Evoluția conceptului Școala pentru toți, provocări și

perspective

Încă din timpurile mai vechi, oamenii arătau grijă față de semeni, încercau să se ajute
și să își creeze condițiile necesare de trai pentru o bună comuniune. Astfel, integrarea
elevilor cu cerințe educaționale speciale în cadrul învățământului de masă precum și
ideea de școală pentru toți a apărut ca o provocare spre schimbarea atitudinilor și
mentalităților societății, dar și a politicilor și practicilor de excludere și discriminare.
În cadrul declarației de la Salamanca (1994) ne este prezentat faptul că fiecare copil
are caracteristici, aptitudini şi cerinţe de învăţare unice, tocmai de aceea, are dreptul
fundamental la educaţie şi trebuie să i se ofere şansa de a ajunge şi de a menţine un
nivel de învăţare acceptabil. “O educație de calitate înseamnă adaptarea mediului
școlar, a materialelor și a conținutului la nevoile și posibilitățile persoanelor cu cerințe
speciale. Este necesar ca programele de învățământ și metodele de predare să fie
adecvate, în formate alternative, cum este, de exemplu, Braille, pentru a elimina
posibilitățile de excludere a copiilor cu dizabilități de la viața școlară” (Vartic, 2017,
pag. 75). Așadar, sintagma cerințele educaționale speciale defineşte cerinţele faţă de
educaţie ale copilului derivate sau nu dintr-o deficienţă. Acestea, sunt rezultate din
particularităţile individuale de dezvoltare, din experienţele anterioare ale copilului, din
relaţionarea cu mediul sau din problemele sociale şi de existenţă ale acestuia.
“Cerințele educaționale speciale sunt consecutive unor disfuncții sau deficiențe de
natură intelectuală, senzorială, psihomotrică, fiziologică etc. sau ca urmare a unor
condiții psiho-afective, socio-economice sau de altă natură care plasează elevul într-o
stare de dificultate în raport cu cei din jur” (Buică, 2004, pag.21-22). Abordarea
actului educațional în cadrul acestor cerințe pornește de pe poziția capacității elevului
deficient sau aflat în dificultatea de a valorifica conținutul învățării și nu de pe poziția
profesorului sau educatorului care desfășoară activitatea instructiv-educativă în
condițiile unei clase omogene de elevi (Popovici, 2007).
Școala are un rol foarte important în orientarea profesională și în dezvoltarea viitorului
individului, astfel încât, legislația română oferă posibilitatea formării persoanelor în
cadrul școlilor speciale, posibilitatea școlarizării la domiciliu, precum și alternativa
școala de spital. Apar de asemenea în discuție conceptele de educație integrată și
școală incluzivă ce pot schimba atitudini și comportamente în societate prin educarea
tuturor copiilor într-un cadru comun și fără discriminare. Evaluarea și orientarea
școlară este realizată din perspectiva tipului de deficiență, astfel copii/elevii cu
dizabilități pot urma un anumit curriculum în funcție de tipul și gradul de dizabilitate
precum: curriculum-ul școlii de masă, curriculum-ul adaptat sau curriculum-ul școlii
speciale. (Vartic, 2017). Prin integrare se înțelege acceptarea persoanei cu handicap în
cadrul comunității largi, fără a fi manifestat vreun act discriminatoriu în ceea ce
privește exercitarea unor drepturi sau obligații egale, exprimarea personală sau
dezvoltarea individuală. Astfel, pe de-o parte, educația integrată se referă la
integrarea în structurile învățământului de masă a copiilor cu cerințe speciale în
educație cauzate de diverse tipuri de deficiențe, dar și a celor defavorizați sub aspect
socio-cultural, pentru a oferi un climat favorabil atât valorificării potențialului, cât și
dezvoltării armonioase și cât mai echilibrate a personalității acestora. Aceasta vizează
caracterul democratic al educației pentru toți, implicând sprijinul pedagogic în acest
sens. Educația integrată, impune așadar, o pedagogie de tip „suportiv”, în cadrul
căreia copilul trebuie tratat prin valorificarea resurselor specifice ce trebuie dezvoltate
printr-o susținere, motivare și încredere în disponibilitățile copilului, printr-o implicare
mai activă a părinților și a comunităților locale. Convenția Europeană privind
drepturile persoanelor cu dizabilități, recunoaște dreptul tuturor persoanelor, în special
copiilor, la educație și faptul că acest drept trebuie asigurat în mod real prin educația
integrată pentru a se pune capăt segregării școlare. În cadrul Convenției, educația este
punctul de interes al articolului 24, care prevede faptul că persoanele cu dizabilități nu
pot fi excluse din cadrul sistemului de învățământ, ci trebuie să li se asigure șanse
egale la toate formele de educație.
Pe de o alta parte, „școala incluzivă este denumirea instituției școlare din învățământul
public de masă unde au acces toți copiii unei comunități, indiferent de mediul de
proveniență, în care sunt integrați într-o formă sau alta și copiii cu cerințe educaționale
speciale în educație, unde programul activităților didactice are la bază un curriculum
specific (individualizat și adaptat) și unde participarea personalului didactic la
activitățile educative din clasă se bazează pe un parteneriat activ între profesori de
sprijin, specialiști în educație specială și părinți” (Popovici, 2007, pag.16 ). Ca elevul
să aibă satisfacția că învață pentru propria sa dezvoltare și propriul său interes,
paradigma școlii incluzive propune ca noțiunea de curriculum standardizat să fie
înlocuită cu noțiunea unui curriculum centrat pe copil care să valorifice potențialul său
de învățare și nu doar să răspundă anumitor obiective și scopuri generale. Școala
incluzivă așadar, reprezintă încă un pas în procesul de atenuare și eliminare a
barierelor educaționale dintre copiii obișnuiți și cei cu diverse dizabilități (Popovici,
2007). „Dezvoltarea şcolilor incluzive în care sunt cuprinşi o mare varietate de elevi,
atât din zonele urbane, cât şi din cele rurale, este condiţionată de: articularea unei
politici clare şi hotărâte în favoarea integrării, împreună cu resursele financiare
adecvate, astfel sunt necesare schimbări în toate aspectele legate de şcoală, cât şi
multe altele, care să contribuie la succesul şcolilor incluzive: programa, clădirile,
organizarea, pedagogia, evaluarea, politica de personal, starea de spirit şi activităţile
extraşcolare” (Salamanca, 1994, punctul 26).
Școala este cea care acumulează resurse și experiențe, formează competențe și
contribuie la schimbarea societății; aceasta, prin îndeplinirea funcției educaționale în
cadrul societății are un rol foarte important atât în dezvoltarea individului cât și în
dezvoltarea relațiilor dintre actorii educationali. (Păun, 2017) “Câmpul școlar... a
suferit numeroase schimbări, evoluții și redimensionări. Școala a fost și continuă să fie
una dintre instituțiile fundamentale ale oricărei societăți, un vector esențial al
progresului cultural, social și economic.” (Păun, 2017, pagina 111) Printre provocările
cu care se confruntă școala incluzivă se numără și parteneriatul cu familia elevilor
care prezintă cerințe educaționale speciale. Școala și familia sunt cei doi stâlpi pe care
se bazează educația. Pentru a-și exercita bine rolul pe care îl au în viața copiilor,
familiile trebuie încurajate și susținute prin acțiuni specifice, care ajută la derularea
optimă a relațiilor educaționale. Dintotdeauna școala a păstrat o legătură cu părinții în
diverse forme, dar astăzi cerințele sociale aduc o mai mare necesitate de întărire a
acestei legături dintre școală și familie. Parteneriatul familie-școală constă în
construirea unor relații pozitive între părinți și școală care să aducă efecte benefice
asupra copilului. În realizarea parteneriatului este important ca părinții să fie
participanți activi, să fie informați de rolul și importanța activității lor astfel încât să
recunoască și să valorifice informațiile date de ei despre copiii, iar responsabilitatea să
fie împărțită între aceștia. „Rolul familiei şi părinţilor poate fi uşurat prin furnizarea de
informaţii într-un limbaj simplu şi clar; satisfacerea nevoii de informare şi instruire în
domeniul educaţiei familiale este importantă în mediile culturale în care există o
tradiţie şcolară săracă. Atât părinţii, cât şi profesorii trebuie să găsească sprijin şi
încurajare pentru a învăţa să conlucreze„ (Salamanca, 1994, punctul 59).
Întreaga intervenţie asupra copiilor din învăţământul integrat presupune, de fapt, o
muncă în echipă: profesor specialist, cadru didactic de sprijin, logoped, consilier și
părinţi. Cadru didactic de sprijin este specialistul în domeniul educației și recuperării
copiilor cu CES cu un program atât în afara orelor de curs, cât și în cadrul activităților
didactice, fiind partenerul învățătorului/profesorului din învățământul obișnuit. Acesta
cunoaște și organizează activitățile educative și recuperatorii adresate copiilor cu
cerințe speciale și poate fi angajatul unei unei școli incluzive sau al unui centru de
recuperare (Popovici, 2007). Relația dintre cadru didactic și elev trebuie să țină cont
de faptul că profesorul are rolul de îndrumător, de coordonator al activității elevului.
Cadrul didactic trebuie să fie atent la dezvoltarea psihică și armonioasă a copilului și,
astfel, trebuie sa lege încă de la început o legătură de simpatie și înțelegere cu acesta.
O altă provocare este constituită de situația pandemiei și de nevoia de transpunere a
procesului educativ în mediul online. Contextul pandemiei a demonstrat importanța
pregătirii și dezvoltării sistemului de învățământ pentru a face față situațiilor critice,
respectiv cât de necesară este digitalizarea educației. A generat o serie de reflecții care
au pus în centrul atenției faptul că predarea-învățarea și tehnologia nu mai pot fi
considerate separate, ci conturează împreună viitorul educației. Platformele online
utilizate pentru desfășurarea procesului educativ permit profesorilor postarea
materialelor în avans, precum și accesarea acestor materiale de către elevi de mai
multe ori, în orice interval de timp. Elevii s-au obișnuit să fie stimulați de tehnologia
noului deceniu, aceasta fiind la un nivel diferit față de stimularea din clasă. Copiii de
astăzi, sunt mult mai receptivi la digitalizare și primesc cu entuziasm noi tehnologii,
metode, procedee și mijloace acumulând abilități, competențe și informații în timp
record. Utilizarea tehnologiilor este calea directă pentru a face școala mai captivantă
pentru elevi, adaptată nevoilor și modului lor de viață, mai eficientă în dezvoltarea lor,
generând educație pe tot parcursul vieții. În ultima perioadă s-a demonstrat că anumiți
elevi sunt mai implicați în cadrul orelor cât și în realizarea temelor în mediul online,
comparativ cu implicarea în cadrul orelor desfășurate la școală. Aceștia consideră
mediul online un mediu mai liber în care își pot exprima opinia și impune punctul de
vedere comparativ cu sală de clasă unde pot apărea inhibiții și retrageri. Profesorii
contemporani încearcă să țină pasul tot mai bine cu noile generații de elevi, elevi care
vor mereu informația la un nivel mai înalt, care au nevoie de materiale suplimentare
pentru înțelegere, dar și elevi care sunt din ce în ce mai puțini atrași de procesul de
învățământ, astfel digitalizarea permite profesorilor împărtășirea diferitelor materiale
în plus eleviilor și, de asemenea folosirea diferitelor chestionare, filmulete și jocuri
interactive educaționale prin care pot capta mult mai repede atenția elevilor. Simultan
cu dezvoltarea competențelor digitale, in cadrul procesului de invatamant online
trebuie urmărită și îndeplinirea unor cerințe precum: promovarea incluziunii, a
diversității și de sănătate mentală. „Programele de pregătire digitale trebuie să includă,
totodată și dezvoltarea competențelor digitale ale părinților, în special în zonele
rurale/în comunitățile defavorizate/pentru familiile cu copii cu dizabilități, necesare
din punct de vedere al sprijinului pe care îl pot acorda copiilor„ (Smart Edu,
20020-2021).
Ce-a de-a treia provocare în cadrul școlii incluzive și a educației integrate se referă la
opinia publică. Astfel, în declarația de la Salamanca (1994), în cadrul stabilirii
politicilor de nivel educațional trebuie să se aibă în vedere sprijinirea integrării
persoanelor cu dizabilităţi în societate şi promovarea unei atitudini pozitive în rândul
copiilor, profesorilor şi opiniei publice, în ceea ce privesc cerinţele educaţionale
speciale. „Mass-media poate juca un rol important în promovarea unei atitudini
pozitive în ceea ce priveşte integrarea în societate a persoanelor cu dizabilităţi,
depăşind prejudecăţile şi lipsa de informare, producând o infuzie de optimism şi
încredere cu privire la posibilităţile persoanelor cu dizabilităţi. (..) Mass-media trebuie
folosită pentru a informa publicul larg în legătură cu noile tendinţe din domeniul
educaţiei, în special privind măsuri necesare pentru ca cerinţele speciale să poată fi
realizate în şcolile obişnuite, prin popularizarea practicilor a experienţelor de succes”
(Salamanca, 1994, punctul 69)
În concluzie, nevoia de educație este o nevoie de bază în cazul persoanelor cu
dizabilități ce trebuie respectată, astfel atât legislația internă cât și cea internațională
asigură drepturi cu șanse egale tuturor persoanelor la toate formele de educație. De
asemenea, asigură educația integrată în cadrul conceptului școala pentru toți , precum
și metode și tehnici necesare pentru buna desfășurare a procesului educativ. Nu trebuie
uitat nici faptul că adaptarea condițiilor de mediu și evitarea discriminării contribuie la
o bună integrare în societate a acestor persoane și, alături de educația adecvată
primită, favorizează dezvoltarea lor armonioasă pe tot parcursul vieții.

Bibliografie

01. Buică B. C., 2004, Bazele defectologiei, București, editura Aramis.

02. Convenția Europeană privind drepturile persoanelor cu dizabilități, 2007.
03. Declarația de la Salamanca și cadrul de acțiune în domeniul educației
cerințelor speciale, 7-10 Iunie 1994, Spania.
04. Emil Păun, 2017, Pedagogie. Provocări și dileme privind școala și profesia
didactică, Iași, Polirom.
05. Popovici D. V., 2007, Orientări în teoria și practica educației integrate,
București, editura universității Aurel Vlaicu.
06. SMART.Edu, 2020-2021, Strategia privind digitalizarea educației din
România, consultat la data de 29.01.2022, disponibil la
https://www.edu.ro/sites/default/files/SMART.Edu%20-%20document%20cons
ultare.pdf.
07. Vartic V., 2017, Protecție specială, București, Editura Universității din
București.