Povestea lui Harap-Alb

(basm cult)
de Ion Creangă

Ion Creangă, unul dintre  scriitorii care s-au impus în literatura română prin
originalitatea stilului, a  adus în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare.
Basmul „Povestea lui Harap-Alb”, publicat în revista Convorbiri literare, în anul 1877, se înscrie
în realismul popular, fiind o creație complexă și „o oglindire a vieții în moduri fabuloase”, așa
cum îl definește criticul George Călinescu. Astfel, scrierea păstrează trăsăturile fundamentale ale
basmului popular: prezența întâmplărilor fabuloase, a conflictului dintre bine și rău, dar se
individualizează prin localizarea și umanizarea fantasticului, prin construirea unui protagonist
fără puteri supranaturale, individualizarea personajelor, prin dinamismul dialogului, prin
descrierile sugestive, dar și prin umor, ironie și oralitate.
Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, încheiată cu triumful binelui
prin care eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării pentru dobândirea
unor valori morale şi etice. Basmul este de aceea o narațiune simbolică. Astfel, călătoria fiului
de crai este o lecție de viață, o inițiere. Probele de curaj reprezintă examenele vieții, greutățile,
obstacolele care au ca scop maturizarea tânărului. Dacă acceptăm călătoria ca fiind „o lecție de
viață”, atunci toți cei din jurul său sunt „pedagogi”. Spre exemplu, craiul este pedagogul care îl
învață să aibă simțul onoarei, Sfânta Duminică este personajul care face totul în locul lui, fiind
și personaj donator. Spânul joacă rolul răului necesar inițierii; el e viclean și neiertător. Calul
este ajutorul și confidentul lui Harap-Alb. El spune, referindu-se la Spân, că: „unii ca aceștia sunt
trebuitori în lume pentru că îi fac pe oameni să prindă la minte”. Caracterul de bildungsroman al
basmului se realizează atât la nivelul temei, cât şi la nivelul motivelor: superioritatea mezinului,
călătoria, supunerea prin vicleşug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Timpul şi spaţiul acţiunii sunt  imaginare, chiar dacă au elemente care amintesc de
universul obişnuit. Întâmplările se petrec odată, cândva,  atunci, adverbele sugerând un timp
nedefinit, rupt de cel cotidian.  Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului –
undeva, într-o pădure, în grădina ursului.
La nivel formal, scenariul epic al basmului este încadrat de formulele specifice care
poartă amprenta povestitorului moldovean. Astfel, formula inițială „Amu cică era odată un 
crai…” realizează o convenție cu cititorul și plasează acțiunea în fabulos, în ireal. Formula
mediană „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult  mai este” are rolul de a
întreține curiozitatea cititorului și face trecerea de la o secvență narativă la alta, în vreme ce
formula finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă;  cine se duce acolo be şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă,  iar cine nu, se uită şi rabdă”
marchează ieșirea din planul fabulos al basmului și revenirea la realitatea crudă.
Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare.
Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei fete, -
care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui  Verde-Împărat. Intervine apoi lipsa, acesta nu are
moştenitori pe linie masculină şi îi cere fratelui său să îi  trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa
împărăţia. Acțiunea de recuperare a echilibrului începe prin curajul mezinului care  cere
permisiunea de a pleca în aceeaşi călătorie riscantă. La pod, tatăl îl supune  aceleiaşi probe, dar
mezinul o depăşeşte cu ajutorul calului. Mezinul încalcă interdicția tatălui și se întovărășește cu
spânul. Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de  asemenea, tipice pentru structura
basmului tradiţional. La trecerea prin  pădurea – labirint, fiul craiului se rătăceşte şi acceptă,
după trei întâlniri tovărăşia  omului spân. Spânul, răufăcătorul, nu este doar o întruchipare a
răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este „un rău necesar”. De aceea calul năzdrăvan nu-1 ucide
înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat. Neavând calităţi supranaturale, Spânul îşi pune în
aplicare planul de uzurpare  a identităţii lui Harap-Alb prin alte mijloace. Inteligenţă vicleană, 
înzestrată cu o mare putere de persuasiune, Spânul recurge la argumente atât de  normale, încât
este aproape imposibil să-i fie respins ajutorul. Restabilirea echilibrului se  realizează prin
dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi taie  capul lui Harap-Alb, iar calul îl omoară
pe uzurpator, ridicându-l până în  înaltul cerului, de unde îi dă drumul. Fata Împăratului Roş
recompune trupul eroului, îl descântă, readucându-l la viaţă, element  echivalent cu o renaştere,
care presupune dobândirea identităţii de stăpân.
Un element important în structura textului este conflictul. Conflictul exterior se
conturează între cele două forțe antinomice, binele și răul, reprezentate de Harap-Alb și Spân.
Lectura basmului prezintă și un conflict interior care pune în lumină cele două ipostaze ale
protagonistului: cea de ființă neinițiată și cea de inițiat. În esență, pe parcursul probelor la care
este supus de către Spân, eroul trebuie să-și învingă propriile slăbiciuni pentru a dobândi statutul
de moștenitor.
O secvență reprezentativă este cea a coborârii în fântână ce semnifică aici
trecerea de pe un tărâm pe altul, de la o condiție la alta, de la condiția de om liber la aceea de rob
al spânului: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului, şi se
bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Eroul își schimbă aici
propria condiție existențială ca printr-o „poartă a devenirii”. Naivitatea îi este sancţionată prin
pierderea însemnelor originii şi a dreptului de a deveni împărat: „Spânul pune mâna pe cartea,
pe banii şi pe armele fiului de crai” Personajul devine rob, primeşte numele Harap-Alb şi este
pus în situaţia de a trece prin încercări dificile, de fapt probe de iniţiere, tocmai în vederea de a se
maturiza şi de a dobândi calităţile necesare unui împărat luminat.
O altă secvență reprezentativă pentru basm este cea în care Spânul cere să-i fie
adusă fata Împăratului Roş, pentru a o lua de  soţie. Această probă presupune alt drum  iniţiatic,
cu mai multe etape: întâlnirea cu furnicile cărora le cruţă  viaţa, primind în schimb o aripă;
întâlnirea cu albinele, cărora le  construieşte un adăpost aduce o a doua aripă ca recompensă.
Personajele auxiliare se înmulţesc prin  întâlnirile cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-
Lungilă, Ochilă. .
Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca   în basmul
popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se  metamorfoza şi are un caracter
complex, reunind calităţi şi defecte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, Harap-Alb
este, la început, un antierou.  Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor
în faţa  deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe  care şi l-a
asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune  ca erou exemplar: bunătatea.
Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea  şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea
de simbol al binelui. 
Originalitatea basmului constă în arta narativă, adică în modul de a povesti care se
caracterizează prin: ritmul alert al naraţiunii, individualizarea faptelor şi a personajelor, folosirea
dialogului pentru dezvoltarea acţiunii şi caracterizarea eroilor, aglomerarea detaliilor asupra
mişcărilor, gesturilor sugestive pentru reliefarea unor tipuri umane: fricosul, laşul, curajosul,
sfătosul, vicleanul, frigurosul, mâncăciosul, setosul. De asemenea, originalitatea operei se
explică prin umorul dat de starea de bună dispoziţie a naratorului, de plăcerea lui de a povesti.
Modalităţile de realizare a umorului sunt: exprimarea poznaşă, descrierile amuzante și ironia
fină.
Așadar, basmul „Povestea  lui Harap – Alb” ilustrează ideea că, la fel ca în viaţa
reală, limitele dintre bine și rău se şterg adesea,  provocându-l pe omul obişnuit să descopere
complexitatea vieții pe care o trăiește. Prin urmare, în acestă operă accentul cade asupra
peripețiilor eroului, obstacolele din calea sa fiind lecţii de viaţă în urma cărora se inițiază.
 o Fantasticul, în basmul lui Ion Creangă, are două particularităţi, fiind:
 umanizat  (eroii, prin ţinută, prin comportament, gesturi, mentalitate, limbaj, amintesc de
personajele din “Amintiri din copilărie”)
localizat (prin detalii realiste, locurile unde se derulează întâmplările capătă contur geografic şi
istoric: eroii se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte).

Schema narativă:
1. Echilibrul inițial: un crai are trei feciori și trăiește în pace la împărăția lui;
2. Lipsa: Împăratul Verde, fratele craiului, nu are moștenitori și cere un nepot
vrednic;
3. Interdicția: fiul de crai e sfătuit să se ferească „de omul spân și de omul roș”;
4. Călătoria: în acțiunea de recuperare a echilibrului, mezinul primește o lecție de
viață, fiind supus la mai multe probe;
5. Apariția răufăcătorului: nesocotind sfatul părintesc, fiul de crai cade în capcana
Spânului și este pedepsit prin pierderea însemnelor nobile;
6. Probele: Harap-Alb pleacă să aducă sălăți, pietre nestemate și pe fata împăratului
Roș; El trebuie să facă față încercărilor și să bea peste măsură, să răcească o casă de
aramă etc.
7. Demascarea răufăcătorului: Spânul e demascat de fata împăratului Roș care era
farmazoană (vrăjitoare);
8. Răsplata eroului: se căsătorește cu fata împăratului Roș;
9. Restabilirea echilibrului: Harap-Alb se înscăunează împărat;