Eminecsu a construit teoria arheului, datorită lui Leibniz, pe

imbolditudinea originală al tuturor fenomenelor de viață, inclusiv omul veșnic

că prototip al fiecărui individ uman.
Astfel arheul este interpretat de Eminescu că fiind un factor stabil în
mișcarea veșnică a formelor materiei. Realul rămâne același în toate
metamorfozele din lume, fiind ideală. George Călinescu este însă de altă părere,
susțînând că acesta este mai mult o argumentare schoperhaueriana. Însă apare și
filosofia lui Kant, conform căreia omul nu renunta niciodată la cunoașterea
necunoscutului. Meditațiile din Archaeus sunt kantiene, deoarece duc la
concluzia că problema adevărului este altfel, adică „totu-i problema”.
Se presupune, că Archaeus ar fi fost, în intenția poetului, o introducere al
nuvelei Avatarii faraonului Tl în acesta fiind menționată o poveste a regelui Tl .
În realitate însă acest fragment datează din 1875-1876, în timp ce nuvela
Avatariile faraonului Tl a fost începută în timpul studiilor sale din Viena, în
1869. Se poate afirmă deci, că Archaeus este posterior nuvelei.
Acest fragment filosofic relata, sub formă unui dialog, teoria poetului
despre “arhei”. Eminescu începe fragmentul cu o explicație, conform căreia artă
există, însă care nu este perceput de toată lumea „afară de cumpene strâmbe și
găînării în față ulitii, mai există oarecare lucruri, de-o însemnătate secundară
într-adevăr, de exemplu filosofia, poezia, artele, tot lucruri care scapă
perspicacitatii numiților domni, dar a căror existența nu se poate nega.”
Dialogul filosofic propriu-zis se desfășoară la cârciumă 'Corabia lui Noe',
unde povestitorul întâlnește un bătrân înțelept, original și ciudat în același timp,
un spirit mefistofelic, iscoditor. Tânărul este informat sau mai precis, convins de
teoria “arheilor”, care constituie marea enigmă a vieții.
Centrul gândirii eminesciene o formează teoria despre individul
metafizic, nemuritor, omul cel veșnic, care trăiește în mii de oameni, acesta
fiind totodată și fundamentul filosofic al acestei proze. Această trăire se poate
realize cel mai succesiv în vis: “S-ascultăm poveștile, căci ele cel puțîn ne fac
să trăim și-n viață altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândurile noastre
cu ale lor În ele trăiește Archaeus Poate că povestea este partea cea mai
frumoasă a vieții omeneșți. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne
adoarme. Ne trezim și murim cu ele”.
La începutul operei bătrânul pune problema misterului existenței omului
în lume, ceea ce este asemenea “teoriei apriorismului kantian”[1]. În primele
rânduri demonstrează receptarea anumitor filozofii, arte sau poezii, afirmând,
că: “Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decât în crierul nostru. Nimeni
nu va tăgădui că este deosebire între gansac și cane . Privirea canelui e
inteligență , el pricepe din lumea această o porție mult mai bună decât
gânsacul ; cu toate acestea amandoua aceste ființe au ochi și crieri. Lumea nu-i
cumu-i, ci cum o vedem; pentru gansac, cum o vede el, pentru cane item ,
pentru membru de la primărie - pentru Kant item. Totuși câtă deosebire între
ochii de porc a susintelesului membru și privirea adâncă a înțeleptului de la
Königsberg.” La urmă ajunge la concluzia, conform căreia, fiecare ființă a lumii
vede total diferit lucrurile, pentru el însemnând adevărul absolut. Omul nu este
capabil să perceapă tot, deoarece fiecare cugetare aduce o nouă nelămurire,
acesta fiind o altă caracteristică însemnată a prozei fantastice, conform căreia
întotdeauna apar întrebări fără răspuns.
Adevărul este ceea ce are omul în el, nu ceea ce a “moștenit” citind
diferite opere: “orice-a gândit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de
la alții, cuprinde o sămânța de adevăr.” Pe lume nu există un lucu imposibil
sau o idee imposibilă, pentru că ceea ce e imposibil pentru unu este posibil
pentru celălalt. Opera adevărată are importantă pentru cel care a creat-o, chiar
dacă ceilalți o consideră absurd, de aceea totul este posibil. “Beethoven
compune opera Fidelio după ce uitase de mult natură vocii omeneșți el scrie
muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie și te trezești față c-o opera
care ti se pare că fuge dinaintea ochilor c-ai privi-o cu binoclul întors s-ai
vedea departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu ce pari a nu
pricepe bine, până bagi de seama că sunt închipuirile unui surd despre vocea
omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea numai o reminiscență
slabă despre ea.”
Cel mai bun exemplu pe care îl dezbate batanul este Archaeus. Înainte de
a-l defini, afirmă că: “Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare
există, nu mai e imposibilă, și dac' ar fi imposibilă, n-ar există.” Aici
precizează autorul infinitul. Timpul măsurat este necesar doar pentru omenire
pentru a se încadra în lume, acesta însă este infinită, deci acesta face posibil că
omul să “calatorasca” în diferite timpuri. Este posibilă trecerea din realitate în
vis și invers, o idee determinantă a lui Eminescu. “O lume că nelumea este
posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri.” Povestea faraonului Tl
pune problema reancarnarii, însă are o teorie foarte neobișnuită, conform căreia
“cu toate schimbările ce le dorește un om în persoană să, totuși ar vrea să
ramâie el însuși persoană să.” “Cine și ce este acel el sau eu care-n toate
schimbările din lume ar dori să ramâie tot el ? Acesta este poate tot misterul,
toată enigmă vieții. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte,
altă fizionomie, alți ochi, să fie altul numai să fie el.”
 Întrebările și nelămuririle în opera succeda, ajungând la cele mai înalte
culmi, finalul fiind însă enigmatic. La urmă urmei aflăm un singur lucru,
“Archaeus este etern. Și etern este tot ce este întotdeuna de față .. . în acest
moment.” Deci omul se mișcă continu în timp îmbrăcând înfățișări diferite, de
fiecare dată cu o nouă șansă de schimabre, dar “cei mai mulți oameni însă
rămân întrebări, uneori comice , alteori neroade, alteori pline de înțeles ,
alteori deșerte.”
Această opera, scurtă, a lui Eminescu dezbate misterul existenței prin
subiecte stranii, migrând în alte spații, realizând astfel o opera filosofică și în
același timp fantastic.