STRĂCĂTOAREA ȘI TRAISTA DE LA PREJNA

Dan ARHIRE

În paginile acestei minunate reviste mehedințene am avut prilejul de a publică articolul Plasa
Salvatoare și înecații; lâna, fuiorul, firul și panglica (Răstimp, nr. 4 [94], 2020, anul XXIII, pp.
15-20), articol pe care îl voi relua în acest nou număr, anume tocmai de acolo de unde l-am lăsat!
În articolul la care fac referire încercam să subliniez legătura dintre complexul de idei al
plasei/năvodului, instrument al omului – deopotrivă practic și magic - apărut, probabil, în
mezolitic (Eliade, Culianu, 1993, Dicționar al religiilor, Editura Humanitas, București, p. 242),
și „colectarea” germenilor vieții ca rod al darului divin, din lichidul amniotic al Marii Mame
(vezi și Arhire, Dan, 2020, „Grădina Maicii Domnului”/ Elemente de ornamentică tradițională/
Rădăcini, Editura Etnologică, București, pp. 407-425). Instrumentul năvod (plasă folosind
pescuitului) era exact instrumentul care, grație scopului său funcțional, practic, se recomanda
singur spre a servi, magic, acestei operațiuni, având în vedere faptul că sufletul decorporalizat,
aflat în așteptare și în mișcare pe un traseu labirintic, denumit de cultura noastră tradițională
„calea rătăcită”, era deseori imaginat sub formă de ... pește. Odată „pescuit” din lichidul amniotic
al Marii Mame (totuna, la origine, cu Haosul sau oceanul în care plutea lumea de jos, pe care o și
despărțea de lumea de sus, ape, după cum se știe, rămase din Creație și neatinse de ea) sufletul –
umbră decorporalizat, imaginat ca aducând a pește, prindea a se corporaliza.
Ne este mărturisită aceasta, în primul rând, din răspunsul primit de Ernest Bernea de la
informatoarea sa gorjancă, referitor la sensul celor trei pomeniri de după deces:

La trei zile omu să zămisleşte (pomana de trei zile, adică cea de la înmormântare,
n.n.), la nouă zile i se încheagă mădularele (pomana de nouă zile, n.n.) şi la
patruzeci de zile omu e gata întreg, e deplin (pomana de la șase săptămâni/patruzeci
de zile, de la slobozirea izvorului, n.n.), (Bernea, Ernest, 2007, Moartea și
înmormântarea în Gorjul de Nord. Editura Vremea, București, p. 143);

acesta nu reprezintă, însă, singurul nostru argument.

Sufletul ca umbră în lichidul amniotic al Marii Mame

Știm că sufletul era imaginat ca o umbră, ca umbra omului, care, prin procedeul magic al
măsuratului umbrei sau luatului umbrei putea fi despărțită de trupul care o poseda, faptul
conducând la deces acestuia. Acesta era un procedeu magic, extreme de răspândit în întreg
spațiul cultural românesc, dar și la sud de acesta, în Balcani și Grecia, prin care se „înzestrau” cu
suflet noile construcții. Totodată, la deces, se „lua măsura” defunctului (adică se măsura cu o
sfoară fără noduri umbra lăsată de acesta, aflat în poziția întins pe spate, care coincide, ca
lungime, cu trupul!) și se punea în sicriu, alături de cadavru. Harta intitulată „Obiecte puse în
sicriu” din volumul V al Atlasului Etnografic Român (Sărbători, obiceiuri, mitologie, Editura
Academiei Române, București, 2013, p. 181), ne asigură că și obiceiul punerii în sicriu a măsurii
mortului exista în aproape toată țara, dacă ar fi să ne luăm doar după răspândirea sa geografică
menționată aici: Cicârlău, Șișești, Județul Maramureș; Trușești, Tudora, Județul Botoșani;
Zăpodeni, Obârșeni, Județul Vaslui; Tazlău, Județul Neamț; Berești, Oituz, Județul Bacău;
Tomești, Județul Hunedoara; Racovița, Județul Vâlcea; Olteanu, Județul Gorj; Casimcea,
Județul Tulcea, BăleniRomâni, Județul Dâmbovița; Comana, Județul Constanța etc. Ața,
sfoara fără noduri care era folosită la măsurarea mortului, mai servea, de asemenea, și la facerea
toiagului, adică a lumânării sub formă de spirală, destinată, în cele mai multe cazuri, să ardă timp
de șase săptămâni după deces. Ea purta diverse denumiri, dezvăluind astfel un bogat complex de
idei care, atât cât a fost el identificat, descrie credințe vechi legate de trecerea dinspre viață spre
moarte: lumina trupului, turtiță de ceară, măsura mortului, stat, trupnic (trupar), boi,
privighetoare etc. Acest „toiag”, care se încolăcea în spirală dinspre interior spre exterior, în sens
invers acelor de ceasornic, era așezat pe o icoană pusă pe pieptul mortului și, pe alocuri, se săruta
de toți cei ce veneau să-l vadă până la înmormântare (Ghinoiu, Ion, 2019, Cartea românească a
morților/ De la veacul de om la veacul vecilor, Editura Univers Enciclopedic Gold, București,
pp. 155, 297; Vedinaș, T., 2016. Cununeaua Soarelui. Mireasa grâului/ Mitologie țărănească și
filosofie emblematică. Editura Tradiții Clujene, Cluj, p. 36). El, de altfel, era privit ca un alter
ego al mortului (reprezentat după deces doar de suflet - și de aici, probabil, sărutarea lui de către
cei ce intrau în camera defunctului spre a-și lua rămas bun), dar și ca simbol al drumului nesfârșit
și întortocheat, șerpuitor și înșelător, pe care acest suflet îl avea de parcurs (apud Ion Ciubotaru),
(Ghinoiu, Ion, 1999, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundația Culturală Română,
București, p. 222). Legenda ne spune că Iana Sânziana s-a aruncat (sau a fost aruncată de
divinitate) în mare, sau în marea neagră (această mare neagră nefiind un reper geografic
altundeva decât în geografia sacră!) și s-a înecat, transformându-se într-o „mreană”, din care
apoi, aruncată fiind pe cer, a apărut luna. Avem de a face aici cu schema clasică a inițierii de
orice tip (inclusive moartea): 1. Iana Sânziana sau fata (vechea întruchipare a primei stări
ființiale supusă inițierii); 2. mreana din mare, sau sufletul decorporalizat plutind în lichidul
amniotic, lipsit de chip și nume; 3. Luna, noua întruchipare a sufletului în noua stare ființială,
atinsă în urma inițierii. Merită remarcat faptul că denumirea acestui pește, desemnând în textele
de ritual sufletul decorporalizat, pare a fi cunoscut unele etape evolutive care descriu drumul
parcurs de la forma și noțiunea de „umbră” la forma și noțiunea de „mreană”, originea celui din
urmă termen datorându-se, cu mare probabilitate, tocmai acestei concepții de la origini, a
sufletului decorporalizat plutind în lichidul amniotic al marii divinități feminine, o Mare Mamă.
Într-un basm din Fundu Moldovei, citat de Hulubaș (Hulubaș, A., 2009, Trasee iniţiatice în
folclorul literar românesc, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, p. 32) feciorii
doriți se vor fi născut numai după ce mama va fi mâncat un pește de aur, adică:

(…) o umbrianâ cu capu tăt numai di aur, atît d’i mândrî şî d’i frumoasî. Şî pi capu
umbren’ii scrie: „Cini s-a afla ş-a prind’i peşt’ili ista, şî i-a lua tăt’i ciolănelili d’in
capu lui şî li-a usca, şi li-a fărma, cini nu faci copii, va be oliacî d’i cafe, şî va faci
copii.
Într-o variantă din Izvoru de Sus, Județul Argeș, a Baladei Nunții Soarelui cu Luna, termenul
folosit este cel de „briană”, adică unul intermediar, în opinia mea, între formele: umbreană și
(u)m(b)reană:

(…) Iana (în) urmă rămânea/ Și în mare săria./ Soarele ce-mi făcea?/ (…)/ Și cu
novodele da/ Și ([u]m)briana mi-o prindea etc., (Taloș, Ion, 2004, Cununia fraților și
nunta Soarelui/ Incestul zădărnicit în folclorul românesc și universal, Editura
Enciclopedică, București, p. 741).

Ideea de suflet decorporalizat, aflat în Haos (acel spațiu dintre lumi despre care se știe că deținea
monopolul tuturor potențialitățile, conținând toate sufletele, dar nici un trup al acestora și niciun
nume!), ne este sugestiv prezentată de textele culturii tradiționale citate prin descrierea acestuia
ca o umbră (umbreană, [um] briană), ca o nălucă, rătăcind prin apele întunecate în așteptarea
primirii unui chip și unui nume, deci a nașterii într-una dintre lumi: fie cea de sus - fie cea de jos.
Culoarea sufletului aici (fumurie, adică de ceață etc.) ne este la fel de sugestiv prezentată în texte
prin formula „cu solzii de zare” (referitoare la mreană, de exemplu), „zarea” nefiind aici altceva
decât locul acela de departe, dinspre orizont, de la privitul căruia ți se încețoșează privirea, iar
lucrurile își pierd conturul întruchipării (!):

Iar ea, vai de ea (Iana Sânziana n.n.),/(…),/ În mare săria/ Și mi se'neca./ Domnul
se'ndura/ Mreană c'o facea/ Soarele-mi vedea/ (…)/ Năvodari chema,/ (…)/ Și'n năvod
trăgea/ O mreană de mare,/ Cu solzii de zare, (Pamfile, Tudor, 1915. Cerul și podoabele
lui/ după credințele poporului român, Librăriile Socec & Comp., București, pp. 114-
120).

(…) În mare ea să arunca,/ Și-n apă să cufunda./ Domnul, însă, n-o răbda,/ Mreană mi-
o făcea,/ În undă să zbătia/ Și să zvârcolia (Cununia Soarelui cu Luna, Silistraru,
Județul Brăila), (Taloș, op. cit., p. 855)

Acest ultim citat text ritualic, ținând de inițierile tinerilor, la origine, ne prezintă sufletul tot ca pe
o mreană, decorporalizarea producându-se în condiții dramatice. Același dramatism al procesului
decorporalizării ne este descris și în cântecele de Zori, ținând de inițierea sufletului după deces,
ambele tipuri de inițiere înregistrând, la origine, „chinurile” despărțirii sufletului de trup:

284. De-aia n-am zorit (Zorile, n.n.),/ Cî ne-am zăbovit,/ Pân s-o despărțit/ Sufletu de
trup/ Că rău i-o părut./ Sufletu să-ntoarce,/ Să-ntoarce, să-nvoalbe,/ Volbură-n
grădină,/ Mrean-n apă lină,/ Albină-n stupină,/ Mielu-n staulină,/ Cocoșăl de gai/ În
poartă de rai./ Cocoși or cântat,/ Zori s-or revărsat,/ Rai s-o descuniat,/ Sufletu-o
tunat (Zorile, Glimboca - Caraș-Severin). (Kahane, Mariana, Georgescu-Stănculeanu,
Lucilia, 1988, Cântecul zorilor și bradului [Tipologie Muzicală], Editura Muzicală,
București, p. 670)
Cred că ne putem opri în acest punct cu dezvoltarea argumentelor legate de imaginea
sufletului/umbră/pește, plutind în lichidul amniotic al Mamei Universale, adică al Marii Mame,
nu înainte de a reda expresia unei interesante credințe despre Maica Domnului pe care o întâlnim
în cultura noastră tradițională:

Cei înecați sunt ai Maicii Domnului; toți cei înecați merg la Maica Domnului, ca să aibă
și ea norod pe ceea lume. Ea atunci așa se bucură, când se îneacă cineva! Pe cei care se
îneacă ea îi trage în apă să se înece. Niciodată când treci pe la o apă, să nu te rogi la
Maica Domnului ca să-ți ajute, că-i rău; dar la Sf. Neculai, (Olteanu, Antoaneta, 2009,
Reprezentări ale spațiului în credințele populare românești, Editura Paideia, București, p.
196)

Dragostea Maicii Domnului pentru cei înecați, sugerată a fi mai „aplecată” decât în cazul altor
muritori, ne este prezentată în credințele vechi drept temei pentru „pescuitul” sufletelor acestora
cu mreaja (năvodul), pentru scoaterea lor „afară, ca pe pești”:

Cei înecaţi fără voia lor îs ai Maicii Domnului. Maica Domnului face mreajă din
fuioarele ce se pun la ajunul Bobotezii la sf. cruce, aruncă mreaja de trei ori în apa unde
se îneacă cineva, şi dacă respectivul nu-i tocmai tare păcătos, dacă se prinde în mreajă,
atunci îi scăpat, căci Maica Domnului îl scoate afară ca pe peşti, iar dacă-i păcătos cade
printre ochii mrejei iarăşi în apă şi merge în iad. (Marian, Simion, Florea, 2000.
Înmormântarea la români, Editura Saeculum I.O., Bucureşti.

Toiagul (lumina trupului) și trupul vânăt

Revenind la plasa care era sortită a culege magic sufletul viitoarei întruchipări a copilului dorit și
așteptat, plasă care, după cum am prezentat în articolul la care făceam anterior trimitere, apare
din preistorie până astăzi pe pântecele reprezentărilor divinităților feminine sau al pieselor
vestimentare feminine (foto 1.-3.), trebuie precizat că nu doar motivul plasei exprimă acest tip de
idei în cultura noastră tradițională, ci și alte „motive”. Mă refer, acum, la motivele brodate,
cromatica, și terminologia „zadiei cu trup vânăt” luate la un loc, zadie întâlnită încă în câteva
enclave de pe teritoriul județelor Alba, Cluj, Mureș, Bistrița-Năsăud, Sălaj și Maramureș. Ea este
întâlnită mereu alături de „cămașa cu ciupag”, formând împreună cu aceasta un ansamblu
vestimentar tradițional, considerat de către specialiști definitoriu pentru costumul românesc
femeiesc. Se apreciază că, odinioară, acest ansamblu vestimentar a fost marca distinctivă pentru
costumul românesc femeiesc în cea mai mare parte a Transilvaniei (Bâtcă, Maria, 1997. Mărci
reprezentative ale costumului popular tradițional din Transilvania: cămașa cu „ciupag” și zadia
cu „trupul vânăt”, în Memoriile Comisiei de Folclor, Tomul VIII, 1994-1996, Editura
Academiei Române, București, pp. 109; 120- 121; 132-133). Paul Petrescu (Petrescu, Paul, 1959,
Costumul popular românesc din Transilvania și Banat, Editura de Stat Didactică și Pedagogică,
București, p. 108) descria zadia cu trup vânăt de pe Valea Arieșului ca fiind „împărțită în două
câmpuri aproximativ egale:
1. 2. 3.
1. Vinca, Zeița pasăre, Mil. V î. Hr., cu motivul plasei pe „cătrință” 2. Cătrință de Argeș cu motivul plasei
3. Cătrință de Lugoj, cu motivul plasei.

a.)<<trupul>> mnierâi (vânăt) (...); b.) partea de jos dominant roșie și întreruptă din distanță în
distanță de dungi colorate înguste numite <<coade >>”. Georgeta Stoica și Mihai Pop descriu
zadia cu trup vânăt din Țara Lăpușului ca fiind „o țesătură de formă dreptunghiulară ale cărei
lungime și ornamentație depind de perioada în care a fost țesută. Culoarea de fond a zadiei este
bleumarin (<<mnieriu>>) la piesele mai vechi, sau negru, la cele mai noi. Partea de jos este
alimentată cu alesături policrome dispuse pe mai multe registre grupate de o parte și alta a unui
registru central. Motivele geometrice sunt specifice zadiilor mai vechi”, (Stoica, Georgeta, Pop,
Mihai, 1984. Zona etnografică Lăpuș, Editura Sport-Turism, București, pp. 104-105). Urme ale
ei mai găsim și în alte zone în care va fi fost altădată prezentă, cu același rost, anume în portul
vechi din zona Sibiului, în Valea Jiului, în Țara Almăjului sau în Țara Biharei. În lucrarea mea
despre ornamentica tradițională (Arhire, op. cit., pp. 425- 433) am încercat să fac o prezentare
amănunțită a zadiei cu trup vânăt, identificând-o ca fiind o imagine simbolică, în costumul purtat
de femei, a mării negre, adică a Haosului, a Pustiei, ca loc al germinației și rodului, menită ca, în
chip magic, să capteze rodul, adică sufletul pruncului pentru femeia care o purta. Profesorul Ioan
Sorin Apan atrăgea atenția, într-un interviu, asupra denumirii „marea tulbure”, folosită într-o
colindă din Lăpuș pentru a desemna partea superioară, de culoare întunecată („mnierâie” sau
neagră) a zadiei: „Jur-prejurul poalelor/ Scrisă-i marea tulbure” (aici profesorul indicând cele
două zadii, din față – și din spate, n.n.), (interviu Ioan Sorin Apan). „Trupul vânăt” din
denumirea zadiei-obiect magic (foto 4.) reprezentă, deci, cu mare probabilitate, la origine, o
referire la lichidul amniotic al Marii Mame, la bezna Haosului în care sufletul, lipsit de trup, se
„întruchipează” în cele 40 de zile/șase săptămâni, după regulile cunoscute, menționate mai sus;
adică, își primea un „trup” propriu lumii căreia îi era destinat: cea de sus sau cea de jos! În
credința culturii tradiționale, pe parcursul celor patruzeci de zile/ șase săptămâni ale străbaterii
căii spre acest trup, spre întâlnirea cu el, singura lumină de care sufletul beneficia era cea a
„toiagului”, adică a lumânării de lungimea trupului (abandonat pe malul „șarpelui de apă”, a
apelor Haosului înconjurând Cosmosul), răsucită în spirală.

4. 5.
4. Zadie cu trup vânăt, de Lăpuș 5. „Toiagul” zadiei (detaliu)

Cu surprindere aflăm că, printre numele câmpului purtând vechile figuri geometrice („a căror
origine se plasează în preistorie, fiind legate de cultul fertilității și al fecundității”) și având
fondul „viu” („roșu, roșu-vișiniu sau roșu-portocaliu”, în contrast cu „trupul vânăt” sau
„mohorât”) a supraviețuit (Județul Sălaj) și numele de „toiag” (foto 5.) (Bâtcă, Maria, 1997,
Mărci reprezentative ale costumului popular tradițional din Transilvania: cămașa cu „ciupag”și
zadia cu „trupul vânăt”, în Memoriile Comisiei de Folclor, Tomul VIII, 1994-1996, Editura
Academiei Române, București, p. 151)! Este, acesta, numele de început al sufletului care străbate
„marea tulbure/ întunecată. mnierâie” spre noul său „trup” din beznă, un alt termen sinonim
denumindu-l tocmai „lumina trupului” în cultura noastră tradițională; „lumina”, adică „sufletul”
viitorului trup, încă vânăt, învăluit în negură, întunecat și invizibil, până la învelirea sufletului
aflat în așteptare, adică până la întruchipare. Acea întâlnire (pe care, potrivit credințelor, doar
hierogamia părinților deveniți Împărați ai Lumii prin taina cununiei o putea prilejui) va fi urmată
de năvălirea la soroc (fie în lumea de jos, cea a oamenilor, fie în cea de sus), a lichidului
amniotic al Marii Mame, prin colosala „rupere a apei” din textele de ritual surprinzător de
abundente în folclorul românesc, năvălire având proporțiile cosmice ale unui diluviu:

Vine-ș marea cât de mare/ Mare de niji marjini n-are:/ Marjinile-z bat munțile/ Și stropi
stropez norile./ Da tu undă ce ne-aduci?/ Tot braz nalț încetinațî,/ Cu molivi amestecațî./
Printre brazi, printre molivi,/ Noată, noat-un boușoru,/ Noată, noată-n coarne-și poartă/
Legănel de păltinel etc. (Poruciuc, Adrian, 2013. Sub semnul pământului mamă/
Rădăcini preistorice ale unor tradiții românești și sud-est europene, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza, Iași, pp. 56-57).

În acest „legănel de păltinel” vor fi, după caz, fie pruncul așteptat de tânăra nevastă colindată
(„C-un pruncuț micuț în el/ Mititel, înfășețel,/ Tot în fașă de mătase,/ De nouă surori aleasă/ De
la dalba-npărăteasă/ Dintr-o cruce de fereastră”), fie mireasa, fie sufletul celui dus din lumea de
jos în lumea de sus, dar fiecare, la rândul lui, îndreptându-se spre naștere sau re-naștere. Acest
demers ritual pentru a capta și adjudeca rodul, folosind magic o țesătură (zadia cu trup vânăt, în
acest caz), alter ego al plasei, al năvodului, nu este singular în cultura noastră tradițională. În
noaptea de Sfântu Gheorghe, atunci când se făceau vrăjile de luarea manei sau împotriva luării
manei, vrăjitoarele, goale, își puneau pe cap o pânză cu ochiuri țesută rar, pentru prins pește,
numită „ciorpac” sau „fatcă” și mulgeau vitele în strecurătoare, pentru ca rodul, mana, să rămână
în chip magic în acea strecurătoarea! La fel, tot în ziua de Sfântul Gheorghe, dar înainte de
răsăritul soarelui, și tot cu strecurătoarea pentru brânză, din material textil, legată de picior, pe
care o târâiau prin iarbă până se umplea de rouă, vrăjitoarele luau mana altor vite spre a o
„stoarce” în hrana vitelor lor; la fel și cu sidila, o altă strecurătoare din pânză rară. În același
scop, în Oltenia, pentru ca sufletul celui pomenit să fie „pescuit” cu „năvodul” Maicii Precesta,
spre întruchipare și renaștere, în cadrul ritualului de „slobozitul izvorului”, se turnau 44 de căni
de apă peste o pânză albă, jucând același rol de năvod reținând magic rodul din „ruperea apei”
(Cuceu, Ion, prof. univ. dr. (coordonator), 2015. Corpusul răspunsurilor la Chestionarele Ion
Mușlea I/ Basarabia și Bucovina/ Chestionarele II, IV, VII/ Ediție critică de documente
etnologice inedite, introducere, note și indici de/ Ion Cuceu/Maria Cuceu/ Cosmina Timoce-
Mocanu, Editura Mega, Cluj-Napoca, p. 59; Marian, Simion Florea, 2000. Nunta la români,
Editura Saeculum I.O., Bucureşti, p. 259; Ghinoiu, Ion, 2020. Calendarul țăranului român/ Zile
și mituri, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, pp. 139, 161; Boteanu, Cornel, 2008.
Cântecul Zorilor din Plaiul Cloșani, Editura MJM, Craiova, p. 31), căci ritualul respectiv
echivala cu „pescuirea” din Haos/lichid amniotic și „nașterea” în lumea de sus a sufletului plecat
din lumea de jos cu șase săptămâni mai înainte. Întâlnim, însă, și un alt nume folosit spre a
desemna pânza rară, de prins pește, anume cel de străcătoare (provenind din substantivul
strecurătoare), același termen care denumește și „Țesătură țărănească rară, din care se
confecționează haine. (…) Haină țărănească (pentru femei) confecționată dintr-un asemenea
material (s.n.)”, precum și „catrința” (s.n.), (Micul Dicționar Academic, vol. II, 2010, p. 1012)!
Iată deci că vechiul rost de „strecurătoare pentru reținerea în chip magic a rodului” (adică
sufletele viitorilor copii ai familiei, deci), al zadiei (cătrinței) cu trup vânăt este demonstrat prin
însuși unul din numele sale: străcătoare/ strecurătoare!
În excepționala sa lucrare Cântecul Zorilor din Plaiul Cloșani (vezi supra) profesorul
mehedințean Cornel Boteanu include un mic pasaj constituit dintr-un dialog avut cu una din
informatoarele sale, pe care îl voi cita în întregime: „La Prejna, una dintre femeile care au strigat
zorile la moartea lui Nicolae Pârvu, pe data de 14 noiembrie 2003, pe nume Petrescu Ioana, ne-a
mărturisit: Atunci cân’ îl ’mormântezi trăbă să dai șî hainele ge pomană. Să dă traistă șî
străcătoare (s.n.), după ce să arată la soare. Hainele să dau la un om sărac, că atunci să spune
că sunt primice. La 6 săptămâni să face părăstas mare: atunci să dă ge pomană masă, scaune,
oglindă și tot ce-i trăbă omului cân’ îi în viață”! Iată, deci, străcătoarea noastră (strecurătoarea
țesută!) și o traistă, date „de pomană” alături de haine, deși nu fac parte din categoria acestora, ci
mai degrabă ar face parte din categaria de obiecte („tot ce-i trăbă omului cân’ îi în viață”) care se
împart la pomana de șase săptămâni! Despre traistă și semnificația ei legată de inițiere vom vorbi
cu un alt prilej; despre străcătoare, însă - țesătura aceea rară, țărănească, folosită ca sită atât
practic, cât și magic - trebuie să spunem că la înmormântarea trupului vechi trebuia ea dată de
pomană, și nu cu un alt prilej, căci prin însușirea și folosirea ei practică de către un om viu, cel ce
primește pomana, ea devine capabilă a lucra și în chip magic la localizarea și pescuirea din bezna
Pustiei (Haosului), în timpul celor 40 de zile care urmează, a noului trup aflat în formare!
Deocamdată, în momentul înmormântării, el abia s-a „zămislit”; urmează închegarea mâinilor și
picioarelor, la 9 zile, apoi formarea „deplină”, la șase săptămâni și „expulzarea fătului” nou
întruchipat în lumea de sus prin „rupetea apei” (ceea ce cultura noastră tradițională numește
„slobozirea izvorului” și „scoaterea la lumină”), pentru aflarea locului ce-i este destinat, în
lumina lumii de sus!