TEMA 1: ESENȚA, ROLUL ȘI FUNCȚIILE FINANȚELOR

ÎNTREPRINDERII ( FÎ )
O1 Esența, rolul și obiectul FÎ
O2 Funcțiile FÎ
O3 Principiile organizării finanțelor la întreprindere
O1 Esența, rolul și obiectul FI
Teoria economică în domeniul financiar studiază și analizează acest
segment divizându-l în trei compartimente mari, și anume:
• Finanțele publice
• Finanțele întreprinderii
• Finanțele individului (populației)
Finanțele publice reprezintă relațiile bănești ce contribuie la
îndeplinirea de către stat a angajamentelor sale funcționale prin acumularea
și repartizarea fondurilor bănești necesare pentru satisfacerea nevoilor
obștești în toate domeniile de activitate politică, militară și social-economică.
Acest domeniu este gestionat de către puterea de stat, se reglementează de dreptul
public, deservește proprietatea publică și este concentrat în segmentul financiar al
autorităților publice de toate nivelurile. În economia planificată aceste finanțe
reprezintă pilonul de bază, iar organele publice dețin și gestionează, practic,
majoritatea resurselor financiare.
Trecerea de la economia planificată la economia de piață a adus schimbări
radicale nu numai în domeniul politic, economic și social, dar și în domeniul
finanțelor. Astfel, vectorul priorităților s-a schimbat de la centralizarea și
gestionarea administrativă a relațiilor și resurselor financiare la acordarea unei
autonomii financiare largi agenților economici, diminuând în așa mod hegemonia
finanțelor publice. Ca rezultat a acestor schimbări crește rolul autonom al agenților
economici în economia țării, iar relațiile financiare gestionate de acest sector își
măresc considerabil ponderea sa în totalul relațiilor de acest gen și prin influența
lor tot mai majoră asupra proceselor social-economice își argumentează valoarea și
însemnătatea, fără a depăși, totuși, limitele stabilite de competența și prioritățile
finanțelor publice.
FÎ ca parte integrată de bază a finanțelor publice se manifestă prin
gestionarea proceselor de constituire , repartizare și utilizare a resurselor
financiare necesare pentru realizarea obiectivelor sale economice, financiare și
sociale accentuate prin:
-producerea și realizarea de bunuri și servicii ;
-asigurarea echilibrului financiar ;
-obținerea profitului necesar dezvoltării activității și remunerării acționărilor;
-ocupării forței de muncă etc...
Deci, pornind de la rolul său, relațiile și procesele pe care le gestionează,
sectorul deservit, precum și misiunea de bază, se poate de dedus o definiție
simplificată a FÎ.

Domeniul de studiu al FÎ sunt banii și relațiile care apar în momentul

dobândirii și utilizării lor cât și formele luate în procesul circulației lor ( bani,
materie primă, produse în curs de execuție, mărfuri, creanțe, bani*).
Finanțele sunt strâns legate de activitatea operațională a întreprinderii, care
 constă în producerea și realizarea mărfurilor și serviciilor și iau naștere odată cu
formarea capitalului social, sursa principală de formare a patrimoniului
întreprinderii se regăsesc pe întreg parcursul activității întreprinderii,
interacționând la diferite niveluri și dispar în momentul lichidării entității.

Relațiile bănești de interacțiune ale întreprinderii

Figura 1.1

Sursa: elaborat de autor

În continuare finanțele oricărei întreprinderi cuprind relațiile bănești ale sale:
-cu alți agenți economici privind achitarea mărfurilor și serviciilor și realizarea
producției
-cu băncile comerciale privind primirea și rambursarea creditelor, și procentelor
aferente acestor credite
-cu salariații privind remunerarea muncii
-cu fondatorii privind plata dividendelor
-cu statul privind achitarea impozitelor și taxelor, etc...
FÎ au însemnătate dublă care se manifestă prin:
• Asigurarea ritmicității și rentabilității activității întreprinderii:
• formarea fondurilor bănești ale întreprinderii, folosind un spectru mai larg de surse
(oportunități)
• repartizarea fondurilor bănești în conformitate cu necesitățile întreprinderii
• asigurarea unui circuit normal al fondurilor formate, garantând totodată capacitatea
de plată, solvabilitatea și lichiditatea întreprinderii evitând blocajele și staționările
• stimularea creșterii producerii, modernizarea, inovarea, folosirea tehnologiilor
performante, organizarea raționala a aprovizionărilor și realizărilor, minimizarea
costurilor, etc.
• repartizarea profitului.
• Participă la formarea bugetului statului:
• plata impozitelor
• plata taxelor
• alte plăți
În cazul participării la formarea bugetului de stat finanțele întreprinderii se
contopesc cu finanțele publice și aceeași operațiune financiară apare în același timp
ca o relație ce se conturează și ca finanțe ale întreprinderii și ca finanțe publice.
Sarcinile de bază ale FÎ includ:
• constituirea și lărgirea capitalului social
• acumularea mijloacelor financiare necesare derulării ritmice a activității
operaționale
• constituirea și menținerea unei structuri financiare optime
• asigurarea circuitului fondurilor constituite
• mobilizarea creanțelor și efectuarea plaților
• plasarea eficientă a mijloacelor bănești excedentare
• formarea și repartizarea profitului, remunerarea acționarilor și finanțarea creșterii
economice
Finanțele individuale reprezintă resursele financiare aflate în gestiunea și
proprietatea populației, dar care prezintă interes și participă activ la determinarea
și formarea resurselor publice și ale întreprinderilor, iar păstrate în bănci devin o
sursă complimentară de finanțare a statului și economiei.
 O2 Funcțiile FÎ
Conținutul și rolul FÎ se dezvoltă și se accentuează prin funcții pe care acestea
le îndeplinesc și care sunt conturate în 3 funcții de bază:
• funcția de acumulare( asigurare) – presupune acumularea de mijloace bănești și
asigurarea întreprinderii cu cantități optime de resurse financiare necesare pentru
buna desfășurare a activității sale, prin apelarea la o gamă largă de surse
• funcție de repartiție – constă în repartizarea resurselor acumulate și constituirea
unui sistem de fonduri necesare îndeplinirii obiectivelor sale economice sociale și
financiare
• funcție de control – prin executarea căreia se urmărește organizarea și funcționarea
întreprinderii în condiții de eficiență a și în conformitate cu legislația în vigoare
Deoarece funcția de control se efectuează concomitent cu celelalte și se
regăsește pe parcursul întregului proces de activitate, iar respectarea cadrului legal,
asigurarea eficienței utilizării resurselor financiare și a integrității lor reprezintă
condiții de bază a existenței și activității întreprinderii, controlului financiar i se
atribuie un rol deosebit, care presupune și o clasificare a lui după anumite criterii.
Clasificarea controlului financiar în dependență de organele și
structurile care îl efectuează
Figura 1.2
Sursa: elaborat de autor
• Control intern – se efectuează de lucrătorii întreprinderii, abilitați cu funcții în
domeniul financiar ( auditorul, cenzorul, directorul, contabilitatea, ș.a.).
Obiectivul controlului intern constă în evitarea imobilizării fondurilor, depistarea
dereglărilor la termenii de plăți și încasări, irosirea patrimoniului, etc., în vederea
luării măsurilor operative de lichidare a acestora.
• Control extern – se divizează în:
• Obligatoriu- se efectuează de către organele financiare centrale și locale care
urmăresc corectitudinea calculării impozitelor și plăților datorate statului,
calcularea salariului, respectarea disciplinei financiare etc. Entitatea nu poate
refuza acest control și este obligată să ofere și să asigure accesul la toate datele
contabile și financiare.
• Benevol- este efectuat de către bănci și alte organe financiare care urmăresc și
analizează indicatorii solvabilității, lichidității întreprinderii și respectarea
termenilor de rambursare a creditelor și împrumuturilor, de către companiile de
audit cu scopul de a verifica corectitudinea efectuării și reflectării operațiunilor
economico-financiare și a oferi consultații și recomandări.

Clasificarea controlului financiar în dependență de timpul efectuării

Figura 1.3

Sursa: elaborat de autor

-Controlul financiar preventiv – se efectuează înainte de a efectua operațiunea
financiară (se verifică legalitatea și corectitudinea documentelor de plată,
necesitatea și argumentarea plăților, etc.)
Obiectivul controlului preventiv constă în prevenirea operațiunilor economice
nelegitime și cheltuielilor nefondate.
-Controlul curent - se efectuează în regim curent și este necesar pentru
asigurarea bunei desfășurări a operațiunilor financiare și respectarea termenilor.
 Obiectivul controlului curent: asigurarea tuturor sectoarelor cu informație
operativă și informarea despre toate încălcările și abaterile existente.
-Controlul postoperațional – se efectuează pentru întocmirea dărilor de seamă
și determinarea concluziilor în vederea atingerii obiectivelor și dezvoltării de mai
departe a întreprinderii .
O3 Principiile organizării finanțelor la întreprindere
Sub organizarea finanțelor întreprinderilor se subînțelege totalitatea de relații
bănești, metode și forme cu ajutorul cărora se efectuează, formează, repartizează
și utilizează fondurile bănești și se asigură controlul asupra utilizării lor .
Organizarea finanțelor la întreprindere se efectuează și se bazează pe
următoarele principii de bază:
• autonomia întreprinderii în domeniul activității financiare – fiecare entitate este
în drept să ia decizii proprii, în limitele cadrului legal, cu privire la finanțarea sa,
la distribuirea profitului, la plata dividendelor etc.
• autofinanțarea- presupune că întreprinderea trebuie singură să-și acopere toate
nevoile financiare
• cointeresarea în rezultatele finale și răspunderea pentru ele- presupune obținerea
profitului final și răspunderea pentru obligațiunilor sale financiare față de stat
bănci și contragenți.)
• controlul financiar- la bază stă analiza activității întreprinderii și metodele de
influențare și constrângere în caz de încălcare a disciplinei financiare și a
angajamentelor financiare.
De rând cu aceste principii la organizarea finanțelor întreprinderii mai deosebim încă
două principii pe larg utilizate:
• eficiența și raționalitatea – se bazează pe motivul principal de a căpăta profit
mereu și în creștere cu folosirea cât mai rațională a resurselor și cheltuieli
minime
• demarcarea netă a activităților cu efecte directe asupra capitalului (emisia de
acțiuni și obligațiuni, contractarea de credite și rambursarea lor, încasări și
plăți, calcularea costurilor și înregistrarea veniturilor s.a.) de activitățile cu
efecte indirecte asupra capitalului (evidența stocurilor, întocmirea statelor,
evidența clienților, executarea controlului intern etc.)
Respectarea acestui principiu mai impune și o anumită diviziune a muncii între
compartimente și posturi, astfel încât o singură persoană să nu dețină controlul
total asupra unei tranzacții. În acest fel, vor putea fi evitate fraudele și efectuarea
de operațiuni ilegale.
Către factorii ce influențează modul de organizare a activității financiare a
întreprinderii se atribuie:
• forma de proprietate – în dependență de ea apar deosebiri între sursele și
metodele de constituire a fondurilor și repartizarea profitului, în raporturile
financiare cu statul
• particularitățile procesului de producție – în funcție de care apar
particularități în structura capitalului fix și circulant, izvoarele de provenență
a fondurilor, viteza de rotație a capitalului ș.a.
• condițiile pieței
• fiscalitatea etc.
Rezumat:
Odată cu reorientarea economiei la relațiile de piață și diminuarea semnificativă
a prezenței statului în procesele financiar- economice, un rol deosebit se atribuie
agenților economici și contribuției lor la dezvoltarea economică și formarea
fondurilor statului, prin obținerea de profit și achitarea de impozite și taxe. Pentru a
iniția activitatea și ași asigura necesitățile bănești, întreprinderea generează și
dezvoltă niște relații economice cu ajutorul cărora își formează și utilizează
fondurile bănești care reprezintă prin sine finanțele întreprinderii. Finanțele
întreprinderii prin intermediul funcțiilor de acumulare, repartizare și control
asigură buna desfășurare a procesului de producere și a obținerii rezultatelor
scontate. Întru utilizarea eficientă a resurselor financiare și monitorizarea
respectării legislației, la întreprindere se acordă o atenție sporită controlului
financiar, care, în dependență de anumite criterii, se clasifică în intern și extern, în
preventiv, curent și postoperațional. De asemenea este de menționat faptul că
finanțele la întreprindere sunt organizate cu respectarea unor principii de bază cum
ar fi autonomia financiară, autofinanțarea, cointeresarea în rezultatul final,
controlul și planificarea financiară ș. a. , iar factorii ce influențează această
organizare sunt determinați de forma de proprietate, de particularitățile producerii,
de condițiile și situația pieței, precum și de sistemului bugetar- fiscal.
Întrebări de verificare:
• Ce reprezintă finanțele întreprinderii
• Dați explicații la fiecare funcție a finanțelor întreprinderii
• Care este clasificarea și însemnătatea controlului financiar
• Numiți principiile de bază a organizării finanțelor la întreprindere
• Prin ce se manifestă sensul dublu al finanțelor întreprinderii
TEMA 3: POLITICA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII (PF)
O1 Esența și rolul politicii financiare.
O2 Politica de finanțare și de credit.
O3 Politica de dividend.
O4 Riscurile financiare și politicile de gestionare cu ele.
O 1 Esența și rolul politicii financiare.
De rând cu politica de marketing, de contabilitate, de cadre etc. , întreprinderea
mai are nevoie de elaborarea unei strategii ce ar asigura satisfacerea tuturor
nevoilor de resurse financiare, necesare pentru derularea neîntreruptă a procesului
de producere și atingerea obiectivelor trasate. Strategie ce, la fel, ar îngloba toate
acțiunile și metodele de plasare eficientă a excesului de resurse financiare întru a
obține profituri majorate sau a iniția investirea resurselor în noi proiecte de lărgire
și dezvoltare a întreprinderii. Toate cele spuse se reflectează prin politica financiară
a întreprinderii.

Scopul PF – constă în folosirea totală și maximală a potențialului financiar și

majorarea continuă a lui.
PF poate fi structurată și analizată sub 2 aspecte și anume:
- aspectul strategic (strategie financiară)
- aspectul tactic (tactică financiară)
Strategia financiară se elaborează pe o perioadă mai îndelungată, în corespun-
dere cu sarcinile social-economice globale de dezvoltare a întreprinderii și are ca
scop trasarea și atingerea unor obiective și rezultate generale, ceea ce o face mai
constantă și mai puțin vulnerabilă în fața unor factori sau evenimente de moment,
păstrându-și, în același timp obiectivele trasate inițial și reflectate în planurile
strategice

Tactica financiară este subordonată strategiei financiare și totodată corectea-

ză și gestionează anumite direcții și metode de formare și folosire a resurselor fi-
nanciare în limitele unei perioade anumite de timp. Tactica financiară reprezintă o
anumită etapă a strategiei financiare și de aceia este mai puțin statică și mai influ-
ențată de un șir de factori macro și microeconomici.
Politica financiară a întreprinderii nu poate fi privită în afara politicii financiare a
statului. Mediul economic extern al întreprinderii întotdeauna influențează mai
puternic activitatea operațională decât mediu intern (microeconomic). De acea PF a
întreprinderii într-o măsură foarte mare este dependentă de politica financiară a
statului, de realitatea și raționalitatea ei. Politica monetară, bugetar- fiscală și
vamală a statului sunt componentele ce au o amprentă mai pronunțată și cu efecte
mai simțitoare, asta fiind cauza studierii și luării în calcul a prevederilor lor la
elaborarea și adaptarea politicii financiare a întreprinderii.
Politica financiară a întreprinderii se conturează în următoarele activități:
- selectarea proiectelor de investiții și alocarea resurselor financiare pentru
finanțarea lor
- identificarea modalităților și surselor de finanțare
- alegerea variantei de distribuire și formelor de plată a dividendelor, respectiv a
profitului net
- majorarea capitalului propriu și alegerea soluțiilor aplicabile în acest scop
- fundamentarea structurii financiare a întreprinderii cu asigurarea unui raport
optim între capitalul propriu și cel împrumutat
- îndatorarea întreprinderii pornind de la nevoia de resurse și evoluția ratei
dobânzii pe piața financiară ș. a.
Instrumentele de realizare a politicii financiare sunt:
• instrumentele operaționale
- titluri financiare(acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur ș.a.)
- metode și tehnici de derulare a activității financiare
- autofinanțarea, creditarea, etc.
• instrumentele funcționale
-documente de previziune financiară
-documente de gestionare și control financiar
-documente de analiză financiară.

Politica financiară a întreprinderii este compusă din următoarele elemente:

- politica de finanțare și de credit
- politica de dividend
- politica de investiții
Politica de investiții cuprinde ansamblul de decizii privind plasarea capitalului
în anumite operațiuni economice în prezent cu scopul de a obține un profit în viitor.
Politica de investiții reprezintă prin sine acțiunile și deciziile entității privind
plasarea de capital în proiecte noi sau instrumente ale peții financiare ce ar asigura
dezvoltarea continua a entității sau obținerea de profituri suplimentare. Această po-
litică poate fi privită și ca decizie a adunării generale a fondatorilor cu privire la re-
partizarea profitului obținut cu direcționarea lui la noi proiecte investiționale sau la
plata dividendelor. Factorii determinanți ai politicii investiționale, pe lângă prefe-
rințele fondatorilor, sunt concretizați în politica fiscal a statului, disponibilitățile
bănești, accesul la piața financiară și costul creditelor, nivelul inflației , situația
social- politică ș.a.
Politicile de finanțare și de dividend vor fi reflectate în obiectivele ce urmează.
O 2 Politica de finanțare și de credit.
Întru asigurarea bunei desfășurări a activității sale: aprovizionarea cu materii
prime și materiale; producerea de mărfuri și servicii; realizarea lor, întreprinderea
are nevoie de resurse financiare, ceea ce condiționează determinarea în permanență
a surselor de finanțare și identificarea unor noi modalități și instrumente de finan-
țare a nevoilor sale. Acest fapt impune întreprinderea să-și elaboreze o politică
aparte care ar conține elaborarea și utilizarea anumitor pârghii și instrumente axate
pe segmentul finanțării necesităților operative și de viitor. Astfel în totalul politici-
lor entității, ca o direcție aparte se evidențiază și politica finanțare.

Astfel politica de finanțare își conturează sarcinile sale prin determinarea

posibilităților și căilor de asigurare cu resursele financiare necesare prin delimi-
tarea lor în surse proprii și străine (surse interne și externe).
Sursele interne de finanțare provin :
- de la proprietari (aporturi în capitalul social și ajutorul financiar de la fondatori)
- din propria activitate pe care o desfășoară întreprinderea (profitul net, fondul de
amortizare, mijloace financiare temporar disponibile )
Necesitățile de finanțare și îmbunătățirea capacității de îndatorare pot fi
asigurate prin creșterea capitalului propriu, una din metode fiind majorarea
capitalului social.
Majorarea de capital social (CS) se poate realiza prin:
- emiterea de acțiuni
- aportul în numerar de la acționarii existenți
- aportul în natură care are ca efect sporirea numărului de acțiuni ce au ca
substanță un activ real dar nu monetar
- încorporarea rezervelor
- convertirea datoriilor întreprinderii
- fuziunea sau absorbția
Sursele externe de finanțare pot fi grupate din punct de vedere al termenului de
acordare in 3 categorii:
1) Împrumuturi pe termen lung care include:
- împrumutul obligatar ( obligațiuni emise)
- împrumut de la organisme publice sociale
- împrumut de la băncile comerciale
- împrumut de la stat
2) Împrumut pe termen mediu:
- creditul pe termen scurt prelungit și folosit pentru finanțarea mijloacelor
circulante
- leasingul
3) Împrumut pe termen scurt:
- creditele de la băncile comerciale acordate până la un an
- credit comercial – reprezintă creditarea întreprinderii de către furnizorii săi prin
acordarea termenului de răgaz (amânarea) la plăți.
O 3 Politica de dividend.
Politica de dividend, ca parte componentă a politicii financiare, se axează pe
segmentul de atragere a capitalului acționar și remunerarea investitorilor care și-au
asumat riscul de a plasa mijloacele sale bănești în capitalul social al întreprinderii.

Dividendele sunt niște plăți periodice care sunt achitate acționarilor ca formă
de remunerare pentru aportul lor în capitalul social al întreprinderii. Anume faptul
calculării și achitării dividendelor , precum și mărimea lor în raport cu capitalul
investit servește drept indicator și factor de atracție și stimulare a noilor acționari și
investiții. Prin intermediul dividendului întreprinderea concurează cu băncile și alte
entități pe piața financiară în vederea atragerii mijloacelor financiare temporar
libere. Astfel, asigurând o rată a dividendelor mai mare decât dobânzile la depozi-
tele bancare, entitatea poate condiționa redresare fluxurilor de mijloace financiare
temporar libere de la bancă către întreprindere și invers. Obținerea unor remunerări
sub formă de dividend, de fapt, este unul din principalele scopuri a
investitorilor( acționarilor) și din aceste considerente acest compartiment al
politicii financiare ar trebuie să constituie un subiect de o atenție deosebită, la
elaborarea cărui să se țină cont și de interesele acționarilor, și de necesitățile și
starea întreprinderii.
Dividendele pot fi plătite în 3 forme:
- forma bănească- sunt achitate în numerar sau prin transfer la contul acționarului.
- forma naturală- se achită , de regulă, cu producția fabricată de entitate sau cu
alte active deținute.
- în formă de acțiuni- de suma dividendelor se emit și se pun în circulație noi
acțiuni, fapt ce duce la majorarea capitalului întreprinderii și îmbunătățirea
capacității de îndatorare și a situației financiare. În cazul dat mijloacele bănești nu
părăsesc circuitul financiar al întreprinderii și rămân la dispoziția entității. [2]
Politica și formele de plată a dividendelor sunt influențate de 3 categorii de
factori:
1) - situația financiara a întreprinderii:
a. de nivelul lichidității întreprinderii
b. de nivelul profitului net
c. de rata îndatorării
2) - preferințele acționarilor
a. acceptul achitării în natură sau mijloace bănești
c. decizia de a primi dividende sau a reinvesti profitul.
3) - influențele pieței
a. cererea la produse oferită de întreprindere
b. prețul factorilor de producție
c. rata dobânzii
Pentru a analiza politicii de dividend și a factorilor ce o caracterizează, la
întreprindere se calculează și se studiază următorii indicatori:
• - Rata distribuirii dividendelor: (RDD)
RDD = Acest indicator ne arată ce parte din
profitul net este repartizată pentru plata dividendelor.
• - Dividend la o acțiune( DA)
DA Acest indicator exprimă
remunerarea primită de acționar pentru deținerea unei acțiuni
Atenție!!! La acțiunile de tezaur dividendele nu se calculează. Acțiunile de
tezaur sunt valorile mobiliare (acțiunile emitentului) răscumpărate de
emitent și înscrise în registrul acționarilor în contul societății pe acțiuni
emitente. [SA…]
• - Acțiuni în circulație(AC)
AC =( Acțiuni totale - Acțiuni de tezaur [2]
Acest indicator reflectă, de fapt, numărul de acțiuni cu drept de vot și dreptul de a
primi dividende
• - Rata creșterii dividendelor (RCD)
RCD=
Indicatorul ratei de creștere reflectă evoluția dividendelor în timp prin determi-
narea nivelului de creștere sau diminuare a lor.
• - Randamentul la o acțiune (RdA)
RdA=
Acest indicator reflectă venitul generat de o acțiune, sau, mai bine zis, rezultatul
efortului depus.
 • - Active nete la o acțiune ( ANA)

Indicatorul nominalizat arată în ce măsură acțiunile întreprinderii sunt

asigurate cu activele deținute de entitate.
• - Rentabilitatea capitalului investit în acțiuni (RcA)
(rentabilitatea unei acțiuni)
RcA= se mai numește rentabilitatea acțiunii
Acest indicator este cel mai important pentru acționarii vechi și prezintă
un interes sporit pentru potențialii investitori. El reflectă profitul obținut la un
leu investit în capitalul social al întreprinderii și servește ca un indiciu de bază
care poate influența redresarea fluxurilor de mijloace bănești temporar libere
dinspre bănci la întreprindere, în cazul când rentabilitatea este mai mare ca
dobânda la depozitele bancare și dinspre întreprinderi către instituțiile banca-
re, în cazurile când băncile oferă o remunerare mai solidă pentru depunerea
banilor la depozit, adică dobânda este mai mare ca rentabilitatea acțiunii.
Indicatorii 6 și 7 sunt socotiți drept indicatorii de bază care influențează
evoluția valorii de piață a acțiunilor emise de entitate, iar rezultatele bune ale
lor servesc drept factor de siguranță pentru capitalul acționarilor și un punct
forte în atracția a noi investitori și noi fluxuri bănești ce ar condiționa dezvol-
tarea de viitor al întreprinderii.

Deciziile acționarilor cu privire la plata dividendelor sunt realizate prin aplicarea

următoarele politici de dividend reflectate în figura ce urmează:
Clasificarea politicilor de dividend
Figura 3.1

Sursa: elaborat de autor

O 4 Riscurile financiare și politici de dirijare cu ele.
Activitatea economică și financiară a oricărei întreprinderi presupune existența și
asumarea anumitor riscuri condiționate de anumite incertitudini și de imposibilita-
tea previziunii unor evenimente cu caracter economic, politic și social sau avarii de
ordin tehnogen și cataclisme ale naturii .
Principalele riscuri ce pot apărea la nivel de întreprindere sunt:
- riscul economic – este cauzat în primul rând de natura operațiunilor efectuate de
entitate, factorii determinanți fiind:
- procesul de competiție și mărimea firmei
- levierul financiar
- variația prețurilor de intrare
- abilitatea de a ajusta prețurile de ieșire.
- riscul financiar – constă în probabilitatea de a suporta anumite pierderi financi-
are sau incapacitatea întreprinderii de a face față obligațiunilor de plată către credi-
tori iar la un volum mare al datoriilor exagerate, aceasta poate deveni insolvabilă.
Către riscurile financiare se atribuie:
- riscul creditar (pierderea de către întreprindere a banilor din cauza nerambursării
la timp a creditelor și dobânzii și a calculării penalităților cauzate de acest fapt.)
- riscul de dobândă (pericolul că dobânda achitată pentru capitalul împrumutat va
fi mult mai mare decât veniturile generate de acest capital )
- riscul valutar (pericolul pierderii mijloacelor financiare ca rezultat al
fluctuațiilor nefavorabile ale cursului valutar)
- riscul profitului ratat (probabilitatea de a pierde presupuse resurse financiare
din motivul inacțiunilor sau alegerea unor alternative mai puțin eficiente de plasare
și utilizare a mijloacelor financiare) ș. a.
Din punct de vedere a operativității primirii deciziilor și aplicarea metodelor și
acțiunilor de minimizare și lichidare a riscurilor, se cunosc 3 tipuri de politici de
gestionare a riscurilor și anume:
→ politica activă (preventivă) - consta în folosirea maxima a informației existente
și metodelor de gestionare pentru evitarea apariției și minimizarea probabilității
apariției riscurilor. În acest caz acțiunile și activitățile se efectuează înaintea
apariției efectului riscului
→ politica adaptivă – riscul s-a produs și întreprinderea se adaptează la situație, se
întreprind măsuri de localizare a riscului și de minimizare a consecințelor lui.
Întreprinderea absoarbe o parte din pierderile cauzate de producerea
evenimentului.
→ politica conservativă - întreprinderea nu acționează în nici un fel și absoarbe în
totalmente pierderile cauzate de riscul produs.
Este de menționat faptul că orice politică de gestionare a riscurilor, pe care o
alege întreprinderea, presupune înfăptuirea de anumite acțiuni și operațiuni care
pot genera anumite cheltuieli adăugătoare sau impun anumite restricții și măsuri de
precauție ce pot condiționa micșorarea profiturilor sau pot duce la încetinirea
ritmurilor de creștere a entității. În legătură cu acest fapt, este recomandabil pentru
echipa managerială a întreprinderii să analizeze minuțios toate avantajele și
dezavantajele fiecărei politici și să o aleagă pe cea, care ar asigura o corelație rațio-
nală și admisibilă între nivelul riscului asumat și cheltuielile financiare adăugător
suportate.

Rezumat:
Întreprinderea, fiind un utilizator și generator permanent de resurse și fluxuri
financiare, are nevoie de elaborarea unei politici, care, prin strategia și tactica sa, ar
condiționa eficiența acestor fluxuri și ar asigura obținerea rezultatelor scontate.
Această politică este numită financiară și prin divizarea ei în politica de finanțare,
de dividend și de investiții determină acțiunile în fiecare din segmente întru
asigurarea entității cu resursele financiare necesare din mai multe surse,
fundamentarea deciziilor financiare și repartizarea profitului la dividende, plasarea
rațională a capitalului liber și identificarea proiectelor investiționale profitabile ș.a.
Un loc aparte îl ocupă politica de dividend care se identifică prin 3 tipuri de politici
cum ar fi politica reziduală, politica dividendului fix și cea a ratei constante de
distribuire a dividendelor, caracterizată de altfel și de un șir de indicatori,
principalii fiind, dividendul la o acțiune, activele nete la o acțiune, randamentul și
rentabilitatea unei acțiuni. Acești indicatori influențează valoarea de piață a
acțiunilor și servesc ca factor de siguranță pentru acționarii vechi și ca pârghie de
atracție a potențialilor noi acționari. De asemenea este de menționat și faptul că în
activitatea sa entitatea își asumă și niște potențiale riscuri, cele financiare fiind:
riscurile de credit și de dobândă, riscul valutar, riscul profitului ratat și altele. Întru
determinarea și prevenirea apariției lor sau a minimizării pagubelor cauzate de
efectele riscului produs, entitatea își elaborează și adoptă niște politici de
gestionare a riscurilor și în funcție de posibilitățile financiare și scopurile urmărite
o aplică pe cea activă ( preventivă), adaptivă sau
conservativă.
Întrebări de verificare:
• Care sunt particularitățile politicilor de dividend
• Numiți modalitățile de majorare a capitalului social al întreprinderii
• Calculați indicatorii de siguranță financiară pentru acționarii vechi și de
atractivitate pentru potențialii investitori
• Caracterizați politicele de gestionare a riscurilor
• Identificați, cel puțin patru, patru tipuri de riscuri financiare

TEMA 8 : REZULTATUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

O1 Esența și noțiunea despre Venit, Cheltuieli / Consum
O2 Clasificarea Veniturilor, Cheltuielilor și Consumurilor
O3 Rezultatul financiar al întreprinderii și indicatorii de apreciere
O4 Direcțiile principale de repartizare a profitului
O1 Esența și noțiunea despre Venit, Cheltuieli/Consum
Orice întreprindere este creată cu scopul de a activa și a produce mărfuri și
servicii, care, fiind realizate, ar asigura atingerea principalelor obiective ale
entității.
Teoria financiară cunoaște 3 obiective principale ale întreprinderii:
• echilibrul financiar
• rentabilitatea
• creșterea economică
Reieșind din aceste obiective, întreprinderea achiziționează diferite resurse și
servicii care mai apoi, fiind combinate în diferite proporții și supuse unor procese
de prelucrare, sunt realizate ca produse finite ce ne aduc un venit.
Venitul – reprezintă fluxul global de avantaje economice într-o anumită perioada
de gestiune, obținut în procesul activității curente a întreprinderii, sub formă de
majorare a activelor sau micșorare a datoriilor, care duc la creșterea capitalului
propriu.
Veniturile exprimă valoarea bunurilor și serviciilor realizate de întreprindere,
calculată la prețurile peții, sumele încasate din depunerile la bancă (% pentru
depozite), precum și din operațiunile de vânzare cumpărare a titlurilor financiare,
din operațiuni speculative și alte operațiuni ce nu contravin legii.
Nu se atribuie către venit aporturile acționarilor în capitalul social, deoarece
acestea nu sunt rezultat al activității curente a întreprinderii și sumele încasate din
numele și în folosul terților. (ex. TVA sau sumele încasate pentru vânzarea
mărfurilor oferite la realizare) În cazul mărfurilor oferite de către terți spre
realizare, către veniturile întreprinderii se atribuie numai suma comisionului primit
pentru acest serviciu.
Pentru buna desfășurare a activității, asigurarea procesului de producere și
obținerea de venituri, întreprinderea suportă și cheltuieli care se accentuează prin
procurări de materie primă și materiale, achitări de servicii, cheltuieli salariale,
deservirea capitalului și altele.
Cheltuielile - sunt orice consum de factori de producție în cadrul unui proces
economic sau comercial în urma căreia elementele consumate își schimbă forma
inițială și utilitatea, devenind bunuri și servicii destinate satisfacerii nevoilor
populației sau semifabricate destinate producerii.
În expresie valorică cheltuielile reprezintă totalitatea resurselor consumate de
agenții economici într-o perioadă de timp pentru obținerea și livrarea pe piață a
bunurilor și serviciilor.
Sistemul contabil bazat pe standardele naționale SNC face deosebire între
noțiunea de consumuri și cea de cheltuieli.
Consumurile – totalitatea resurselor folosite pentru fabricarea produselor și
prestarea serviciilor cu scopul obținerii de venituri.
Consumurile sunt legate de procesul de producere, au o reflectare materială
în stocurile de producție, în curs de execuție și produse finite și sunt recuperate în
urma vânzării acestora.
 Cheltuielile – resursele utilizate și pierderile care apar în rezultatul activității
economico- financiare și nu sunt condiționate nemijlocit de procesul de producere.
O2 Clasificarea Veniturilor, Cheltuielilor și Consumurilor
Întru asigurarea unei analize, evidențe analitice și gestionări mai eficiente,
veniturile, consumurile și cheltuielile întreprinderii sunt grupate și clasificate după
anumite criterii.
La întreprindere cheltuielile se divizează după tipurile de activitate:
• cheltuieli operaționale – sunt cheltuielile legate de activitatea de bază care
asigură producerea și realizarea de mărfuri și servicii precum și
administrarea entității. (materia primă și materialele, salariul muncitorilor,
cheltuieli administrative și de transport ș.a.)
• cheltuieli din alte activități (neoperaționale)- sunt cheltuielile ce nu țin
nemijlocit de activitatea operațională ( de bază) a întreprinderii :
• cheltuieli investiționale – pierderile de la participarea în capitalul altor
întreprinderi și cheltuielile și pierderile de la casarea sau realizarea
imobilizărilor.
• cheltuielile financiare – cauzate de schimbarea structurii capitalului,
cursului valutar, rata dobânzii, ajutoare financiare acordate, donațiile
efectuate și altele.
• cheltuielile excepționale – sunt cheltuielile și pierderile cauzate de
diferite calamități naturale, avarii tehnogene, războaie, embargouri e. t. c.
Consumurile la fel se grupează în dependență de anumite criterii și anume:
1) După reflectarea consumurilor în produsul finit:
a) consumuri directe – sunt consumurile care ușor pot fi determinate și
atribuite la un anumit produs finit.( materia primă și materialele, energia
productivă, salariul muncitorilor ș. a.)
b) consumuri indirecte – sunt consumurile care nu pot fi identificate
direct pe un produs anumit, ele fiind antrenate în deservirea și gestiunea
subdiviziunilor de producere. (amortizarea imobilizărilor productive, salariul
muncitorilor auxiliari, deservirea și întreținerea utilajului în stare funcțională și
altele)
2) După modificarea consumurilor în raport cu variația volumului de
producție:
a) consumuri variabile- sunt consumurile care se modifică direct proporțional
concomitent cu modificarea volumului de producție.(salariul muncitorilor din
producere, energia electrică pentru producere, materia primă, semifabricatele,
combustibilul în scopuri de producere e. t. c.)
b) consumuri constante – sunt consumurile care rămân constante indiferent de
oscilațiile volumului de producție. (salariul și întreținerea administrației întreprin-
derii, paza, deplasările, telefonia, serviciile comunale , iluminarea teritoriului ș.a. )
Structura veniturilor și componența lor este reflectată de Standardele
Naționale de Contabilitate ( SNC).
În funcție de sursele de intrare veniturile se divizează în:
1) Venituri din activitatea operațională:
a) venitul din vânzări- se obține de la realizarea mărfurilor și serviciilor
b) alte venituri operaționale- reprezintă acele venituri care nu țin nemijlocit
de produsul sau serviciul de bază, însă este un colateral al acestuia și a procesului
de realizare și poate servi o sursă adăugătoare de venit. Spre exemplu o
întreprindere transportatoare de pasageri încheie contract de plasare a publicității
pe scaunele pasagerilor, sau o entitate producătoare de stilouri tipărește pe stilouri
informație publicitară despre alte întreprinderi ș.a.
2) Venituri din alte activități: (neoperaționale)
a) venit din activitatea financiară(diferența favorabilă a cursului valutar, din
arenda financiară, subvențiile de la stat, diferite ajutoare financiare, donații,
premiile din concursuri ș. a. )
b) venit din activitatea investițională (veniturile din participarea în capitalul
social al altor entități, de la casarea sau realizarea imobilizărilor și activelor
financiare, dividendele ș. a.)
c) venit excepțional ( ajutoarele și compensațiile primite pentru înlăturarea
consecințelor diferitor calamități sau evenimente).
Clasificarea veniturilor și cheltuielilor după anumite criterii și, în deosebi, după
tipurile de activitate permit întreprinderii să efectueze o monitorizare mai eficientă
a utilizării factorilor de producere și să asigure obținerea rezultatelor scontate cu
eforturi minime și cheltuieli scăzute.
O3 Rezultatul financiar al întreprinderii și indicatorii de apreciere
Principalul indicator ce caracterizează activitatea întreprinderii îl reprezintă
Rezultatul Financiar, care la rândul său poate avea o valoare negativă sau pozitivă.
Valoarea negativă ne exprimă pierderea întreprinderii iar valoarea pozitivă profitul
întreprinderii.
Rezultatul financiar apare sub formă de :
profit (+)
pierderi (-)
Determinarea rezultatului financiar și indicatorii principali ai acestuia, pe o
anumită perioadă de timp, este reflectată în Anexa 2 ” Situația de profit și pierderi”
a Situației financiare anuale a întreprinderii
Pentru determinarea rezultatului financiar al activității întreprinderii se aplică
algoritmul și se calculează următorii indicatori:
• Venitul din vânzări( vânzări nete /VN/) – exprimă valoarea produselor
fizice realizate în decursul unei perioade, însumează toate încasările
rezultate din vânzarea produselor sau prestarea serviciilor (fără TVA) .
• Profit brut (Pb) – prezintă diferența dintre vânzările nete și costul
vânzărilor(CV )
Pb = VN - CV

• Rezultatul activității operaționale/Ro/ – care se calculează ca diferența

dintre veniturile operaționale(Vo) și cheltuielile operaționale(Ch.o)
Vo = Pb+ alte venituri operaționale

Ch.o = cheltuieli administrative + cheltuieli de distribuție + alte

cheltuieli operaționale
Ro = Vo – Ch.o
• Rezultatul din alte activități (Rn.o.) - care însumează rezultatul din
activitatea financiară și cel din activitatea investițională
Rn.o = Ri + Rf

• Rezultatul activității investiționale( Ri) – calculat ca diferența dintre

venit( Vi ) și cheltuielile investiționale( CHi )
Ri = Vi - CHi

• Rezultatul activității financiare(Rf) – diferența dintre venituri( Vf ) și

cheltuieli financiare( CHf )
Rf = Vf - CHf

• Rezultatul activității economico-financiare(Re/f) - acest indicator se

calculează însumând rezultatele înregistrate pe fiecare tip de activitate
(operațională, investițională, financiară)
Re/f =Ro+ Ri+ Rf

• Rezultatul excepțional(Rex) – se obține ca diferența dintre veniturile

excepționale( Vex.) și cheltuielile excepționale( CHex.)
Rex = Vex. – Chex.

• Dacă la rezultatul activității economico-financiare însumăm rezultatul

excepțional, obținem Rezultatul perioadei de gestiune până la
impozitate(profitul impozabil /Pimp./).
Pimp.=Re/f+ Rex.

• Profitul net (PN) – acest indicator exprimă venitul net realizat de

întreprindere după achitarea tuturor cheltuielilor fiscale și reprezintă
averea acționarilor, care la final determină capacitatea de autofinanțare și
creștere a întreprinderii.
PN= Pimp. – Suma impozitului pe venit( Si )
Si =
 Atenție! Numai profitul net este destinat repartizării [2], celelalte tipuri de profit
fiind doar niște indicatori intermediari care sunt folosiți pentru analiza anumitor
etape sau direcții de activitate a întreprinderii și area rezultatelor lor prin prisma
aporturilor fiecărui tip la atingerea obiectivului final.

O4 Direcțiile principale de repartizare a profitului

Profitul – reprezintă expresia absolută al evoluției pozitive a întreprinderii și
este definit ca rezultatul sintetic financiar pozitiv al unei activități de producere și
principalul indicator calitativ care exprimă eficiența activității entității.
Pornind de la ideea că obiectivul principal al entității este obținerea de profit,
apoi se poate cu certitudine de afirmat că acesta reprezintă indicatorul final, după
achitarea obligațiunilor fiscale, al activității care merită o atenție sporită din partea
tuturor actorilor implicați.
În cadrul întreprinderii acesta reprezintă principala sursă de creștere economică
precum și motivația proprietarilor de a-l reinvesti în organizarea producției de noi
bunuri și servicii cu scopul de creștere a valorii de piață a entității și maximizării
lui în viitor. Anume obținerea și existența profitului net servește drept factor de
bază în decizia întreprinderii de ași remunera învestitorii (acționarii) vechi și
atragerea altor potențiali investitori prin repartizarea lui la plata dividendelor sau
direcționarea întregului profit sau a unei părți din el spre reinvestirea în noi
proiecte și noi activități ce ar contribui la dezvoltarea de viitor a entității. Astfel, în
dependență de prioritățile întreprinderii și prevederile legislative, profitul net poate
fi repartizat în mai multe direcții, unul din posibilele variante fiind reflectat în
figura 8.1.
Repartizarea profitului net la întreprindere
Figura 8.1
Sursa: elaborat de autor
Astfel se pot contura două direcții de repartizare cu efecte diferite asupra
disponibilităților bănești și situației financiare a entității. Plata dividendelor în
numerar cauzează sustragerea unor sume de bani din circuitul financiar, diminuând
astfel suma resurselor financiare disponibile, iar plata lor în produsele fabricate,
redresarea profitului la proiecte investiționale sau ne repartizarea lui, oferă
întreprinderii posibilități de a dispune de resurse financiare adăugătoare.
Optimizarea profitului și repartizarea eficientă a lui constituie premisa
realizării obiectivului strategic de perspectivă a oricărei întreprinderi, care se
conturează în crearea valorii patrimoniale și creșterea capacității de concurență.
Rezumat
Orice întreprindere în activitatea sa consumă anumită materie primă și materiale
și efectuează diferite cheltuieli care, generează venituri , divizându-se și
cheltuielile și veniturile, după tipurile de activitate, în cele din activitatea
operațională și cele din alte activități (activitatea neoperațională). Pentru o
analitică financiară mai eficientă și mai detaliată, specialiștii din domeniu
segmentează cheltuielile și veniturile din activitatea neoperațională în cea
financiară, investițională și excepțională. Consumurile, la rândul său sunt și ele
clasificate după diferite criterii care le divizează în constante și variabile – după
modificarea lor în dependență de variațiile volumului de producție și în directe și
indirecte – după modul de participare și atribuire a lor la fabricarea produsului sau
acordarea serviciului. Clasificarea și atribuirea corectă a veniturilor și cheltuielilor
ajută, prin aplicarea unui logaritm stabilit, la determinarea rezultatelor obținute de
întreprindere la diferite etape și pe segmente separate de activitate, care , la rândul
său, își aduc aportul considerabil la determinarea rezultatului final al întregii
activități – Profitul net, care servește drept sursă de bază pentru asigurarea
continuității activității și dezvoltării de viitor prin inițierea și finanțarea proiectelor
investiționale, precum și pentru remunerarea acționarilor.
Întrebări de verificare:
• Enumerați câte patru consumuri directe și indirecte
• Explicați diferența dintre consumurile fixe (constante) și cele variabile.
• Care sunt tipurile de activitate conform cărora se repartizează veniturile și
cheltuielile la întreprindere
• Specificați etapele de calcul al rezultatului financiar
• Numiți direcțiile principale de repartizare și scopurile de utilizare a profitului
net

TEMA 9 : ANALIZA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII (AF)

O 1 Esența, funcțiile și metodele AF.
O2 Indicatorii financiar-economici ce caracterizează rezultatul financiar al
întreprinderii.
O 3 Indicatorii rentabilității .
O 4 Indicatorii lichidității și capacității de plată.
O1 Esența, funcțiile și metodele AF
Analiza financiara este un element important al managementului financiar și al
auditului. Practic toți utilizatorii dărilor de seamă financiare ale întreprinderii
folosesc metode și procedee ale AF pentru a lua decizii privind optimizarea
deciziilor sale.

Prin intermediul analizei financiare se stabilesc punctele forte și slabe ale

gestiunii financiare având la bază anumite norme și criterii, se dă o explicație a
cazurilor obținerii unor rezultate nesatisfăcătoare și se propun măsuri de depășire
sau ameliorare a lor.
Știința economică pune la dispoziția întreprinderii diferite metode și tehnici de
realizare a AF. Metodele și tehnicile se aleg în dependență de scopul analizei și
urmează să satisfacă obiectivele trasate de întreprindere. În acest context poate fi
făcută o grupare a metodelor folosite, în funcție de laturile fundamentale ale
cunoașterii:
– latura calitativă
−latura cantitativă
Din acest punct de vedere deosebim:
a) Metode ale analizei calitative – vizează esența fenomenelor și rezultatelor
studiate, stabilirea elementelor și relațiilor structurale, a factorilor și cauzele
care le-au generat, a relațiilor de condiționare dintre fiecare factor și fenomenul
studiat, precum și dintre factorii de influențare.
b) Metode ale analizei cantitative – au ca scop măsurarea influențelor
elementelor sau factorilor care explică fenomenul, către ele se atribuie:
-metoda diviziunii și descompunerii factorilor
- metoda substituției în lanț
- metodele comparației
- metoda bilanțieră
- metoda corelației
- metoda ABC
- metoda matricei etc...
Metodica AF se bazează pe 3 aspecte strâns legate între ele și reflectă direcțiile
principale care necesită a fi analizate, pentru a cunoaște situația reală și a lua
deciziile corecte.
Direcțiile de analiză financiară
 Figura 9.1

Sursa: elaborată de autor

Obiectivele de bază ale AF sunt:
• identificarea și mobilizarea resurselor interne
• îmbunătățirea autonomiei economice financiare a întreprinderii
• creșterea eficienței economice
• fundamentarea deciziilor financiare
• informarea întreprinderii despre cerințele standardelor și nivelul de
concurență pe diferite piețe.
Pentru atingerea obiectivelor sale AF îndeplinește următoarele funcții:
• de informare
• de evaluare a potențialului tehnico-economic
• de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii
• de asigurare și gestionare a relațiilor cu mediul extern .
O2 Indicatorii financiar-economici ce caracterizează rezultatul financiar al
întreprinderii.
Sistemul de indicatori poate fi structurat astfel:
• indicatori ai rezultatelor activității financiar- economice –sânt
orientați spre studiul performanțelor, evaluarea valorii lor în viitor. Din ei
fac parte:
• venitul din vânzări
• volumul vânzărilor
• profitul brut
• rezultatul din activitatea operațională
• profitul până la impozitare
• profitul net
• indicatori ai rentabilității – în conformitate cu sistemul actual de
evidență contabilă indicatorii eficienței utilizării potențialului tehnico-
economic și financiar sunt reprezentate de:
• rentabilitatea vânzărilor
 • rata rentabilității activelor
• rata rentabilității resurselor consumate
• rata rentabilității financiare
• indicatori lichidităților – măsoară capacitatea întreprinderii de a-și
onora obligațiunile financiare pe termen scurt prin activele sale curente
• rata lichidității
• rata lichidității imediate
• coeficientul disponibilităților bănești
• fondul de rulment.
• rata lichidității intermediare
• indicatorii gestionării datoriilor și a situației financiare – indică
gradul în care întreprinderea utilizează creditul și împrumutul pentru
finanțarea activelor sale. Din cadrul acestora indicatorii cei mai
importanți sunt:
• rata globală de îndatorare
• rata de îndatorare la termen
• rata autonomiei financiare la termen
• rata autofinanțării activelor
• rata autonomiei financiare globale
• rata de acoperire a dobânzilor
• indicatorii gestionării activelor – arată cât de eficient sunt utilizate
activele de către întreprindere și din ei fac parte:
• viteza de rotație a mijloacelor circulante
• perioada medie de încasare a creanțelor
• viteza de rotație a stocurilor
• randamentul fondurilor fixe
• rentabilitatea fondurilor fixe ș.a.
• indicatorii valorilor de piață – care actualizează acțiunile întreprinderii
pe piața valorilor mobiliare (financiară), mărimea veniturilor și a
dividendelor plătite. În acest scop se calculează:
• dividend pe o acțiune
 • profit net pe o acțiune
• coeficientul de capitalizare bursieră
• randamentul unei acțiuni
• rentabilitatea capitalului investit în acțiuni
• raportul dintre valoarea de piață și valoarea contabilă
Pentru efectuarea AF este necesar de a folosi un șir de informații care poate fi
grupate în două grupuri mari:
sursele interne de informație – evidența contabilă operativă și statistică
care reflectă activitatea propriu zisă a întreprinderii (bilanțul contabil,
situația financiară, diferite rapoarte de uz intern)
sursele externe –sunt necesare orientării activității întreprinderii atât în
dimensionarea obiectivelor cât și pentru raportarea rezultatelor proprii
(informații despre conjunctura pieței, actele normative și legile, rapoartele
statistice privind activitatea concurenților).

O 3 Indicatorii rentabilității
Rentabilitatea – este indicatorul care ne arată eficacitatea utilizării de către
întreprindere a factorilor de producere și se calculează printr-un sistem de
indicatori:

1) Rentabilitatea vânzărilor (Rv)

Creșterea acestui indicator ne arată creșterea cotei ponderii pe piață a

întreprinderii
2) Rentabilitatea economică(activelor) (Rec)

arată eficiența utilizării elementelor patrimoniului (imobilizărilor și mijloacelor

circulante). Cu cât rentabilitatea economică este mai mare cu atât întreprinderea
utilizează mai eficient activele sale .
3) Rentabilitatea financiară ():
arată eficiența utilizării CP și se compară cu alte rentabilități mai înalte și cu
procentul bancar.
Este folosit pentru redirecționarea fluxurilor bănești de la sistemul bancar către
întreprindere și servește drept indicator principal de atractivitate pentru potențialii
acționari și investitori.
Pentru supraviețuirea în condițiile unei concurențe aspre întreprinderea
trebuie să asigure 2 condiții:
să asigure rentabilitatea tuturor produselor
să asigure creșterea rentabilității pentru fiecare produs pîna la nivelul care
ne asigură o capacitate de concurență .
Realizarea acestor condiții presupune fundamentarea rentabilității economice a
produselor ce duce la luarea deciziilor despre producere ținându-se cont de nivelul
minim de venituri care ne permit să acoperim cheltuielile efectuate.
Acest nivel se numește punctul critic sau pragul de rentabilitate (Pr)– care arată
nivelul minim al produselor ce trebuie fabricat și realizat pentru ca întreprinderea
să-și acopere integral toate cheltuielile suportate.
unde:
CFp – cheltuielile fixe pe tip de produs
p - prețul de vânzare a unei unități de produs
v – cheltuielile variabile pe unitatea de produs
Pragul de rentabilitate a întreprinderii
Figura 9.2

V venituri
venit cost total
chelt.variabile
B
Cheltuieli constante
A

O Q optim Q (volum
producție)
Sursa: elaborat de autor
Astfel din figura 9.1 se observă că pe segmentul O - Q optim, întreprinderea va
lucra în pierderi, iar fiecare unitate produsă după nivelul Q optim acoperă integral
de acum toate cheltuielile și va genera profit.

O4 Indicatorii lichidității și capacității de plată.

Capacitatea de plată – reprezintă posibilitatea întreprinderii de ași onora toate
obligațiunile sale financiare ( datoriile).
Lichiditatea – reprezintă capacitatea întreprinderii de a-și transforma toate
activele sale în mijloace bănești.
Nivelul lichidității se analizează prin calcularea și determinarea următorilor
indicatori:
Lichiditatea curentă(Lc)

Aceasta trebuie să fie cuprinsă în intervalul 1,2 :1,8 și mai mult. Respectând acest
interval întreprinderea are o situație financiară satisfăcătoare. Cu cât Lc este mai
mare cu atât este mai mic riscul incapacității de plată a întreprinderii.
Lichiditatea absolută (imediată)(Li) – capacitatea de a-și onora
obligațiunile sale numai din contul încasărilor curente:

Dacă acest interval este cuprins între 0,2 - 0,25 și mai mult, atunci aceasta
înseamnă că întreprinderea are o gestiune financiară rațională și poate în termeni
restrânși să-și achite datoriile la scadență.
Această lichiditate are o importanță mai mare pentru furnizori care, în
dependență de mărimea acestui indicator, pot decide asupra livrărilor în avans sau
amânarea termenilor de plată.
Lichiditatea intermediară (relativă)- arată capacitatea întreprinderii de a-și
onorara obligațiunile sale curente din contul mijloacelor circulante ce au
forma bănească și se poate determina prin aplicarea următoarelor formule:
sau
Este recomandabil ca mărimea acestui indicator să fie cuprinsă între 0,7 - 0,8 și
mai mult.
Nivelul lichidității intermediare depinde de mai mulți factori:
-durata circulației documentelor bancare și de plată
-termenul de creditare a clienților
-capacitatea de plată a clienților

MB - mijloace bănești
 IFTS - investiții financiare pe termen scurt
SMM - stocuri de mărfuri și materiale
MC - mijloacele circulante
Coeficientul asigurării bănești (CAB)

trebuie să fie în intervalul de 1-1,5 și mai mare și arată dacă întreprinderea își
asigură complet necesitățile sale de bani din contul mijloacelor proprii. Dacă acest
coeficient este mai mic de 1, acesta ne arată că întreprinderea nu-și asigură
necesitățile sale de bani din contul propriu și este nevoită să apeleze la surse
externe( credite și împrumuturi).
- Un indicator general ce caracterizează lichiditatea bilanțului este
Coeficientul global al plăților (CGP)
CGP
Acest indicator ne arată dacă întreprinderea dispune de active curente destule
pentru a-și onora obligațiunile sale pe termen scurt. Mărimea lui se recomandă a fi
cuprinsă în intervalul 1 : 2.
Dacă mărimea este egală cu 1, aceasta înseamnă că entitatea este în stare să- și
onoreze toate obligațiunile sale curente. Se caracterizează ca benefic dacă acest
coeficient crește în dinamică pozitivă dar nu depășește cifra 2 , deoarece aceasta ar
însemna că unele active ale entității sunt înghețate irațional (stau ca active
”moarte”) și impune o analiză mai detaliată a structurii mijloacelor circulante în
vederea gestionării mai eficiente a lor ca volum și componență, precum și a
ciclului de exploatare a mijloacelor circulante.

Rezumat:
În activitatea de zi cu zi la întreprindere au loc diferite procese care asigură
derularea continuă a producerii și duc la obținerea unor rezultate, fie mai
performante, fie mai puțin acceptabile sau chiar inacceptabile. Acest fapt ne
impune monitorizarea permanentă a tuturor proceselor și analiza rezultatelor
activității, folosind metodele analizei cantitative și calitative a factorilor și axându-
ne pe trei direcții de bază cum ar fi: analiza rezultatului financiar, analiza situației
financiare și analiza eficienței utilizării factorilor de producere. Aceste specificații
se conturează prin obiectivele analizei financiare exprimate în identificarea și
mobilizarea resurselor interne; îmbunătățirea autonomiei economice și financiare a
întreprinderii; creșterea eficienței economice și fundamentarea deciziilor
financiare; întru atingerea cărora analiza își asumă funcțiile: de informare; de
evaluare a potențialului tehnico-economic; de realizare a gestiunii eficiente a
patrimoniului întreprinderii; de asigurare și gestionare a relațiilor cu mediul extern.
Pentru efectuarea unei analize eficiente și calitative, știința financiar- economică ne
pune la dispoziție un șir de indicatori separați în șase grupe cu caracteristice
omogene cum ar fi: indicatorii rezultatului activității financiar-economice;
indicatorii rentabilității, indicatorii lichidităților; indicatorii datoriilor și situației
financiare; indicatorii gestiunii activelor și indicatorii valorii de piață. O atenție
sporită merită indicatorii rentabilității vânzărilor, rentabilității activelor și
rentabilității financiare, ultima servind și drept indicator de redresare a fluxurilor
de bani liberi pe piața financiară dinspre întreprindere spre instituțiile bancare și
invers. De asemenea un rol aparte îl au și indicatorii lichidității imediate,
intermediare și curente, care ne oferă informația despre solvabilitatea și gradul de
autonomie financiară a întreprinderii. În concluzie putem afirma că analiza
financiară reprezintă un instrument managerial ce contribuie la cunoașterea
situației financiare a întreprinderii și a influenței factorilor ce au determinat-o,
precum și la elaborarea de acțiuni întru asigurarea continuității proceselor de
producere și îmbunătățirea rezultatelor obținute. Contribuie la analiza evolutivă a
trecutului și prezentului și asigură fundamentarea deciziilor financiare privind
elaborarea obiectivelor de dezvoltare în viitor .

Întrebări de verificare:
• Enumerați direcțiile principale de efectuare a analizei financiare
• Sistematizați indicatorii analizei financiare după grupele existente
• Numiți obiectivele și funcțiile analizei financiare
• Explicați indicatorii rentabilității și noțiunea de ” prag de rentabilitate”
• Care sunt valorile admisibile ale indicatorilor lichidității
TEMA 11: INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINDERILOR
O1 Noțiuni generale privind insolvabilitatea și falimentul întreprinderii
O2 Restructurarea întreprinderii
O1 Noțiuni generale privind insolvabilitatea și falimentul întreprinderii
În activitatea sa întreprinderea interacționează cu mai mulți agenți economici de
la care procură mărfuri și servicii, cu instituțiile financiare și bancare în momentul
contractării de împrumuturi sau credite, cu statul la achitarea impozitelor și taxelor
și cu angajații la remunerarea muncii prestate. În toate cazurile enumerate entitatea
își asumă niște obligațiuni de plată care au mărimi și termeni stabiliți fie prin
contracte juridice bilaterale, fie prin acte normative interne sau externe. Pentru
aceasta întreprinderea trebuie să-și gestioneze resursele și fluxurile financiare în
așa mod, încât să- și poată onora întotdeauna obligațiunile sale și să achite toate
plățile în termenii prevăzuți. În realitate însă se întâlnesc și situații când entitatea,
din anumite motive sau cauze nu reușește să- și achite datoriile la timp sau chiar
apare situația când ea nu are capacitatea de ași onora toate obligațiunile sale, adică
devine insolvabilă. Insolvabilitatea reprezintă definiția cadru reieșind din utilizarea
ei atât normativă cât și doctrinară, care cuprinde toate aspectele legate de
incapacitatea de plată sau supra îndatorare. În dependență de latura abordată,
insolvabilitatea poate fi privită sub doua aspect și anume:
• În aspect economic - o stare financiar- economică ce caracterizează starea
de fapt a unui persoane aflată în incapacitate de plată din cauza lipsei
activelor lichide sau prevalării pasivelor asupra activelor.
• În aspect de drept - caracterizează situația de jure a persoanei aflate în
incapacitate de plată, fapt confirmat prin hotărârea instanței de judecată.
Conform Legii insolvabilității [8],Insolvabilitatea reprezintă situația financiară
a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-și onora obligațiile de plată.
Cu alte cuvinte, insolvabilitatea este starea economico-financiară a debitorului,
caracterizată prin incapacitatea acestuia de a achita, în termenele stabilite, creanțele
scadente ale creditorului, indiferent de cauză, timpul și locul provenienței acestora,
sau prin depășirea activelor debitorului de către pasive.
Falimentul reprezintă o stare patrimonială a debitorului, în care acesta nu
este în stare să execute creanțele creditorului și instanța de judecată adoptă
hotărârea cu privire la distribuirea masei între creditori, stingerea creanțelor
neexecutate ale creditorilor prin reorganizare sau lichidarea debitorului.
Falimentul este doar un mod de desfășurare a procedurii de insolvabilitate
îndreptat asupra lichidării patrimoniului și este determinat de anumite cauze:
Cauzele apariției situației de faliment
Figura 11.1
Sursa: Elaborat de autor

În teoria și practica juridică și financiară se cunosc mai multe tipuri de faliment:

• Faliment intenționat- reprezintă crearea premeditată de către conducătorul
sau fondatorii debitorului a insolvabilității acestuia.
• Faliment fictiv- constă în declararea premeditat falsă, de către debitor a
insolvabilității sale cu scopul de a induce în eroare creditorii.
• Falimentul principal- este un proces de faliment deschis unui debitor în țara
care constituie centrul intereselor sale principale.
• Faliment secundar- un proces de faliment deschis într-o altă țară decât
aceea, în care a fost deschis procesul de faliment principal.
• Faliment internațional- este un proces de faliment deschis unui debitor în
două sau mai multe țări.
Pentru a nu admite situația de insolvabilitate și ulterior și starea de faliment
managementul entității trebuie să monitorizeze în permanență evoluția indicatorilor
de îndatorare ( capacitatea maximă de îndatorare, coeficientul de îndatorare globală
și la termen), precum și celor de lichiditate ( lichiditatea curentă, intermediară și
imediată) și să nu accepte abaterea lor de la mărimile recomandabile.
Legea insolvabilității face referire și definește toate categoriile și elementele
componente cu privire la insolvabilitate și faliment, însă vom evidenția adăugător
doar:
Incapacitate de plată – situație financiară a debitorului caracterizată prin
incapacitatea lui de a își executa obligațiile pecuniare scadente, inclusiv obligațiile
fiscale. Incapacitatea de plată este prezumată în cazul în care debitorul este în
întârziere de plată mai mult de 60 de zile; [8]
Insolvabilitate – situație financiară a debitorului caracterizată prin
incapacitatea de a își onora obligațiile de plată; [8]
Este de menționat faptul că o întreprindere poate fi declarată insolvabilă și ca
urmare inițierea demarării procedurii de faliment numai prin decizia instanței!
O2 Restructurarea întreprinderii
În cazul stării de insolvabilitate se constată o întârziere a plăților mai mare de 60 de
zile sau incapacitatea întreprinderii de ași onora toate obligațiunile sale, iar
legislația prevede, în așa cazuri, achitarea proporțională și în măsura posibilităților
a creanțelor creditorilor. [1, 8] Anume acest fapt și impune părțile cointeresate, și
în primul rând creditorii, să- și unească eforturile și să precaute toate posibilitățile
de a- și recupera, dacă nu integral apoi măcar în mărimea maximă posibilă,
creanțele sale de la debitor. Ca rezultat creditorii precaută și aplică diferite
mecanisme și proceduri ce ar relansa activitatea și ar îmbunătăți situația financiară
a entității și ar asigura onorarea, cu timpul, a tuturor obligațiunilor sale, acest lucru
fiind catalogat ca restructurare.
Restructurarea reprezintă un complex de măsuri juridice, tehnice,
organizatorice și operaționale care sunt inițiate de proprietarii întreprinderii, de
managerul ei, de creditori sau de autoritățile publice centrale sau locale și sunt
orientate spre remedierea financiară și economică a întreprinderii pe bază de
capitalizare și reorganizare, schimbare a structurii activelor și modificare a
procesului operațional de producție.
Restructurare – proces de realizare a unui set de măsuri financiare,
organizatorice, operaționale și juridice, orientate spre remedierea financiară și
economică a întreprinderii pe bază de capitalizare, de reorganizare, de schimbare a
structurii activelor și de modificare a procesului operațional de producție, precum
și de alte măsuri care nu contravin legislației în vigoare; [8]
Procedură de restructurare – una dintre procedurile procesului de insolvabilitate
care se aplică debitorului și care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea
şi respectarea unui plan complex de măsuri în vederea remedierii financiare și
economice a debitorului și achitării datoriilor acestuia conform programului de
plată a creanțelor; [1, 8]
Restructurarea financiară, ca parte componentă a restructurării generale a
întreprinderii are ca scop soluționarea următoarelor probleme fundamentale:
• organizarea bugetarii principalelor cheltuieli curente și gestionarea
eficientă a fluxurilor bănești și a profitului;
• organizarea gestionării investițiilor pe termen lung și optimizarea
structurii capitalului;
• monitorizarea și analiza permanentă a coeficienților financiari;
• organizarea unei evidențe financiare, de gestiune și fiscale corecte;
• îmbunătățirea disciplinei financiare;
• îmbunătățirea calitativă a managementului financiar etc.
Se cunosc următoarele metode de restructurare:
• Fuziunea:
• Pe verticală ( absorbție) - în urma acestei fuziuni unul din
agenții economici( cel absorbit) își pierde sigla sa și dispare ca
persoană juridică, toate activele și obligațiunile sale fiind
preluate de către întreprinderea ce- l absoarbe.
• Pe orizontală - în urma acestei fuziuni toți agenții economici își
pierd sigla sa și dispar ca persoane juridice prin înființarea unei
persoane juridice noi, toate activele și obligațiunile lor fiind
preluate de către întreprinderea nou creată.
Această metodă are ca efect reducerea statelor de personal și a funcțiilor unor
angajați, combinarea unor activități, optimizarea proceselor de producere, ridicarea
productivității muncii, reducerea cheltuielilor fixe etc.
• Lichidarea- reprezintă procedura de vindere a activelor agentului
economic, condiționată de decizia proprie sau de starea de faliment
și restituirea creanțelor creditorilor în măsura posibilităților.
• Reorganizarea (restructurarea)- se exprimă prin realizarea unui
șir de măsuri, negociate de părți în procesul de faliment și aprobate
de către instanța de judecată cu scopul de a achita creanțele
creditorilor în condițiile reorganizării debitorului și preluarea
datoriilor lui de către succesorii de drepturi în conformitate cu
legislația în vigoare. [1, 2, 8]
În practica mondială sunt utilizate trei metode de restructurare financiară
care sunt evidențiate ca:
• Sistemul de bugetare și controlul conform planului- factologic
Această metodă presupune elaborarea unei strategii de dezvoltare în baza
la care, ulterior, se întocmesc bugetele pe direcții de activitate, tipuri de
produse, bugetele pe cheltuieli și a investițiilor și reieșind din datele lor
 se calculează și se analizează indicatorii de îndatorare, lichiditate,
rezultatului financiar și fluxurilor de numerar.
• Managementul procedurilor
Se manifestă prin organizarea unui management reglat după modelul
standard de administrare. Aceste variante sunt eficiente doar în cazul
unor condiții exterioare favorabile, a unei infrastructuri a pieței dezvoltate
și a unui înalt nivel de calificare a managerilor.
• Restructurare treptată a activității
De obicei această restructurare se axează pe fazele ciclului de producere
și începe cu faza de aprovizionare și ține de revizuirea contractelor de
procurări, îmbunătățirea căilor de aprovizionare, negocierea termenilor de
plată etc.
La restructurarea unei întreprinderi trebuie să se țină cont de un șir de reguli și
principii care sunt exprimate prin:
• analiza structurii datoriei şi determinarea condițiilor de restructurare
• inevitabilitatea achitării datoriei și garantarea cu gaj a patrimoniului
• capacitatea onorării în tranșe a datoriilor și plăților curente
• restructurarea simultană a datoriilor față bugetele de toate nivelurile
și fondul asigurării obligatorii de asistență medicală
• restructurarea simultană a datoriilor față de alți creditori etc.
În practica financiar- economică și juridică se cunosc și se utilizează două tehnici
de restructurarea a întreprinderilor și anume:
• tehnicile de restructurare orientate spre activ - presupun măsuri de
restructurare îndreptate spre partea de activ a bilanțului. Aceste tehnici
au ca rezultat stabilirea unei structuri mai favorabile a acesteia, în
direcția majorării sau micșorării unui anumit articol de activ cum ar fi
vânzarea/procurarea activelor; separarea/comasarea activelor;
vânzarea/procurarea filialelor; divizarea/fuziunea; închirierea/predarea în
chirie a activelor etc.
• tehnicile de restructurare orientate spre obligațiuni / capital (pasiv)-
presupun măsuri de restructurare îndreptate spre partea de pasiv a
bilanțului. La aceste tehnici pot fi atribuite: conversiunea datoriei în
capital social, conversiunea capitalului acționar în datorii; conversiunea
prin schimbarea structurii datoriilor; conversiunea prin schimbarea
structurii capitalului social; majorarea/diminuarea datoriilor; vânzarea
unor noi acțiuni ordinare; răscumpărarea propriilor acțiuni și anularea lor
prin diminuarea capitalului social etc.
Pentru ca restructurarea întreprinderii să fie eficientă și să ducă la obținerea
rezultatelor scontate, este necesar să se asigure următoarele:
 • competitivitatea producției
• calitatea strategiei de marketing și a serviciilor acordate
• calitatea și competența managementului
• climatul social, gradul înalt de încredere al angajaților
• utilizarea noilor mecanisme financiare, etc.

Rezumat:
Monitorizarea insuficientă a evoluției unor indicatori ai activității financiar-
economice a întreprinderii și încălcarea sistematică a unor norme stabilite de către
teoria și practica financiară, precum și managementul necalitativ duce la crearea a
unor situații când entitatea tergiversează sau achită datoriile cu o întârziere mai
mare de 60 de zile ceea ce face ca ea să între în așa numita incapacitate de plată.
Incapacitatea de plată continuă va duce, inevitabil la starea de insolvabilitate și
ulterior poate cauza și falimentul întreprinderii., care, în dependență de specificul
lui, se întâlnește de mai multe feluri: intenționat; fictiv; principal; secundar și
internațional. Întru evitarea falimentului și lichidării entității, se încearcă procedura
de restructurare ce are ca scop îmbunătățirea situației financiare și asigurarea
achitării creanțelor față de creditorii săi. În practica mondială se cunosc câteva
metode de restructurare cum ar fi fuziune pe verticală sau orizontală, lichidare și
reorganizarea. În aceste situații restructurarea este privită ca cea mai acceptabilă
variantă anume pentru creditori, care sunt cointeresați în recuperarea de la debitor a
creanțelor sale folosind metodele restructurării financiare cum ar fi sistemul de
bugete, managementul procedurilor și restructurarea treptată a activităților folosind
fie tehnicile orientate spre activ, fie cele orientate spre pasiv.

Întrebări de verificare:
• Definiți noțiunile de insolvabilitate și incapacitate de plată
• Care sunt tipurile de faliment
• Caracterizați metodele de restructurare a întreprinderii
• Descrieți tehnicile de restructurare
• Identificați factorii ce ar asigura eficiența procesului de restructurare și
obținerea rezultatelor scontate
Bibliografie:
1. Codul civil al republicii Moldova Nr.1107 din 06.06.2002, publicat : 01-03-2019
în Monitorul Oficial Nr. 66-75 
2. Legea privind societățile pe acțiuni nr.1134 din 02-04-1997. Cu modificările
ulterioare In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 31.12.2020, nr.372-382

3. Legea privind piața de capital Nr.171 din 11.07.2012, publicat : 14-09-2012 în

Monitorul Oficial Nr. 193-197

4. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi Nr.845 din 03.01.1992,

publicat : 28.02.1994 în Monitorul Parlamentului Nr. 2

5. Legea privind societățile cu răspundere limitată Nr. 135 din 14.06.2007, publicat
la 17-08-2007 în Monitorul Oficial Nr. 127-130

6. Legea contabilității și raportării financiare nr. 287 din 15.12.2017, publicat:

05.01.2018 Monitorul Oficial Nr.1-6

7. Legea cu privire la leasing Nr. 59 din 28-04-2005, publicat: Monitorul Oficial la

08.07.2005, nr. 92-94

8. Legea insolvabilității Nr. 149 din 29.06.2012 , publicat : 14-09-2012 în

Monitorul Oficial Nr. 193-197

9. ANTONIU N.; NEAGOE N. Finanţele întreprinderii. Bucureşti: Centrul

editorial- poligrafic ASEM,1993

10. BĂNCILĂ N. Evaluarea financiară a Întreprinderii. Chişinău: ASEM, 2005.

11. BOTNARI N.; BAURCIULU A. Finanațe. Chișinău: ASEM, 2010.

12. BOTNARI N. Finanţele întreprinderii. Chişinău: ASEM, 2008 .

13. BRAN P.Finanţele întreprinderii. Bucureşti: Ed. Economica, 1997.

14.BUȘMACIU E., SULA V., COBZARI L. Structura financiară, riscul şi

optimizarea capitalului întreprinderii. Chişinău: ASEM, 2002 .

15. SÂRBU V.; STRATU O. Analiza economico – financiară. Chișinău: 2016