPITOLUL IX Bare solicitate la încovoiere 111
9.1. Elemente solicitate la încovoiere 111
9.2. Alcătuirea secțiunii grinzilor cu inimă plină 113
9.3. Stabilirea formei grinzilor cu inimă plină 116
9.4. Determinarea elementelor de bază pentru alegerea secțiunii
grinzilor cu inimă plină 118
9.5. Rigidizarea inimilor grinzilor metalice 121
9.6. Verificarea prin calcul a condiției de rigiditate 121
9.7. Grinzi cu goluri în inimă 122

CAPITOLUL X Grinzi cu zăbrele 123

10.1. Alcătuirea grinzilor cu zăbrele 123
10.2. Alegerea sistemului grinzilor cu zăbrele 126
10.3. Stabilirea dimensiunilor grinzilor cu zăbrele 127
10.4. Calculul solicitărilor în barele grinzilor cu zăbrele 130
10.5. Alcătuirea și verificarea gușeelor 136

CAPITOLUL XI Stâlpi metalici 139

11.1. Noțiuni fundamentale a condițiilor de rezemare a stâlpilor 139
11.2. Alcătuirea generală a stâlpilor 142
11.3. Verificarea stâlpilor metalici prin calcul 143
11.4. Îmbinarea elementelor metalice 144
11.4.1. Îmbinarea cu nituri 144
11.4.2. Asamblări prin chituire 145
11.4.3. Ansamblarea filetată 146
11.4.4. Îmbinarea prin sudură 147

Bibliografie 149

4
 CAPITOLUL I

Noțiuni generale despre metale

1.1. Elemente de metalurgie fizică

1.1.1. Metalul ca și element chimic

Prima definiție corectă a metalului a fost formulată de Mihail

Vasilievici Lomonosov, între anii 1711 și 1765. Această definiție, cum că
”Metalele sunt corpuri lucioase care pot fi forjate”, este valabilă și astăzi,
metalul ca și aliaj chimic având luciu metalic și plasticitate, putând fi utilizat
în domeniul construcțiilor, aceste proprietăți avându-le în măsură mai mare
sau mai mică în funcție de elementele chimice componente ale aliajului
metalic în discuție.
În afară de cele menționate mai sus, metalele mai posedă și
proprietatea conductibilității electrice.
Conductibilitatea electrică a metalelor este de 1022 până la 1025 de ori
mai mare decât a corpurilor nemetalice și a electroliților. Deoarece curentul
electric apare într-un metal la cea mai mică diferență de potențial, rezultă că,
conductibilitatea metalelor este condiționată de existența în metale a unor
particule care transportă sarcinile electrice și care se despart ușor în nuclee
atomice, la tensiuni foarte miciale câmpurilor electrice. Astfel de particule
sunt electroni de valență ai atomilor metalici.
Teoria stării metalice consideră metalele ca substanțe alcătuite din
ioni încărcați pozitiv, înconjurați de electroni cu sarcini negative, legați slab
de ioni. Norul de electroni care înconjoară ionii grei încărcați pozitiv este
deosebit de mobil. Cea mai mică diferență de potențial în metal provoacă o
mișcare a electronilor, adică dă naștere la un curent electric. Norul electronic
este format din electroni care se separă ușor de nucleu. Astfel de electroni
sunt electronii de valență.
Energia necesară pentru smulgerea sau altfel spus ruperea
electronului de atom se numește potențial de ionizare.

5
 Figura 1.1. Structura atomului

Astfel, particularitatea caracteristică a structurii atomilor metalelor

este existența unui număr mic de electroni pe stratul exterior și a unei
legături slabe între acești electroni exteriori și nucleu. Ruperea ușoară a
electronilor de valență, de nucleu, condiționează propretățile metalice și
anume:
conductibilitate electrică și termică ridicate;
luciul metalic;
plasticitate.
Dacă se cercetează structura atomică a metalelor și dependența dintre
această structură și poziția metalului respectiv în sistemul periodic al
elementelor, se vede că în toate perioadele lungi (IV, V, VI, și VII), începând
de la scandiu, ytriu și lantan, are loc o completare a substratului d interior,
existând unul sau doi electroni s, în substratul exterior. Mărirea numărului de
electroni exteriori începe abia la elementele din jumătatea dreaptă a tablei,
adică de la cupru, argint și aur. Zincul, cadmiul și mercurul au în stratul
exterior doi electroni, galiul, indiul și taliul au câte trei electroni, etc. La
aceste elemente proprietățile metalice descresc, ceea ce, trebuie pus în
legătură cu numărul mare de electroni pe stratul exterior și cu legătura lor
mai puternică cu nucleul.

6
 Figura 1.2. Sistemul periodic al elementelor după Dimitri Ivanovici Mendeleev

Pe măsura parcurgerii tablei de la stânga la dreapta, proprietățile

metalice descresc, iar printre elementele grele se găsesc metale precum
plumbul și staniul -β, care fac parte din grupa IV-a.
Elementele din grupa VIB, oxigenul, sulful, selenul, telurul, și
poloniul nu au proprietăți metalice bine exprimate. Elementele din grupa
VIIB și grupa 0 sunt nemetale (metaloizi).
Astfel din numărul de 98 de elemente descoperite sunt metale propriu
zise 71 de elemente și anume: Li, Be, Na, Mg, Al, K, Ca, Sc, Ti, V, Cr, Mn,
Fe, Co, Ni, Cu, Zn, Ga, Rb, Sr, Y, Zr, Nb, Mo, Tc, Ru, Rh, Pd, Ag, Cd, In,
Cs, Ba, La, Ce, Pr, Nd, Pm, Sm, Eu, Gd, Tb, Dy, Ho, Er, Th, Pa, U, Np, Pu,
Am, Cm, Bk și Cf.
Semimetalele sunt în număr de cinci și anume: Ge, As, Sn, Sb, Bi; iar
celelalte 22 sunt nemetale.
Toate metalele în stare solidă sunt corpuri cristaline, atomii din
metalul solid formând așa numita rețea spațială, aflată într-o anumită ordine
în spațiu. În prezent, starea solidă este sinonimă cu starea cristalină și aceasta

7
este caracterizată de o anumită așezare ordonată a atomilor în spațiu, de care
depind și proprietatățile fizico-mecanice ale produsului metalic finit, cadre
sau profile metalice.

1.1.2. Rețeaua cristalină a metalelor

Toate metalele în stare solidă sunt corpuri cristaline, aceasta datorită

rețelei spațiale care se formează în urma așezării atomilor metalelor într-o
anumită ordine în spațiu, în urma răcirii.
In cristal, atomul este înconjurat de alți atomi, vecini lui, astfel că
fiecare atom are același număr de atomi vecini așezați la aceași distanță,
existând un număr limitat de 14 variante posibile de așezare în spațiu. Acest
număr este valabil doar pentru atomii cu aceași dimensiune, în cazul când
există diferite tipuri de atomi, numărul posibil de combinații spațiale crește.

Figura 1.3. Tipuri de rețele cristaline. (sursa:

https://en.wikipedia.org/wiki/Bravais_lattice)

8
 Tendința atomilor din metale de a se așeza cât mai compact, adică cât
mai aproape unii de alții (din care cauză metalele au o greutate specifică mai
mare decât nemetalele), face ca numărul de combinații de așezare reciprocă a
atomilor din metale, în cristale, să fie mai mic.
Există o serie de scheme și de metode de descriere a variantelor
așezării reciproce a atomilor în cristal după cum se poate observa în figura
1.4. Liniile imaginare trasate prin centrele atomilor formează o rețea, în
nodurile căreia se așează atomii, acestea reprezentând așa numitul plan
cristalografic. Repetarea multiplă a planelor cristalografice, așezate paralel,
reprezintă rețeaua cristalină spațială, ale cărui noduri sunt punctele de
așezare a atomilor ( ionilor încărcați pozitiv). Distanța dintre centrele a doi
atomi vecini este dată în angströmi și 1Å = 1·10-8 cm. În acest fel, pe o
distanță de un centimetru se așează într-o substabță cristalină zeci de
milioane de plane cristalografice.
Așezarea atomilor în cristal sub formă de scheme spațiale este
reprezentată prin celule cristaline elementare. Prin celulă cristalină
elementară se înțelege complexul cel mai mic de atomi, care prin repetarea
sa în spațiu, permite să se rerezente rețeaua cristalină spațială.
Cel mai simplu tip de celulă cristalină este rețeaua cubică simplă,
reprezentată în figura 1.5.

Figura 1.4. Amplasarea atomilor pe planele cristalografice

9
 Figura 1.5. Celulă cristalină elementară (cubică simplă)

Rețeaua cubică simplă nu este suficient de compactă, motiv pentru

care tendința atomilor din metal de a ocupa locuri mai apropiate unul de
celălalt duce la formarea unuia dintre tipurile următoare de rețele:
cu volum centrat;
cu fețe centrate;
rețea hexagonală compactă.
Metoda de reprezentare a rețelei cristaline, cum este exprimată și în
figura 1.4., este convențională, fiind mai corectă reprezentarea atomilor în
rețeaua cristalină, sub formă de sfere tangente așa cum este reprezentarea din
figurile 1.6. și 1.7.

Figura 1.6. Rețea cristalină elementară (cubică simplă)

10
 Figura 1.7. Rețea cubică cu volum centrat

Dimensiunile rețelei cristaline se caracterizează prin parametrii

rețelei sau, așa cum mai apare în literatura de specialitate, constantele rețelei.
Rețeaua cubică este determinată printr-un singur parametru și anume
lungimea muchiei cubului a după cum se poate observa în figura 1.5.
Parametrii rețelei au valori de ordinul dimensiunilor atomice care, așa cum
am menționat mai sus, se măsoară în angströmi.

1. Parametrul rețelei de crom, care are o structură de cub cu volum centrat,

este egal cu 2,9 Å.

2. Constanta rețelei de aluminiu, care are o structură de cub cu fețe centrate,

este egală cu 4,04 Å.

Proprietățile metalelor sunt determinate de legătura reciprocă a

atomilor, iar numărul de atomi în contact are o mare importanță. Acest din
urmă fapt se determină prin numărul de atomi care sunt așezați la o distanță
egală de oricare atom din apropiere, așa numitul număr de coordinație.
Metalele solide sunt alcătuite dintr-un număr mare de cristale. O
astfel de structură se numește policristalină. Cristalele de formă neregulată

11
din cadrul unui agregat policristalin, se numesc grăunți sau cristalite,
deosebirea dintre diferiți grăunți constând în ordinea spațială a rețelei
cristaline.
Metalele au de obicei o structură policristalină cu grăunți neorientați.
Totuși, aceasta nu este singura structură a metalelor. Deformația plastic la
rece (laminarea, trefilarea) duce la orientarea preferențială a grăunților, așa
numita textură de laminare. Gradul de orientare preferențială poate fi diferit
și poate varia de la o așezare întâmplătoare până la o orientare identică a
tuturor cristalelor. În afară de cele menționate anterior, prin îndepărtarea
foarte înceată a căldurii la cristalizare, cum și prin metode speciale, se poate
obține o bucată de metal compusă dintr-un singur cristal, adică un așa numit
monocristal. Pentru cercetări ștințifice se obțin monocristale de dimensiuni
mari și cu greutate de câteva sute de grame.

1.1.3. Procesul de cristalizare

Trecerea din stare lichidă în stare solidă este însoțită de modificări

esențiale ale structurii.
Lichidul poate fi considerat ca o aglomerare dezordonată de atomi
sau de molecule de substanță. Cercetările moderne au arătat că în lichide, în
special, la supraîncălziri mici peste temperatura de topire, atomii
(moleculele) tind să se așeze unul față de celălalt, în acelaș fel cum sunt
așezate în cristalele substanței respective. Totuși această tendință spre o
așezare ordonată a atomilor lichidului este înăbușită de mișcările termice
într-o măsură suficientă pentru a putea fi neglijată. De aceea, se poate
considera în mod sigur că, deosebirea cea mai importantă între lichide și
substanțe solide cristaline este așezarea dezordonată a atomilor, la lichide, și
așezarea ordonată a atomilor la solide.
Legile așezării atomilor în stare solidă sunt determinate de rețeaua
cristalină. Prin urmare, la trecerea din starea lichidă în starea solidă se
formează rețeaua cristalină, adică se formează cristalele prin ordonarea
atomilor pe planurile de cristalizare, realizându-se astfel procesul de
cristalizare.

12
 Figura 1.8. Vizualizare a procesului de cristalizare Fe-C-Si (sursa:
https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S1359645416300441)

1.1.4. Formațiunile cristaline și structura unui lingou de oțel

Pentru cristalizarea din stare lichidă, factori, cum sunt viteza și

direcția de îndepărtare a căldurii, prezența unor particule isolubile care pot
servi drept centre de cristalizare, existența unor fluxuri de lichid formate prin
convecție, etc., au o influență primordială asupra vitezei procesului, cât și
asupra formei cristalelor, implicit asupra proprietăților mecanice ale
produsului finit.
Cristalul crește mai rapid în direcția îndepărtării căldurii sau
perpendicular pe peretele lingotierei, decât în oricare altă direcție. Dacă pe
suprafața laterală apare întâmplător o ridicătură, se pare că cristalul capătă
capacitatea de a crește și în direcție laterală. Datorită acestui lucru se
formează un cristal în formă de arbore care se numește dendrită și a cărei
structură se prezintă precum un cristal discontinuu, așa cum se observă în
figura 1.8.
Structura unui lingou turnat este compusă din trei zone:
zona exterioară cu structură fină a crustei;
zona cristalelor columnare;
zona cristalelor echiaxiale.
În prima zonă, din cauza rugozității suprafeței lingotierei, axele
principale ale dendritelor ajung repede în contact și nu permit creșterea
cristalelor. Pe măsura depărtării de suprafață, influența rugozității pereților
lingotierei descrește, creșterea în continuare a axelor principale urmează
direcția medie de pierdere a căldurii, adică normală pe suprafața pereților
lingotierei și cristalele devin paralele între ele.
În a treia zonă, adică în cea a cristalelor echiaxiale, în centrul
lingoului, în urma cercetărilor efectuate de-a lungul timpului, nu a mai fost

13
observată o anumită direcție de pierdere a căldurii. Temperatura metalului în
solidificare reușeste să se egalizeze aproape perfect în diferite puncte și
lichidul se transformă într-o pastă, datorită formării centrelor de cristalizare
în diferite puncte. Apoi centrele de cristalizare cresc, dezvoltându-se în axe-
ramuri în direcții diferite, întâlnindu-se una cu cealaltă, formând o structură
cu axe egale.
De obicei, centrele de cristalizare sunt particulele cele mai fine din
metalul lichid, care au ajuns acolo întâmplător sau componenții greu fuzibili
care n-au reușit încă să se dizolve în metalul lichid.

Figura 1.9. Lingou de oțel (sursa: https://www.istockphoto.com/ro/fotografii/zinc-ingot)

Supraîncălzirea metalului, grăbirea răcirii și schimbarea formei

lingotierei influențează foarte mult asupra cedării de căldură, în timpul
cristalizării, asupra repartizării incluziunilor, influențând însă foarte puțin
gradul de subrăcire, datorită faptului că metalele lichide au o temperatură
redusă pentru subrăcire. De aceea, nu gradul de subrăcire, care aproape că nu
variază prin modificarea tehnologiei de turnare, ci factorii enumerați
determină structura metalului turnat și proprietățile lui.
Mărimea relativă a zonelor cristalelor columnare și a cristalelor
echiaxiale are o foarte mare importanță. În zona cristalelor columnare
metalul este mai compact, conține mai puține sufluri și bule gazoase,
îmbinarea dintre cristalele columnare este însă slabă. Fenomenul îmbinării
cristalelor columnare se numește transcristalizare.

14
 La turnarea oțelului trebuie evitată transcristalizarea, deoarece la
laminarea lor se pot forma fisuri pe linia de contact a cristalelor columnare.
La metalele neferoase moi, nu se formează fisuri, în ciuda fenomenului de
transcristalizare, și, de aceea, uneori se caută în mod intenționat să se obțină
lingouri numai cu cristale columnare, pentru a avea un metal mai compact.
Mărimea zonelor cu cristale columnare și cu cristale echiaxiale
depinde de viteza de răcire. O răcire rapidă poate duce la o transcristalizare
totală. La o răcire mai înceată, în centrul lingoului se formează o zonă de
cristale echiaxiale.
Metalul lichid are un volum mai mare decât cel cristalizat, de aceea
metalul turnat în formă își reduce volumul în cursul cristalizării și în
interiorul crustei care s-a solidificat. În primul rând se formează un gol -
retasura de contracție, concentrat sau repartizat pe întregul volum al
lingoului, în diferitele lui părți. Retasura poate fi plină cu gaze dizolvate în
metalul lichid, care s-au degajat în timpul cristalizării.
Într-un oțel bine dezoxidat, care s-a turnat într-o ligotieră, retasura se
formează în partea de sus a lingoului, iar aceasta conține un număr mic de
bule gazoase și de sufluri. Un oțel insuficient dezoxidat, așa numitul oțel
necalmat, conține sufluri și bule de gaze în întreg volumul.
Oțelul calmat, adică dezoxidat cu mangan, siliciu și aluminiu, cu
retasura concentrată, trebuie considerat superior oțelului necalmat, dezoxidat
numai cu mangan. La oțelurile necalmate, elaborarea lor produce mai puține
deșeuri, iar suflurile și golurile se sudează în timpul laminării.
Forma cristalelor primare (dendritelor) se modifică după prelucrarea
mecanică prin deformarea la cald (forjare, presare, laminare, etc.). Dendritele
se alungesc în direcția curgerii metalelor și se transformă în fibre. Datorită
acestui fapt apare o mare deosebire în proprietăți, longitudinal și transversal
pe fibre.

1.2. Aliaje

Prin aliaj se înțelege un material obținut prin topirea câtorva (două

sau mai multe) elemente, în special metale.
Structura aliajului cristalizat este mai complexă decât structura
metalului pur și depinde mai ales de relația reciprocă în care au intrat
componenții aliajului.

15
 În cazuri extreme, între componenții care formează aliajul pot să nu
existe reacții. În acest caz structura aliajului va fi amestec mecanic al
diferitelor particule ale componenților respectivi.
Elementele care alcătuiesc aliajul pot reacționa chimic între ele,
formând compuși chimici sau se pot dizolva reciproc unele în celelalte,
formând așa numitele soluții solide. Afară de soluții solide și de compuși
chimici se pot forma și faze care să nu poată fi considerate ca aparținând la
una din aceste două categorii.
Concentrația unui aliaj se indică, în general, după conținutul
procentual al componentului care este dizolvat, de exemplu oțel cu 0,20% C,
bronz cu 5% Sn, etc.
La obținerea aliajelor, diferitele elemente introduse determină
proprietăți specifice acestora, care diferă de proprietățile metalelor
componente, cum este, de exemplu, punctul de topire diferit pentru fiecare
component în parte.
Proprietățile aliajelor sunt determinate de fazele din aliaj, cum și de
rețelele cristaline ale acestora. Unele aliaje, care au rețea cubică cu fețe
centrate, au aceași plasticitate ca și a oțelului la temperaturi înalte. Dacă
omogenitatea structurii metelului este distrusă prin adăugarea altor metale, se
formează aliaje cu alte caracteristici metalice.
Aliajele pot fi clasificate în două mari grupe:
a) aliaje omogene, formate dintr-o singură fază, cum sunt soluțiile
solide sau compușii chimici;
b) amestecuri eterogene, compuse din două sau mai multe faze în
stare solidă.
Fierul în combinație cu carbonul dă oțelul sau fonta, adică aliajele
feroase ce sunt utilizate în tehnică.
Dintre aliajele neferoase, cele mai utilizate sunt: bronzul care este un
aliaj de cupru cu cositor; alama care este un aliaj de cupru cu zinc; aliajele de
aluminiu; aliajele de magneziu, etc.
Aliajele sunt utilizate mai mult decât metalele obișnuite, datorită
rezistenței lor mai mari, cum și celorlalte proprietăți care le fac, în general
superioare.
În urma cristalizării primare, la toate aliajele cu mai puțin de 1,7% C,
se formează o structură de austenită și la toate aliajele care conțin mai mult
de 1,7% C, structura este formată din ledeburită, cu exces de austenită sau de

16
cementită. Această deosebire de structură duce la deosebirea cea mai
importantă între proprietățile tehnologice și cele mecanice ale aliajelor.
Aliajele fier-carbon, care pot fi forjate, se numesc oțeluri, iar cele
neforjabile se numesc fonte.
La aliajele fier-carbon binare, limita naturală între oțeluri și fonte este
concentrația de 1,7% C, care condiționează deosebirea de structură la
temperaturi înalte.
Există trei grupuri de oțeluri:
eutectoide, conținând aproximativ 0,8% C, a căror structură este
alcătuită numai din perlită;
hipoeutectoide, conținând mai puțin de 0,8% C, a căror structură este
alcătuită din ferită și din perlită;
hipereutectoide, conținând 0,8 până la 1,7% C, a căror structură este
alcătuită din perlită și din cementită.

1.3. Influența carbonului și a elementelor însoțitoare permanente

Pe măsura creșterii conținutului de carbon, se modifică structura

oțelului, mărindu-se cantitatea de perlită. Oțelul care conține 0,8% C este
alcătuit numai din perlită, iar la oțelul cu 1% C sau peste, apare pe lângă
perlită, și cementita secundară.
Mărirea conținutului de carbon al oțelului duce la creșterea rezistenței
de rupere și la micșorarea plasticității.
Din punct de vedere al compoziției, fonta se deosebește de oțel printr-
un conținut mai mare de carbon, iar în privința proprietăților tehnologice,
prin neforjabilitate și nedeformabilitate plastică.
Pe măsura creșterii conținutului de carbon forjabilitatea se
înrăutățește, însă stabilirea unei cifre exacte a conținutului limită este greu de
stabilit. Pentru aliajele fier-carbon, acest conținut este de aproximativ 1,7-
2,0% C și, din această cauză, aliajele cu mai puțin de 1,7% C sunt
considerate fonte.
Dacă oțelul este utilizat în stare turnată, datorită structurii de turnare
mai grosolană, proprietățile sunt mai reduse.
Elementele însoțitoare permanente ale oțelului sunt:
manganul,
siliciul,

17
 fosforul,
sulful,
oxigenul.
De obicei, limitele superioare ale acestor elemente în oțel sunt
următoarele:

Mangan.....................................................................................până la 0,7%,
Siliciul......................................................................................până la 0,5%,
Fosfor.......................................................................................până la 0,05%,
Sulf...........................................................................................până la 0,05%.

Manganul se adaugă în orice oțel, pentru dezoxidare, adică înlătură

incluziunile dăunătoare precum cele de de oxid de fier.

FeO+Mn→MnO+Fe

Cu ajutorul manganului se înlătură și compușii dăunători ai sulfului.

Manganul se dizolvă în ferită și în cementită și, din această cauză, prezența
lui în oțel nu se poate constata metalografic.
Manganul influențează proprietățile oțelului, mărind rezistența de
rupere a pieselor prin laminare la cald, cum și alte câteva proprietăți.
Deoarece oțelurile conțin aproximativ aceași cantitate de mangan, influența
lui, așa cum am mai menționat, nu se observă.
Siliciul are o influență analoagă cu cea a manganului. Siliciul
dezoxidează oțelul după reacția:

2FeO+Si→2Fe + SiO2

Siliciul nu se constată în structură, deoarece se dizolvă complet în

ferită. Există o parte a siliciului care, neavând timpul necesar să se ridice sub
formă de bioxid de siliciu în sgură, rămâne în metal sub formă de incluziuni.
Fosforul este conținut în minereurile de fier, acesta fiind îndepărtat
într-o măsură mai mare sau mai mică, în timpul elaborării oțelului.
Prin procedeul Bessemer rămâne în metal până la 0,07-0,12% fosfor
și anume cantitatea pe care a avut-o produsul inițial, fonta.
Prin procedeul Martin bazic se îndepărtează din metal o mare parte
din fosfor. Oțelul elaborat într-un cuptor Martin bazic conține 0,02 - 0,04%
fosfor. În cuptorul electric bazic se îndepărtează aproape complet fosforul,
rămănând în oțel aproximativ 0,02%.
Dizolvându-se în ferită, fosforul înrăutățește plasticitatea și mărește
duritatea și rezistența la rupere. Acest fenomen se numește fragilitatea la

18
rece. Această influență a fosforului se manifestă puternic la un conținut mai
mare de 0,1%, pentru un conținut de 0,3% oțelul devine foarte fragil.
Conținutul de fosfor admis în oțelurile pentru piese importante este
de maxim 0,1, deoarece la cristalizare fosforul produce segregații puternice,
formând zone bogate în fosfor. Din această cauză, cu cât conținutul de fosfor
mediu este mai mic, cu atât și volumul zonelor cu conținut mare în fosfor
este mai mic.
În oțelurile de calitate se admite un conținut de 0,03% P.
Uneori se stabilesc condiții mai stricte în privința conținutului admis
în fosfor, adică cel mult 0,025%, iar alteori în condiții mai puțin stricte până
la 0,04% în funcție de destinația pieselor.
Sulful, ca și fosforul, ajunge în metal din minereuri, cum și din gazele
cuptoarelor și din produsele de ardere ale combustibilului (SO2). Oțelul
Bessemer conține cea mai mare cantitate de sulf de pănă la 0,06%. La
elaborarea oțelului prin procedeul Martin bazic sau în cuptorul electric bazic,
sulful este îndepărtat.
De obicei, pentru oțelurile de înaltă calitate, conținutul de sulf se
limitează la 0,03%.
Pentru oțelul de calitate și pentru oțelul carbon obișnuit se admite un
conținut mai mare de sulf de 0,04-0,05%.
Trebuie menționat faptul că sulful nu se dizolvă în fier și în orice
cantitate s-ar găsi formează sulfura de fier FeS care cristalizează sub formă
de eutectic la 9850C.
Prezența acestui eutectic fragil și ușor fuzibil, așezat în general pe
marginea grăunților, face ca aliajul să fie fragil în intervalul de temperaturi
800-12000C, adică în intervalul de temperaturi de incandescență la roșu.
Acest fenomen se numește fragilitate la roșu. Ca urmare a fragilității la roșu,
oțelul cu un conținut mare de sulf nu poate fi prelucrat la cald prin
deformare. Din acest punct de vedere sulful este dăunător în oțel.
Adăugarea manganului reduce influența dăunătoare a sulfului,
deoarece în oțelul lichid are loc reacția de formare a sulfurii de mangan:

FeS+Mn→MnS+Fe

Sulfura de mangan se topește la temperatura de 16200C, adică la o

temperatură mult mai înaltă decât temperaturile de prelucrare la cald prin
deformare.
În intervalul de temperaturi al prelucrării la cald (800...12000),
sulfura de mangan este plastică și sub acțiunea forțelor exterioare se
alungește.

19
 Spre deosebire de oxizi, adică combinațiile metalelor cu oxigenul,
cum ar fi Al2O, SiO2, etc., care sunt fragili, sub acțiunea forțelor exterioare
sfărâmându-se în lanț, sulfurile sunt plastice și se deformează.
Prezența unor astfel de incluziuni nu poate fi favorabilă, nefiind
admise pentru oțelurile de mare importanță în construcții. Deși aceste
incluziuni nu influențează rezistența statică, ele pot micșora rezistența la
oboseală și rezistența dinamică. De asemenea pot servii ca puncte de
concentrație a tensiunilor. La sarcini alternative, aceste incluziuni ușurează
adesea apariția fisurilor de oboseală.
Datorită celor menționate mai sus, sulful trebuie considerat ca o
impuritate dăunătoare.
Singura influență pozitivă a sulfului o constituie faptul că ușurează
prelucrarea oțelului prin așchiere.

20
 PARTEA I

PROFILE METALICE UTILIZATE ÎN CONSTRUCȚIILE

SUBTERANE

21
22
 CAPITOLUL II

Prezentarea profilelor metalice utilizate în construcțiile

subterane

2.1. Profile metalice folosite la executarea susţinerilor lucrărilor

subterane

Susținerea conturului lucrărilor de construcții realizate în subteran, cu

profile metalice, se realizează prin particularizarea ansamblului profilelor
metalice la cerințele specifice fiecărei lucrări în parte. Unicitatea lucrărilor
realizate în subteran, constă în faptul că proprietățile fizico-mecanice,
respectiv presiunea pe care o exercită rocile pe conturul susținut cu profile
metalice, secțiunea lucrării și adâncimea acesteia diferă în funcție de scopul
și durata de serviciu necesară lucrării la care se face referire.
Având în vedere cele menționate mai sus, profilele metalice utilizate
în lucrările subterane pot fi ansamblate astfel încât să se opună rigid presiunii
exercitată de roci, sau pot fi ansamblate într-o construcție cu o oarecare
elaticitate, ce permite culisarea elementelor și armonizarea întregului
ansamblu cu presiunea exercitată de roci pe fiecare cadru în parte.
Presiunea exercitată de roci pe fiecare cadru de susținere în parte, fie
că acesta lucrează în domeniul rigid, fie că acesta lucrează în domeniul
elastic sau semielastic, ține cont de diferiți factori, cei mai importanți fiind:
proprietățile fizico-mecanice ale rocilor în care se execută lucrarea, secțiunea
lucrării, adâncimea la care se execută lucrarea, etc.
În literatura de specialitate, presiunea exercitată de roci pe profilele
metalice, respectiv pe ansamblul cadrului de susținere, se întâlnește sub
denumirea de presiune minieră sau presiunea rocilor, iar modul de
manifestare al acesteia este schematizat prin diferite ipoteze, dintre care cea
mai utilizată este ipoteza lui Protodiakonov. Conform acestei ipoteze, în
tavanul lucrării subterane, în urma trecerii de la starea inițială (naturală) de
echilibru la cea ”deranjată” de săparea lucrării, se formează în timp o boltă
de echilibru natural al rocilor ce se manifestă ca presiune ce acționează sub
aspect gravitațional asupra profilelor metalice luate în discuție. Rocile din
bolta de echilibru natural ce acționează gravitațional asupra cadrelor
metalice, respectiv presiunea exercitată de acestea, prezintă valori mari în

23
timpul săpării, dar valorile se diminuează pe parcursul înainării în masiv cu
lucrarea subterană.
Susţinerile metalice sunt destinate lucrărilor subterane de deschidere
şi pregătire, executate în roci cu diferite tării şi diferite secţiuni. Susţinerile
metalice pot fi utilizate în calitate de susţinere provizorie, pentru durate
scurte de exploatare, sau definitivă, pentru perioade de exploatare mai mari
de un an.
Pentru construcţia susţinerilor metalice sunt recomandate oţeluri
aliate de calitate superioară, dar având în vedere unicitatea pe care o are
fiecare construcție subterană, pot exista cazuri în care este necesară
adaptarea la condițiile subterane date și impicit caracteristici adecvate ale
profilelor ce depășesc caracteristicile celor uzuale.
Pentru executarea susţinerilor utilizate în subteran, în practica
mineritului şi nu numai, s-au generalizat profilele laminate prezentate în
tabelul 2.1., din exemplul următor putând trage concluzia a ce se poate
întâmpla în cazul necorelării condițiilor date din subteran cu tipul de
susținere aleasă.

În cazul utilizării unei susțineri dimensionate necorespunzător, care

nu poate prelua presiunea rocilor, aceasta va suferii deformații ireversibile și
secțiunea utilă excavată se va micșora, împiedicând astfel întreg procesul de
exploatare, fenomen prezentat în Figura 2.1. a) și b).

a) b)

Figura 2.1. Exemplu ale deformațiilor ireversibile suferite de diferite profile metalice
utilizate în construcțiile subterane: a) exercitarea presiunii rocilor din pereți cu deformarea
cadrelor de susținere; b)exercitarea presiunii din tavan cu micșorarea secțiunii utile a
lucrării miniere.

24
 După epuizarea perioadei de serviciu a lucrării, elementele susţinerii
metalice se demontează, realizându-se sustragerea lor din locul de unde
erau montate, şi după recondiţionarea lor, dacă acest lucru este posibil, pot fi
refolosite.
Profilele metalice utilizate în subteran dispun de o rezistenţă
superioară cât şi de proprietatea de a putea fi îndreptate la rece. Curbarea şi
recondiţionarea elementelor susţinerii se realizează la rece, sub aspect
economic, utilizându-se în acest scop maşini de curbat cu role.
În ceea ce privește dimensionarea corectă a susținelor metalice și
corelarea profilelor metalice utilizate cu presiunea rocilor și modul de
manifestare al acesteia, este de menționat faptul că acest lucru se poate
realiza și cu ajutorul programelelor computerizate specializate. Programele
coputerizate specifice din domeniu construcțiilor subterane permit o
previzualizare a manifestării presiunii rocilor în funcție de proprietățile
fizico-mecanice ale acestora, de adâncimea și secțiunea lucrării, ușurând
astfel procesul decizional de utilizare a anumitor profile metalice și modul în
care acestea vor fi montate în cadrul de susținere.

Figura 2.2. Profile K și TH (sursa:

https://www.yunusemrebaykal.com/en/productions/mining-and-tunnel-fortification-profiles/)

25
Tabelul 2.1. Caracteristicile profilelor cu secțiune TH și K (sursa: https://www.yunusemrebaykal.com/en/productions/mining-and-tunnel-
fortification-profiles/)

Secțiune B H b S G
TH mm mm mm cm2 kg/m
TH 16,5 106,00 90,00 31,00 21,00 16,50
TH 21 127,00 108,00 35,00 26,00 20,92
TH 25 135,00 118,00 38,00 32,00 25,00
TH29 150,00 124,00 44,00 37,00 29,00
TH34 171,00 136,00 50,00 43,00 33,00
TH 36 171,00 138,00 50,50 45,00 35,00
TH 40 172,00 145,00 50,00 51,00 40,00
TH 44 172,00 148,00 50,00 56,00 44,00

Secțiune A B C D e S G
K mm mm mm mm mm cm2 kg/m
K21 124,0 104,0 14,0 46,0 52,11 26,42 20,74
K24 124,0 107,0 17,0 46,0 53,11 30,15 23,67

26
Tabelul 2.2. Profile tip GI, Pokan, Gloken (sursa: LEŢU N., CARPENIŞANU D. - Susţineri miniere; Ed. Tehnică București, 1973)

Forma şi dimensiunile profilului

Numele profilului şi firma h, b, Greutatea pe m.l. Secţiunea

Forma mm mm G kg/m transversală S,
cm2

100 80 20,7 26,4

110 84 24,5 31,1

G.I. 120 92 29,5 37,6

130 100 35,0 44,6

140 110 41,6 53,0

27
 120 95 28,3 36,0
Pokal

104 117 15,8 20,2

113 122 21,2 26,9

Gloken
129 133 29,8 37,9

143 139 35,6 45,4

28
 a)

b)

Figura 2.3. Imagine de ansamblu profilelor tip TH: a) imagine a unui profil tip TH,
b)imagine a modului de suprapunere a profilelor tip TH. ( sursa:
https://www.kocaersteel.com/en/th-minning-profile/p/th-profile)

29
Figura 2.4. Imagine de ansamblu a bridei de strângere a profilelor tip TH (sursa:
https://www.kocaersteel.com/en/th-notched-clamps/p/notched-clamps)

Figura 2.5. Imagine de ansamblu a profilului tip K (sursa:

https://www.kocaersteel.com/en/k-profile/p/k-profile)

30
 Figura 2.6. Imagine de ansamblu a profilului tip GI (sursa:
https://www.kocaersteel.com/en/gi-no-120/p/gi-profile)

2.2. Principii constructive

Susţinerile metalice sunt construcţii ridicate în excavaţiile subterane

necesare pentru a preîntâmpina prăbuşirea rocilor înconjurătoare şi a menţine
dimensiunile necesare ale secţiunii transversale ale lucrării. Ele trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe tehnico-economice principale:
să asigure necesarul secțiunii în lumină proiectată a lucrărilor
subterane şi protecţia personalului pe toată durata de serviciu;
cheltuielile pentru manoperă şi materiale în faza de construcţie şi de
exploatare a susţinerii să fie minime;
să fie simplu de executat, transportabile şi adecvate condiţiilor
întâlnite în subteran;
să nu împiedice desfăşurarea proceselor de producţie sau exploatare
şi să fie ignifuge.
31
 Dimensionarea susţinerii lucrărilor miniere constă în:
a) determinarea sarcinilor preluate de susţinere, respectiv de fiecare
profil în parte;
b) compararea proprietrăților mecanice pe care le au profilele alese și
utilizate cu încărcările la care acestea vor fi supuse;
c) stabilirea distanţei între cadre, pe baza caracteristicilor de
rezistență. Distanța dintre cadre o vom întâlni în continuare sub denumirea
de ”pas de armare”, notal cu L, a cărui reprezentarea este redată în figura 2.7.

Figura 2.7. Reprezentarea în spațiu a pasului de armare

Metodologia utilizată în calcule este cea a stărilor limită.

Posibilitatea atingerii stării limită a susţinerii depinde de o serie de factori,
dintre care mai importanţi sunt:
sarcinile exterioare, respectiv presiunea rocilor și modul de
manifestare al acesteia;
calitatea şi caracteristicile de rezistentă ale profilului metalic;
condiţiile de construcţie şi de lucru ale profilelor metalice.

32
 CAPITOLUL III

Tipuri constructive ale susținerilor metalice

3.1. Relații generale între sarcini și eforturi

Așa cum am menționat anterior, unicitatea fiecărei lucrări subterane

ce utilizează ca susținere provizorie sau definitivă profile metalice, necesită
corelarea presiunii rocilor cu modul în care profilele metalice sunt dispuse în
mod constructiv.
În continuare sunt prezentate relațiile generale între sarcinile și
eforturile care se dezvoltă într-o secțiune oarecare pentru un element infinit
mic de arc.
Separând un element ds, se introduc în extremitățile sale efectele
restului arcului: în extremitatea din stânga efortul axial notat N, forța
tăietoare notată cu T și momentul încovoietor notat M, iar în extremitatea din
dreapta eforturile N+dN, T+dT, și M+dM, unde dN, dT și dM reprezintă
variațiile eforturilor pe intervalul ds.
Admițând în secțiuni eforturi pozitive, se obține situația din figura
3.1. Elementul ds fiind infinit mic, se poate admite, oricare ar fi sarcinile, că
este acționat de o sarcină uniform distribuită. Trebuie considerată o sarcină
elementară p∙ds de direcție oarecare, ce se poate descompune în
componentele pn∙ds și pt∙ds, dirijate după normala și tangenta la arc din
punctul său de aplicație. Raza de curbură se poate considera constantă pe
element, deci ds=ρdυ, sau dυ=ds/ρ.
Exprimând echilibrul elementului ds, ecuația de proiecții după
tangenta la arc din secțiunea s+ds duce la:

N+dN-Ncosdυ – Tsindυ + ptds cos dυ/2 + pn ds sin dυ/2 = 0

33
 Figura 3.1. Reprezentarea grafică a elementului infinit mic de arc ds.

unde ținând seama că unghiul dυ este infinit mic, se poate admite că:

cos dυ=1
și
sin dυ = dυ = ds/ρ

de unde rezultă relația

Pentru ecuația de momente față de centrul de greutate al secțiunii

s+ds se va ține seamă că momentul sarcinii elementare pds este un infinit
mic de ordin superior, de asemenea și momentul forței axiale N, iar brațul
forței tăietoare T poate fi luat chiar ds. Rezultă că:

M + Tds – M – dM = 0

regăsind aceeași relație ca la grinzile drepte, care arată că în orice punct al

arcului derivata momentului încovoietor, în raport cu abscisa s care fixează

34
poziția secțiunii pe arc, este egală cu forța tăietoare. Deoarece în dreptul unei
sarcini concentrate mărimea forței tăietoare suferă un salt, în acel punct
diagrama momententelor încovoietoare are un vârf, în timp ce pentru sarcini
distribuite, diagrama este mărginită de o curbă continuă.

3.2. Arce cu o articulație și un reazem simplu

3.2.1. Determinarea reacțiunilor

La un arc oarecare, cu rezemările denivelate, figura 3.2. a), se pot

utiliza două moduri de descompunere a reacțiunilor din articulația 1: în
componentele H1 și V1, figura 3.2, b), dirijate după orizontală și verticală, sau
în componentele și , figura 3.2, c), dirijate după linia rezemărilor și
verticală.

a)

b)

35
 c)
Figura 3.2. Determinarea reacțiunilor pentru arcul cu o articulație: a) moduri de
descompunere a reacțiunilor din articulația 1: în componentele H1 și V1; b) dirijate după
orizontală și verticală, sau în componentele ; c) dirijate după linia rezemărilor și
verticală

Poziția relativă a rezemărilorbeste definită prin deschiderea

orizontală l și denivelarea h.
Reacțiunea R2 și perechile de componente H1, V1 sau rezultă
din aplicarea condițiilor de echilibru static, operând analitic sau grafic.
Procedând analitic, se obține pentru primul grup de componente,
conform figurii 3.2. b:

V1l – H1h - ∑ =0
H1 – R2cosβ + ∑ =0
V1 – R2sinβ + ∑ =0

de unde rezultă necunoscutele R2, H1 și V1. Pentru al doilea grup de

componente, figura 3.2. c, se pot scrie mai întâi două ecuații de momente și
anume:
l-∑ =0

- R2 d + ∑ = 0,

din care se obține

=∑

36
 și
R2 = ∑

Relațiile stabilite au caracter general și se remarcă faptul că obținerea

reacțiunilor de tipul este mai simplă. Constatarea esențială, care se
desprinde din ecuațiile scrise, este că forma arcului nu intervine și deci
oricare ar fi această formă, reacțiunile sunt aceleași.

3.2.2. Determinarea eforturilor

Fie o secțiune oarecare i, unde tangenta la arc are înclinarea υ față de

orizontală (figura 3.2). Pe baza convenției de semne cunoscute, se obțin
expresiile efoturilor astfel:
folosind componentele H1 și V1 ale reacțiunii din 1

∑ (3.1)

folosind componentele și ale reacțiunii din 1

∑ (3.2)

unde sumele se referă la sarcinile situate la stânga secțiunii.

Trecând de la o secțiune la alta, variază atât unghiul υ, cât și
coordonatele centrului de greutate a secțiunii în raport cu sistemul general de

37
axe. Prin aceasta, trasarea de diagrame a eforturilor, în cazul sarcinilor de
direcții oarecare, cum este cazul presiunii exercitată de roci pe conturul
susținerilor din profile metalice, este dificilă și nu prezintă interes practic.
În cazul în care se consideră că sarcinile aplicate pe arc au direcție
comună verticală, relațiile (3.1) și (3.2) se simplifică. Pentru forțe axiale și
tăietoare se obține:

( ∑ ) ( ∑ )

( ∑ ) ( ∑ )

Deoarece unde este reacțiunea grinzii drepte simplu

rezemate corespunzătoare, cantitatea:

reprezintă forța tăietoare din secțiunea i a acestei grinzi.

Conform convenției de semne, efectul forței axiale este de a supune
elementul la întindere, care conduce la o mărire a lungimii acestuia prin
deformare, forța axială negativă corespunzând unei comprimări a
elementului.
Este de asemenea cunoscut faptul că forța tăietroare este de a face să
alunece fețele elementului una față de cealaltă, conducând la deformări
unghiulare.
Efectul momentului încovoietor este de a roti fețele elementului în
jurul unor axe cuprinse în planele acestor fețe și trecând prin centrul lor de
greutate, rezultă o încovoiere a elemetului de grindă. Când axa acestuia este
orizontală și sensul de parcurgere, convorm convenției de semne, se face de
la stânga la dreapta, pentru momente încovoietoare pozitive convexitatea
axei deformate rezultă în jos (acesta fiind considerat sens pozitiv de
încovoiere), rezultând că fibra întinsă a barei este spre partea dinspre care
sensul de parcurgere se vede stânga →dreapta.

38
 Privitor la momentul încovoietor Mi, cantitatea

din relația (3.2) reprezintă momentul încovoietotr din secțiunea i a grinzii

simplu rezemate corespunzătoare. Folosind relația , rezultă:

unde segmentul are semnificația din figura 3.2 c.

Relația obținută în cazul sarcinilor verticale

(3.3)

arată că: momentul încovoietor într-o secțiune oarecare a arcului este egal
cu momentul încovoietor din secțiunea corespunzătoare a grinzii simplu
remate, micșorat cu cantitatea . Rezultă că arcul lucrează mai favorabil
ca o grindă dreaptă, pentru suportarea acelorași încărcări. Acest fapt este
datorat reazemului simplu înclinat, deși toate sarcinile sunt verticale, apar
în rezemări componente orizontale ale reacțiunilor, care micșorează
momentul încovoietor.
Când reazemul simplu are reacțiune de direcție verticală (υ=900),
H=0 și deci Mi= ; în arc apar aceleași momente încovoietoare ca în grinda
simplu rezemată.

1. Se cere să se studieze influența înclinării reazemului simplu,

asupra diagramei de momente încovoietoare, la un arc parabolic simetric
încărcat cu o sarcină uniform distribuită p, care se întinde pe jumătatea din
stânga a deschiderii (figura 3.3). Reacțiunea reazemului simplu 2 face
unghiul β cu orizontala, considerat variabil.

39
 Figura 3.3. Influența înclinării reazemului simplu, asupra diagramei de momente
încovoietoare, la un arc parabolic simetric încărcat cu o sarcină uniform distribuită

40
 Rezolvare: Luând originea în articulația 1, ecuația parabolei este

unde . În acest caz α=0, deci cele două grupe de reacțiuni se suprapun:

H=R2cosβ=

Diagrama Mx rezultă prin suprapunere, conform relației generale

(3.3), în care termenul – este în cazul de față –Hy. Momentul
încovoietor din grinda simplu rezemată, în secțiunea curentă, are expresiile:

(1-3)

(3-2)

iar corecția Hy se poate pune sub forma:

Hy=

unde s-a notat

Segmentul c are semnificația din Figura 3.3., definind înclinarea

reacțiunii din reazemul simplu 2.
Momentul încovoietor într-o secțiune oarecare a arcului este:

(1-3) [ ],

41
(3-2)

Pentru cele două expresii se recordează, dând valoarea

Momentul încovoietor se anulează în secțiunile definite de :

porțiunea încărcată 1-3

cu condiția ca , deci

porțiunea neîncărcată 3-2

, cu condiția ca , deci

Momentul încovoietor se mai anulează și în cele două rezemări,

pentru și .
Poziția secțiunilor de moment încovoietor maxim se obține prin
condiția :
porțiunea încărcată 1-3
[ ] deci (1 - k),
secțiune care se găsește la mijlocul abscisei punctului de anulare a
momentului încovoietor de pe această porțiune; valoarea corespunzătoare a
momentului încovoietor maxim este
(1-3) [ ]

porțiunea neîncărcată 3-2

[ ] deci ,
cu valoarea corespunzătoare a momentului încovoietor maxim
(3-2)

42
 Pe baza acestor rezultate, se poate examina influența înclinării β a
reacțiunii reazemului 2 asupra diagramei M (figura 3.3):
1. Când c=2f, deci când direcția reacțiunii R2 trece prin punctul 3, care
este mijlocul arcului, momentul încovoietor se anulează chiar în
secțiunea 3, deoarece k= . Diagrama de momente încovoietoare este
pozitivă pe porțiunea 1-3 și negativă pe porțiunea 3-2 (caz II). În
această situație arcul se comportă ca un arc cu trei articulații în 1,2, și
3. Secțiunile de moment încovoietor maxim sunt definite de ,
respectiv și valorile momentelor încovoietoare maxime sunt

(1-3)

(3-2)

Diagrama Mi este antisimetrică, dacă este raportată la o axă de

referință orizontală.

2. Când unghiul β scade , punctul de anulare al momentului

încovoietor se deplasează pe arc în sensul 3→1, zona pozitivă
micșorându-se, în timp ce zona negativă crește și ordonatele sale se
măresc. Când , deci , punctul de anulare ajunge în
articulația 1, întreaga diagramă de momente devenind negativă (caz
I). Pentru , ordonatele negative cresc și arcul lucrează tot mai
defavorabil.
3. Când unghiul β crește ( ), punctul de anulare al momentului
încovoietor se deplasează pe arc în sensul 3→2, zona negativă
micșorându-se, în timp ce zona pozitivă crește și ordonatele sale se
măresc (caz III). Pentru , deci c=4f, punctul de anulare ajunge
în reazemul 2, întreaga diagramă devenind pozitivă (caz IV). Această
situație corespunde reacțiunii R2 dirijată după tangenta la arc în
reazemul 2, așa cum rezultă și din ecuația tangentei, care este
. Când , ordonatele pozitive cresc mereu până
în cazul limită ; direcția reacțiunii R2 ajunge verticală și

43
 diagrama de momente încovoietoare devine identică cu a grinzii
simplu rezemate.

În tabelul 3.1. sunt date câteva situații caracteristice, pentru diferite

valori ale lui k, folosind relațiile stabilite anterior. Se constată că situația cea
mai favorabilă este pentru c=2f, când direcția reacțiunii R2 trece prin punctul
de mijloc al arcului. Comparând cu grinda simplu rezemată 1-2, care pentru
aceeași sarcină, are un moment încovoietor maxim

în secțiunea definită de , rezultă că momentul încovoietor maxim din

arc reprezintă numai 22% din aceasta.

Tabelul 3.1. Valorile momentelor încovoietoare maxime

k c Moment maxim pozitiv M=0 M3 Moment maxim negativ

¾ 4f/3 ξ=0 M=0 ξ=0 - pl2/32 ξ=2/3 M=--pl2/24
5/8 8f/5 ξ=1/6 M= pl2/192 ξ=1/3 - pl2/64 ξ=7/10 M=--
pl2/35,6
½ 2f ξ=1/4 M= pl2/64 ξ=1/2 0 ξ=3/4 M=-pl2/64
3/8 8f/3 ξ=3/10 M= ξ=2/3 + pl2/64 ξ=5/6 M=--
pl2/35,6
pl2/192
¼ 4f ξ=1/3 2
M=pl /24 ξ=1 2
+ pl /32 ξ=1 M=0

2. Se cere să se studieze influența înclinării reazemului simplu,

asupra diagramei de momente încovoietoare, la un arc parabolic simetric
încărcat cu o sarcină uniform distribuită p, care se întinde pe întreaga
deschidere (figura 3.4.).

44
Figura 3.4. Influența înclinării reazemului asupra disgramei de moment încovoietor, la un
arc parabolic încărcat cu o sarcină uniform distribuită

Rezolvare: Reacțiunile sunt:

, H= ,

45
 Momentul încovoietor din secțiunea curentă a grinzii simplu
rezemate 1-2 este

iar termenul negativ din relația (3.3) se poate scrie

unde s-au utilizat aceleași notații ca în aplicația precedentă.

Expresia momentului încovoietor din secțiunea curentă a arcului este

care reprezintă o variație parabolică, analoagă axei arcului. Momentul

încovoietor se anulează în reazeme, de asemenea pentru k=1/4, deci cțnd
c=4f. Se observă că această situație corespunde cazului când direcția
reacțiunii de la reazemul simplu 2 este tangenta la arc. Rezultă că pentru
această înclinare a reacțiunii, momentul încovoietor este nul în toate
secțiunile arcului și deci diagrama M dispare. S-a ajuns în acest caz la o
coincidență între axa arcului și funicularul sarcinilor.
Când direcția reacțiunii R2 are altă orientare rezultă:
1. Pentru momentul încovoietor este negativ în toate
secțiunile arcului (caz I), având valoarea maximă la mijlocul
deschiderii. Astfel, pentru k=1/2, deci când direcția lui R2 trece prin
punctul de mijloc al arcului, M3=-pl2/8.
2. Pentru momentul încovoietor este pozitiv în toate
secțiunile (caz III), cu valoarea maximă de asemenea la mijlocul
deschiderii. Astfel, pentru k=1/8 (c=8f) se obține M3=+pl2/16. Când
direcția reacțiunii R2 ajunge verticală, se regăsește diagrama de
momente încovoietoare a grinzii simplu rezemate.

46
 3.3. Arce cu trei articulații

3.3.1. Determinarea analitică a reacțiunilor și eforturilor

Pentru un arc de formă oarecare, cu extremitățile denivelate,

reacțiunile R1 și R2 se pot descompune în două moduri, obținând grupele de
componente H1, V1 și H2, V2 după orizontală și vericală, sau și
după linia rezemărilor și verticală, figura 3.5, a).

a)

b)
Figura 3.5. Determinarea analitică a reacțiunilor și eforturilor pentru arcul cu trei
articulații: a) determinarea eforturilor după orizontală și verticală, b) determinarea
efoturilor într-o secțiune oarecare i.

47
 Determinarea celor patru necunoscute din rezemări se face aplicând
trei ecuații de echilibru static pe arc, cât și una de moment încovoietor nul în
articulația centrală.
Pentru reacțiunile și se scrie ecuația de moment în raport cu 2
și condiția M3=0:

de unde rezultă

(3.4)
∑ ∑
și

unde: (vezi și exemplul 1, 2)

În mod asemănător se scriu relațiile pentru și , folosind o
ecuație de momente în raport cu 1 și condiția M3=0:

și ∑

din care se obține:

(3.4,)
∑ ∑
și

48
 De observat că în expresiile (3.4) și (3.4,) nu intervin decât
elementele geometrice care depind exclusiv de poziția relativă a celor trei
articulații, oricare ar fi forma axei arcului între aceste puncte.
Trecând la celălalt grup de reacțiuni H1, V1, se constată mai întâi că
există relația H1 = cosα; iar ecuația de momente în raport cu 2 este:

∑
de unde

Ținând seama de expresia găsită pentru și de faptul că , se

ajunge la

(3.5)

Asemănător, pentru reacțiunile H2 și V2 se folosește relația

, cât și o ecuație de momente în raport cu articulația 1:

de unde

care poate fi pusă sub forma

(3.5,)

Utilizând espresiile obținute, se trece cu ușurință de la un grup de

reacțiuni la celălalt, după necesitate. Când articulația 2 ar fi studiată sub
orizontala articulației 1, semnele unora dintre termeni se schimbă la luarea
momentelor, ceea ce este echivalent cu a considera unghiul α ca negativ.

49
Asemenea corecții apar numai în expresiile (3.5) și (3.5,), care devin în acest
caz

și

Expresiile de forma (3.5) și (3.5,) arată că reacțiunile arcului triplu

articulat nu depind de forma curbei, ci numai de poziția relativă a celor trei
articulații.
Trecând la determinarea eforturilor N, T și M, fie o secțiune oarecare
i pe arc, (figura 3.5. b), tangenta la arc face unghiul cu orizontala. Pe baza
convețiilor de semne stabilite, se poate scrie:

∑ ∑

∑ ∑

∑ ∑

Aceste relații sunt asemănătoare cu cele scrise pentru cazul arcului cu

o articulație și un reazem simplu, iar deosebirea constă în faptul că expresiile
reacțiunilor folosite, sunt diferite în cele două cazuri.
Semnele din relațiile pentru N, T și M au caracter informativ, ele
putându-se modifica atât datorită direcției sarcinii, cât și direcției tangentei la
arc în secțiune. Trecând de la o secțiune la alta, în lungul arcului, variază atât
unghiul , cât și coordonatele centrului de greutate al secțiunii în raport cu
sistemul de axe.

50
 3.3.2. Arce triplu articulate supuse la difeite tipuri de sarcini
verticale

În continuare sunt date expresiile reacțiunilor și a momentului

încovoietor din secțiunea curentă pentru câteva cazuri de sarcini verticale
aplicate asupra unui arc simetric având trei articulații. Forma arcului nu este
precizată, intervenind prin ordonata curentă y(y/f=η). Pentru o anumită formă
a axei, este sufinient să se introducă legea de variație y=f(x) corespunzătoare.

Figura 3.6. Arc triplu articulat și încărcat cu sarcini verticale

Pentru cazul din figura 3.5., reacțiunile vor avea expresiile:

[ ]

Pentru arcul parabolic , deci Mx=0.

51
 Figura 3.7. Arc triplu articulat încărcat cu sarcină verticală

Pentru arcul din figura 3.7, reacțiunile V1 și V2 sunt de forma:

în secțiunea 1-3:

în secțiunea 3-2:

52
 Figura 3.8. Arc triplu articulat încărcat cu sarcină verticală

Arcul din figura 3.8. are expresiile reacțiunilor astfel scrise:

în secțiunea1-m:

în secțiunea m-n:

în secțiunea n-2:

53
54
 CAPITOLUL IV

Stâlpi metalici

4.1. Generalități

În cazul construcțiilor subterane, galerii miniere sau hidrotehnice,

buncăre, tuneluri, etc., stâlpii metalici pot fi folosiți, la fel ca și cadrele
metalice despre care s-a vorbit anterior, atât ca și susținere provizorie cât și
definitivă.
Stâlpii metalici sunt cel mai des utilizați în abatajele minelor de
extragere a cărbunelui, având rol de rezistență, în timp ce grinda efectuează,
în general, numai repartiția sarcinilor transmise de acoperiș.
Stâlpii metalici de susținere se împart în mai multe categorii după
modul lor de comportare la presiune și după construcție.
După comportarea la presiune stâlpii se împart în:
stâlpi rigizi, care preiau presiunea fără a-și modifica sensibil
lungimea;
stâlpi semirigizi, care sub acțiunea presiunii își micșorează lungimea
pe o anumită distanță, după care dacă sarcina crește, lucrază rigid;
stâlpi cu cedare elastică, care rezistă la presiune, cedând din
lungime, pentru ca sarcina să nu devină prea mare.
Modul în care lucrează acești stâlpi se poate observa în figura 4.1.
După modul lor de construcție, stâlpii de susținere se împart în:
stâlpi cu lungime fixă;
stâlpi cu lungime extensibilă.

55
 Figura 4.1. Curbele de trasare a stâlpilor rigizi, semirigizi și a celor cu cedare elastică

Solicitarea axială care se imprimă stâlpului în momentul montării

este denumită în literatura de specialitate sarcină de preînțepenire și se
realizează la stâlpii cu fricțiune cu ajutorul unor dispozitive speciale.
Această sarcină trebuie să realizeze nivelarea neregularităților acoperișului,
reducerea în contact a stratelor desprinse din aciperișul direct și asigurarea
stabilității stâlpilor față de împingeri laterale ce pot să apară ca urmare a
deplasării în abataj a utilajelor grele pentru tăiere și încărcare.
Sarcina de culisare este sarcina preluată de stâlp după realizarea unei
tasări de 2 mm, adică în momentul în care telescopul începe să intre în toc,
sau profilele culisează în brida de strângere.
56
 Sarcina nominală este sarcina pe care o preia stâlpul după o tasare
totală de 50 mm.
Capacitatea portantă reprezintă sarcina pe care un stâlp comprimat
axial o poate prelua în limita solicitărilor elastice ale materialului.
Servo-sarcina este solicitarea care poate fi preluată de un stâlp
comprimat axial după o tasare de 5 mm a servo-elementului. Această sarcină
este însă specifică doar în cazul stâlpilor cu fricțiune prevăzuți cu servo-
element.
Sarcina reglată reprezintă solicitarea la compresiune axială pe care o
poate prelua un stâlp, corespunzător mărimii admise de dispozitivul de
reglare, aceasta fiind aplicată tuturor stâlpilor hidraulici și cu fricțiune cu
sarcină constantă.

4.2. Stâlpi cu lingime fixă

Aceștia sunt construiți în general dintr-o singură piesă principală, de

lungime fixă. Ei se folosesc în stratele subțiri cu înclinare mică și cu grosime
uniformă, adică în condiții de susținere simple.
În figurile 4.2, 4.3 sunt redate diferite tipuri de stâlpi cu lungime fixă.
Tipul de stâlp metalic prezentat în figura 4.2 este realizat din țevi.
Stâlpul s-a umplut cu lemn A și cu două cepuri de lemn strujit B și C. Stâlpul
se introduce în pilugă, iar la tavan capul stâlpului (având forma
corespunzătoare) se fixează în grindă. Acești stâlpi sunt economici, iar
reparațiile pe care le necesită fiind de schimbare a cepurilor de lemn.
Stâlpul din figura 4.3 este în întregime din metal. Acesta are
avantajul că nu necesită schimbarea cepurilor deteriorate fiind construit din
oțel I sau profil I cu aripile curbate care este mai avantajos deoarece nu are
muchii ascuțite care să poată rănii mâinile muncitorilor. Extremitățile
stâlpului sunt rotunjite prin tăierea unei porțiuni din inima metalului, și apoi
prin îndoirea și sudarea marginilor. Acest tip de stâlpi sunt prevăzuți cu găuri
în care se introduce cârligul pentru răpirea stâlpilor.
Ambele tipuri de stâlpi prezentați se comportă relativ bine, nesuferind
deformații sau îngropare a lor în vatră, pentru cazul tavanelor compacte,
recuperarea lor realizându-se ușor.
În cazul tavanelor mai puțin compacte este indicat stâlpul săritor,
prezentat în figura 4.4, a.

57
 Figura 4.2. Stâlp din țeavă de oțel cu inimă de lemn

Figura 4.3. Stâlp de susținere din oțel I

a) profil I obișnuit, b) profil I cu aripi curbate, c) modul de prelucrare al extremităților

stâlpului

58
 Stâlpul metalic prezentat în figura 4.4, b, este un stâlp metalic rigid
de construcție sovietică care poate fi considerat de lungime fixă, întru-cât
posibilitatea lui de alungire este foarte mică, de 40-50 de mm. El este compus
din două bucăți de țeavă cu diametrii de 76-83 mm, țeava de jos intrând în
cea de sus. O pană orizontală care se sprijină de capătul țevii de jos, trece
prin țeava de deasupra, la o distanță de 70 de mm de capul stâlpului. Prin
baterea panei, stâlpul se poate alungi pe lungimea corespunzătoare jocului
panei, adică pe cei 40-50 de mm. Acești stâlpi care lucrează rigid și suportă
sarcini de 40 de tone, se construiesc în patru mărimi diferite care se pot
utiliza în stratele orizontale de 0,40...0,75 m grosime. Acești stâlpi sunt ușori,
cântărind între 9 și 12 kilograme și sunt foarte economici.

a) b)

Figura 4.4. Stâlpi metalici: a) stâlp metalic săritor; b) stâlp metalic rigid

59
 4.3. Stâlpi cu lungime extensibilă

Stâlpii cu lungime fixă se folosesc numai în cazul stratelor de

cărbune sau rocă înconjurătoare, subțiri, regulate și cu înclinare mică, pentru
strate a căror grosime variază, se utilizează stâlpi extensibili, care cu atât mai
robuști cu cât grosimea stratului este mai mare.
Un stâlp extensibil este realizat din două părți dintre care una poate
culisa în interiorul celeilalte, dându-se stâlpului lungimea dorită. Cele două
părți se fixează cu ajutorul unui dispozitiv care diferă după tipul de
construcție și care se pot realiza cu unul din mijloacele următoare:
fixarea cu ajutorul buloanelor;
fixarea prin umplerea șanțului gol dintre cele două părți ale stâlpului
cu o pernă de material mărunt (nisip, praf de cărbune);
fixarea prin umplerea cu lichid a spațiilor goale (stâlpi hidraulici);
fixarea cu ajutorul penelor.
Cei mai răspândiți stâlpi extensibili sunt cei cu pene de fixare în timp
ce fixarea cu ajutorul bridelor este foarte rar utilizată.

Figura 4.5. Stâlpi metalici culisanți

60
 Figura 4.6. Stâlpi metalici culisanți

4.4. Alegerea tipodimensiunii stâlpilor

Stâlpii metalici utilizați la susținerea abatajelor au următoarele

elemente geometrice principale:
lungimea maximă H2, reprezentând distanța dintre nivelul
inferior al tălpii și nivelul superior al pălăriei când stâlpul
este complet extins;
lungimea minimă H1, corespunzând distanței dintre nivelul
inferior al tălpii și nivelul superior al tălpii când stâlpul este
complet închis;
cursa stâlpului, C, care reprezintă diferența dintre lungimea
maximă și cea minimă a unui stâlp.
Relațiile dintre elementele geometrice ale unui stâlp sunt:

61
 H2 = H1 + C
H1 = m + C
m = H2 - 2C

în care m reprezintă suma lungimilor neculisabile, denumită și partea moartă

a stâlpului.
Cursa stâlpului trebuie să aibă dimensiuni suficiente pentru a putea
prelua convergența verticală a acoperișului și culcușului, variațiile de
înălțime ale abatajului și să facă posibilă scoaterea stâlpilor de sub sarcină
fără dificultate în momentul răpirii.
Prin urmare, pentru a se putea utiliza un stâlp în anumite condiții de
zăcământ, cursa acestuia trebuie să satisfacă relația:

C ≥ Cv + Rd + Δhab
în care:
Cv este convergența verticală a acoperișului și culcușului;
Δhab este variația de înălțime a abatajului;
Rd reprezintă rezerva de cursă necesară pentru desolicitarea stâlpului.
Dacă această relație nu este satisfăcută, stâlpii se închid, producându-
se penetrarea rocilor din culcuș și acoperiș.
În urma numeroaselor cercetări efectuate în țară și străinătate s-a
stabilit că există o proporționalitate între convergența verticală totală,
înălțimea abatajului și distanța față de front, care se poate exprima prin
relația:
Cv = Csp x hab x d

în care: Csp reprezintă un factor de proporționalitate având semnificația unei

convergențe specifice pe metru de înălțime și pe metru de deschidere a
abatajului;
hab este înălțimea abatajului;
d este deschiderea abatajului, măsurată perpendicular pe linia
frontului.

62
 PARTEA II

PROFILE METALICE UTILIZATE ÎN CONSTRUCȚIILE DE

SUPRAFAȚĂ

63
64
 CAPITOLUL V

Proprietățile oțelurilor și alegerea clasei de calitate ale

profilelor metalice utilizate în construcțiile de suprafață

5.1 Generalități

Proiectarea structurilor de oțel trebuie să fie conform regulilor

prezentate în Eurocod 3.
După tipul de acțiune care afectează durabilitatea și durata de viață de
calcul, profilele pentru structurile de oțel trebuie să fie:
concepute pentru a rezista la coroziunea dorită;
unei protecții de suprafață corespunzătoare;
utilizarea oțeluluio rezistent la coroziunea atmosferică;
utilizării oțelului inoxidabil;
prevederea cu detalii constructive rezistente la oboseală;
concepute pentru a rezista la uzură;
concepute pentru a rezista acțiunilor accidentale;
inspectate și întreținute.
Prin durata de viață a unei construcții, prevăzută prin calcul, se
înțelege perioada în care o structură de clădire poate fi utilizată conform
destinației sale.
Pentru a asigura durabilitatea, clădirile și elementele lor componente
trebuie calculate pentru acțiunile care rezultă în mediul înconjurător și din
oboseală, dacă este cazul, sau dacă nu, protejate de efectele lor.
Pentru calculul structurilor din oțel se recomandă utilizarea acțiunilor
din EN 1991.
Valorile de calcul ale imperfecțiunilor geometrice sunt imperfecțiuni
geometrice echivalente care iau în considerare efectele:

65
 imperfecțiunile geometrice ale barelor în limita toleranțelor
geometrice definite în standardele de produs sau în standardele de
execuție;
imperfecțiunilor structural care rezultă din fabricare și montaj;
tensiunilor reziduale;
variației limitei de curgere.
În cadrul rezistențelor de calcul, pentru profilele structurilor de oțel
se aplică relația:

unde: este valoarea rezistenței caracteristice determinate cu ajutorul

valorilor nominale ale caracteristicilor materialelor și ale dimensiunilor.
este coeficient parțial de siguranță aplicat materialului.

5.2. Proprietățile oțelurilor

Una din cea mai de interes proprietate a oțelurilor este valoarea

nominală a limitei de curgere. Valorile nominale ale limitei de curgere fy și
ale rezistenței la tracțiune fu pentru oțelul de construcții trebuie obținute după
una din următoarele metode:
fie adoptând valorile fy=Reh și fu=Rm luate direct din standardul de
produs
fie utilizând valorile menționate în tabelul 3.1 din Eurocod 3, partea
1-1.
Pentru oțeluri este necesară o ductilitate minimă care trebuie
exprimată prin limitarea:
raportului fu/fy al rezistenței minime la tracțiunespecificată fu pe limita
de curgere minima specificată fy;
alungirii la rupere pe o lungime calibrate de 5,65√ unde A0 este
aria initial a secțiunii transversale;
deformației specifică ultimă unde corespunde rezistewnței la
tracțiune fu.
O altă proprietate importantă a oțelurilor este tenacitatea la rupere,
astfel că materialul trebuie să posede o tenacitate la rupere suficientă pentru a
evita ruperea fragilă a elementelor întinse la temperatura de exploatare cea
mai coborâtă prevăzută pe toată durata de viață a structurii.

66
 Toleranța reprezintă tot o proprietate a oțelurilor. În general,
toleranțele la dimensiuni și la masă ale profilelor laminate din oțel, ale
profilelor tubulare și ale plăcilor sunt conform standardului de produs, alte
toleranțe fiind aplicate doar în cazul în care condițiile de produs sunt mai
severe și nu sunt specificate.

5.3 Alegerea clasei de calitate a oțelurilor

Prevederile standardului stabilesc criteriile pentru alegerea clasei de

calitate a oţelului, în scopul asigurării unei bune sudabilităţi şi a evitării
ruperii fragile a elementelor de construcţie, în condiţiile cele mai
defavorabile de exploatare ale acestora.
În continuare este descrisă o metodă de alegere a clasei de calitate a
oțelurilor, ce a fost descrisă pentru prima dată în anul 1970 în STAS R8542.
Temperatura minimă de proiectare reprezintă cea mai scăzută
temperatură, care se are în vedere în alegerea clasei de calitate a oţelurilor şi
se alege ca cea mai scăzută temperatură pe care metalul o poate avea în
timpul serviciului.
Temperatura minimă de proiectare se poate stabili în funcţie de
temperatura mediilor care vin în contact cu metalul, astfel:
temperatura minimă a mediilor, altele decât mediul ambiant, care vin
în contact cu metalul, sau temperatura minimă a mediului ambiant,
când acesta este în exclusivitate în contact cu metalul;
temperatura medie cea mai scăzută a mediului ambiant pe o perioadă
de 24 ore, atunci când aceasta nu este în exclusivitate în contact cu
metalul, dar nu mai ridicată decât temperatura minimă a celorlalte
medii.
La construcţiile metalice îmbinate cu nituri sau şuruburi, fără
influenţe tehnologice (eforturi şi deformaţii rezid.uale), se aleg oţeluri din
clasa 1-a de calitate. Pentru structurile exploatate la temperaturi negative (de
ex. poduri), este indicată alegerea clasei a 2-a de calitate pentru elementele
secundare şi clasa a 3-a de calitate pentru elementele principale de rezistenţă.
La construcţiile sudate, standardul a adoptat criteriul profesorului
Bierett, al coeficientului de periculozitate G.

67
 Această metodă permite alegerea clasei de calitate a unui oţel în
funcţie de mai mulţi parametrii.
În acest scop, se stabileşte coeficientul de periculozitate, care
reprezintă o evaluare cantitativă empirică a naturii şi severităţii solicitărilor,
cu ajutorul relaţiei:

G = K×S×B (5.1)

unde: K – factor constructiv;

S – factor de importanţă a elementului de construcţie;
B – factor de solicitare.
Valoarea factorilor K, S și B este redată în tabelul 5.7.

68
Tabelul 5.1.
Factorul
Tipul elementului sau construcției Valoarea factorului
Simbol Denumirea
- Construcții sudate simple, fără cusături cap la cap, longitudinale, continui;
- Elemente de secțiuni casetate având cusături de colț fără rigidizări longitudinale și fără
cusături cap la cap longitudinale sau transversale;
1,0
- Îmbinări cap la cap la profile laminate
- Elemente de construcții supuse la detensionare prealabilă;
- Elemente de construcții solicitate la forfecare.
- Construcții sudate având cusături cap la cap continui pe întreaga lungime a elementului și
cusăturii în K;
- Elemente având secțiunea în formă de I sudată;
K Factor constructiv 1,4
- Bare având rigidizări longitudinale și cusături cap la cap longitudinale și transversale;
- Elemente cu cusături transversale și longitudinale la toate celelalte elemente și în zonele
unde apar variații mari de secțiune.
- Construcții sudate supuse la solicitări importante biaxiale, sub influența sarcinilor
exterioare;
- Elemente de construcții având cusături încrucușate , în cazul când ambele cusături produc
2,0
importante solicitări reziduale, longitudinale și transversale;
- Elemente de construcție complicate, având un număr mare de coordonate de sudură, situate
la distanțe mici unele de altele.
- Elemente de construcție secundare, de exemplu inimi de grinzi auxiliare sau table de
0,5
protecție acționând ca rigidizări orizontale.
- Elemente de construcții importante în alcătuirea ansamblurilor de construcție, de exemplu
S Factor de importanță 0,7
tălpi întinse la grinzi secundare sau inimi de grinzi principale.
- Elemente de construcție de importanță deosebită care sunt necesare pentru alcătuirea și
1,0
funcționarea întregii construcții, cum ar fi tălpi de grinzi principale întinse.
- Elemente de construcție supuse la solicitări statice și dinamice cu viteze de solicitare sub
1,0
5000 daN/cm2s.
B Factor de solicitare
- Elemente de construcție supuse la solicitări dinamice sau la solicitări prin șoc cu viteza de
1,4
solicitare peste 5000 daN/cm2s.

69
 Tabelul 5.2. Indicații generale privind alegerea calității oțelurilor

Condiții de exploatare Recomandări

Gradul de
Construcția Elemente Încărcări 1
Clasa de calitate
Regim Metode de Marca dezoxidare Procedeul de
se execută de de Temperatura2 îmbinare3 oțelului elaborare a
din construcții Dinamice
lucru oțelului4

Semicalmat
Statice direct Vibratorii

Sudabilitate
obligatorie
Calmat
4 I (II)
(3a) 3

(4a) 4
aplicate

Necalmat
(5a)
(6a)
(7a)
1

2
Puțin N, S OL 00
importante f.m - - - N OL 37 M, O, B
Necalculate f.m - - - S OL 37 M, O, B
σef<0,6σa
Auxiliare m - - - N OL 37 M, O, B
m - - - S OL 37 M, O, B
m.n - - T.N N OL 37 M, O
Ușor și
mediu

m.n - - T.N S OL 37 M, O
Produse laminate

- m.n m.n T.N N OL 37 M, O

- m.n m.n T.N S OL 37 M, O
n n T.N S ORCA 37 M, O
Principale

M - - T.N S OL 37 M, O
Greu și foarte greu

- M M T.N N OL 37 M, O
- M M T.N S OL 37 M, O
- M M T.S N OL 37 M, O
- M M T.S S OL 37 M, O
M - - T.N N OL 42 M, O
- M M T.N S OL 44 M, O

70
 - M M T.S S OL 44 M, O
F.M F.M F.M T.N N OL 37 M, O
- M M T.S S OCS 44 M, O
F.M F.M F.M T.N N OL 44 M, O
Importante cu deschidere mare

F.M F.M F.M T.N S OL 44 M, O

F.M F.M F.M T.N N OL 52 M, O
F.M F.M F.M T.N S OL 52 M, O
M M M T.S S OL 37 M, O
M M M T.S S OL 44 M, O
F.M F.M F.M T.S S OCS 52 M, O
M M M T.S S OL 37 M, O
M M M T.S S OL 44 M, O
M M M T.S S OL52 M, O
F.M F.M F.M T.S S OCS 58 M, O
Auxiliare M M M T.F.S S OCS 52 M, O
Principale Ușor
Țevi

{ M M M T.F.S N OL 52 M, O
Mediu
M M M T.F.S S OL 52 M, O
Elemente turnate OT 50-2
Elemente forjate OLT 35

1. f.m – foarte mici; m – mici; n – normale; M – mari; F.M. – foarte mari.

2. T.N – temperature normal; T.S – scăzută; T.F.S. – foarte scăzută ( sub 300 C).
3. N – construcții nituite sau îmbinate cu șuruburi; S- construcții sudate.
4. M – Siemens – Martin; B – convertizor Bessemer; O – convertizor cu oxigen.
Cazul recomandat

71
Figura 5.1. Diagrama pentru determinarea clasei de calitate

72
1. Să se aleagă marca și clasa de calitate a oțelului din care se confecționează
talpa întinsă a grinzii principale de susținere a fermei unui acoperiș a unei
hale industriale știind că:
grinda principală susține o fermă de acoperiș cu încărcările statice din
șarpantă;
grinda principală simplu rezemată, cu o deschidere de 24 m;
temperatura cea mai scăzută în hală este de 00C;
grinda se execută în uzină, în soluție sudată;
grosimea tălpii necesare susținerii este de 20 mm.
(după Mateescu D., Caraba I. -Construcții metalice, Ed.Tehnică, 1980)

Rezolvare:

a) Alegerea categoriei și a mărcii oțelului

1) Categoria oțelului
Având în vedere regimul de lucru și temperatura minimă ce poate fi
atinsă în hală, precum și de modul de execuție al grinzii, trebuie ales un oțel
cu granulație fină, cu rezistența mărită la coroziune atmosferică, un oțel slab
aliat pe bază de crom, cupru și vanadiu.
2) Marca oțelului
Pentru a satisface condițiile prezentate mai sus, se alege o marcă de
oțel cu limita de curgere minimă de 36 daN/mm2.
3) Grosimea produsului
Din calculul de rezistență, pentru talpa întinsă a grinzii principale a
rezultat o grosime de 20 mm.

b) Alegerea clasei de calitate a oțelului

Clasa de calitate se stabilește cu ajutorul metodei coeficientului de
periculozitate, astfel:
G = K· S· B= 1,4· 1,0· 1,0=1,4
unde s-a ales: K=1,4, pentru elemente sudate în formă de T;
S=1,0, deoarece grinda principală prezintă o importanță
deosebită;
B=1,0, grinda principală este supusă la solicitări
permanente statice.

73
 Considerând că materialul nu a fost deformat la rece, pentru G=1,4,
grosimea produsului de 20 mm și temperatura de exploatare cuprinsă între
+150C și -100C, din figura 5.1. rezultă clasa de calitate 3, calmat.

74
 CAPITOLUL VI

Bare solicitate la intindere

6.1. Prezentarea secțiuniilor elementelor întinse

Când se vorbește despre un element metalic solicitat la întindere,

trebuie imaginat faptul că acesta face întotdeauna parte dintr-o structură cum
ar fi spre exemplu o bară întinsă în componența unei grinzi cu zăbrele, o bară
întinsă cu funcție de tirant al unei rogle de acoperiș sau o bară întinsă în
componența unei contravântuiri verticale între stâlpi (portal).
Alcătuirea secțiunii elementelor întinse este determinată de mărimea
solicitărilor de întindere, modul de realizare a prinderii barelor la capete,
lungimea liberă a barelor, acest din urmă factor trebuie luat în considerare în
vederea asigurării unei rigidități necesare eliminării unor oscilații supărătoare
în exploatare, sau dictate de cerințe de asigurarea indeformabilității la
manipulare, transport și montaj.
Pentru satisfacerea acestor factorii, secțiunile barelor întinse se pot
alcătui dintr-un profil laminat sau realizat prin sudarea unor table (figura 6.1,
a), din două profile laminate puțin depărtate la o distanță ce permite
solidarizarea elementelor componente ale barei cu plăcuțe introduse între
elemente, sau depărtate (figura 6.1, b) și secțiuni compuse chesonate,
realizate prin sudare de profile sau table (figura 6.1, c). Secțiunile barelor
întinse se pot alcătui și din profile cu pereți subțiri formate la rece așa cum
este prezentată figura 6.1, d.

75
76
Figura 6.1. Secțiuni de elemente întins

77
 6.2. Solidarizarea elementelor întinse

Profilele care alcătuiesc secțiunea elementelor întinse se solidarizează

între ele, astfel încât prin conlucrarea lor, bara ar fi realizată dintr-un singur
profil, solidarizarea uniformizând astfel repartizarea eforturilor între
diferitele piese care alcătuiesc secțiunea. Distanța între solidarizări o vom
nota cu l1 la elementele întinse și aceasta este:
l1 ≤ 80i1 (6.1)
unde i1 este raza de inerție a secțiunii unui profil component, în raport cu axa
proprie paralelă cu axa secțiunii barei care nu întâlnește secțiunile pieselor
componente. În figura 6.2 sunt reprezentate modalități de solidarizare, cu
plăcuțe, a elementelor întinse alcătuite din piese puțin depărtate (figura 6.2,
a), sau depărtate (figura 6.2,b).

Figura 6.2. Modalități de solidarizare a elementelor

78
 6.3. Dimensionarea barelor solicitate la întindere centrică și
excentrică

Pentru calculul de dimensionare a barelor solicitate la întindere

centrică și excentrică trebuie avuți în vedere anumiți factori de dimensionare.
Astfel alegerea secțiunii și verificarea eforturilor unitare a barelor întinse se
face în funcție de:
forța axială maximă de întindere care apare în bară în gruparea
încărcărilor cea mai defavorabilă;
de calitatea oțelului;
de considerente constructive.

6.3.1 Alegerea secțiunii

Aria brută necesară a secțiunii unei bare solicitate la întindere

centrică se determină cu relația:

în cazul metodei după stările limită și

(6.1)
în cazul metodei rezistenței admisibile.
N reprezintă efortul maxim de calcul, obținut prin însumarea efectului
încărcărilor normate multiplicate fiecare cu coeficientul încărcării respective
și cu luarea în considerare a coeficientului de simultaneitate;
R reprezintă rezistența de calcul corespunzătoare calității oțelului;
α este un coeficient de slăbire al secțiunii și care se poate lua:
α = 1 pentru construcții sudate;
α = 0,85 - 0,9 pentru construcții nituite sau executate cu șuruburi.
În cazul calculului prin metoda la starea limită N reprezintă efortul
de întindere calculat din încărcările normate în cele trei grupări
(fundamentală, suplimentară și extraordinară);
αa este rezistența admisibilă corespunzătoare calității oțelului și
grupării respective de încărcare;
α are aceași valoare ca și în cazul metodei după stările limită.

79
 6.3.2 Verificarea prin calcul a elementelor supuse la întindere

Verificarea elemetelor întinse constă în următoarele:

verificarea stării limită de rezistență (considerată stare limită ultimă)
verificarea zvelteței;
verificarea alcătuirii solidarizării pieselor componente în cazul
secțiunilor compuse.
a) Verificarea stării limită de rezistență se efectuează cu relația prin
care se determină efortul unitar efectiv σef pe secțiunea barei:

(6.2)

în care: N este efortul de întindere de calcul;

Anet aria netă minimă a secțiunii barei;
R este rezistența de calcul la întindere a materialului din care
este confecționat elementul.
În figura 6.3 sunt arătate cu linie frântă rupturile observate
experimental la barele întinse. Se constată că ruperile se produc prin
secțiunile normale pe axa barei (figura 6.3, a) sau sinuase (figura 6.3, b),
secțiuni care traversează un număr de găuri, ruperea producându-se, evident,
prin aria cea mai mică. Dacă A2 < A1, ruperea se produce prin secțiunea A2,
iar dacă A1 < A2, ruperea se produce prin A1.

a)

80
 b)

c)
Figura 6.3. Secțiuni de rupere la elemente întinse: a) secțiunile normale pe axa barei, b)
rupere sinuoasă, c) distribuția eforturilor unitare

În calculul ariei nete A2 (rupere sinuasă) se ia lungimea întreagă a

segmentelor oblice ale traiectoriei de rupere, considerând că pe aceasta apar
eforturi unitare σ, cu distribuția din figura 6.3, c și dirijate paralel cu axa
barei. În realtate , starea de efort într-o asemenea secțiune de rupere este
complexă, existând eforturi unitare normale σn și eforturi unitare de forfecare
τ.
Slăbirile (găurile) elementelor întinse intervin de obicei în secțiunea
în care barele se înnădesc sau în zonele de prindere cu șuruburi sau nituri.
Aceste pierderi sau înnăriri ce duc la slăbiri ce depășesc 15% din aria brută
se consideră neraționale, deoarece sporec nejustificat consumul de material.
Când înnădirea sau prinderea barelor întinse se realizează cu șuruburi
de înaltă rezistență, pretensionate, o parte din solicitarea N se transmite prin

81
frecare, pieselor de prindere, înainte de secțiunea slăbită. În consecință, bara
se verifică cu relațiile:
; (6.3)
; (6.4)
în care:
este o solicitare de calcul redusă;
A este aria brută a secțiunii barei în cazul în care bara nu are și alte
slăbiri ăn afara celor din zona prinderii;
Anet este aria netp minimă a secțiunii barei.
În urma experiențelor s-a constatat că prin frecarea dintre piese se
transmite 40% din solicitarea ce revine unui șurub, înainte de a ajunge la
secțiunea ce conține axa tijei acestuia, astfel că solicitarea cu care se
verifică bara întinsă este dată de relația:
( ), (6.5)
în care:
n este numărul de șuruburi din îmbinare;
n1 este numărul de șuruburi din secțiunea care se verifică (normală pe
axa barei);
r reprezentând numărul de șuruburi dinaintea secțiunii care se
verifică.
b) Verificarea zvelteții barei în vederea asigurării rigidizării necesare
împiedicării vibrațiilor în timpul exploatării construcției - starea limită de
exploatare normală - constă în asigurarea condiției:
λmax ≤ λa (6.6)
în care λmax reprezintă valoarea maximă a zvelteței dintre valorile:
(6.7)

(6.8)
iar λa este valoarea limită a zvelteței barelor întinse. În relațiile (6.7) și (6.8)
lfx și lfy sunt distanțele între punctele fixate împotriva deplasării față de axele
x și y ale secțiunilor barei, iar ix și iy sunt razele de inerție corespunzătoare.
c) Verificarea alcătuirii solidarizării pieselor componente ale barei
constă în îndeplinirea condiției date de relația (6.1) pentru bare din piese
puțin depărtare sau depărtate.

82
 CAPITOLUL VII

Bare solicitate la compresiune

7.1. Generalități

În cadrul construcțiilor metalice se întâlnesc elemente comprimate

sau subansamble, ansamble și structuri care au în componența lor bare
supuse ca compresiune.
Solicitarea la compresiune axială pură nu se întâlnește practic, din
cauza excentricităților inerente cu care se aplică forța axială de compresiune
în elementele reale, ecentricități datorită abaterilor inevitabile de execuție,
nerectiliniarități ale axei barei și care duc la apariția unor solicitări
secundare, momente încovoietoare, forțe tăietoare, etc.

7.2. Bare solicitate la compresiune

Dintre subansamblele, ansamble sau structurile care au în

componența lor bare supuse la compresiune, putem să exemplificăm cazul
unui nod legat în plan transversal planului fermei cu contrafișe, ne putem
imagina, de asemenea, bare comprimate în alcătuirea unei grinzi cu zăbrele
sau stâlpi (pendulari) comprimați ai unei platforme industriale. Astfel că, în
aceste cazuri, solicitarea de compresiune fiind predominantă, se poate
considera distinctă categoria de elemente comprimate.
Alcătuirea secțiunii elementelor comprimate este determinată de:
mărimea solicitărilor de compresiune (lungimea de flambaj);
modul de prindere la capetele barei;
existența altor solicitări cum ar fi momentele încovoietoare,
forțe transversale pe bară, etc.
Forma secțiunii barelor comprimate variază, existând posibilitatea și
dezideratul de a obține forma optimă pentru fiecare caz în parte, utilizând
profile laminate la cald, table sudate sau profile formate la rece.

83
 Alcătuirea secțiunilor elementelor comprimate pot fi realizate dintr-
un singur profil sau având o secțiune plină din table sudate, din două sau mai
multe profile în contact, puțin depărtate sau depărtate, solidarizate cu plăcuțe
cu zăbreluțe. Elementele comprimate se pot alcătui și din profile cu pereți
subțiri formate la rece. La aceste profile, pericolul pierderii stabilității locale,
înainte de pierderea stabilității generale a barei, este mai mare decât la
profilele laminate la cald, motiv pentru care se recomandă utilizarea
profilelor închise (tubulare) și a profilelor cu marginile întărite (cu
reborduri).
După modul de alcătuire a secțiunii transversale, barele comprimate
pot fi realizate:
ca și secțiuni unitare formate dintr-un singur element, sau din mai
multe elemente ansamblate continuu pe toată lungimea lor;
ca și secțiuni compuse formate din două sau mai multe elemente
puțin depărtate;
ca secțiuni compuse formate din două sau mai multe elemente mult
depărtate unele de altele.
În cazul grinzilor cu zăbrele, deoarece prinderea barelor între ele
necesită gușee așezate într-un plan sau două plane paralele, secțiunile pot fi
clasificate în:
secțiuni cu un perete, soluție care poate fi aplicată în cazul unor
solicitări mici și mijlocii;
secțiuni cu doi pereți, soluție folosită în cazul unor solicitări mari și
foarte mari.

Barele comprimate din compunerea grinzilor cu zăbrele, precum ar fi

grinzile, diagonalele sau montanții, sunt considerate articulate la capete.
Stâlpii pot avea capetele articulate sau încastrate, fixe sau deplasabile, în
funcție de caracterul legăturilor de la cele două niveluri.

În figura 7.1 sunt prezentate două exemple de modul în care trebuie

folosit, cât mai rațional, materialul pentru alcătuirea secțiunii barei

84
comprimate, și anume acesta să fie distribuit cât mai departe de centrul
secțiunii, adică de axa barei.

Figura 7.1. Exemple cu privire la alcătuirea barei comprimate

7.2.1. Dimensionarea barelor solicitate la compresiune centrică

Alegerea secțiunii barelor se face ținând seama de:

forța axială maximă de compresiune care apare în bară în gruparea
încărcărilor cea mai defavorabilă;
lungimea de flabaj;
calitatea materialului;
considerente economico-constructive.
Alegerea secțiunii unei bare solicitate la compresiune centrică, se
face prin determinarea ariei brute necesară a secțiunii, cu relația:

85
unde: N este efortul maxim de calcul obținut prin însumarea efectului
încărcărilor normate multiplicate fiecare cu coeficientul încărcării respective
și cu luarea în considerare a coeficientului de simultaneitate;
R reprezintă rezistența de calcul corespunzătoare calității oțelului;
este coeficientul de flambaj care depinde de calitatea oțelului
folosit de tipul secțiunii transversale și axa față de care se produce flambajul
și de coeficientul de zveltețe.
Coeficientul de zveltețe este dat de relația:

unde: lf este lungimea de flambaj și i reprezintă raza de girație, calculată în

raport cu axa principală a secțiunii, perpendiculară pe planul în care se
produce flambajul.

7.2.2. Dimensionarea barelor solicitate la compresiune excentrică

Bare comprimate excentric sau solicitate la compresiune axială și

momente de încovoiere se întâlnesc la stâlpi, la riglele cadrelor sau la tălpile
comprimate ale grinzilor cu zăbrele încărcate și între nodurile grinzii. Astfel
de secțiuni pot fi executate din secțiuni simetrice și nesimetrice.
În funcție de mărimea solicitărilor N și M, de lungimea de flambaj, de
condiții de exploatare, barele comprimate excentric se realizează:
cu secțiune dublu simetrică, acesta fiind cazul obișnuit al stâlpilor
mici și mijlocii ai halelor industriale și ai clădirilor etajate, precum și
ai stâlpilor centrali ai halelor industriale;
cu secțiune mono-simetrică în cazul stâlpilor marginali ai halelor
industriale cu regim greu și foarte greu, a riglelor cadrelor, a tălpilor
comprimate ale grinzilor cu zăbrele cu încărcări directe între noduri,
etc.
Alegerea elementelor componente ale secțiunii barelor solicitate la
compresiune excentrică se face prin încercări succesive.
Dimensiunile principale ale secțiunii transversale se pot calcula
astfel:
Stâlpi cu secțiune constantă pentru hale industriale
( )
unde H este înălțimea stâlpului măsurată de la placa de bază până la
punctul de prindere al fermei.
Stâlpi cu secțiune în trepte pentru hale industriale

86
 - partea superioară
( )

( )
unde: Hs este înălțimea părții superioare;
H reprezintă înălțimea totală a stâlpului.
Lățimea secțiunii trebuie să fie suficientă pentru asigurarea stabilității
stâlpului în afară de planul cadrului și de asemenea pentru a realiza
corespunzător baza stâlpului.
Grosimea inimii la secțiunile cu inimă plină, adică în cazul
secțiunilor unitare, se poate aprecia la

( )

pentru stâlpii cu solicitări relativ mici.

Grosimea definitivă a inimii rezultă din verificările de stabilitate
locală.

7.2.3. Solidarizarea pieselor componente ale elementelor

comprimate

Solidarizarea elementelor comprimate, alcătuite din două sau mai

multe profile, este necesară pentru a se împiedica pierderea stabilității
individuale a profilelor componente, înainte de pierderea stabilității întregii
bare, și pentru a asigura coportarea barei ca și când ar fi o singură piesă.
Părți componente de solidarizare sunt redate în figura 7.2, astfel că
solidarizarea barei se poate face cu plăcuțe dispuse între profile, figura 7.1,
a, în cazul când profilele sunt puțin depărtate. Solidarizarea cu plăcuțe se
poate folosi și în cazul profilelor depărtate (figura 7.1, b). În ambele cazuri,
distanța între axele plăcuțelor de solidarizare nu va depăși 40iy1 (y1 , fiind
raza de inerție a unui profil față de axa proprie paralelă cu axa secțiunii care
nu întâlnește secțiunile profilelor componente) și pe lungimea unei bare
comprimate este obligatoriu prevederea a cel puțin două plăcuțe de
solidarizate.
Un alt mod de solidarizare constă în solidarizarea pieselor
componente ale barei comprimate cu zăbreluțe, așa cum este ilustrat în figura

87
7.1, c, caz în care zveltețea unei piese componente între două noduri, legate
cu zăbreluțe, nu va depăși 90% din zveltețea barei în ansamblu.

Figura 7.2. Solidarizarea elementelor comprimate

88
 7.2.4. Comportarea elementelor comprimate

Imperfecțiunile barelor solicitate la compresiune pot influența

trasarea curbei caracteristice de comportare a acesteia, motiv pentru care
trebuie amintite cele prezentate în primul capitol referitor la structura
cristalină a metalelor care în urma răcirii prezintă imperfecțiuni, ce dau
naștere unor tensiuni reziduale, acestea, așa cum am spus, putând influența
comportarea la solicitarea de compresiune. Pe lângă acest fapt se mai adaugă
și imperfecțiunile geometrice ale barei, care de asemenea, imfluențează
comportamentul acesteia la solicitări de compresiune, astfel că ajungem la
ideea de bază de la care plecasem, cum că, nu există element metalic al unei
structuri care să fie solicitat la compresiune sau întindere pură. Aceste
eforturi care apar pe lângă solicitarea la care ne referim, le vom numi în
continuare, eforturi secundare.
În urma încercărilor de laborator pe bare metalice supuse la
compresiune centrică axială, s-au trasat, pe baza prelucrării statistice a
rezultatelor, curbe caracteristice, care exprimă relația dintre forța critică la
care bara flambează (Ncr) și zveltețea barei, sau dintre efortul unitar critic σcr
și zveltețea barei.
Efortul unitar critic σcr este dat de relația:

în care A este aria secțiunii barei.

Zveltețea barei este dată de relația:

în care lf este lungimea de flambaj, iar i este raza de inerție corespunzătoare.

S-a constatat că valorile forțelor critice, Ncr, la grupe de 8...20 bare
nominal identice, se distribuie după o lege normală de tip Gauss, acea curbă
de frecvență în formă de clopot.
Potrivit metodei semiprobabiliste de apreciere a siguranței, se adoptă
ca valoare de referință o mărime caracteristică σk de forma:

89
 σk = σm - 2s

în care: ∑

reprezintă media aritmetică a n încercări, σi este rezultatul încercării i, iar:

√ ∑

reprezintă abaterea medie pătratică.

În figura 7.3 se reprezintă grafic semnificațiile valorilor date de
relațiile de mai sus, în cazul încercărilor efectuate pe o anumită categorie de
bare supuse la compresiune axială. Valorile caracteristice σk corespund unei
anumite asigurări acceptate, cum ar fi spre exemplu, pentru cazul unui grad
de asigurare de 98%, există posibilitatea ca 2% dintre valorile rezultate din
încercări să fie sub curba caracteristică.
Curba obținută din prelucrarea statistică a rezultatelor experimentale,
care se trasează urmărind valorile caracteristice, σk, este curba caracteristică,
denumită curba fundamentală de flambaj.
Curba fundamentală de flambaj se poate reprezenta în formă
adimensională, ca și grafic al relației dintre coeficientul de flambaj υ și
coeficientul λ, definiți astfel:
coeficientul de flambaj υ este:

în care Ncr=A σcr este efortul critic de compresiune axială, real, iar Nc=A σc.
A - aria secțiunii barei,
σc - limita de curgere a materialului.

90
 Figura 7.3. Curba fundamentală de flambaj

coeficientul ̅ este:
̅

în care:

este un coeficient de zveltețe efectiv;

λE - coeficientul de zveltețe (subțirime) care limitează valabilitatea relației
Euler de definire a efortului unitar critic.
După Euler, efortul unitar critic (sau efortl unitar la care bara
flambează) este:

în care E reprezintă modulul de elasticitate al oțelului.

Relația lui Euler dată pentru efortul unitar critic este valabilă în
domeniul de comportare elastică a materialului. Dacă luăm în considerație o
comportare perfect elastică și perfect plastică a materialului, limita
valabilității relației lui Euler pentru efortul unitar critic este:

91
de unde:

√ .

În figura 7.4 sunt reprezentate trei curbe de flambaj, puse sub forma
relației υ - ̅ și notate A, B, C. Cele trei curbe de flambaj reprezintă curbe
caracteristice de comportare a barelor cu diferite alcătuiri secționale. Studiile
efectuate demonstrează că se poate adopta o singură curbă fundamentală de
flambaj pentru toate tipurile de secțiuni ale barelor comprimate.

Figura 7.4. Curbe de flambaj

7.2.5. Verificarea prin calcul a barelor comprimate

Calculul necesar verificării barelor comprimate, despre care am

detailat mai sus, constă în verificarea stării limită ultime și verificarea
modului de solidarizare a elementelor componente și solidarizării
elementelor comprimate, în cazul secțiunilor compuse.
Verificarea stării limită ultime cuprinde două verificări, cea de
stabilitate generală și locală și cea de rezistență.

92
 7.2.5.1 Verificarea stării limită ultime

Pentru verificarea stabilității generale a barelor comprimate centric se

folosește relația:
(7.1)
în care:
N este efortul de compresiune axială de calcul, care solicită bara;
A este aria brută a secțiunii barei;
R este rezistența de calcul a materialului din care este realizată bara;
υ reprezintă coeficientul minim de flambaj.
Coeficientul υ, pentru cazul în care flambajul se produce prin
încovoiere, se determină pentru ambele axe, υx = f(λx) și υy = f(λy), față de
care poate flamba bara, încadrând corespunzător situațiile pe curbele de
flambaj (A, B sau C).
Pentru barele cu secțiune plină și din piese puțin depărtate,
solidarizate cu plăcuțe, având o singură axă de simetrie a secțiunii,
coeficientul de flambaj υ trebuie determinat având în vedere și posibilitatea
producerii flambajului prin încovoiere-răsucire υr , fenomen care apare când
coeficientul υ calculat față de axa de simetrie a secțiunii este mai mic decât
cel calculat față de axa perpendiculară pe axa de simetrie.
În relația 7.1 se va introduce coeficientul de flambaj υ ales astfel:
în cazul flambajului prin încovoiere, se ia pentru υ valoarea minimă
dintre valorile υx, υy ;
în cazul flambajului prin încovoiere-răsucire, se ia pentru υ valoarea
minimă dintre valorile υx, υy, υr.
Pentru barele cu secțiune compusă din piese depărtate solidarizate cu
plăcuțe sau cu zăbreluțe, coeficientul de flambaj față de axa care nu taie
materialul secțiunii (y-y, în figura 7.5) se determină funcție de un coeficient
de zveltețe transformat (λy tr) care ține seama de influența deformabilității
asupra zvelteței barei, atât a elementelor de legătură dintre piesele
componente ale secțiunii (plăcuțe sau zăbreluțe), cât și a pieselor înseși între
două puncte de legătură.

93
 Figura 7.5. Secțiune din piese depărtate

În cazul solidarizării cu plăcuțe (figura 7.6, a), valoarea λy tr este:

√ (7.2)
în care:
și reprezintă zveltețea barei calculată ca și când ar fi cu secțiune
plină;
și reprezintă zveltețea unei piese componente a secțiunii, între două
plăcuțe de solidarizare.
Relația (7.2) este aplicabilă numai dacă rigiditatea plăcuțelor este
suficient de mare, condiție exprimată prin:
(7.3)

în care , Iy1 reprezentând momentul de inerție propriu al unui profil

față de axa y1-y1, iar l1 și c au semnificația din figura 7.6, a, relația fiind
valabilă pentru cazuri similare cu cel din figura 7.6, a, adică a barei din două
piese solidarizate cu câte două plăcuțe.
Neîndeplinirea condiției (7.3) impune calcularea valorii λy tr, luând în
considerare efectul deformării plăcuțelor de solidarizare.

94
 În cazul solidarizării cu zăbreluțe (figura 7.6, b), valoarea λy tr este:

în care: Ab și Ad sunt ariile secțiunii barei, respectiv a zăbrelelor (în cazul din
figura 7.6, b), Ab fiind aria secțiunii celor două profile U, iar Ad este aria
secțiunii celor două corniere de zăbrelire de pe ambele părți ale barei;
k1 este un coeficient dat în tabelul 7.1, funcție de unghiul α1 de înclinare a
zăbrelelor față de verticală;

Tabelul 7.1 Coeficientul k1

α1 300 350 400 450 500 600
k1 45 38 31 27 27 27

Se recomandă ca unghiul α1 să fie de 450.

Tabelul 7.2 Coeficienți de azveltețe limită pentru bare comprimate

Nr.crt. Zveltețea λ
Elemente de construcții (comprimate)
maximă admisă
1 La grinzi cu zăbrele:
tălpi, diagonale de reazem, montanți de reazem care transmit
reacțiunea pe reazeme 120
celelalte elemente 150
2 Stâlpi:
principali 120
secundari 150
Zăbreluțele stâlpilor 150
Contravântuiri între stâlpi 150
3 Contravântuiri (exclusiviv cele de la punctul 2) 250
4 Bare care servesc la micșorarea lungimii de flambaj a barelor comprimate și alte
elemente care nu fac parte din elementele solicitate direct
250
5 Elemente comprimate în timpul montajului 250
6 Diagonale dintr-o singură cornieră ale construcțiilor spațiale:
diagonală solicitată sub 50% din capacitatea portantă 180
diagonală solicitatată sub 100% din capacitatea portantă 150

95
 Figura 7.6. Bare din piese depărtate solidarizate cu plăcuțe cu zăbreluțe

Stabilirea corectă a lungimilor de flambaj (lfx, lfy), cu care se

calculează zveltețea (λx, λy), reprezintă o problemă ce trebuie examinată cu
mare atenție. În principiu, la determinarea valorilor lfx și lfy se ține seama de
distanța dintre legăturile pe care elementul le are pe cele două direcții și de
natura acestor legături, de variația efortului de compresiune pe lungimea
elementelor, etc.
Verificarea de rezistență a elementelor comprimate apare necesară în
cazurile în care există slăbiri ale secțiuni conducând la o arie netă (Anet) mai
mică decât produsul υ ∙ A, în astfel de situații fiind necesară verificarea:

Gurile în care se află şuruburi de diametru corespunzător sau nituri,

nu se consideră slăbiri ale secţiunii elementului comprimat, recomandându-

96
se evitarea plasării unor slăbiri ale secţiunii în zona periculoasă de flambaj,
de exemplu în zona centrală a lungimii unei bare dublu articulate.
La elementele comprimate alcătuite din table sudate se pune
problema asigurării faţă de o eventuală pierdere a stabilităţii locale, fenomen
ce nu trebuie să se producă înaintea cedării barei prin flambaj general.
În figura 7.7 este ilustrat fenomenul de pierdere a stabilităţii locale,
fenomen care, dacă nu este împiedicat să se producă prin măsuri
constructive, duce la cedarea prematură a elementului.
Pentru ca acest fenomen să nu se producă, este necesar să fie
îndeplinite condiţiile de limitare a supleţei tălpilor sau inimilor ce compun
secţiunea elementului comprimat, supleţea definindu-se astfel:
pentru tălpi, ,
pentru inimi, .
Valorile limită ale suplețelor sunt date în norme în funcție de marca
oțelului barei și de zveltețea minimă a barei.
Este de reținut și faptul că, în afară de respectarea condițiilor de
suplețe, elementele comprimate nu trebuie să prezinte deformații locale ale
tălpilor, deoarece acestea pot reduce substanțial capacitatea portanță a barei,
prin favorizarea pierderii de stabilitate.

Figura 7.7. Pierdere de stabilitate locală (voalare)

97
 7.2.5.2 Verificarea solidarizării pieselor componente, în cazul
secțiunilor compuse din piese depărtate

Plăcuțele și zăbreluțele, ca și elemente de legătură, se verifică la o

fărță tăietoare convențională Tc (în daN):
Tc = 0,012A·R (7.4)
2
în care: A este aria secțiunii elementului, în mm ;
R este rezistența de calcul la compresiune a materialului, în daN/mm2,
date în tabelul 7.3.

Tabelul 7.3 Rezistențele de calcul pentru profile și table laminate cu

grosimea mai mică sau egală cu 16 mm
Rezistențe de calcul R, în daN/mm2, pentru oțel
Solicitare laminat marcat:
Simbol
daN/mm2 OL 37 OL 44 OL 52
OLT 45
RCA 37 OCS 44 RCB 52
Întindere R 22 24 16 31,5
Compresiune R 22 24 26 31,5
Încovoiere R 22 24 26 31,5
Forfecare Rf 13 14,5 15,5 19

Plăcuțele de solidarizare, care trebuie să fie cel puțin două pe

lungimea barei, se verifică, în cazul unei alcătuiri ca în figura 7.6, a, cu
relațiile:
și ,
în care:
este momentul încovoietor ce revine unei plăcuțe la legătura cu
ramura principală a barei;
este modulul de rezistență al secțiunii plăcuței;
l1, c, bp, tp sunt elemente geometrice conform figurii 7.6, a.
R și Rf sunt rezistențele de calcul la încovoiere și, respectiv, forfecare redate
în tabelul 7.3.

98
 Prinderea plăcuței de ramură se poate realiza cu sudură, șuruburi sau
nituri și se verifică, după caz astfel ca prinderile să se încadreze în cazul
îmbinărilor solicitate în planul lor, de momentul Mp și forța tăietoare
.
Zăbreluțele se verifică cu relația:
.
În cazul alcătuirii conform figurii 7.6, b:
este efortul ce revine unei zăbreluțe din forța tăietoare
convențională Tc, evaluată cu relația 7.4, calculul efectuându-se ca și în cazul
unei grinzi cu zăbreluțe, R fiind rezistența de calcul a materialului zăbreluței,
iar m un coeficient al condițiilor de lucru, care ține seama de excentricitatea
de prindere a zăbreluței, m fiind egal cu 0,75, când zăbreluța este
confecționată dintr-o singură cornieră și 0,9 când zăbreluța este confecționată
dintr-o cornieră cu aripi inegale, prinsă pe aripa lată.

99
100
 CAPITOLUL VIII

Bare solicitate la răsucire

8.1. Generalități

O bară dreaptă cu secțiune constantă, încărcată cu forțe distribuite,

cuprinse într-un plan care nu trece prin axa centrelor de răsucire sau cu
momente de răsucire direct aplicate (centrate sau distribuite), este solicitată
suplimentar și la răsucire. Solicitarea la răsucire apare frecvent în elementele
construcțiilor industriale cum ar fi grinzile căilor de rulare, stâlpii halelor și
ai estacadelor, a construcțiilor metalice hidrotehnice, a podurilor sau a
elementelor construcțiilor de mașini, precum și în elementele construcțiilor
din oțel cu destinație specială.
În urma solicitării la răsucire a barelor, acestea se deformează sau nu
liber, întâlnindu-se următoarele cazuri:
Răsucirea liberă este cazul când când bara cu secțiune constantă se
încarcă în punctele de capăt cu două cupluri de forțe egale și de sens
contrar, situate în plane normale pe axa barei. Aceasta se va răsuci și
fibrele longitudinale vor descrie niște traiectorii elicoidale rămănând
practic de lungime inițială, iar secțiunile transversale (cu excepția
celor circulare și inelare) din diferite puncte de pe axa barei, ca
urmare a deplasărilor longitudinale care apar, se vor deforma, se vor
strâmba sau altfel spus, secțiunile transversale se vor deplasa. Dacă
condițiile de încărcare și de rezemare ale barei sunt astfel încât să nu
creeze obstacole în calea deplasării libere a secțiunilor, atunci
solicitarea de răsucire poartă denumirea de răsucire liberă, uniformă
sau răsucire pură.
Răsucirea împiedicată apare atunci când anumite secțiuni ale barei nu
se pot deplasa liber și deplasările longitudinale ale diferitelor fibre
din secțiunea transversală sunt împiedicate datorită condițiilor de
rezemare, încărcare sau geometriei barei. Atunci deplanările din
diverse secțiuni din lungul barei, care depind de rotirea specifică

101
 (ce variază în lungul barei) și deplasarea unitară ω (x,y), date de
relația ̅ , sunt diferite și apar deformații longitudinale
(lungiri sau scurtări ε) cărora, conform legii lui Hooke, le corespund
eforturi unitare normale repartizate neuniform pe secțiunea
transversală a berei. Acest tip de solicitare de răsucire poartă
denumirea de răsucire neuniformă sau răsucire împiedicată.

8.2. Alcătuirea secțiunii barelor solicitate la răsucire

Elementele simple din oțel solicitate la răsucire liberă sau împiedicată

se pot alcătui sub formă de secțiuni pline circulare sau necirculare (figura
8.1, a, b), rar folosite în construcții metalice cu excepția șinelor de rulare,
secțiuni unitare sau compuse cu profil simplu conex (figura 8.1, c,...i),
secțiuni unitare sau compuse cu profil dublu conex (figura 8.1, j...n).
Alcătuirea secțiunilor transversale se recomandă să se facă în așa fel încât
momentele de răsucire care apar să fie minime. Pentru aceasta, se vor realiza
pe cât posibil secțiuni transversale la care rezultanta încărcărilor să treacă
prin centrul lor de răsucire C.
În cazul elementelor de construcții metalice la care pot apărea
momente de răsucire, fie ca urmare a concepției constructive, fie din
condițiile de exploatare, secțiunea transversală va fi astfel alcătuită încât să
aibă eficiență maximă la răsucire.

102
 Figura 8.1. Elementele simple din oțel solicitate la răsucire liberă sau împiedicată

8.3. Alegerea secțiunii barelor solicitate la răsucire și încovoiere-

răsucire

Alegerea secțiunii barelor solicitate la răsucire sau la răsucire și

încovoiere se face în funcție de mărimea solicitării preponderente, astfel:
1. Bare solicitate preponderent la răsucire liberă și încovoiere
În cazul barelor cu contur simplu conex (cu secțiune deschisă), se
determină momentul de inerție convențional la răsucire:

sau

în care: Rf este rezistența de calcul la forfecare;

τa este rezistența admisibilă la forfecare;
t reprezintă grosimea peretelui secțiunii transversale a cărui valoare
se stabilește din condiții constructive și de dimensiuni minime.
În funcție de valoarea lui Ir se poate alege profilul I sau U dorit. Dacă
secțiunea barei se alcătuiește sub forma unei secțiuni compuse din mai multe
dreptunghiuri înguste, atunci valoarea lui Ir obținută prin calcul reprezintă o
valoare informativă de comparație și alegerea secțiunii se face prin încercări.
În cazul barelor cu contur dublu conex, aria închisă de linia mediană
a profilului se determină cu relația:

sau

în funcție de care se stabilesc dimensiunile secțiunii.

2. Bare solicitate preponderent la încovoiere și răsucire împiedicată.
În acest caz de solicitare, alegerea dimensiunilor principale ale
secțiunii se face prin încercări succesive, ținând seama că trebuie să existe și
o rezervă de rezistență și rigiditate pentru a acoperi efectele răsucirii.

8.4. Calculul elementelor solicitate la răsucire

Elementele de construcții metalice folosite la alcătuirea structurilor

sunt elemente zvelte la care dimensiunile secțiunii transversale sunt mici în

103
raport cu lungimea, iar grosimea nu depășește în general 1/10 din
dimensiunea mică a secțiunii transversale.
Pentru calculul de răsucire se admite aplicarea teoriei barelor cu
pereți subțiri cu contur simplu conex și dublu conex.
Trebuie amintit faptul că în practica construcțiilor metalice apar
foarte rar cazuri de bare solicitate numai la răsucire, această solicitare fiind
însoțită de încovoiere.

8.4.1 Răsucirea liberă

Elementele de construcții metalice solicitate la răsucire liberă trebuie

să satisfacă următoarele condiții:
Verificarea capacității portante de exploatare.
Verificarea condiției de rigiditate.

8.4.1.1 Verificarea capacității portante de exploatare

Pentru verificarea capacității portante de exploatare, se vor lua în

considerare două cazuri și anume:
Cazul barelor solicitate numai la răsucire;
Cazul barelor solicitate la răsucire cu încovoiere.
1) Cazul barelor solicitate numai la răsucire (Mr≠0; M=0).
a) Pentru cazul secțiunilor pline verificarea efortului unitar tangențial
din răsucirea liberă(Mr=Mrl) se face cu relația:

unde: reprezintă efortul unitar tangențial maxim din răsucirea liberă;

Mr este momentul de răsucire interior din secțiunea care se verifică,
egal cu momentul de răsucire liberă Mrl;
Rf este rezistența de calcul la forfecare din răsucire;
Wr este modulul de rezistență convențional la răsucire ale cărui valori
depind de forma secțiunii transversale:
secțiuni circulare, de rază r: ;
secțiuni necirculare la care h/b 1: .
Coeficientul α depinde de raportul laturilor și are valorile date în
tabelul 8.1.

104
Tabelul 8.1 Coeficienții și
Coeficientul Valorile coeficienților și pentru h/b=
1,00 1,50 2 3 4 6 8 10
0,208 0,231 0,246 0,267 0,282 0,299 0,307 0,313 0,333
0,141 0,196 0,229 0,263 0,281 0,299 0,307 0,313 0,333

b) Pentru cazul secțiunilor cu pereți subțiri cu profil simplu conex

(figura 8.8, c-i), în cazul solicitării libere, verificarea se face cu relația:

în care t este grosimea peretelui în punctul în care se face verificarea;

Ir este momentul de inerție convențional la răsucire, care pentru
secțiuni dreptunghiulare se calculează astfel:
pentru un dreptunghi îngust la care h/t 4,

pentru un dreptunghi îngust la care h/t 10

pentru secțiuni compuse din mai multe dreptunghiuri înguste sau din
figuri geometrice asimilabile acestora, rezultă:

unde: n este numărul dreptunghiurilor înguste în care s-a descompus

secțiunea transversală;
hi, ti este lățimea și grosimea dreptunghiurilor în care este descompusă
secțiunea transversală a elementelor formate din platbande, profile,
etc.(figura 8.2).

105
 este coeficient dependent de forma secțiunii și care ține seama de efectele
racordărilor dintre dreptunghiurile elementelor separate.

Figura 8.2. Schematizarea secțiunilor barei

Valorile lui sunt:

oțel I laminat
oțel U laminat
oțel T
grinzi I sudate fără rigidizări
grinzi I sudate cu rigidizări dese
Grinzi compuse I, nituite:
cu platbande la tălpi
fără platbande la tălpi .
De efectul racordărilor se poate ține seama mai exact, dacă momentul
de inerție la răsucire se calculează cu relația:

∑ ∑

unde j reprezintă numărul racordurilor dintr-o secțiune și D este diametrul

cercului înscris în regiunea racordată.
c) Pentru cazul secțiunilor cu pereți subțiri și profil dublu conex
(figura 8.1, k-m), elementele solicitate la răsucire liberă se verifică cu relația:

106
unde: Am reprezintă suprafața închisă de linia mediană a grosimii pereților;
tmin este grosimea minimă a peretelui din secțiunea transversală,
respectiv grosimea peretelui în punctul în care se face verificarea.
Elementele tubulare circulare (figura 8.1, j) solicitate la răsucire
liberă se calculează cu relația:

în care: Ip este momentul de inerție polar al secțiunii transversale;

D este diametrul exterior al tubului circular;
Wp=2Ip/D este modulul de rezistență polar al secțiunii.

2) Cazul barelor solicitate la răsucire cu încovoiere (Mr≠0; M≠0).

În acest caz de solicitare compusă se fac următoarele verificări:
efortul unitar normal de încovoiere să fie:
;
efortul unitar tangențial maxim din lunecare la nivelul axei neutre:
;
efortul unitar tangențial de răsucire liberă, determinat cu relația
, pentru diferite puncte defavorabil solicitate, în
general unde grosimea pereților este maximă;
efortul unitar tangențial total, calculat în punctele în care τ și τr se
suprapun și ating valori maxime de același sens și aceași direcție,
este:
;
efortul unitar echivalent, calculat pentru punctele secțiunii în care
are valoare mare, iar τ și τr sunt determinate din aceeași ipoteză de
încărcare, este:
√

8.4.1.2 Verificarea condiției de rigiditate

Pentru verificarea condiției de rigiditate, se vor lua în considerare

cazurile:
Cazul barelor solicitate numai la răsucire;

107
 Cazul barelor solicitate la răsucire cu încovoiere.
1) Cazul barelor solicitate numai la răsucire (Mr≠0; M=0).
Pentru calculul deformațiilor, adică al rotirilor și deplasărilor, la bare
solicitate la răsucire liberă se realizează pe etape, astfel:
Se determină rotirea specifică cu relația:

unde G este modulul de elasticitate transversal, iar Ir este momentul de

inerție convențional la răsucire care depinde de forma și dimensiunile
secțiunii transversale și care se determină astfel:
pentru secțiuni pline circulare, de rază r
;
pentru secțiuni pline necirculare la care h/b 1

Coeficientul β este dat în tabelul 7.4.

Deformația unghiulară într-o secțiune curentă z se determină cu
relația .
Deformația unghiulară totală se verifică cu formula

în care: υmax este unghiul de răsucire maxim;

l este lungimea barei;
υa reprezintă unghiul de răsucire admis care se stabilește în funcție de
condițiile reale de exploatare a elementului de construcție.
Deplasările maxime.
Datorită rotației unghiulare maxime υmax, unele puncte ale secțiunii
transversale se deplasează cu distanțele θx și θy față de axele principale ale
secțiunii. Unghiul de răsucire este în general mic. Cu toate acestea, în cazul
grinzilor cu înălțime mare sau lățimea tălpilor mare se vor calcula deplasările
θx și θy pentru punctele extreme din planul secțiunii și se vor compara cu
deformațiile admisibile ale grinzilor încovoiate.

2) Cazul barelor solicitate la răsucire cu încovoiere (Mr≠0; M≠0).

Condiția de rigiditate a berelor solicitate la încovoiere și răsucire
liberă se consideră că este satisfăcută dacă deplasările maxime θx și θy din
răsucire, însumate corespund cu săgețile (deplasările) obținute din
încovoiere, f, nu depășesc săgețile admisibile.

108
 8.4.2. Răsucirea împiedicată

Spre deosebire de barele cu pereți subțiri cu profil simplu conex sau

dublu conex, barele cu secțiune plină circulară sau necirculară solicitate la
răsucire se deplasează relativ puțin și participarea momentului de răsucire
împiedicată Mω din relația
Mr=Mrl+ Mω,
la preluarea momentului de răsucire interior Mr este mică, astfel că pentru
această categorie de secțiuni se poate admite cu bună aproximație că Mr=
Mrl. La barele cu pereți subțiri solicitate la răsucire, secțiunile transversale se
deplasează cu mult mai puternic, astfel că mai ales în cazul secțiunilor cu
profil simplu conex influența momentului de răsucire împiedicată trebuie
foarte bine analizată.

109
110
 CAPITOLUL IX

Bare solicitate la încovoiere

9.1. Elemente solicitate la încovoiere

În construcțiile metalice apar frecvent elemente încovoiate, cum este

cazul grinzilor, ansamble și structuri care au în componență elemente supuse
la încovoiere. În figura 9.1 sunt date exemple de grinzi metalice solicitate la
încovoiere. Elementele solicitate la încovoiere sunt elemente de construcții,
frecvent întâlnite în practica proiectării și în execuție și a căror solicitare
principală este încovoierea cu tăiere. Ele se realizează, în general, sub formă
de grinzi cu inimă plină alcătuite din două tălpi legate între ele cu o inimă
formând o secțiune transversală în formă de dublu T. Ținând seama de natura
solicitării preponderente, rezultă că grinzile cu inimă plină sunt cu atât mai
eficiente cu cât materialul este mai concentrat în cele două tălpi și este dispus
la o distanță cât mai mare față de axa neutră a secțiunii transversale. În
comparație cu tălpile inima grinzii are un aport mai redus la determinarea
rezistenței acesteia din care cauză este indicat să se execute cu grosime cât
mai mică.
Grinzile cu inimă plină, solicitate la încovoiere cu tăiere, se indică a
fi proiectate și executate ca și grinzi cu secțiune dublu simetrică, pentru a se
evita posibilitatea apariției unor solicitări suplimentare, cum ar fi solicitarea
de răsucire despre care am vorbit în capitolul anterior.

111
 Figura 9.1. Exemple de grinzi metalice:
a) grindă simplu rezemată cu secțiune
constantă, b) grindă cu secțiune
variabilă; grindă cu consolă c)grindă
continuă pe mai multe reazeme.

112
 În anumite situații, când la nivelul tălpii superioare apar încărcări
transversale, cum este cazul grinzilor căilor de rulare, sau în cazul unor
grinzi care conlucrează cu placa de beton armat, este indicat ca secțiunea
transversală a grinzii să fie monosimetrică, una dintre tălpi putând fi mai
dezvoltată decât cealaltă.

9.2. Alcătuirea secțiunii grinzilor cu inimă plină

Elementele de construcții netalice supuse la încovoiere au ca factor

caracteristic al alcătuirii secțiunii dezvoltarea acesteia în planul de acțiune al
momentului încovoietor, cu materialul distrubuit cât mai departe de axa
neutră, această distribuție fiind caracteristică celei mai favorabile preluări de
eforturi.
În figura 9.2 se observă că distribuirea uniformă a materialului pe
înălțimea secțiunii nnu este deloc avantajoasă fiindcă în zona apropiată de
axa neutră se produc eforturi unitare mici de tipul încovoiere-distribuție
Navier.

Figura 9.2. Distribuția materialului în secțiune, pentru preluarea optimă a încovoierii

113
114
Figura 9.3. Tipuri de grinzi

115
 Așa cum se observă în figura 9.3, a și b, grinzile transversale cel mai
des folosite la alcătuirea grinzilor cu inimă plină, sunt grinzi din profile
laminate și din combinarea acetora, ele fiind folosite în cazul solicitărilor
mici, cum ar fi spre exemplu utilizate ca i grinzi de planțeu, buiandrugi,
platforme industriale, grinzi secundare și principale în cazul stavilelor, pane
și rigle pentru închiderile halelor sau lonjeroni la poduri, etc.
Pentru reducerea costurilor de investiții, adică a consumului de oțel,
se pot folosi grinzi ajurate cu goluri hexagonale, drepte sau circulare, cum
sunt cele prezentate în figura 9.3, d.
Pentru solicitările axiale sau de încovoiere oblică, cum ar fi cazul
căilor de rulare sau poduri mici, este recomandată secțiunea prezentată în
figura 9.3, c. Pentru stavile, porțiuni de ecluză, cale a podurilor, grinzile
secundare se pot realiza conform figurii 9.3, e, f, și g.
Grinzile prezentate în figura 9.3, h, i, j, k, l, m, n, o, sunt grinzi cu
secțiune compusă ansamblate cu nituri și ele se folosesc în cazul solicitărilor
mari și foarte mari.
În cazul în care solicitările sunt mari și secțiunile laminate, chiar
întărite, nu satisfac condițiile de exploatare normale, se pot folosi grinzi cu
inimă plină sudate.

9.3. Stabilirea formei grinzilor cu inimă plină

Este recomandat ca grinzile cu inimă plină să fie executate, pentru

ușurarea proceselor de fabricație, cu înălțime constantă pe toată lungimea lor,
adaptarea grinzilor la variația de solicitări urmând a se face numai prin
modificarea dimensiunilor tălpilor. Pentru construcțiile cu caracter special,
cum ar fi grinzile pentru stavile, este indicat ca grinzile principale cu inimă
plină să fie executate cu înălțime variabilă.
În tabelul 9.1 sunt redate forme și rapoarte recomandate pentru cazul
grinzilor cu înălțime variabilă.

116
Tabelul 9.1 Forme și rapoarte recomandate pentru cazul grinzilor cu înălțime
variabilă
Nr. Rapoarte indicate Domeniul
crt. Schema grinzii hr/h a/l b/l de
folosire
poduri,
0,80 0,20 0,15
stavile

1
0,60
0,10 0,20 stavile
(0,4)

0,60
0,35 - stavile

2 0,4;
poduri
0,10-
0,6 -
0,25 rulante

3 0,60 0,50 - stavile

1,20- 0,20-
4 - poduri
1,30 0,40

117
 9.4. Determinarea elementelor de bază pentru alegerea secțiunii
grinzilor cu inimă plină

Determinarea elementelor de bază pentru alegerea secțiunii grinzilor

cu inimă plină constă în determinarea deschiderii de calcul și în realizarea
calculului solicitărilor.
La constrcțiile civile, industriale și agricole deschiderea de calcul se
ia între distanța dintre axele dispozitivelor de rezemare și când rezemarea
grinzii se face direct pe zidărie sau pe centuri de beton armat, fiind:
l=1,05 l0≥l0+12 cm,
l0 fiind distanța dintre fețele interioare ale peretelui de zidărie sau a grinzii de
beton armat.
În cazul construcțiilor metalice hidrotehnice avem două cazuri și
anume:
1) Cazul stavilelor plane
stavile plane mici
l=(1,20...1,30) l0 când l0≤10 m;
la stavile plane mari cu un singur panou
l=1,10 l0 dacă 10<l0≤20 m
l=1,08 l0 dacă 20<l0≤40 m
l=1,06 l0 dacă l0>40 m;
la stavile plane cu două panouri
l=(1,12...1,14)l0;
2) Cazul stavilelor segment
la stavile segment în nișe
l=l0+2(0,3...0,5)m;
stavile segment fără nișe
l=l0-2(0,3...0,6)m.
3) În cazul podurilor de șosea și cale ferată, când rezemarea grinzii se face pe
masive de beton, pile, culee, trebuie asigurată o distanță de minimum 20-25
cm de la marginea masivului de beton la marginea plăcii de bază a aparatului
de reazem.
Când vorbim despre calculul solicitărilor, din punct de vedere static,
grinda poate fi o grindă simplu rezemată, o consolă, o grindă continuă pe mai
multe reazeme cu sau fără articulații sau poate să facă parte dintr-un cadru,
grinda cu inimă plină fiind în acest caz rigla cadrului.

118
 În cazul deschiderilor relativ mici, când grinda se execută cu secțiune
constantă, este suficientă cunoașterea valorilor maxime ale solicitărilor sau a
grupării cele mai defavorabile determinate pentru o singură secțiune din
lungul grinzii.
În cazul deschiderilor mari, solicitările se determină de obicei în
secțiuni situate la distanța l/5 sau l/10 una de alta, pentru a permite efectuarea
calculelor necesare în vederea adaptării secțiunii transversale a grinzii la
variația de solicitări.
În secțiunile stabilite pentru dimensionare, calculul solicitărilor se
face cu metodele cunoscute din Statica construcțiilor.
Pentru determinarea momentului încovoietor din greutatea proprie,
este necesar să se cunoască, cu aproximație, greutatea proprie a grinzii,
aceasta putându-se determina prin:
comparare cu proiecte similare gata executate;
folosirea relațiilor aproximative;
dimensionări aproximative;
utilizarea programelor compiuterizate special concepute pentru astfel
de probleme.
Alegerea secțiunii se stabilește în funcție de destinația grinzii,
deschiderea de calcul, mărimea solicitărilor, rigiditatea admisibilă și caliatea
oțelului cu relații aproximative. Principala dimensiune a secțiunii
transversale a grinzii, și anume înălțimea acesteia notată cu h, se poate
stabilii orientativ, cu ajutorul rapoartelor h/l prezentate în tabelul 9.2.
Pentru cazul eficienței economice și pentru a se putea ajunge la
dimensiuni raționale, este necesar ca înălțimea grinzii și celelalte dimensiuni
ale secțiunii transversale să fie apreciate mai exact, astfel încât să asigure
săgeata admisă (hs) și în același timp un consum minim de oțel (h0p).

Tabelul 9.2. Rapoarte orientative h/l ale grinzilor cu inimă plină

Destinația Elementul de Sistemul Raportul
Observații
construcției construcție static orientativ h/l
Simplu rezemat
Construcții
grinzi continue
civile și
Nedeterminat
industriale
rigle cadre

119
 grinzi cu un
perete
regim ușor și
Poduri rulante Simplu rezemat
grinzi cu doi mediu
pereți (cheson) regim greu și
foarte greu

Simplu rezemat
Poduri de șosea grinzi principale -

Continuu ( )

profil
lonjeroni

laminat
secțiune
Poduri de șosea compusă
Simplu rezemat -
și cale ferată pod
antretoaze

deschis

pod închis

Simplu rezemat
Poduri de cale
grinzi principale -
ferată
Continuu

Stavile plane grinzi principale Simplu rezemat -

În tabelul 9.3. sunt redate rapoartele recomandate între înălțimea

grinzii și grosimea inimii.

Tabelul 9.3. Rapoarte recomandate între înălțimea grinzii și grosimea inimii

hg (mm) 1000 1500 2000 3000 4000 5000
ti (mm) 8-10 10-12 12-14 16-18 20-22 22-24
hg/ti 100-125 125-150 145-165 165-185 185-200 210-230

120
 Valorile mai mici ale raportului hg/ti sunt indicate pentru oțeluri cu
caracteristici mecanice ridicate.

9.5. Rigidizarea inimilor grinzilor metalice

Pe plan mondial există o tendință de a elimina rigidizările de pe

inimile grinzilor, prin alcătuirea constructivă a secțiunilor în așa fel încât să
nu fie necesare rigidizări. Rigidizările transversale împiedică realizarea pe
căi automatizate a profilelor sudate, ducând la un consum mare de manoperă,
de materiale (tablă și electrozi) și implicit la un consum sporit de energie
electrică. De asemenea, sudarea rigidizărilor introduce o stare de tensiuni
reziduale, dezavantajoasă pentru comportarea grinzilor sudate, motiv pentru
care trebuie evitată sudarea rigidizărilor transversale de tălpile întinse ale
grinzilor supuse la solicitări variabile, dinamice, în general recomandându-se
sudarea rigidizărilor cu cordoane de sudură subțiri, care trebuie oprite la o
oarecare distanță de sudurile dintre inimă și tălpi, cu alte cuvinte trebuie
evitate intersecțiile cordoanelor de sudură.
După poziția rigidizărilor față de axa longitudială a grinzilor acestea
se împart în:
rigidizări transvesale așezate din distanță în distanță pe toată
înălțimea inimii;
rigidizări orizontale longitudinale dispuse în zona comprimată a
inimii, în panourile cu zveltețe ridicată (h0/ti), puternic solicitate.
Rigidizările orizontale se întrerup în dreptul rigidizărilor transversale;
rigidizări transversale scurte, dispuse între talpa direct încărcată cu
forțe concentrate mobile și rigidizarea orizontală longitudinală. Ele se
prevăd când există și rigidizări orizontale longitudinale.
După secțiunile de pe grindă, unde se plasează rigidizări, acestea se
împart în rigidizări curente și rigidizări de reazem.

9.6. Verificarea prin calcul a condiției de rigiditate

Considerând că grinzile lucrează în domeniul elastic, verificarea

rigidității grinzilor încovoiate se va realiza în secțiunile unde deformațiile
sunt maxime. Astfel, condiția de rigiditate a grinzilor încovoiate este
asigurată dacă:
fmax ≤ fa
unde: fmax este săgeata maximă a grinzii calculată în secțiunea brută;

121
 fa este săgeata admisibilă stabilită de norme în funcție de destinația și
importanța elementului verificat.
Pentru grinzile cu o singură deschidere săgeata maximă se calculează
cu metodele cunoscute din Rezistența materialelor, anume metoda grinzilor
conjugate sau metoda Mohr-Maxwell, sau cu alte metode similare.
Pentru grinzile continue, săgeata se calculează în panoul marginal, în
secțiunea 4 sau 5 și într-un panou intermediar.
În cazul grinzilor continue, cu secțiune constantă. încărcate fie cu
forțe concentrate sau distribuite după o lege oarecare, săgeata maximă la
mijlocul unui panou se determină cu relația:
fmax = f0 - fr
unde: f0 este săgeata unei grinzi simplu rezemate, cu deschiderea egală cu
deschiderea panoului unde se verifică săgeata, încărcată astfel încât să
producă săgeata maximă;
fr reprezintă săgeata aceleiași grinzi simplu rezemate, provocată de
momentul sau momentele negative de pe reazemele alăturate calculate în
aceleași ipoteze în ce privește încărcările și poziția lor.
Calculul săgeții la grinzile continue cu secțiune variabilă sau cu
deschiderii inegale se recomandă să se facă cu metodele exacte, metoda
Mohr-Maxwell sau metoda grinzilor conjugate.
Pentru toate categoriile de construcții din oțel, la grinzile importante,
cu deschidere l>20 m, se va da de la uzinare și montaj o contrasăgeată egală
cu săgeata produsă de încărcările permanente, eventual și de o parte din cele
temporare, respectiv utile.

9.7. Grinzi cu goluri în inimă

Acestea se confecționează din profile T prin tăiere după anumite linii

și resudare.
După forma golurilor în inimă se deosebesc:
grinzi cu goluri hexagonale;
grinzi cu goluri circulare.
Din grinzile cu goluri în inimă se pot realiza grinzi simplu rezemate,
grinzi continue și în unele cazuri cadre ușoare. În cazul grinzilor continue, în
dreptul reazemelor două-trei goluri în inimă se vor umple cu plăci din tablă
de oțel de grosime egală cu grosimea inimii profilului.

122
 CAPITOLUL X

Grinzi cu zăbrele

10.1. Alcătuirea grinzilor cu zăbrele

Grinzile cu zăbrele sunt elemente de construcții alcătuite dintr-o rețea

de bare, considerate ca un tot unitar. Acest tot unitar trebuie să satisfacă
condiția impusă de Statica construcțiilor ca fiind un corp geometric
indeformabil. Pentru a alcătui o rețea care să formeze un corp geometric
indeformabil, este necesar ca grinda cu zăbrele să aibă un număr minim de
bare iar acestea să formeze o succesiune continuă de triunghiuri.
Berele sunt legate între ele, la noduri, cu ajutorul unor table numite
gușee, această legătură considerându-se articulată, deși are o anumită
rigiditate.
Sistemul de bare al grinzilor cu zăbrele sunt solicitate, în ansamblu,
la încovoiere, dar sistemul de construcție cu zăbrele poate fi folosit și la
alcătuirea stâlpilor, pentru a prelua eforturi de compresiune sau compresiune
și încovoiere, astfel că sub efectul unei încărcări, aplicată în unul sau mai
multe noduri, în bare apar numai eforturi axiale de întindere sau
compresiune.
În funcțiede destinația lor, implicit de mărimea deschiderilor și
nivelul încărcărilor, grinzile cu zăbrele pot avea diferite forme, clasificarea
acestora realizându-se după forma conturului și după tipul zăbrelelor.
După forma conturului:
grinzile cu zăbrele se pot alcătui ca și grinzi cu zăbrele cu tălpi
paralele, figura 10.1 a, b, c, d, e, f, utilizate ca și platforme, grinzi de
susținere a fermelor, etc.;
grinzi cu zăbrele trapezoidale, figura 10.1 g, h, utilizate ca și ferme de
acoperiș;
grinzi cu zăbrele cu contur poligonal, figura 10.1 i, j, folosite pentru
cazul deschiderilor mari, prezentând avantajul de a realiza o
uniformizare a eforturilor în tălpi;

123
 grinzi cu zăbrele cu contur parabolic, figura 10.1, k, utilizate pentru
acoperirea unor deschideri mari, în general la poduri, sau arce cu
zăbrele, figura 10.1, l.
grinzi cu zăbrele în sistem trunghiular, figura 1.10, m, n, utilizate ca
și ferme de acoperiș la hale cu degajări mari de gaze.
După tipul zăbrelelor care pot fi diagonale sau montanți, se pot
deosebi grinzile cu zăbrele cu montanți verticali, figura 10.1, a, grinzi cu
zăbrele în sistem triunghiular alcătuite numai din diagonale, figura 10.1, b,
acest sistem având avantajul că toate nodurile au aceași alcătuire. De
asemenea mai pot fi grinzi cu zăbrele cu diagonale și montanți, prezentate în
figura 10.1, c, d, g, h, i, k, m,n, după orinentarea diagonalelor deosebindu-se
cele cu diagonale alternante, figura 10.1, c, g, h, unele ascendente, figura
10.1 c și altele descendente, figura 10.1, d, h, care prezintă avantajul că toate
diagonalele sunt întinse spre deosebire de montanți care sunt comprimați iar
eforturile în aceștia sunt diferite.
După tipul zăbrelelor se mai deosebesc și grinzile cu zîbrele cu
diagonale în K, figura 10.1,e, cu diagonale încrucișate și montanți, figura
1.10, f și grinzi cu zăbrele cu bare suplimentare, figura 10.1, f, utilizate
pentru deschideri mari când grinda trebuie să preia forțe concentrate între
nodurile sistemului principal.

124
Figura 10.1. Tipuri de grinzi cu zăbrele

125
 10.2 Alegerea sistemului grinzilor cu zăbrele

Alegerea sistemului grinzilor cu zăbrele se face ținând cont de forma

sistemului cu zăbrele ce trebuie ales astfel încât să satisfacă cerințele pentru
destinația respectivă.
Sistemul zăbrelelor va fi ales, încât să se respecte următoarele
condiții:
numărul nodurilor să fie cât mai mic
poziția nodurilor se va fixa ținând seama de încărcările pentru care se
dimensionează grinda.
Punctele de intersecție a zăbrelelor cu tălpile se numesc nodurile
grinzilor cu zăbrele. Toate barele care se întâlnesc în noduri trebuie astfel
prinse între ele, încât eforturile din bare și eventualele încărcări concentrate
aplicate la noduri să fie în echilibru static.
Izolând un nod și considerând că echilibrarea la nod se face având în
vedere numai eforturile axiale, scrierea condițiilor de echilibru constă în
ecuațiile de proiecții pe orizontală și verticală, conform figurii 10.2, astfel:
S1cosβ + D1cosα1 + D2cosα2 - S2 cosβ = 0
- S1cosβ - D1cosα1 + D2cosα2 + S2 cosβ + P = 0

Figura 10.2. Echilibrul la nod

126
 Aceste relații presupun că eforturile axiale din barele grinzii cu
zăbrele și forțele exterioare acționând în nod sunt concurente și acționează în
planul vertical de simetrie al grinzii, condiții ce trebuie avute în vedere la
alcătuirea nodurilor.

10.3 Stabilirea dimensiunilor grinzilor cu zăbrele

Deschiderea grinzilor cu zăbrele este determinată de distanța

dintrepunctele de rezemare, aceste puncte fiind stabilite de condițiile
constructive, respectiv de destinație.
Înălțimea grinzilir cu zăbrele se va determina în funcție de
deschiderea de calcul a acestora și de condițiile de rezemare, astfel ca
dimensiunile grinzii să asigure o rigiditate suficient de mare și să satisfacă
cerințele economice de reducere a cantitățiide oțel.
Pentru îndeplinirea condiției de rigiditate și asigurarea consumului
minim de oțel, în tabelul 10.1 sunt prezentate rapoartele care conduc la
înălțimi de grinzi recomandate.
Pentru grinzile cu zăbrele trapezoidale sau poligonale, este necesar să
se stabilească de la început și înălțimea grinzii pe reazem. În calculul
grinzilor trapezoidale de acoperiș (ferme), înălțimea la reazem hr se stabilește
în funcție de panta ce trebuie asigurată acoperișului și de momentul de
prindere a fermei de stâlpi:
pentru prindere articulată:
( )
pentru prindere rigidă:
( )
Grinzile principale ale stavilelor plane și ale podurilor dacă se
execută cu înălțime mai mică la reazem, vor avea: hr=(0,4...0,8)h.

127
Tabelul 10.1. Înălțimi recomandate a grinzilor cu zăbrele
Desstinația
costrucției

Elementul
Raport indicat
Forma grinzii cu zăbrele h/l
Ferme
Construcții industriale

Grinzi de rulare

128
 Stavilă plană Pod rulant
Poduri de șosea Grinzi principale
Grinda principală Grinda principală
Grinzi din oțel rotund

129
 10.4. Calculul solicitărilor în barele grinzilor cu zăbrele

Așa cum am menționat și în subcapitolele precedente calculul

solicitărilor în barele grinzilor cu zăbrele se face în ipoteza că acestea sunt
prinse în noduri cu articulații ideale. Încărcările grinzilor cu zăbrele se
consideră concentrate în noduri. Aceste încărcări pot să fie transmise grinzii
prin intermediul panelor la ferme, al grinzilor secundare la stavile, sau al
antretoazelor la poduri.
Pentru determinarea greutății proprii a fermelor se poate folosi
tabelul 10.2, iar pentru aprecierea greutății proprii a panelor, tabelul 10.3.
Odată determinate încărcările în nodurile grinzii cu zăbrele, precum
și dimensiunile sistemului geometric al grinzii, calculul eforturilor în bare se
face cu metodele cunmoscute din Statica construcților, și anume metoda
grafică a planului Cremona, metoda secțiunilor, numită și metoda Ritter, linii
de influență. Pentru cazul grinzilor cu deschideri mari se pot folosi
programe compiuterizate de proiectare, dimensionare și verificare a acestora.

Tabelul 10.2. Greutatea proprie a fermelor (daN/m2)

Deschiderea Distanța între ferme, d Încărcarea totală (daN/m2)
fermei, Lf m 150 175 200 225 250 270 300
m
6 8 9 9 10 10 11 11
7,5 8 8 8 9 9 10 11
9,00
9 7 7 8 8 9 9 10
12 6 7 7 8 8 8 9
6 9 10 10 11 11 11 12
7,5 9 9 9 10 10 10 11
12,00
9 8 8 9 9 10 10 11
12 7 8 8 9 9 12 10
6 9 10 11 12 12 12 13
7,5 9 9 10 10 11 11 12
15,00
9 8 9 9 10 10 11 11
12 8 8 8 9 10 11 11
6 10 11 12 13 14 15 16
7,5 10 10 11 11 12 13 14
18,00
9 9 10 10 11 11 12 13
8 8 9 9 10 11 12 13
6 12 13 13 14 15 16 17
7,5 11 12 12 13 14 15 16
21,00
9 10 11 12 12 13 14 15
12 9 10 11 12 13 14 15
6 14 16 17 19 19 21 21
24,00 7,5 13 15 16 17 18 19 20
9 12 14 15 16 17 18 19

130
 12 11 13 14 15 16 17 18
6 14 16 14 15 16 17 18
7,5 13 15 17 19 20 21 22
27,00
9 12 14 17 18 18 19 20
12 11 13 16 17 17 18 19
6 14 17 18 20 20 22 22
7,5 13 16 17 18 19 20 21
30,00
9 12 15 16 17 18 19 20
12 11 13 15 16 17 18 19

Tabelul 10.3 Greutatea proprie a panelor (daN/m2)

Deschiderea Distanța între pane, λ Încărcarea totală (daN/m2)
panei, d m 150 175 200 225 250 270 300
m
4.50 1,5 11 11 11 11 13 13 13
2,0 8 8 10 10 10 12 12
2,5 8 8 8 10 10 10 12
3,0 7 8 8 8 10 10 10
6,00 1,5 13 13 16 16 16 15 17
2,0 12 12 12 15 15 14 14
2,5 10 10 12 12 14 12 13
3,0 8 10 10 12 12 22 22
7,50 1,5 16 16 19 19 19 22 22
2,0 15 15 17 17 18 20 20
2,5 12 13 13 16 18 18 18
3,0 11 13 13 15 15 15 18
9,00 1,5 18 22 22 22 26 26 26
2,0 17 17 19 19 19 23 23
2,5 16 16 16 18 18 21 21
3,0 13 15 15 17 17 19 19
12,00 1,5 22 26 26 26 30 30 30
2,0 18 22 22 22 26 26 26
2,5 18 18 21 21 23 23 26
3,0 15 17 17 19 22 22 24

131
 Figura 10.3. Grinzi cu zăbrele trapezoidale

Tabelul 10.4 Relații pentru calculul solicitărilor la grinzi cu zăbrele

trapezoidale

Eforturi axiale, din încărcări verticale concentrate Pi, în barele fermei

Tălpi Diagonale Montanți
V2-3= - P3

V6-7= - P7
( )
V4-5=0
( )
V8-9=0
( )

- unghiul de înclinare al tălpii superioare

- unghiul de înclinare al tălpii inferioare

- unghiul de înclinare al diagonalelor

Mi - momentul încovoietor în raport cu nodul i (=2,3,...)

132
 Figura 10.4. Grinzi cu zăbrele trapezoidale cu bare suplimentare

Tabelul 10.5 Relații pentru calculul solicitărilor la grinzi cu zăbrele

trapezoidale cu bare suplimentare

Eforturi axiale, din încărcări verticale concentrate Pi, în barele fermei

Tălpi Diagonale Montanți
V2-3= -

V4-5= - P5
( )

( ) V8-9=-(
)
V10-11=-P11
( )
( )

V6-7=0
( )

V12-13=0

133
 Figura 10.5. Grinzi cu zăbrele cu tălpi paralele cu diagonale în K

Tabelul 10.6. Relații pentru calculul solicitărilor la grinzi cu zăbrele cu tălpi

paralele cu diagonale în K

Eforturi axiale, din încărcări verticale concentrate Pi, în barele fermei

Tălpi Diagonale Montanți
V0-1= -
( )
V3-a= -
( )
V2-a= +

. V5-b = -
.
. ( )
V4-b= +

V7-c= -
( )
. .
V6-c= +
. .
. .

134
 Figura 10.6. Grinzi cu zăbrele cu tălpi paralele cu diagonale încrucișate

Tabelul 10.7. Relații pentru calculul solicitărilor la grinzi cu zăbrele cu tălpi

paralele cu diagonale încrucișate

Eforturi axiale, din încărcări verticale concentrate Pi, în barele fermei

Tălpi Diagonale Montanți
V0-1= -
( )
V2-3= -

V4-5 = -

V6-7 = -

V8-9= -

135
 10.5. Alcătuirea și verificarea gușeelor

Gușeele sunt niște piese plane din oțel cu ajutorul cărora se face
prinderea zăbrelelor în noduri și acestea au rolul de a echilibra solicitările în
nodurile grinzii cu zăbrele. Cu alte cuvinte, gușeele au rol de a echilibra
solicitările în nodurile grinzii.
În practică, grosimea gușeelor grinzilor se stabilește în funcție de
efortul axial maxim din zăbrelele grinzii, diametrul nitului folosit, grosimea
cusăturii de sudură etc. Grosimea gușeelor este, în general, aceași
pentru toate nodurile, exceptând cazul gușeelor de la nodurile de rezemare.
La grinzile nituite, plecând de la condiția de egală rezistență a nitului
la dublă forfecare și presiune pe gaură, se recomandă ca la nituri cu
diametrul d=17 mm să se folosească gușee cu grosimea t=10 mm, iar pentru
nituri cu d=21 mm gușee cu grosimea t=12 mm.
Forma gușeelor se stabilește în funcție de dimensiunile barelor, de
modul de prindere al acestora în noduri, de numărul niturilor sau lungimea
cusăturilor de sudură.
Verificarea în mod exect a stării de eforturi unitaree din gușee se face
pe cale fotoelastică.
În cazul grinzilor cu zăbrele obișnuite, verificarea unui gușeu, cum
este cel redat în figura 10.7 se face cu relațiile:
În secțiunea AB
̂
; ̂
conform figurii 10.7 a, b.

În secțiunea CD
;

;
unde: R0 și Rv sunt solicitările din secțiunea CD, conform figurii 10.7, b.

136
 Figura 10.7. Schema de calcul pentru verificare gușeu

;
;
cu notațiile din figura 10.7, c.
Wn reprezintă modulul de rezistență net în secțiunea CD;
e - excentricitatea punctului de aplicare a forțelor față de centrul de greutate
al secțiunii transversale nete, conform figurii 10.7, c.

137
138
 CAPITOLUL XI

Stâlpi metalici. Îmbinări

11.1. Noțiuni fundamentale a condițiilor de rezemare a stâlpilor

Pentru a asigura poziția invariabilă a unei construcții sau a unui

element dintr-o construcție, acestea trebuie legate de anumite puncte de teren
sau de alte elemente constructive. Dispozitivele de legătură poartă numele de
rezemări și sunt caracterizate de faptul că împiedică anumite tendințe de
deplasare în punctele respective.
În Statica construcțiilor se admite că sarcinile se aplică static, în
înțelesul că intensitatea lor variază încet în timpul aplicării, de la zero până la
mărimea finală.
Datorită aplicărrii sarcinilor care tind să o deplaseze, construcția
transmite acțiuni asupra rezemărilor care se pot schematiza suf formă de
forțe și momente și a căror schemă de calcul este redată detailat de disciplina
Statica și dinamica construcțiilor.
Astfel că, pentru cazul stâlpilor metalici și ai rezemărilor pe care o
impune schema legăturilor aleasă, conform normelor și normativelor în
vigoare, în orice caz, rezemările se opun deplasărlor. Opunându-se
deplasărilor pe care le pot împiedica, rezemările transmit la rândul lor asupra
construcției acțiuni egale și direct opuse celor dintâi, numite reacțiuni,
asigurând echilibrul.
Deși în multe cazuri alcătuirea rezemărilor conduce la dezvoltări de
acțiuni reciproce mai complexe, pentru calcul este necesar să se admită o
schematizare, care să pună în evidență specificul dominant al rezemării
respective. Aceasta se obține examinând funcțiunea fiecărei rezemări, deci
deplasările pe care trebuie să le împiedice.

139
 Pentru sistemele plane se pot distinge următoarele tipuri schematizate
de rezemări:
Reazemul simplu (mobil) care împiedică deplasarea numai pe o
direcție, atât rotirea cât și deplasarea pe direcția normală fiind libere.
Reazemul articulat (fix) care împiedică deplasarea pe orice direcție
în plan, rotirea rămănând însă liberă.
Încastrarea împiedică atât deplasarea pe orice direcție, cât și rotirea.

Figura 11.1 Tipuri de rezemări

Condițiile reale de rezemare se încadrează de regulă între cazurile

teoretice fundamentale, asa cum se arată în figura 11.2.
După cum este redată figura 11.3, un stâlp dintr-o structură cu noduri
fixe nu prezintă deplasări relative ale punctelor de legătură cu restul
structurii și în această situație, valoarea coeficientului lungimii de flambaj va
fi întotdeauna maxim 1. Stâlpul va fi astfel tratat ca o bară cu rezemări
elastice la rotire, dar cu reazeme rigide pentru deplasarea laterală, rigiditatea
la rotire fiind dată de rigiditatea la încovoiere a elementelor cu care se
interconectează stâlpul în structură (stâlpii și grinzile de la nivelul superior și
inferior).

Figura 11.2 Cazuri teoretice ale condițiilor de rezemare

140
 Pentru structurile cu noduri deplasabile, așa cum se arată în figura
11.4, un stâlp din structură prezintă deplasări relative ale punctelor de
legătura cu restul structurii si în această situație valoarea coeficientului de
flambaj este întotdeauna mai mare sau la limită egal cu 1 si are o valoare
nelimitată superior. Stâlpul va fi tratat ca o bară cu rezemări elastice atât
pentru rotire cât și pentru deplasarea laterală.

Figura 11.3 Condiții de rezemare pentru stâlpi din structuri cu noduri fixe

Figura 11.4 Condiții de rezemare pentru stâlpi din structuri cu noduri deplasabile

141
 11.2. Alcătuirea generală a stâlpilor

În alcătuirea generală a stâlpilor se disting următoarele elemente:

capătul superior,
corpul stâlpului,
baza stâlpului.
Din punct de vedere al formei în elevație, stâlpii pot fi:
Stâlpi cu secțune constantă ce sunt încărcați la partea superioară cum
sunt spre exemplu stâlpii fermelor de acoperiș, a platformelor,
buncărelor, rezervoarelor, etc., sau sunt încărcați și pe înălțimea lor
cum ar fi spre exemplu stâlpii halelor industriale cu poduri rulante
ușoare, înălțimea acestor stâlpi ne fiind recomandata a fi prea mare
ci de maximum 8...10 m.
Stâlpi cu secțiune variabilă continuu, ce fac parte din structuri în
cadru, variația de secțiune urărind, într-o oarecare măsură, variațiile
de momente încovoietoare. Acești stâlpi preiau solicitări la partea
superioară (la nivelul legăturii grindă stâlp) sau pe înălțime.
Stâlpii cu secțiune variabilă în trepte sunt structuri de rezistență
metalicepentru hale industriale cu poduri rulante grele. Pe înălțimea
stâlpilor se disting două zone: partea superioară deasupra grinzii căii
de rulare, care preia solicitări mai mici și este mai puțin dezvoltată în
secțiune și partea inferioară de sub grinda căii de rulare, care preia
solicitări mari și are secțiunea mai dezvoltată.
Secțiunile din profile laminate ce se folosesc la alcătuirea stâlpilor
mai puțin solicitați.
Secțiunile cu inimă plină din table sudate sau din profile și table
sudateși secțiunile dezvoltate în planul de acțiune a momentului încovoietor
se folosesc pentru stîlpi puternic solicitați și când efectul momentului
încovoietor dintr-un plan este important. Secțiunile la care tălpile sunt
alcătuite din profile U sau I au în vedere o sporire a rigidității față de axa y-y
și apar raționale la stâlpi mai înalți, nelegați pe direcția x-x. O sporire a
rigidității față de axa y-y se obține cu secțiuni închise cu două inimi.

142
 11.3. Verificarea stâlpilor metalici prin calcul

Pentru o verificare riguroasă prin calcul, a stâlpilor metalici și

îndeplinirii condițiilor de rezistență a acestora, este necesar, în primul rând,
să se examineze contextul structurii din care aceștia fac parte.
Stâlpii se verifică prin calcul după efectuarea calculului static al
structurii supuse diferitelor tipuri de încărcări. În fiecare secțiune a unui stâlp
se determină solicitările maxime de calcul prvenite din cea mai defavorabilă
grupare de încercări.
Solicitările principale la care sunt supuși stâlpii sunt forțele axiale N
și momentele încovoietoare M, în afară de aceasta, pe stâlpi mai apar forțe
tăietoare, momente de răsucire, etc.
Prin calcul trebuie efectuate următoarele verificării:
de rezistență,
de stabilitate generală și locală,
de deformații.
Stâlpii sunt caracterizaţi în principal de solicitarea la compresiune; ei
sunt proiectaţi şi verificaţi acordând atenţie riscului de flambaj. Ca atare este
oportună alegerea unor secţiuni transversale care, pentru aceeaşi cantitate
(arie) de material, să îl distribuie cât mai departe de centrul geometric al
secţiunii.

Figura 11.5. Modul în care este distribuit materialul cât mai eficient

143
 Alegerea tipului de stâlp are la bază pe lângă considerentele de ordin
static (arie necesară în raport cu încărcările, stabilitate la flambaj) şi exigenţe
legate de execuţie, respectiv facilitatea realizării îmbinării cu grinzile şi
contravântuirile.
După cum se vede, stâlpii pot fi obţinuţi dintr-un unic profil
laminat I sau H, din ţeavă cu secţiune circulară sau rectangulară, sau din
asocierea mai multor profile şi/sau table pentru a forma secţiuni compuse.

11.4. Îmbinarea elementelor metalice

11.4.1. Îmbinarea cu nituri

Acest tip de ansamblare se realizează atunci când două piese se

utilizează dacă legătura dintre piesele componente nu trebuie desfăcută chiar
dacă asupra echipamnetului trebuie intervenit.
În funcţie procesul care stă la baza realizării îmbinării se pot acestea
se pot clasifica astfel:
asamblări realizate prin deformaţii plastice;
asamblări cu solidificare de material: îmbinare prin sudare, lipire,
chituire, încleiere, încastrare.
Asamblările prin deformare plastică se pot clasifica în: asamblări prin
nituire, asamblări prin răsfrângere, asamblări prin “urechi”, asamblări prin
nervurare, asamblări prin imprimare, asamblări prin lărgire sau îngustare etc.
Asamblările prin nituire asigură legătura nedemontabilă, rigidă între
părţile de îmbinat prin deformarea plastică a elementului de îmbinare. La
îmbinarea directă elementul de asamblare este nitul – cu tijă masivă, tubular,
special – iar la asamblarea indirectă acesta este cepul de îmbinare. Niturile
cu tijă plină se realizează din oţel moale, cupru, alamă, aluminiu. Niturile
tubulare folosesc materiale moi cum ar fi spre exemplu cupru, alamă sau
aluminiu.
Operaţia de nituire se poate realiza la cald sau la rece. În mecanica
fină (construcţia de aparate) nituirea la cald se utilizează rar (la îmbinarea
pieselor metalice cu cele ceramice). Forma capului de închidere a îmbinării
se realizează cu piese adecvate.

144
 Figura 11.6. Nituri

Asamblările prin răsfrângere se utilizează în aplicaţiile în care se

impune realizarea unei îmbinări nedemontabile în care cel puţin una dintre
piese este tenace şi cu grosimea sub 1 mm. Procedeul este aplicabil pentru
piese din tablă de oţel, alamă, aluminiu sau aliaje ale acestuia. Operaţia de
îmbinare se realizează prin îndoirea extremităţii piesei subţiri sau a ambelor
piese astfel încât să se realizeze legătura prin formă.
Asamblarea prin nervurare se realizează între două piese în general
cilindrice şi introduse una în alta. Una dintre piese se deformează peste cea
de-a doua piesă pe care s-a realizat în prealabil o degajare corespunzătoare.
Asamblarea prin “urechi” se realizează prin deformarea unei
extremităţi respectiv “urechea” care a fost introdusă în degajarea practicată
în cea de-a doua piesă.

11.4.2. Asamblări prin chituire

Asamblările prin chituire se realizează tot pe bază de aderenţă dar

fără presarea elementelor de îmbinat. Elementul de adaus – chitul – se
interpune în stare plastică în interstiţiul dintre piesele de îmbinat. Prin
solidificare chitul asigură legătura dintre piese.
Chiturile utilizate se solidifică:
prin transformări fizice - iniţial chitul se încălzeşte pentru a se
înmuia, se depune în zona dorită şi apoi prin răcire se solidifică;
prin transformări chimice (chiturile de priză: gipsul, cimentul, chitul
de magneziu).
Asamblarea realizată prin chituire nu suportă solicitări mecanice şi
poate fi afectată de defecte legate de deteriorarea chitului (umflare,
145
contractare) şi implicit al pieselor. Procedeul se utilizează doar atunci când
alte metode sunt ineficiente sau construcţia realizată prin acestea ar deveni
complicată.

11.4.3 Ansamblarea filetată

Principiul asamblărilor filetate are la bază efectul planului înclinat

definit de spira filetului. Odată cu rotirea uneia dintre componentele
îmbinării şurub – piuliţă aceasta va primi şi o mişcare axială. Asamblarea
filetată poate avea un rol de strângere (fixare), un rol de reglaj în
funcţionarea unui ansamblu, un rol de mişcare (transformă mişcarea de
rotaţie în mişcare de translaţie) sau un rol de măsurare (de ex. şurubul
micrometric).

Figura 11.7. Ansamblșarea filetată

Asamblarea filetată se compune din două componente de bază

conjugate:
piesă cuprinsă filetată în exterior denumită şurub;
piesă cuprinzătoare filetată în interior denumită piuliţă.
Asamblarea mai poate cuprinde piese auxiliare pentru montaj: şaibe,
piese de siguranţă.
O clasificare a filetului se poate realiza după scop, profilul generator,
numărul de începuturi, sensul de înfăşurare etc. Filetul generat pe şurub şi
piuliţă poate avea diverse profile: metric, trapezoidal, ferăstrău, rotund etc.

146
 11.4.4. Îmbinarea prin sudură

Îmbinări sudate : sudarea presupune stabilirea de legături între

materialele pieselor de îmbinat direct sau prin intermediul unui material de
adaos cu proprietăţi apropiate de cele ale materialelor pieselor de îmbinat.
Legăturile din îmbinările sudate sunt de aceeaşi natură cu legăturile specifice
din materialele pieselor de îmbinat. Materialele celor două elemente suferă
modificări pe distanţe variind de la câteva straturi atomice până la
dimensiuni macroscopice, de ordinul a câţiva milimetri, chiar zeci de
milimetri. În funcţie de procedeul adoptat, materialul poate suferi modificări
de natură fizică (dispunere atomi în reţea, comprimarea reţelei) sau de natură
chimică şi / sau structurală, (apariţia de compuşi chimici, modificarea fazelor
prezente în zona de îmbinare).
Teoretic ar fi suficient să suprapunem două suprafeţe pentru formarea
legăturilor. Stabilirea de legături interatomice între suprafeţe nu este posibilă
în condiţii de lucru reale. Legăturile se pot stabili dacă:
Suprafeţele sunt aduse la distanţe comparabile cu distanţele
interatomice;
Atomii din straturile superficiale sunt dislocaţi din poziţiile de
echilibru, respectiv sunt activaţi printr-un aport energetic.
Realizarea unor suprafeţe capabile să asigure distanţe convenabile nu
este o soluţie. Suprafeţele pieselor chiar dacă beneficiază de o prelucrare
foarte îngrijită prezintă asperităţi. În aceste condiţii contactul real este o
sumă de contacte punctiforme, între care există zone cu distanţe mari sau
foarte mari comparativ cu cele necesare stabilirii legăturilor (dimensiunile
reţelei atomice). Alt fenomen care se opune stabilirii legăturilor este „atacul”
atmosferei asupra suprafeţelor. În condiţii normale de lucru suprafeţele sunt
expuse contactului atmosferic ceea ce permite formarea unui strat superficial
de oxizi pe care aderă ulterior alţi impurificatori. Formarea stratului
împiedică stabilirea legăturilor directe.

147
148
 Bibliografie

1. AL. POPESCU, A. TEODORESCU - Bazele mineritului şi mecanica

rocilor; Ed. Didactică şi Pedagogică 1983;
2. ASOCIAŢIA ACADEMICĂ HUTTE, Ev. Berlin - Manualul inginerului,
Bucureşti, Editura Agir;
3. BANICHUK, N.V. - Problems and methods of optimal structural design;
Penum Press, New York, 1983;
4. BETEGON C, HANCOCK JW. - Two Parameter Characterization Of
Elastic-Plastic Crack-Tip Fields, 1. Appl. Mech., 1991;
5. BOIDY, E., PELLET, F., BOULON, M. – Numerical modeling of deep
tunnels including time – dependent behavior, Computer Methods and
Advances in Geomechanics, Desai et. Al. (eds.), Balkema, Rotterdam, 2001;
6. BOTI N. şi alţii - Tuneluri şi metropolitane; I.P. Iaşi 1989;
20. BRADY, B.T., BRAY, J.W. - The boundary element method for
determining stresses and displacements around long openings in triaxial
stress field; Int. J. Rock. Mech. Min. Sci. 1. 1978;
7. BUZDUGAN, GH. – Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică, Bucureşti,
1982;
8. Cernov D.C. - Cercetări cu privire la structura lingourilor mari de
oțel,1879;
9. CHIRILĂ D. - Tuneluri şi metropolitane, Ed. Universitas, Petroşani 2005;
10. CHIRILA D. Modernizarea tehnologiilor de sutinere a lucrarilor miniere
principale de deschidere din cadrul bazinului minier Berbesti-Horezu, Teza
de doctorat, Petrosani, 1999;
11. CHIRILĂ D, DURA CRISTINA - Sustinerea provizorie a excavațiilor
subterane și rolul acesteia, Revista minelor nr.5-6/2008, pag. 34-37, ISSN
1220-2053;
12. CHIRILĂ D., DURA CRISTINA - Studies about the behavior of metalic
maintenance used in underground constructions with bolted roof and vertical
walls and three articulations, ANNALS OF THE UNIVERSITY OF

149
PETROSANI, MINING ENGINEERING, vol. 11, pag. 69-73, ISSN 1454-
9174;
13. CONSTANTINESCU, D.M. – Noţiuni de mecanica ruperii şi oboseala
materialelor, Editura Printech, Bucureşti, 1998;
14. DRUCKER,D.C. – A More Fundamental Aproach to plastic stress-strain
relaţions. Proc. 1st, U.S. Nat.Congr.Appl.Mech., ASME,1951;
15. DUGDALE, D.S: - Zielding in Steel Sheets Containing Slits, Journal of
Mechanics and Phisics of Solids, vol.8, 1960;
16. DURA CRISTINA, CHIRILA D. - Analiza stabilitatii lucrarilor miniere
subterane din cadrul bazinului Motru, UNIVERSITARIA SIMPRO 2008,
PAG. 9-15, ISSN 1842-4449;
17. DURA CRISTINA, CHIRILĂ D. - Studiul comportamentului grinzilor
metalice utilizate in constructiile subterane, UNIVERSITARIA SIMPRO
2008, PAG. 65-68, ISSN 1842-4449;
18. DURA CRISTINA, TODERAȘ M., MATEI A., MANDRESCU C. -
Studies about the metalic structures behavior used in underground
constructions, 13th Conference on Environment and Mineral Processing &
Exhibition 2009, TECHNICAL UNIVERSITY OF OSTRAVA, FACULTY
OF MINING AND GEOLOGY, INSTITUTE OF ENVIRONMENTAL
ENGINEERING, PAG. 13-16, ISBN 978-80-248-1996-9;
19. DURA CRISTINA - Structuri metalice utilizate în construcțiile
subterane, solicitări specifice, referat 1, Universitatea Tehnica Cluj,
Facultatea de Construcții;
20. DURA CRISTINA - Modelare mecanica si analitica a sustinerilor
metalice utilizate în constructiile subterane , referat 2, Universitatea
Tehnica Cluj, Facultatea de Construcții;
21. DURA CRISTINA - Studii numerice asupra structurilor metalice
utilizate în construcțiile subterane, referat 3, Universitatea Tehnică Cluj,
Facultatea de Construcții;
22. DURA CRISTINA et al - Material selection and material behavior, used
as maintenance to an underground carpark, 12th Conference on Environment
and Mineral Processing & Exhibition 2008, TECHNICAL UNIVERSITY
OF OSTRAVA, FACULTY OF MINING AND GEOLOGY, INSTITUTE
OF ENVIRONMENTAL ENGINEERING, PAG. 19-27, ISBN 978-80-248-
1776-7;

150
23. DURA CRISTINA - Studiul comportării grinzilor metalice utilizate în
construcțiile subterane, Teză de doctorat, Universitatea Tehnică Cluj
Napoca, Ordinul Ministrului Nr. 3818 din 26.04.2012;
24. ESIS P2-92- Esis Recommendations For Determining The Fracture
Resistance Of Ductile Materials.”, European Structural Integrity Society,
1992;
25. GHEORGHIU ALEXANDRU - Statica construcțiilor, Vol I, Editura
Tehnică, București, 1960;
26. GRGIC, D., HOMAND, F., HOXHA, D. – Instabilités des mines de fer
abandonnées de Lorraine: Approche hydromécanique, XVème Congrès
Français de Mécanique, Nancy, 3 – 7 Septembre 2001;
27. GRIFITH, A.A. – The Phenomena of Rupture and Flow in Solids,
Philosophical Transactions, Series A, vol. 221;
27. Guliaev A. P. - Metalurgie fizică, Editura Tehnică, 1954;
28. HELLEN, T.K. – On The Method Of Virtual Crack Extensions,
International Journal For Numerical Methods In Engineering, Vol. 9;
29. HERMANN L, RICE JR. Comparison Of Experiment And Theory For
Elastic-Plastic Plane Strain Crack Growth. Metal Science 1980 ;
30. HRENIUC P. - Constructii miniere subterane, Baia Mare, 2004;
31. HUTCHISON, J.W. - Fundamentals of the Phenomenological Theory of
Nonlinear Fracture Mechanics, Journal of Applied Mechanics, vol. 50, 1983;
32. IRWIN, G.R. – Fracture Dynamics, Fracturing of Metals, ASTM,
Cleveland, 1948;
33. JAMES MA, NEWMAN JR JC.- Importance Of Crack Tunneling
During Fracture - Experiments And Ctoa Analyses, 10th International
Congress Of Fracture, Honolulu, Hawaii, December 3-7, 2001;
34. KANNINEN MF, POPELAR CH. Advanced Fracture Mechanics.
Oxford University Press 1985;
35. LEŢU N., CARPENIŞANU D. - Susţineri miniere; Ed. Tehnică Buc.
1973;
36. LETU N., SEMEN C. - Eficienta sustinerii excavatiilor subterane,
Editura Infomin, 2001;
37. LETU N., RADERWACHER L. - Metode de dimensionare a sustinerilor
metalice pentru lucrari miniere orizontale, INID Bucuresti, 1995;

151
38. MATEESCU D., CORABA I. - Constructii metalice, Editura Tehnică,
1980;
39. MUSKHELISHVILI, N.J., Some Basic Problems of the Mathematical
Theory of Elasticity, Noordhof, Groningen-Holland, 1953;
40. PATRINOCHE M., SIMINEA P., CHESARU E. - Construcții metalice,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982;
41. PAPAE RADU MIHAI - Construcţiile "Tehnică şi Artă", Editura
Tehnică 1987;
42. PANĂ T., CONSTANTINESCU, D.M., PASTRAMĂ, ST.D. –
Mecanica ruperii – metode de determinare a factorului de intensitate a
tensiunii, Litografia Universităţii „Politehnica”, Bucureşti, 1995;
43. PANĂ, T., PASTRAMĂ, ST-D- - Integritatea structurilor metalice,
Editura Fair Parteners, Bucureşti, 2000;
44. PASTRAMĂ, ŞT.D, ILIESCU, N., CONSTANTINESCU, D.M., . –
Cercetări prvind determinarea factorului de intensitate a tensiunii la vârful
unei fisuri radiale într-un tub cu perete gros, Lucrările Simpozionului de
Mecanica Ruperii, Călimăneşti, 23-24.04.1998;
45. POPESCU AL. - Metode de calcul a stabilitatii lucrarilor miniere
subterane, ODPT, 1997;
46. POPESCU, Al., TODORESCU, A. - Mecanica rocilor în minerit; Editura
Tehnică Bucureşti, 1982;
47. Popescu Victor - Construcții metalice speciale, Editura Tehnica, 1967;
48. RICE, J.R. – A path Independent integral and Approximate Analysis of
Stress Concentration by Notches and Cracks, Journal of Applied Mechanics,
vol. 35;
49. RICE, J.R., AND ROSENGREN, G.F.- Plane Strain Deformation Near
A Crack-Tip In A Power-Law Hardening Material”, J. Mech. Phys. Solids
16, 1968;
50. RICE,J.R. – Plastic Yelding at a crack tip. Proc.1 st.1 International
Conference of Fracture Sendai, 1965;
51. SIMASCHEVICI A. - Verificarea comportarii profilelor metalice SG-23,
THN-21, I-12 in conditii de incarcare simetrica si asimetrica, Proiect de
dizertatie, Petrosani,2011;
52. SOCOLOVSCHI,V. – Teoria Plasticităţii, Editura Tehnică, 1983;
53. TIMBAREVICI P. M. - Susținerea lucrărilor miniere, Ed. Tehnică, 1953;

152
54. TODORESCU A., GAIDUCOV V. – Presiunea minieră. Stabilitatea şi
fiabilitatea construcţiilor miniere; Vol. II. Editura Universitas, Petroşani,
2001;
55. UNGUREANU N. - Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii; I.P.,
Iaşi 1988;
56. VOINEA R., VOICULESCU D., CEAUSU V., Mecanica, Editura
didactica si pedagogica, Bucuresti, 1983;
57. Vasile I., Bakonyi C., Stoenescu O. - Tehnologia sudării și a tăierii
metalelor, Editura Tehnică, 1958;
58. YOO, Y.M., HAUG, E.J., CHOI, K.K. - Shape optimal design of
multiple loaded structural components optimization methods in structural
design; Bibliograph. Inst. Manuhei, Zurich, 1983;
59. *** Manualul inginerului de mine, Editura Tehnica, 1986;
60. *** STAS 9531-91 Profile pentru sustinerea galeriilor de mină;
61. *** DIN 21544-85 Otel pentru sustinerea galeriilor;
62. ***DIN 21544-85 Profile pentru sustinerea galeriilor de mină ;
63. http://www.h-metal.ro/blog/marci-si-clase-de-otel-pentru-constructii;
64. http://web.arc.losrios.edu/~borougt/MineralogyDiagrams.htm;
65. http://www.sim.tuiasi.ro/wp-content/uploads/Gheorghiu-Master2011.pdf.
66. www.nouăpietre.ro
67. https://sidenor.gr/en/products-and-solutions/thn-mining-
profiiles/#iLightbox[gallery13085]/0
68. Eurocod 3

153