1.

ORGANIZAREA PEPINIEREI VITICOLE

Pentru realizarea scopurilor sale, pepiniera viticolă cuprinde următoarele sectoare:

1. Sectorul direct productiv format din: a. şcoala de viţe (eventual solarii), cu terenul aferent asolamentului, care reprezintă componenta principală a pepinierei;
b. plantaţia de viţe portaltoi;
c. plantaţia furnizoare de coarde altoi.
2. Sectorul indirect productiv compus din:
a. complexul de altoire şi forţare;
b. depozite pentru substanţe chimice, materiale, piese de schimb etc.;
c. ateliere de reparaţii;
d. remize pentru tractoare, maşini, utilaje etc.;
c. construcţii social-gospodăreşti.
Este bine ca pepiniera viticolă să cuprindă toate aceste componente, acest lucru prezentând următoarele avantaje:
- folosirea la altoire a unui material altoi şi portaltoi cu o valoare biologică ridicată, produs sub îndrumarea directă a specialiştilor din cadrul pepinierei;
- desfăşurarea fluentă a întregului proces tehnologic;
- evitarea cheltuielilor suplimentare pentru transport;
- producerea unui material săditor de calitate.
În cadrul sectorului direct productiv, componentele pepinierei se află în raporturi de strictă subordonare, dimensiunea fiecăreia în parte este în funcţie de mărimea şcolii de viţe, care
reprezintă nucleul pepinierei.

2. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI

Alegerea terenului. Înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi trebuie făcută ţinându-se seama de factorii ecologici şi factorii social-economici:
Factorii ecologici:
Clima. Amplasarea plantaţiilor de portaltoi trebuie să se facă în zone care satisfac următoarele condiţii:
- durata perioadei de vegetaţie – minim 190 zile;
- suma temperaturilor active (t°a) din perioada de vegetaţie minim 3100ºC;
- suma orelor de strălucire a soarelui din perioada de vegetaţie (ir) minim 1500;
- temperatura medie din luna mai să nu coboare sub 17,5°C, cea din iunie sub 18 ºC, iar cea din lunile iulie-august să nu fie mai mică de 21 ºC;
- suma precipitaţiilor anuale minim 480 mm, din care minim 270 în perioada de vegetaţie.
Trebuiesc evitate arealele bătute de grindină, cele în care se înregistrează brume târzii de primăvară sau timpurii de toamnă, precum şi văile râurilor de-a lungul cărora stagnează curenţii reci
de aer.
Relieful. Terenul trebuie să fie plan, sau cu o pantă uniformă de până la maxim 12%, cu o expoziţie sudică sau sud-vestică, adăpostite faţă de vânturile puternice.
Solul. Sunt preferate solurile cu textură lutoasă sau nisipo-lutoase, bine structurate, cu regim aero-hidric corespunzător şi stare de fertilitate medie.
Pentru soiurile cu vigoare mare (Kober 5BB, Crăciunel 2) nu sunt indicate solurile prea fertile, care favorizează creşterea lăstarilor în detrimentul maturării acestora.
Roca-mamă prezintă importanţă pentru soiurile ale căror rădăcini se dezvoltă sub
un unghi geotrofic mic (ex. Ruggeri 140).
Apa freatică trebuie să fie la o adâncime de peste 1,5 m, iar solul să nu fie infestat
cu nematozi (Xiphinema sp.) care sunt principalii vectori ai virusurilor.

Factorii social-economici. Avându-se în vedere că producerea butaşilor portaltoi necesită un număr mare de lucrări manuale (circa 250-280 z.o./ha), la înfiinţarea plantaţiei de portaltoi se
va ţine seama de posibilităţile de asigurare cu forţă de muncă, precum şi de tradiţia zonei, apropierea de căile de comunicaţii etc.

Organizarea terenului (fig.7.1). Lucrarea are în vedere sistematizarea generală a terenului, ţinându-se seama de perspectiva înfiinţării plantaţiilor de portaltoi în anii următori, pentru
asigurarea executării în bune condiţii a lucrărilor mecanice şi exploatarea raţională a plantaţiei.
 Tarlaua reprezintă unitatea de exploatare mecanizată, are o suprafaţă de 30-50 ha şi este împărţită la rândul ei în mai multe parcele (8-10), fiecare cu o suprafaţă de 3-5 ha. Tarlalele sunt
delimitate prin drumuri secundare late de 4-5 m, iar parcelele prin drumuri de acces, late de 3-5 – 4 m.

3. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI AFLATE ÎN PRODUCŢIE

Începând din anul IV, plantaţia de portaltoi intră în perioada de producţie normală.
Lucrările agrofitotehnice care se execută au rolul de a menţine şi chiar ridica potenţialul de
producţie al butucilor pe o perioadă de cel puţin 25-30 de ani, cât durează exploatarea
plantaţiei.
Dezmuşuroitul se face la începutul primăverii (martie), din momentul în care nu mai
survin temperaturi mai coborâte de -8 -10 ºC. Lucrarea se execută manual, cu sapa, având grijă să nu se
rănească butucul.
Copcitul precede lucrarea de tăiere „în uscat“. Se execută o copcă în jurul butucului,
până sub primul nod al tulpinii subterane, după care cu o copcitoare sau un cuţit bine ascuţit,
se taie cât mai aproape de punctul de inserţie toate rădăcinile formate din „căpăţână“ şi din
nodul superior al tulpinii subterane.
Tăierea în uscat se execută primăvara devreme (martie), până la pornirea mugurilor în
vegetaţie şi trebuie încheiată înaintea soiurilor roditoare, având în vedere că viţele portaltoi
intră cu circa 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie (sfârşitul lunii martie, începutul lunii
aprilie), comparativ cu acestea. La tăiere se lasă cepi scurţi de 1-2 cm.
Tăierea în uscat se execută primăvara devreme (martie), până la pornirea mugurilor în
vegetaţie şi trebuie încheiată înaintea soiurilor roditoare, având în vedere că viţele portaltoi
intră cu circa 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie (sfârşitul lunii martie, începutul lunii
aprilie), comparativ cu acestea.La tăiere se lasă cepi scurţi de 1-2 cm.
Modul de lucru. În cazul susţinerii pe spalierul vertical sau pe piramide, cu conducerea butucilor în
formă de „căpăţână“, se scurtează cu foarfeca cordiţele rămase de la
recoltarea butaşilor, la cepi de 1-2 cm, rezervându-se pe butuc 6-8 cepi cu diametrul de 8-12
mm (cordiţele prea subţiri se îndepărtează de la punctul de inserţie), repartizaţi cât mai
uniform pe capul butucului, după care cu ajutorul fierăstrăului şi a foarfecii se execută „toaleta butuclui“,
îndepărtându-se tot lemnul uscat şi mortificat.
După tăiere, mai ales în zonele cu primăveri secetoase şi în cazul în care prin tăieri
rezultă răni mari, se recomandă ca butucii să se muşuroiască uşor cu pământ afânat şi reavăn,
astfel încât muşuroiul să depăşească cu 2-3 cm vârful cepilor.
La viţele susţinute pe spalierul orizontal şi conduse sub formă de tulpini, tăierea se face
prin scurtarea cordiţelor rămase pe cordoane la cepi de 1-2 cm, cepi care trebuie să provină
din coarde de vigoare normală (8-12 mm) şi să fie repartizaţi uniform pe cele două
cordoane. Atunci când pe cordoane nu se pot asigura suficienţi cepi, cordiţele se taie la o
lungime mai mare, de 1-2 ochi.
În cazul viţelor conduse pe tulpini, la tăiere trebuie avută în vedere reînnoirea
cordoanelor sau a porţiunilor de cordoane degarnisite, îmbătrânite sau distruse.

Revizuirea sistemului de susţinere.

 Lucrarea se execută după tăierea în uscat şi constă în înlocuirea stâlpilor rupţi sau putreziţi, îndreptarea şi
consolidarea celor înclinaţi, înlocuirea sârmelor rupte sau ruginite şi întinderea acestora, completarea şi
fixarea ţăruşilor.

Lucrările de întreţinere a solului.

După încheierea lucrărilor din campania de
primăvară solul se afânează printr-o arătură la adâncimea de 14-16 cm, cu răsturnarea brazdei spre mijlocul
intervalului, executată cu SV445+PCV2-2,2.
În timpul perioadei de vegetaţie, solul se menţine curat de buruieni şi afânat, prin efectuarea a 4-5 praşile
mecanice pe intervale, executate cu V445 + PCV2-2,2 +GSV şi 3-4
praşile manuale pe rând.
Toamna, după recoltarea coardelor se execută arătura de toamnă la adâncimea de 16-
18 cm (SV445+PCV2-2,2), cu răsturnarea brazdei spre butuci, în vederea protejării acestora
peste iarnă.
Afânarea adâncă a solului se execută odată la 2-3 ani, alternativ din două în două
intervale (cu revenirea pe acelaşi interval odată la 4-6 ani), cu subsolierul pentru vie SPV-45M în agregat cu
tractorul SV445, care realizează afânarea solului la adâncimea de 40-45 cm, asigurând îmbunătăţirea
însuşirilor fizico-chimice ale solului la nivelul de dezvoltare a
rădăcinilor viţei de vie. Concomitent cu această lucrare, se pot administra şi îngrăşăminte
chimice cu ajutorul echipamentului EIV, montat pe subsolier.
Lucrările şi operaţiunile în verde
asigură conducerea lăstarilor pe mijloacele de
susţinere, creează condiţii favorabile pentru creşterea şi maturarea acestora şi reprezintă o
verigă tehnologică de bază pentru obţinerea unor producţii ridicate şi a unor butaşi de calitate
corespunzătoare. În plantaţiile de portaltoi se aplică următoarele lucrări şi operaţiuni în verde: plivitul,
copilitul, legatul şi cârnitul lăstarilor.
Plivitul.
Lucrarea are drept scop normarea sarcinii de „rod“ a butucilor, exprimată în
număr de lăstari pe butuc, care diferă în funcţie de vigoarea soiului, vârsta plantaţiei,
favorabilitatea condiţiilor pedoclimatice şi tehnologia aplicată, este de regulă cuprins între 8-
12, 8 la soiurile cu vigoare mai slabă (Riparia gloire) 10 la soiurile cu vigoare mijlocie (SO
4-4, 140 Ru) şi 12 la cele cu vigoare mare (Kober 5BB, Crăciunel 2).
Plivitul se execută în două etape:
– primul plivit se face când lăstarii au atins lungimea de 15-20 cm, ocazie cu care se
rezervă pe butuc norma de lăstari stabilită, plus o rezervă de 2-3 lăstari, avându-se în vedere că în această
fază lăstarii sunt fragili şi pot fi uşor răniţi sau desprinşi de la punctul de inserţie, cu ocazia lucrărilor care se
aplică în plantaţie. Se îndepărtează de la punctul de inserţie lăstarii
slabi, rămaşi în urmă în creştere, răniţi sau prea deşi, astfel încât cei care se lasă să prezinte o
creştere asemănătoare şi să fie distribuiţi cât mai uniform pe butuc.
– al doilea plivit se face când lăstarii au atins 35-40 cm lungime, ocazie cu care se
definitivează sarcina de lăstari a butucului, îndepărtându-se lăstarii lăsaţi suplimentar la primul plivit şi cei
formaţi ulterior din scaunul butucului.
Copilitul
are scopul de a stimula creşterea în lungime a lstarilor şi a permite obţinerea
unor butaşi fără cioturi. Lucrarea se execută simultan cu legatul lăstarilor. Copilii se
recomandă să fie îndepărtaţi în totalitate în fază erbacee, prin ciupire cu unghia de sub primul
 nod, porţiunea de merital rămasă se usucă şi cade.
Atunci când lucrarea s-a întârziat şi copilul este semilemnificat, acesta
Legatul
lăstarilor se face pentru dirijarea acestora pe mijloace de susţinere, în scopul
favorizării creşterii în lungime, folosirii mai eficiente a resurselor heliotermice şi efectuarea cu uşurinţă a
lucrărilor de întreţinere.
Lăstarii se palisează de sârmele oblice lejer, cu legătura în formă de 8 sau de inel,
evitând curbarea sau strangularea lor. Fiecare lăstar se conduce de aceeaşi parte a sârmei de
jos până sus, pentru a rezulta coarde cât mai drepte şi a se evita astfel pierderile de material la
fasonare.
Cârnitul
lăstarilor se execută la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, când
creşterea lăstarilor este mult încetinită şi începe maturarea acestora, având ca scop stimularea
creşterii în grosime şi favorizarea maturării lemnului. Totodată, prin cârnit se asigură condiţii
bune de lumină şi aeraţie.
Lucrarea constă în îndepărtarea vârfului lăstarilor cu porţiunea de frunze tinere (8-9
frunze), care nu au atins maturitatea normală, caracteristică soiului şi sunt consumatoare de
substanţe plastice.
Fertilizarea.
Pentru menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, în plantaţiile de portaltoi se administrează îngrăşăminte
organice şi chimice. Periodic (o dată la 3-4 ani) se aplică 20-40 t/ha gunoi de grajd, în funcţie de valoarea
indicelui de azot (HV) şi de conţinutul solului în argilă (tab. 5). Gunoiul de grajd se împrăştie toamna, după
căderea frunzelor, cu MIGV-1 în
agregat cu tractorul V445, după care se încorporează în sol prin arătura de toamnă.
Protecţia fitosanitară.
În plantaţiile de portaltoi se execută tratamente pentru combaterea filoxerei galicole, a omizilor defoliatoare
(în special omida păroasă a dudului) şi mai rar, a acarienilor şi manei.
Completarea golurilor.
În plantaţiile tinere este indicat ca golurile să fie completate
în timpul perioadei de vegetaţie cu viţe portaltoi fortificate la ghivece nutritive. Se pot, de
asemenea folosi, cu bune rezultate, viţe portaltoi STAS provenite din şcoala de viţă, cu
plantarea în perioada de repaus (toamna sau primăvara). În plantaţiile mai bătrâne, pentru
completarea golurilor se poate folosi marcotajul semiadânc (la 20-25 cm), cu marcotă trasă de la butucul
vecin şi separată de planta mamă după 2-3 ani.
Recoltarea coardelor portaltoi.
Coardele portaltoi se recoltează, în condiţiile ţării noastre, toamna după căderea frunzelor, înainte de venirea
gerurilor puternice de iarnă,aproximativ între 20 noiembrie şi 20 decembrie.
Fasonarea coardelor portaltoi.
În vederea păstrării până la altoit, coardele se
fasonează, în lungimi de 3 butaşi, 2 butaşi şi un butaş. Lotul de butaşi portaltoi destinat livrării trebuie să fie
constituit din minim 70% butaşi de trei măsuri standard ( care se păstrează mai bine). Lungimea unei măsuri
standard este de 40 cm (minim 30 cm), exclusiv porţiunea de internod de sub nodul bazal
Aplicarea tratamentelor anticriptogamice.
Pe timpul păstrării peste iarnă a butaşilor portaltoi pot apare manifestări ale atacululi diferitelor specii de
ciuperci ca: Botrytis, Alternaria, Fusarium, Phomopsis etc., dintre acestea, cea mai periculoasă este Botrytis
fuckeliana care produce putregaiul cenuşiu.
 Păstrarea butaşilor portaltoi.
După aplicarea tratamentului anticriptogamic şi zvântare, butaşii portaltoi sunt trecuţi la păstrare. Păstrarea
se poate face în depozite frigorifice sau în silozuri cu nisip amenajate sub cerul liber.

4. Sisteme de susţinere la viţele portaltoi

Lucrările de întreţinere din anul II

Instalarea sistemului de susţinere.
Sistemul de susţinere se montează în primăvara
anului doi de cultură, înaintea executării arăturii de primăvară.
În ţara noastră şi în general în zonele cu climat temperat, sunt folosite următoarele
sisteme de susţinere:
- spalierul vertical monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor;
- spalierul în formă de T, cu conducerea orizontală a lăstarilor;
- piramidele.

5.Tăierea în uscat.
Lucrarea se execută primăvara devreme în cursul lunii martie,
înainte de pornirea viţelor în vegetaţie. Butucii se desmuşuroiesc, se copcesc, după care tăierea se face
diferenţiat în funcţie de sistemul de susţinere:
a. În cazul spalierului vertical şi al piramidelor, cordiţele formate în anul anterior se
taie la cepi de 1-2 cm, lăsându-se 2-3 cepi pe butuc.
b. În cazul susţinerii pe spalierul în formă de „T“ se proiectează tulpinile. De la fiecare
viţă se aleg 1-2 cordiţe (în funcţie de numărul de tulpini ce urmează a fi proiectate pe butuc),
care se taie imediat sub planul orizontal al spalierului. Atunci când aceste cordiţe nu au
vigoarea necesară (8-12 mm) se aplică o tăiere în cepi de 1-2 cm, lăsându-se 2-3 cepi pe
butuc, urmând ca tulpinile să fie formate în primăvara anului următor.

6. Lucrările şi operaţiunile în verde:

a. Plivitul lăstarilor
În plantaţiile susţinute pe spalierul vertical sau piramide, primul
plivit se execută când lăstarii au 15-20 cm, lăsându-se 5-6 lăstari/butuc, iar cel de-al doilea plivit se face în
momentul în care lăstarii au 35-40 cm, ocazie cu care pe butuc se rezervă 3-4
lăstari. Prin plivit se îndepărtează lăstarii slab dezvoltaţi, răniţi etc.
b.Copilitul
se face în scopul favorizării creşterii în lungime a lăstarilor şi obţinerii de
butaşi fără cioturi. Copilii se îndepărtează în faza erbacee (simultan cu lucrarea de legat), cu
unghia de sub primul nod; concomitent, se îndepărtează şi cârceii.
c.Legatul lăstarilor.
Prin această lucrare lăstarii se conduc pe mijloace de susţinere
(nu se aplică în cazul spalierului orizontal) şi se execută la fiecare 40-50 cm spor de creştere în lungime a
lăstarilor, aproximativ de 6-8 ori în anul II.

7. Recoltarea coardelor portaltoi.

 Coardele portaltoi se recoltează, în condiţiile ţării noastre, toamna după căderea frunzelor, înainte de venirea
gerurilor puternice de iarnă, aproximativ între 20 noiembrie şi 20 decembrie. Înainte de recoltarea coardelor,
se face mai întâi recoltarea şi îndepărtarea coardelor de la butucii impuri, bolnavi, necorespunzători etc.
Coardele se taie cu foarfeca la circa 10 cm de la punctul de inserţie pe butuc sau cordon, având grijă ca sub
nodul bazal să rămână o porţiune de merital de cel puţin 3 cm
Fasonarea coardelor portaltoi.
În vederea păstrării până la altoit, coardele se fasonează, în lungimi de 3 butaşi, 2 butaşi şi un butaş. Lotul de
butaşi portaltoi destinat livrării trebuie să fie constituit din minim 70% butaşi de trei măsuri standard ( care se
păstrează mai bine). Lungimea unei măsuri standard este de 40 cm (minim 30 cm), exclusiv porţiunea de
internod de sub nodul bazal.
Butaşii portaltoi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de calitate: puritate
biologică 100%, grosimea, măsurată pe diametrul mare să fie cuprinsă între 6-12 mm în cazul butașilor cu
“sânge” de Vitis rupestris, și între 6,5-12 mm pentru celelelte specii; se admite ca lotul să conțină maxim 25%
butași cu diametrul egal sau inferior cu 7 mm, în cazul speciei Vitis rupestris și 7,5 mm, în cazul celorlalte
specii; pentru altoirea la masă diametrul maxim poate ajunge la 14 mm. Butașii trebuie să fie drepţi, sau cu
curbura având săgeata de maxim 3 cm, netorsionați, fără cârcei, copili sau urmele acestora (cioturi) cu
diametrul mai mare de 3mm, sub nodul bazal să fie prevăzuţi cu o porţiune de internod de minim 2 cm,
scoarţa să prezinte o culoare caracteristică soiului, neexfoliată, fără urme de boli sau dăunători, fără răni (urme
de grindină, lovituri etc.), lemnul să fie sănătos, bine maturat (minim 12% hidraţi de carbon), cu un conţinut
de umiditate de minim 42%, iar suprafaţa ocupată de măduvă să fie sub 50% din suprafaţa în secţiune
transversală a butaşului.

8. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII MAMĂ.

Plantaţiile mamă specializate au ca scop principal producerea de coarde altoi (şi în secundar producerea de struguri) sau pot avea ca unic scop producerea de coarde altoi.Aceste plantaţii se
înfiinţează numai cu material din categoria biologică bază, provenit din soiurile noi şi clonele omologate, precum şi din soiuri deficitare valoroase, prevăzute la înmulţire

9. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII OBIŞNUITE DE PRODUCŢIE Sunt admise în acest scop numai plantaţiile care îndeplinesc condiţiile de puritate
biologică (cel puţin 90% din butuci să aparţină soiului prevăzut la înmulţire) şi de stare fitosanitară (fără atac de cancer, antracnoză şi viroze). În cazul unor soiuri deficitare, pot fi admise
pentru producerea coardelor altoi şi plantaţii cu puritatea biologică mai mică de 90%, dar cu obligativitatea aplicării selecţiei în masă pozitive.
Lucrările specifice de întreţinere aplicate în plantaţiile de producţie Pe lângă lucrările obişnuite, în plantaţiile de producţie care au ca scop producerea de coarde altoi, se aplică
următoarele lucrări speciale: fertilizarea suplimentară, plivitul şi copilitul lăstarilor, aplicarea tratamentelor fitosanitare, cu respectarea indicaţiilor prevăzute pentru plantaţiile mama

10. FORŢAREA BUTAŞILOR ALTOIŢI

Momentul executării lucrării. Forţarea se declanşează cu circa 20-25 zile (durata forţării şi călirii) înainte de momentul plantării butaşilor altoiţi în şcoala de viţe sau solarii, ţinându-se
cont de specificul climatic al zonei. Pentru a se evita un consum ridicat de hidraţi de carbon datorat respiraţiei intense a noilor formaţiuni (calus, lăstari, rădăcini), trebuie ca între începutul
forţării şi plantarea butaşilor altoiţi să nu treacă mai mult de o lună de zile.
Desfăşurarea lucrării. Forţarea are ca scop formarea la punctul de altoire a ţesutului intermediar dintre altoi şi portaltoi (calusul) şi pornirea în vegetaţie a ochiului altoi. Pentru realizarea
forţării, după aşezarea pe stelaje a lăzilor cu butaşi altoiţi, este necesară asigurarea în sălile de forţare a unor condiţii speciale de temperatură, lumină, aeraţie şi efectuarea unor lucrări de
îngrijire speciale.
Temperatura reprezintă factorul principal în dirijarea forţării. În primele 4-5 zile este necesară o temperatură de 30-32 oC (temperatură de şoc) pentru creşterea temperaturii din interiorul
lăzilor de forţare şi stimularea pornirii în vegetaţie a butaşilor altoiţi, temperatura respectivă trebuie înregistrată în aer, la mijlocul sălii de forţare şi la etajul superior, când forţarea se face pe
mai multe nivele. După ce temperatura din interiorul lăzilor de forţare a ajuns la 28oC, temperatura din sala de forţare se coboară treptat şi se menţine la acest nivel pe toată durata forţării,
asigurându-se în acest mod formarea unui calus dens şi uniform la punctul de altoire.
Umiditatea relativă a aerului prezintă o importantă deosebită, în special la forţarea butaşilor altoiţi stratificaţi prin acoperire parţială. În primele 7-8 zile de forţare (până la începerea
formării calusului) trebuie menţinută o umiditate relativă a aerului ridicată, iar în jur de 90%, umiditate care în lipsa unor instalaţii speciale, poate fi asigurată prin aşezarea unor pături sau
saci umezi pe registrele de încălzire, stropirea exteriorului lăzilor de forţare, udarea abundentă a intervalului dintre stelaje etc. După această perioadă, umiditatea relativă trebuie redusă şi
menţinută la 75-80%;
Lumina. Utilizarea luminii la forţare (în special la butaşii stratificaţi numai până la punctul de altoire) asigură formarea unor lăstari scurţi, groşi, de culoare verde-închis, a căror frunze
încep să asimileze de timpuriu, a unui calus dens, fortificat la punctul de altoire şi se reduce pericolul atacului de boli. În cazul butaşilor stratificaţi prin acoperire totală, se recomandă ca după
formarea calusului şi începerea pornirii ochilor altoi în vegetaţie (după 10-12 zile de la debutul forţării) să se îndepărteze cu atenţie, rumeguşul aflat deasupra lăstarilor formaţi. Cea mai
favorabilă este lumina naturală a cărei intensitate nu trebuie să scadă sub 1000 de lucşi în timpul zilei. În condiţiile în care nu poate fi utilizată lumina naturală, se foloseşte lumina artificială,
prin montarea deasupra lăzilor a unor lămpi cu neon de 40 waţi, care să asigure iluminarea timp de 12-16 ore zilnic. Lumina este necesară din a cincia zi de forţare (poate fi folosită din prima
şi pentru prevenirea atacului de boli) până la încheierea forţării, inclusiv călirii (22-24 zile).
Aeraţia. Pentru asigurarea unei creşterii normale, butaşii altoiţi au nevoie de oxigen, în special în cea de-a doua jumătate a perioadei de forţare, când apar formaţiuni noi (calus, lăstari),
care respiră intens. Prin aerisire se introduce din exterior aer proaspăt, bogat în oxigen şi se elimină aerul viciat, cu un conţinut ridicat în bioxid de carbon. Aerisirea trebuie efectuată în orele
mai calde ale zilei, deoarece curenţii reci de aer pot afecta butaşii şi ţesuturile nou formate, foarte sensibile la modificări bruşte de temperatură.

11. CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN ŞCOALA DE VIŢE Cultura viţelor altoite în scola de viţe este practicată de peste un secol şi reprezintă metoda clasică de producere a viţelor
altoite. În funcţie de condiţiile ecologice, tradiţia locală, în şcola de viţe se pot practica mai multe sisteme de cultură (tab. )

12. recoltarea clasarea si pastrarea vitelor altoite

Momentul executării lucrării. Lucrarea se face toamna, după căderea frunzelor, până la venirea îngheţurilor puternice, de –8 .... –10 oC (aproximativ 20 octombrie – 15 noiembrie). În
anii în care căderea frunzelor întârzie se realizează desfrunzitul manual al viţelor prin baterea lor cu mănunchiuri de nuiele, sau se poate face un defoliat chimic folosind produsele: Purivel,
Folex, clorat de magneziu etc. Dacă solul este foarte uscat, cu cel puţin patru zile înainte de recoltare se execută o udare pentru a se evita ruperea rădăcinilor. Recoltarea viţelor se face de
regulă mecanic, utilizând plugul de scos viţe PSV-1 (fig. .....) a cărui organe active (două cuţite în formă de L) pătrund la 20-25 cm sub nivelul bazei tulpinii subterane a viţelor şi realizează
tăierea rădăcinilor şi dislocarea viţelor. O atenţie deosebită trebuie acordată reglării adâncimii şi distanţei organelor active ale plugului faţă de baza tulpinii subterane a viţelor pentru tăierea
rădăcinilor la cel puţin 15 cm lungime, şi evitarea deteriorării materialului prin recoltare mecanică necorespunzătoare.
Clasarea viţelor altoite. Operaţia se face în locuri adăpostite:
şoproane, magazii etc. Până la clasare viţele se stratifică provizoriu, aşezându-le în grămezi de formă circulară, cu rădăcinile orientate spre interior. Primul rând de la bază se aşază pe un
strat de rumeguş sau nisip umed, iar peste rădăcinile viţelor se presară rumeguş sau nisip umed; urmează al doilea rând de snopi ş.a.m.d., până la înălţimea de circa 2 m. Durata stratificării
provizorii nu trebuie să depăşească 4-5 zile. Dacă temperatura din interiorul silozului provizoriu creşte la peste 9 oC, acesta se desface, încăperea se aeriseşte, după care silozul se reface.
Clasarea viţelor se face avându-se în vedere prevederile legislaţiei în vigoare, prin care sunt stabilite condiţiile de calitate pentru viţele altoite:
 puritatea biologică 100% (este admisă o toleranţă de 1% în
cazul materialului standard);
 puritate tehnică minim 98% (este considerat tehnic impur materialul deshidratat total sau parţial, avariat, torsionat sau rănit, afectat de grindină sau ger);
 sudura completă, slab reliefată şi trainică la punctul de altoire;
 lungimea minimă a tulpinii subterane măsurată între baza cordiţei şi punctul de inserţie a rădăcinilor bazale, 20 cm;
 diametrul minim al tulpinii subterane, măsurată pe internodul de sub punctul de altoire 8 mm;
Viţele altoite care corespund normelor de calitate, din aceeaşi combinaţie altoi/portaltoi şi aceeaşi categorie biologică se leagă în pachete a câte 25 bucăţi , cu punctul de altoire la acelaşi
nivel, aplicându-se o legătură sub punctul de altoire şi încă 1-2 legături pe cordiţe. La nivelul legăturii de sub punctul de altoire se fixează o etichetă oficială, eliberată de autoritatea care a
controlat şi certificat materialul, rezistentă la rupere, umiditate, intemperii, colorate după cum urmează: albe cu dungi violete pentru categoria Prebază; albe pentru categoria Bază; albastre
pentru categoria Certificat şi galbene pentru categoria Standard. Pe etichetă se înscriu de către autoritatea oficială, prin imprimare durabilă, următoarele date de identificare: reguli şi norme
România; producătorul sau codul acestuia; autoritatea oficială de control şi certificare; felul materialului, soiul şi eventual clona şi portaltoiul; numărul lotului; categoria biologică;
cantitatea; ţara producătoare, dacă este cazul.

13. Tipuri de plantaţii viticole

Tipul de plantaţie viticolă exprimă gradul de intensivizare a culturii viţei de vie (determinat de densitatea plantaţiei, vigoarea soiurilor, forma de conducere şi tipul de tăiere, sistemul de
susţinere, orografia terenului, fertilitatea solului etc.), posibilităţile de mecanizare, mărimea acesteia, destinaţia producţiei, încadrarea în exploataţiile agricole etc.
 Tipurile de plantaţii viticole se pot clasifica după mai multe criterii:
A. După densitatea plantaţiei (distanţele de plantare) şi starea de fertilitate a solului.
Plantaţiile viticole cu distanţe mici de plantare au fost practicate în zona nisipurilor din Banat (Teremia, Tomnatic). Distanţele de plantare practicate erau de 1,0-1,2/1,0 m (8.000-10.000
butuci/ha). Se foloseau soiuri cu vigoare mică şi mijlocie (Creaţă, Majarcă şi Steinchiller), butucii erau conduşi în formă joasă, cu tăierea în cepi sau cordiţe de rod (tăierea de Teremia), cu
încărcături mici de ochi (10-14 ochi/m2).
Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenuri cu pantă moderată (sub 15%) şi fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-
1,4 m între plante pe rând, revenind între 3000-5000 viţe/ha. Se cultivă soiuri cu vigoare slabă, mijlocie sau mare (pentru struguri de masă sau vin). Butucii se conduc în forme semiînalte sau
înalte în sistem semiprotejat, cu atribuirea de încărcături moderate la tăierea de rodire.

Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%. Distanţele de plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri şi 1,0-1,5 între plante pe rând, cu o densitate de
1800-3000 butuci/ha. Se cultivă soiuri cu vigoare mare de creştere, conduse în forme înalte, uneori semiînalte, cu practicarea sistemului de cultură neprotejat sau semiprotejat. Mecanizarea
lucrărilor este asigurată de tractoarele universale. Aceste plantaţii sunt recomandate, în primul rând, în cazul soiurilor pentru struguri de masă şi soiurilor pentru vinuri de masă

Plantaţiile viticole pe terase sunt înfiinţate pe terenuri cu pante mai mari de 15% şi pe soluri cu fertilitate scăzută, distribuită neuniform pe lăţimea platformei. Distanţele de plantare sunt
de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,2 m între plante pe rând, cu o densitate de 3500-5000 butuci/ha.

Plantaţiile viticole pe nisipuri se înfiinţează pe nisipurile ameliorate situate în sudul Olteniei, sudul Moldovei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat. Se folosesc, în general, distanţe mari
de plantare, de 2,5 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu o densitate de 3000-4000 butuci/ha.
Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele miniere cu extragerea la suprafaţă, pe terenuri decopertate sau pe cele ocupate cu halde de cenuşă, rezultată
de la termocentralele cu cărbune. Aceste terenuri, lipsite de sol adecvat, au potenţial productiv redus şi foarte diferit, în funcţie de caracteristicile fizice şi chimice ale materialului depus, şi se
pot cultiva cu viţă de vie, ca variantă de protecţie a mediului. Pentru îmbunătăţirea substratului de cultură este obligatorie utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice, chimice,
îngrăşăminte verzi. Distanţele de plantare recomandate sunt de 2,2 m între rânduri şi 1,0 m între plante pe rand, cu o densitate 4545 butuci la ha.

B. După volumul şi destinaţia producţiei realizate Plantaţiile viticole comercial-industriale se înfiinţează în zone viticole cu favorabilitate ecologică, în arealele delimitate pentru
cultura viţei de vie, pe suprafeţe mari (peste 50-100 ha). În aceste plantaţii se folosesc soiuri şi clone recomandate prin lucrarea de zonare, grupate pe direcţii de producţie, cu potenţial mare
de valorificare a resurselor pedoclimatice respective, în condiţiile aplicării unei tehnologii moderne de cultură. Producţiile de struguri sunt mari (specifice soiurilor cultivate) şi sunt destinate,
în exclusivitate, comercializării (producţie marfă).

Plantaţiile viticole mixte sunt destinate obţinerii de producţie marfă, în principal, şi satisfacerea nevoilor de consum familial, în secundar. Aceste plantaţii se înfiinţează pe suprafeţe
relativ mici (până la 10 ha) în areale delimitate, cu respectarea soiurilor şi a direcţiilor de producţie recomandate şi aplicarea tehnologiilor moderne de cultură. La înfiinţarea acestor plantaţii
trebuie avute în vedere posibilităţile de asociere pentru executarea în comun de către proprietarii vecini a lucrărilor de organizare a terenului, prevenire şi combatere a eroziunii solului, de
alimentare cu apă, de exploatare a plantaţiilor etc.

Plantaţiile viticole pentru consum familial (de tip gospodăresc) sunt destinate satisfacerii consumului familial. Se înfiinţează în areale delimitate sau în afara acestora, pe suprafeţe mici
de teren, situate pe lângă casă sau în apropierea localităţilor. Distanţele de plantare sunt de 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu densităţi mari (4000-6500 butuci/ha).
Soiurile utilizate sunt diverse, pentru struguri de vin sau pentru struguri de masă, cu conducerea variată a butucilor, în forme utilizate la plantaţiile industriale, dar de multe ori se practică
forme artistice de conducere (bolţi, semibolţi, garduri fructifere, umbrele etc.), plantaţiile având şi rol decorativ, protejarea unor construcţii etc.

14. Alegerea terenului pentru plantarea viţei de vie

Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole se face în funcţie de potenţialul ecologic, ţinându-se seama de cerinţele viţei de vie (soiurilor zonate), de factorii tehnico-
organizatorici, de factorii social-economici, de posibilităţile de desfacere a producţiei etc.
Potenţialul ecologic se stabileşte pe baza studiilor efectuate privind factorii climatici, orografici, litologici şi pedologici.
Factorii climatici determină arealul de cultură a viţei de vie şi orientează direcţiile de producţie.
Durata perioadei de vegetaţie trebuie să fie de minimum 160 zile pentru soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie, de 170 zile pentru cele cu maturare mijlocie şi de 180 zile pentru
cele tardive.
 Temperatura reprezintă cel mai important factor climatic şi este exprimat prin suma gradelor de temperatură, nivelul mediu şi extrem, realizat în timpul vegetaţiei şi în perioada repausului
relativ.
Factorii orografici. Viţa de vie se comportă bine în regiunile cu relief deluros-colinar din zona subcarpatică a ţării şi în mai mică măsură în zona de câmpie. Din punct de vedere orografic,
interesează forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia terenului.
Altitudinea până la care poate fi cultivată viţa de vie în ţara noastră este de 500-600 m, avându-se în vedere că odată cu creşterea altitudinii scade radiaţia globală şi temperatura medie a
aerului. Cele mai bune condiţii pentru cultura viţei de vie se întrunesc la altitudini cuprinse între 100 şi 300 m.
Panta terenului. Viţa de vie poate fi cultivată pe pante de până la 25-28%. Atunci când panta terenului depăşeşte 15% se impun măsuri speciale de combatere a eroziunii solului, cum ar fi
terasarea.
Expoziţia terenului prezintă importanţă în regiunile septentrionale, cu climat temperat-continental. Cele mai bogate resurse heliotermice se înregistrează în cazul expoziţiei sudice, urmată
de cea sud-vestică şi sud-estică.
Factorii litologici. Depozitele litologice acumulate de-a lungul timpului pe versanţi sunt, de regulă, favorabile culturii viţei de vie: loess, depozite loessoide, marne, nisipuri, calcare,
depozite aluviale etc.
Factorii pedologici care oferă criterii de grupare a terenurilor în funcţie de pretabilitatea pentru plantaţiile viticole sunt: textura solului, fertilitatea, grosimea, volumul edafic util, gradul de
salinizare şi alcalizare, nivelul apei freatice, excesul de umiditate, indicele puterii clorozante, reacţia chimică (pH-ul).
Factorii social-economici. Datorită investiţiei mari la unitatea de suprafaţă se vor alege terenurile care necesită un volum mai mic de investiţii şi cheltuieli mai reduse pentru întreţinerea
plantaţiei, avându-se în vedere posibilităţile de asigurare a resurselor financiare.

15. Organizarea terenului destinat plantării viţei de vie

Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole se face în funcţie de potenţialul ecologic, ţinându-se seama de cerinţele viţei de vie (soiurilor zonate), de factorii tehnico-
organizatorici, de factorii social-economici, de posibilităţile de desfacere a producţiei etc. Potenţialul ecologic se stabileşte pe baza studiilor efectuate privind factorii climatici, orografici,
litologici şi pedologici.

Factorii climatici determină arealul de cultură a viţei de vie şi orientează direcţiile de producţie. Durata perioadei de vegetaţie trebuie să fie de minimum 160 zile pentru soiurile cu
maturare extratimpurie şi timpurie, de 170 zile pentru cele cu maturare mijlocie şi de 180 zile pentru cele tardive (tab. 8.1).
Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) trebuie să fie de cel puţin 18 0C pentru soiurile timpurii (soiuri pentru vinuri de masă), de 20 0C pentru soiurile mijlocii (soiuri pentru
vinuri superioare) şi de 22 0C pentru cele cu maturare târzie (soiuri pentru vinuri cu denumire de origine). Temperatura minimă în perioada înfloritului (sfârşitul lunii mai, începutul lunii
iunie, în funcţie de soi şi zona de cultură) este de 15 0C pentru deschiderea florilor şi de 17 0C pentru germinarea polenului.

Precipitaţiile anuale trebuie să înregistreze cel puţin 450 mm pentru forma joasă de conducere, 500 mm pentru formele semiînalte şi 550 mm pentru formele înalte de conducere, din care
2/3 din precipitaţii să cadă în cursul perioadei de vegetaţie. La valori mai mici de 400 mm precipitaţii şi de 0,6 pentru coeficientul hidrotermic, cultura viţei de vie este posibilă numai în
condiţii de irigare.

Umiditatea relativă a aerului din perioada de vegetaţie trebuie să fie cuprinsă între 50 şi 80%.

Se vor evita arealele frecventate de accidente climatice: îngheţuri şi brume târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, grindină, precipitaţii însoţite de temperaturi scăzute în timpul
înfloritului, valuri de căldură excesivă, însoţită de secetă în timpul vegetaţiei, sau curenţi deosebit de reci în timpul repausului relativ.

Factorii orografici. Viţa de vie se comportă bine în regiunile cu relief deluros-colinar din zona subcarpatică a ţării şi în mai mică măsură în zona de câmpie. Din punct de vedere orografic,
interesează forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia terenului.

Factorii litologici. Depozitele litologice acumulate de-a lungul timpului pe versanţi sunt, de regulă, favorabile culturii viţei de vie: loess, depozite loessoide, marne, nisipuri, calcare,
depozite aluviale etc. Aceste depozite influenţează însuşirile fizico-chimice ale solului şi regimul hidrologic al versantului. Se vor evita la plantare versanţii (terenurile) care prezintă ca
material parental argile, marne-argiloase (mai ales în contextul unor zone umede şi pante mari ale terenului), depozite cu conţinut mare în calcar activ sau săruri solubile, roci dure etc.
 Factorii pedologici care oferă criterii de grupare a terenurilor în funcţie de pretabilitatea pentru plantaţiile viticole sunt: textura solului, fertilitatea, grosimea, volumul edafic util, gradul de
salinizare şi alcalizare, nivelul apei freatice, excesul de umiditate, indicele puterii clorozante, reacţia chimică (pH-ul)

Cele mai bune condiţii pentru viţa de vie, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, sunt înregistrate pe solurile în care conţinutul în argilă este cuprins între 12 şi 45% (tab. 8.2).
Solurile nisipoase oferă condiţii mai puţin favorabile culturii viţei de vie, datorită slabei capacităţi de reţinere a apei.

Grosimea solului până la roca dură (limitativă) trebuie să fie de cel puţin 50 cm. Acest factor este important pentru terenurile formate pe calcare (podgoria Murfatlar) şi pe şisturi (podgoria
Miniş), care limitează creşterea sistemului radicular.

Nivelul apei freatice situat la adâncime mai mică de 1,5-2 m determină, în special în perioadele cu precipitaţii, ridicarea nivelului freatic în zona de dezvoltare a sistemului radicular, care în
condiţiile unui regim aerohidric necorespunzător îşi reduce respiraţia, absorbţia apei şi elementelor nutritive, iar dacă aceste condiţii persistă se manifestă cloroza asfixiantă a viţelor şi se
poate ajunge la moartea unor rădăcini şi chiar a plantei întregi

Gradul de salinizare. Viţa de vie este sensibilă la conţinutul ridicat de săruri solubile şi, în special, la prezenţa Na+, Cl-, HCO3-. Gradul de toleranţă la săruri depinde de specie, soi, textura
solului şi gradul de umiditate. Viţele europene suportă o concentraţie în săruri solubile totale în sol cuprinsă între 150 şi 400 mg/100 g sol (1,5-4‰),

Factorii tehnico-organizatorici. Plantaţiile noi de vii roditoare se vor amplasa numai în arealele delimitate, cu favorabilitate ecologică, în cadrul centrelor viticole şi al podgoriilor
consacrate, în care să se integreze armonios. Terenul destinat plantaţiei trebuie să permită organizarea unitară a teritoriului şi a lucrărilor antierozionale, pe unităţi naturale, asigurarea
transporturilor tehnologice şi valorificarea producţiei de struguri, posibilitatea aprovizionării cu apă pentru tratamentele fitosanitare şi, în zonele cu deficit de umiditate, cu apă pentru irigat.

Factorii social-economici. Datorită investiţiei mari la unitatea de suprafaţă se vor alege terenurile care necesită un volum mai mic de investiţii şi cheltuieli mai reduse pentru întreţinerea
plantaţiei, avându-se în vedere posibilităţile de asigurare a resurselor financiare. Pentru exploatarea în bune condiţii a noilor plantaţii trebuie îndeplinite următoarele condiţii: asigurarea cu
forţă de muncă pe cât posibil calificată, având în vedere volumul mare de lucrări manuale(100-160 z.o./ha),

16. Amenajarea antierozională a terenului destinat plantării viţei de vie

Având în vedere că peste 70% din plantaţiile viticole din ţara noastră sunt situate pe terenuri în pantă, iar noile plantaţii se recomandă să se înfiinţeze în regiunile colinare, sunt necesare o
serie de măsuri ameliorative, care să oprească eroziunea solului, să menţină (crească) fertilitatea solului şi să faciliteze executarea mecanizată a lucrărilor. Amenajarea antierozională a
terenului se face diferit, în funcţie de orografia, panta terenului, particularităţile pedoclimatice ale zonei.

Pe terenurile cu pantă de până la 4-5% nu există pericolul de eroziune a solului, sau acesta este foarte redus, nefiind necesare măsuri speciale de prevenire şi combatere. În aceste condiţii,
orientarea rândurilor se face pe direcţia N-S, pentru a satisface cerinţele plantelor faţă de lumină, iar lungimea tarlalei ajunge până la 1000 m, pentru executarea lucrărilor mecanice în condiţii
de eficienţă economică.

Pe terenurile cu panta cuprinsă între 6 şi 12% prevenirea eroziunii solului se face prin orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi prin executarea unor lucrări (desfundatul şi
redesfundatul parţial, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi, bilonatul printre rânduri, mulcirea), care reduc eroziunea solului, favorizând reţinerea şi infiltrarea apei în sol. Pe
aceste terenuri, prin orientarea rândurilor pe curba de nivel, se formează, în timp, ca urmare a execuţiei repetate a lucrărilor solului, microterase, care corespund intervalelor dintre rânduri. Pe
direcţia rândului se formează un mic taluz, de înălţime variabilă, în funcţie de panta terenului: la o pantă de 15% taluzul ajunge la 30 cm (I. Olteanu, 2000).

Atunci când eroziunea se manifestă cu intensitate mai mare (zone umede şi soluri grele) sunt necesare benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor.

17. PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU PLANTARE

Reuşita unei plantaţii viticole depinde, în mare măsură, de modul de pregătire a terenului, la care se adaugă calitatea materialului săditor folosit la plantare şi nivelul tehnologic aplicat în
plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod. Pregătirea terenului are scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a viţelor plantate, parcurgerea rapidă a perioadei de tinereţe,
susţinerea capacităţii de producţie a butucilor pentru o perioadă cât mai lungă de timp şi cuprinde următoarele lucrări: defrişarea, modelarea, odihna (repauzarea) solului, fertilizarea de bază,
desfundarea şi nivelarea terenului.

18.Alegerea soiurilor roditoare şi de portaltoi

Soiurile roditoare alese pentru plantare trebuie să fie incluse în catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România (tab. 8.10), iar pentru repartizarea acestora la
nivelul podgoriei (centrului viticol) se va ţine seama de studiile efectuate de unităţile de cercetare de profil, concretizate în „Lista soiurilor roditoare recomandate şi autorizate la plantare în
arealele viticole delimitate din România“, în care sunt prezentate, pentru fiecare podgorie şi centru viticol, direcţiile de producţie care pot fi promovate, iar în cadrul fiecărei direcţii de
producţie, soiurile recomandate (care înregistrează o comportare foarte bună, furnizând produse viti-vinicole de calitate) şi soiurile autorizate (care au o comportare bună, dar inferioară
soiurilor recomandate).

19.Sisteme de cultură a viţei de vie

Sistemul de cultură a viţei de vie este determinat de condiţiile pedoclimatice, în special de temperaturile
minime absolute din timpul iernii (nivelul, durata, frecvenţa, amplitudinea şocurilor termice, variaţia acestora
în funcţie de topoclimat etc.) şi de comportarea (rezistenţa) soiurilor de viţă de vie în aceste condiţii, la care se
adaugă nivelul temperaturilor înregistrate în timpul vegetaţiei, fertilitatea solului, specificul local, tradiţia etc.
În funcţie de aceşti factori, la nivelul ţării noastre se practică trei sisteme de cultură: neprotejat, semiprotejat
şi protejat.
Sistemul de cultură neprotejat se se practică în arealele viticole în care temperaturile minime din timpul iernii coboară rar (1-2 ani din 10) sub limita de rezistenţă a soiurilor de viţă de
vie (-18 –200C). Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mici (20-30%), nu afectează producţia de struguri sau acestea pot fi compensate la tăierea de rodire. Se cultivă soiuri din toată
gama de rezistenţă la ger, de la cele mai sensibile (soiuri apirene, soiuri pentru struguri de masă), la cele mai rezistente (soiuri pentru struguri de vin). Butucii se conduc în forme semiînalte
sau înalte, cu plasarea elementelor lemnoase la o distanţă de 0,8-1,5-2,0 m faţă de nivelul solului, astfel încât se reduce efectul negativ al temperaturilor excesive (coborâte în timpul iernii şi
ridicate în timpul vegetaţiei), care se înregistrează în apropierea solului.

Sistemul de cultură semiprotejat se practică în arealele în care temperaturile minime din timpul iernii coboară sub limita de rezistenţă a viţei de vie 2-4 ani din 10. Pierderile de muguri pe
timpul iernii sunt mari (40-60-80%) şi nu pot fi, sau sunt greu compensate la tăierea de rodire, în unii ani înregistrându-se temperaturi foarte scăzute (accidente climatice), care afectează
parţial sau uneori total sistemul aerian al viţei de vie. Se cultivă soiuri rezistente la ger, în special soiuri pentru struguri de vin şi mai puţin soiuri pentru struguri de masă. Butucii se conduc în
forme semiînalte sau înalte (pentru îndepărtarea de suprafaţa solului, unde se înregistrează cele mai scăzute temperaturi), dar, la baza butucului, la nivelul solului, la tăierea de rodire, se
rezervă 1-2 cepi de siguranţă; coardele formate pe aceştia, toamna se protejează total sau parţial prin acoperire cu pământ şi servesc primăvara următoare, în caz de nevoie, la completarea
sarcinii de rod, sau la refacerea butucului, în caz contrar aceste coarde se îndepărtează şi se menţin la bază cepii de siguranţă.

Sistemul de cultură protejat se practică în zonele cu ierni deosebit de aspre, în care temperaturile scăzute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de vie mai mult de 4 ani din 10.
Pierderile de muguri înregistrate pe timpul iernii sunt foarte mari (peste 50-60%), cu afectarea parţială sau totală a elementelor lemnoase ale butucului. Acest sistem de cultură reclamă
folosirea formei joase de conducere a butucilor. Toamna, după căderea frunzelor, se îndepărtează 50-60% din creşterile anuale ale butucului, care nu sunt necesare la tăierea de rodire (tăierea
de uşurare), după care elementele lemnoase rămase se fixează pe suprafaţa solului şi se acoperă cu un strat de 15-20 cm de pământ afânat şi reavăn

20. Stabilirea distanţelor de plantare

Distanţele de plantare, dintre rânduri şi dintre plante pe rând, determină densitatea plantaţiei, respectiv numărul de butuci la unitatea de suprafaţă (ha), se stabilesc în funcţie de vigoarea
soiurilor roditoare şi a portaltoilor, fertilitatea solului, condiţiile climatice, sistemul de cultură, forma de conducere, posibilităţile de mecanizare etc. Densitatea plantaţiei influenţează nivelul
producţiei şi calitatea acesteia, productivitatea muncii etc.

În viticultura tradiţională se practicau distanţe mici de plantare, care mergeau de la 1,0 / 1,0 m la Teremia (10000 but/ha), până la 1,8/1,8m în podgoriile din sudul Moldovei (3086 but/ha)
(tab. 8.12), iar densităţile de plantare ajungeau până la 40-60000 în regiunea Champagne din Franţa (tab. 8.13).
 21. Plantarea viţei de vie

Plantarea viţei de vie reprezintă ultima verigă tehnologică din complexul de lucrări, care se execută la înfiinţarea unei plantaţii viticole, dar prezintă o importanţă capitală pentru reuşita
plantaţiei, respectiv prinderea viţelor după plantare, productivitatea şi longevitatea butucilor.
Perioada de plantare. Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara şi, în cazuri speciale, vara.
Plantarea de toamnă se execută în lunile octombrie, noiembrie, până la înregistrarea temperaturilor negative; reprezintă cea mai bună perioadă de plantare, deoarece până în primăvară se
cicatrizează rănile produse la fasonare, se realizează un contact intim al rădăcinilor cu solul, o pornire timpurie şi uniformă a viţelor în vegetaţie şi se elimină pericolul deprecierii materialului
săditor pe timpul păstrării peste iarnă. Cu toate aceste avantaje, plantarea de toamnă este puţin practicată, deoarece viţele se scot cu întârziere din şcoală, se întârzie pregătirea terenului pentru
plantare, mai ales în anii secetoşi, forţa de muncă este deficitară, fiind angrenată în alte activităţi de sezon, condiţiile climatice sunt uneori nefavorabile etc.
Plantarea de primăvară este cea mai practicată, se execută cât mai devreme posibil (martie, începutul lunii aprilie), când temperatura solului la adâncimea de plantare (30-60 cm) depăşeşte
6-80C, iar umiditatea solului permite intrarea pe teren. Pe solurile grele, reci, cu exces de umiditate (podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani), plantarea se execută mai târziu (începutul lunii
mai), după încălzirea solului şi îndepărtarea excesului de umiditate, cu folosirea unor viţe mai scurte (30-32 cm), sau prin plantarea oblică în groapă a viţelor (40 cm lungime).

22. Lucrari de intretinere in anul I de la plantarea vitei de vie

Lucrările solului.
După executarea lucrărilor de pichetat şi plantat solul se tasează, de
aceea imediat după plantare se afânează printr-o cultivaţie mecanică cu PCV1,8(2,2), echipat cu
organe tip săgeată

Controlul ieşirii lăstarilor

se face la aproximativ 2-3 săptămâni de la plantare, în momentul în care lăstarii încep să-şi facă
apariţia din muşuroi.

Udatul.
Pentru a asigura o prindere şi creştere normală, este necesar ca în perioadele
secetoase viţele să fie udate. Numărul udărilor este în funcţie de condiţiile anului. Se aplică
obişnuit 2-3 udări localizate la groapă, administrându-se 5-10 l apă/viţă la fiecare udare.

Lucrările şi operaţiunile în verde:

Plivitul lăstarilor.
Lucrarea se execută în două etape. Primul plivit se face când
lăstarii au atins lungimea de 15-20 cm, eliminându-se de la inserţie lăstarii slabi, porniţi
mai târziu în vegetaţie. Al doilea plivit se realizează când lăstarii au 40-50 cm şi s-au
diferenţiat în creştere, rezervându-se circa patru lăstari la viţele viguroase şi trei la cele
slabe.
Legatul lăstarilor
se face de tutorele folosit la pichetare şi are scopul de a stimula creşterea în lungime a lăstarilor
şi a permite executarea cu uşurinţă a lucrărilor mecanice.
Primul legat se execută imediat după al doilea plivit, după care lucrarea se repetă la fiecare spor
de creştere lungime de 40-50 cm, afectându-se în total 3-4 lucrări de palisat de-a lungul
perioadei de vegetaţie.
Copcitul
este operaţia prin care se suprimă rădăcinile formate din nodul superior al
tulpinii subterane, pentru a stimula dezvoltarea rădăcinilor bazale. Lucrarea constă în
desfacerea muşuroiului şi efectuarea unei copci în jurul viţelor, după care, cu o copcitoare
sau un briceag bine ascuţit se taie toate rădăcinile formate la nodul superior, cât mai
aproape de punctul de inserţie.
Fertilizarea.
Având în vedere că s-a efectuat fertilizarea de bază la pregătirea
terenului, s-a administrat mraniţă la plantare şi viţele portaltoi au un sistem radicular slab
dezvoltat, în primul an de regulă nu se administrează îngrăşăminte. Se pot aplica în parcele
şi zonele cu creşteri mai slabe ale lăstarilor îngrăşăminte foliare prin stropiri în lunile iunie-
iulie, folosind o concentraţie de 0,6-1%, administrându-se 800-1000 l/ha, sau se pot
dizolva în apa de udat 250-300 g îngrăşăminte complexe la 100 l apă
Aplicarea tratamentelor fitosanitare.
Viţele portaltoi sunt în general rezistente la
bolile criptogamice, totuşi, în anii umezi şi la soiurile sensibile (Chasselas Berlandieri 41 B)
sunt necesare 2-3 tratamente contra manei în cursul perioadei de vegetaţie. Se folosesc
produse acuprice: Dithane M45, Antracol 70 WP (0,2-0,3%), Folicur 50 WP (0,25%), sau
cuprice: Turdacupral (0,4-0,5%), Zeamă bordeleză (0,5-0,8%) etc. Dintre dăunători
frecvent în
plantațiile de portaltoi se manifestă fioloxera forma galicolă; tratamentele nu trebuie să
depășească momentul închiderii primelor gale și se realizează cu unul din produsele: Laser
240 SC 0,15-0,2 l/ha, Fury 10 EC 0,3 l/ha, Trebon 0,3 l/ha etc.

Completarea golurilor.
Golurile apărute în plantație se completează în luna iunie
iulie cu vițe la ghivece, din acelaș soi și categorie biologică.

23.Instalarea sistemului de susţinere la viţa de vie

Instalarea sistemului de susţinere.

Sistemul de susţinere se montează în primăvara
anului doi de cultură, înaintea executării arăturii de primăvară.
Viţele portaltoi prezintă un ţesut mecanic slab dezvoltat, de aceea necesită conducerea pe
mijloace de susţinere, ceea ce permite valorificarea mai eficientă a căldurii şi luminii,
stimulează creşterea în lungime a lăstarilor, asigurând creşterea producţiei de butaşi şi a
calităţii acestora, precum şi efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor agrofitotehnice din plantaţii.
În ţara noastră şi în general în zonele cu climat temperat, sunt folosite următoarele
sisteme de susţinere:
- spalierul vertical monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor;
- spalierul în formă de T, cu conducerea orizontală a lăstarilor;
- piramidele

24. Tăierea de formare Guyot pe tulpină

În anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date de tipul de
tăiere. La plantare, cordiţa se scurtează la 2-4 ochi, în timpul vegetaţiei se rezervă pe butuc doi,
maximum trei lăstari, care se palisează vertical de
pichet (tutore), tăierea de formare începe, practic, din anul II
Anul II
. Din coardele formate pe butuc se lasă una singură, cea mai
de jos, care se scurtează la 3-4 ochi. După pornirea în vegetaţie, se opresc
pe butuc 3-4 lăstari viguroşi, uniformi în creştere, care se palisează de
tutore.
Anul III
. Se proiectează tulpina. Se alege o coardă corespunzătoare,
plasată mai jos pe butuc, care se scurtează sub nivelul sârmelor portante
(0,7-0,8 m la formele semiânalte şi 1,0-1,5 m la formele înalte). În cazul în
care tulpina nu poate fi proiectată într-o singură etapă (viţe slab viguroase,
forme înalte de conducere), aceasta se va forma în doi ani. În anul III,
coarda aleasă se scurtează acolo unde grosimea acesteia scade sub 8 mm,

Anul IV
. Din coardele formate pe tulpină se realizează, de regulă,
două verigi de rod, prin scurtarea coardelor cu poziţia superioară la coarde
de rod de 8-10 ochi, iar a celor cu poziţie inferioară la cepi de înlocuire de
1-2 ochi şi se păstrează cepul de siguranţă de la baza butucului. După
tăiere, coardele de rod se palisează orizontal pe sârmele portante, echilibrat
în cele două direcţii. În timpul vegetaţiei se continuă îndepărtarea lăstarilor
formaţi pe tulpină, iar cei crescuţi pe cepul de siguranţă se palisează de
tutore. În anul IV se realizează o primă producţie de struguri, care poate să
ajungă până la 25-40 % din cea specifică plantelor mature.
Anul V.
Tăierea de formare se încheie. Pe butuc se formează 2-3
maxim 4 verigi de rod, două pe cepii de înlocuire de anul trecut, iar altele
două, prin folosirea primelor două coarde formate pe la baza coardelor de
rod din anul anterior. Eventualele coarde formate pe capul butucului se
scurtează la cepi de 1-2 ochi, care completează necesarul de cepi de
înlocuire. Numărul verigilor de rod şi lungimea coardelor este în funcţie de
sarcina de rod a butucilor. După tăiere, coardele de rod se palisează
orizontal pe sârmele portante.
În cazul soiurilor viguroase, tăierea de formare se poate încheia în
anul IV, cu formarea tulpinii în anul II.

25.Tăierea de formare a cordonului speronat

 Cordonul speronat poate avea formă semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m). Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi, iar cele
formate pe cordonul proiectat în anul III se scurtează la cepi de rod de 2-3 ochi (fig. 9.22 A), tăierea de formare încheindu-se. În cazul formării simultane a cordoanelor, în anul V, coardele formate pe cele
două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 1-2 ochi (fig. 9.22 B). Începând cu anul VI, la tăierea de rodire, pe cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi, numărul acestora fiind în funcţie de sarcina de rod a
butucului.

26.Tăierea de formare a cordonului Cazenave

Cordonul Cazenave prezintă formă semiînaltă (0,7-0,8 m). Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi. Pe cordonul format în anul III se
proiectează primele verigi de rod din coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior. Prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la cordiţă de 4-6 ochi
(fig. 9.23). În cazul în care cordoanele au fost formate simultan, coardele formate pe acestea se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi (fig. 9.24). Anul VI. Tăierea de formare se încheie, cu rezervarea pe
butuc a verigilor de rod, alcătuite din cepi de înlocuire şi cordiţe, lăsându-se 3-4 verigi de rod pe fiecare cordon. În zonele de cultură semiprotejate, la baza butucului se menţin cepii de siguranţă, coardele
formate pe aceştia toamna se protejează parţial (prin muşuroire) sau total (prin îngropare).
 27. Tăierea de formare a cordonului Lenz Mozer

Cordonul Lenz Moser (fig. 9.25; fig. 9.26) este asemănător cordonului Cazenave, faţă de care butucii prezintă formă înaltă de conducere, cu o tulpină de 1,0-1,5 m. Proiectarea se face la fel. Formarea
tulpinii (pe solurile mai sărace şi în cazul soiurilor mai puţin viguroase) poate dura 2 ani, prelungind durata de formare a butucului.

28. Formarea rapidă în verde a butucului

Formarea rapidă, în verde, a butucilor. Timpul de formare a butucilor poate fi redus cu 1-2, chiar 3 ani, prin folosirea la proiectarea butucului a organelor verzi: lăstari şi copili de ordinul I şi II. Acest mod
de formare a butucilor determină intrarea mai rapidă pe rod a plantaţiei, cheltuieli mai mici de investiţii, dar reclamă unele condiţii speciale: folosirea unor soiuri de vigoare mare sau cel puţin mijlocie; solul să
corespundă cerinţelor trofice şi termo-aero-hidrice ale soiului cultivat; lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării să fie de foarte bună calitate; materialul folosit la plantare să fie superior prevederilor
STAS; la plantare, viţele să se fasoneze lung: cordiţa la 4-7 ochi, iar rădăcinile la 15 cm; plantarea, să se execute în perioada optimă pentru podgoria respectivă şi cu respectarea întocmai a tehnicii de lucru;
muncitori calificaţi, cu cunoştinţe temeinice.
 29. FOLOSIREA CULTURILOR INTERCALATE DE LEGUME IN PLANTATIILE TINERE DE VITA DE VIE

Pentru folosirea cât mai eficientă a terenului, în plantaţiile tinere se cultivă legume intercalate printre rândurile de viţe, pe fiecare interval în anul I şi din două în două intervale în anii II şi III de la plantare.
Culturile intercalate de legume se înfiinţează numai în zonele în care precipitaţiile anuale depăşesc 550 mm, sau în plantaţiile cu posibilităţi de irigare. Se recomandă folosirea unor specii legumicole cu
perioadă scurtă de vegetaţie, care nu concurează viţele în ceea ce priveşte nutriţia minerală şi absorbţia apei, nu creează un microclimat favorabil atacului bolilor şi dăunătorilor şi nu stânjenesc executarea
lucrărilor de întreţinere din plantaţie. Culturile intercalate se înfiinţează sub formă de benzi, pe intervalul dintre rânduri, late de 40-90 cm, cu utilizarea următoarelor specii legumicole şi scheme de înfiinţare a
culturilor (Gh. Bernaz, 1997):

30.Principiile teoretice ale tăierii în uscat

Aplicarea tăierilor se bazează pe principii teoretice care decurg din particularităţile biologice ale viţei de vie.

Raportul (echilibrul) dintre creştere şi fructificare. În cadrul butucului, există o competiţie pentru hrană între cele două procese fundamentale ale plantei: creşterea şi fructificarea. Prin tăierile de rodire
trebuie asigurat un echilibru între aceste două procese biologice. Acest lucru se realizează prin lăsarea pe butuc a unei sarcini de rod corespunzătoare, ţinând cont de vigoarea soiului, condiţiile de mediu şi
tehnologia aplicată

Polaritatea reprezintă tendinţa viţei de vie de a se îndepărta de suprafaţa solului, prin pornirea în vegetaţie în primul rând a mugurilor aflaţi la extremitatea elementelor lemnoase. Această tendinţă naturală a
viţei de vie trebuie frânată prin rezervarea la tăierea de rodire a cepilor de înlocuire scurţi (1-2 ochi) situaţi cât mai aproape de elementele de schelet (braţe, cordoane) şi îndepărtarea elementelor lemnoase care
au rodit şi care s-au îndepărtat de butuc. În acest mod este menţinută forma de conducere a butucilor şi se evită degarnisirea lor.

Distribuirea mugurilor de rod pe lungimea coardelor respectă legea perioadei maxime. Fertilitatea mugurilor este, în general, mai slabă la baza coardei, creşte spre mijloc, unde atinge un maxim, în funcţie
de soi, la nodurile 4-8, după care scade din nou spre vârf

Înlocuirea anuală a lemnului de rod. Conform acestui principiu, la tăierea de rodire, pe butuc se rezervă două tipuri de elemente: de rod (cepi, cordiţe, coarde de rod), care au rolul de a forma lăstari fertili
(producţia de struguri) şi de înlocuire a rodului (cepii de înlocuire), care au rolul de a forma lemnul de rod pentru anul următor.

Viţa de vie rodeşte pe coarde normal dezvoltate, de vigoare mijlocie, specifică soiului. Obsevaţiile practice realizate dealungul timpului arată că cele mai fertile coarde de pe butuc sunt cele de un an
crescute pe lemn de doi ani.
Unitatea (echilibrul) dintre sistemul aerian şi sistemul subteran care se corelează întotdeauna direct, în sensul că unui sistem aerian bine dezvoltat îi corespunde un sistem radicular puternic şi invers.
Cele două sisteme tind să se echilibreze atunci când unul dintre ele a fost afectat

31. Elemente lemnoase care se formează pe butuc la tăiere

Prin tăierea de rodire, la care este supusă anual viţa de vie, unele elementele lemnoase anuale sunt îndepărtate, iar altele sunt scurtate la diferite lungimi; rezultă, astfel, elemente lemnoase noi, care poartă
denumiri specifice în viticultură, atribuite, în special, după lungimea acestora, exprimată în număr de ochi (fig. 1.1).
 Fig. 1.1 – Elementele lemnoase rezultate pe butuc la tăiere (după D.D. Oprea, 1976): A – forma clasică; B – forma înaltă; a – cep de rezervă; b – cep de înlocuire; c – cordiţă; d – călăraş; e – coardă de rod
scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i – bici; j – cep de siguranţă.

Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde anuale la lungimea de 1-3 ochi. După coarda din care provine şi rolul pe care îl îndeplineşte pe butuc, cepul poate fi:
-cep de rod, rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de 2-3 ochi şi are ca scop formarea lăstarilor fertili, respectiv a producţiei de struguri; acest element de rod este folosit la soiurile de
vigoare mică-mijlocie (în special soiuri pentru struguri de vin), care au ochii fertili începând de la baza coardei anuale.
-cep de înlocuire (substituţie), rezultă prin scurtarea unei coarde lacome (sau a unei coarde roditoare aflată în apropierea braţului sau cordonului) la lungimea de 1-2 ochi şi are rolul de a forma coarde de rod
pentru anul următor;
-cep de siguranţă, prezent numai la butucii conduşi în formă semiînaltă sau înaltă de conducere

Călăraşul, prezent, de regulă, la forma clasică, este de fapt o cordiţă (lungimea de 4-7 ochi) situată în spatele unei coarde de rod, ambele elemente aflate pe acelaşi lemn de doi ani. Se recurge la călăraşi în
cazul butucilor cu braţe insuficiente sau degarnisite, cu insuficient lemn anual. Lungimea călăraşului este de circa jumătate din lungimea coardei de rod.

Coarda de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de cel puţin opt ochi. În funcţie de lungime, coarda poate fi scurtă, când are 8-12 ochi, mijlocie, când are 13-16 ochi, lungă, când are
17-20 ochi, şi foarte lungă, când are peste 20 ochi.
Veriga de rod reprezintă un cuplu format dintr-o coardă (cordiţă) de rod cu poziţie superioară şi un cep de înlocuire cu poziţie inferioară, ambele elemente situate pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani.
Această verigă este tipică sau adevărată. În unele situaţii, cepul de înlocuire nu poate fi format pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani, ci undeva în apropiere; în acest caz, veriga de rod este denumită
disparată. În unele ţări (Bulgaria, Republica Moldova), pentru asigurarea lemnului de înlocuire la baza coardei de rod se lasă doi cepi, caz în care veriga este numită verigă bulgărească, sau verigă
moldovenească.

32.Sisteme şi tipuri de tăiere

 Forma de conducere a butucului este dată de elementele lemnoase de schelet, permanente ale butucului (tulpină, braţe, cordoane), ca înălţime faţă de sol, lungime, orientare în spaţiu şi aspectul lor. Ea este
determinată de sistemul de cultură, de vigoarea soiului şi a portaltoiului cultivat, de condiţiile pedoclimatice, tradiţie etc. Forma de conducere poate fi:
-formă joasă (clasică) de conducere. Butucii prezintă o tulpină scurtă de 30-60 cm, care treptat se îngroaşă şi capătă aspect de buturugă; pe acestă tulpină se află 3-4 braţe de lungimi diferite în funcţie de
specificul podgoriei, care poartă elementele de rod
plantaţiile situate în gospodăriile populaţiei;
-forma de conducere semiînaltă. Butucii prezintă o tulpină cu lungimea de 80-100 cm. La această formă de conducere pot exista mai multe variante:
-cordon bilateral semiânalt, este cea mai practicată formă de conducere, la care pe tulpină sunt prezente două cordoane dispuse opus până la jumătate din distanţa dintre butuci pe rând.
-cordon unilateral semiânalt, caz în care pe tulpină este prezent un singur cordon dimensionat până în apropirea butucului vecin. Pe coardoane se aplică tăierea în elemente scurte sau mijlocii respectiv
„cordonul speronat” şi „cordonul Cazenave”.
-capul semiînălţat la care butucul prezintă numai tulpină, iar capătul superior al acesteia treptat se îngroaşă şi capătă astect de „cap”, ca urmare a tăierilor de rodire repetate în această zonă. Aceast formă de
conducere este specifică tipului de tăiere „Guyot pe semitulpină”;
-forma de conducere înaltă, la care tulpina butucului are cel puţin 100 cm lungime. Această formă de conducere prezintă aceleaşi variante ca la forma de conducere semiânaltă: „cordon uni sau bilateral
înalt”, sau „cap înălţat”.
Sistemul de tăiere se defineşte prin felul (lungimea) elementelor de rod care se lasă pe butuc la tăiere (cepi, cordiţe, coarde), numărul şi lungimea acestora. Sistemele de tăiere practicate se clasifică în:
scurt, lung şi mixt. Fiecare din cele trei sisteme se poate aplica în toate tipurile de plantaţii şi formele de conducere.
Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor scurte de rod (cepi de 1-3 ochi) şi reţinerea pe butuc a numai 5-10% din lemnul anual.
Sistemul scurt se poate practica la soiurile cu vigoare mică-mijlocie, care formează muguri fertili începând de la baza coardei şi solicită sarcini moderate de rod la tăiere (în general, soiurile pentru struguri
de vin şi unele soiuri pentru struguri de masă).
Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor lungi de rod (coarde de rod), cu reţinerea pe butuc a 15-20% din lemnul anual format pe butuc. Sistemul valorifică mai
mult potenţialul de producţie al viţei de vie, prin sarcini mai mari de rod ce pot fi atribuite butucilor, stimulează dezvoltarea aparatului vegetativ, contravine în mai mică măsură biologiei plantei şi determină
creşterea longevităţii plantaţiei. Dezavantajele sistemului lung: degarnisirea rapidă a butucului, menţinerea cu greutate a formei de conducere proiectată, creşterea procentului de ochi neporniţi în vegetaţie

Guyot pe semitulpină (tulpină). Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m); pe capătul superior al acesteia, care se îngroaşă şi poartă numele de „cap“, la tăiere se rezervă 2-4
verigi de rod (funcţie de soi, condiţiile de mediu etc.), formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi. După tăiere, coardele se palisează orizontal, echilibrat pe sârmele portante (fig.
1.8).

Guyot cu braţe cu înlocuire periodică. Butucul prezintă două braţe (tulpini) semiînalte (0,7-0,8 m), pe capătul superior al acestora, la tăierea de rodire lăsându-se câte 1-2 verigi de rod. La baza butucului
se formează doi cepi de siguranţă de 2 ochi, iar toamna coardele formate pe aceştia se protejează integral prin acoperire cu pământ.

Cordonul Cazenave. Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m), pe care se formează 1-2 cordoane (unilateral sau bilateral). Pe cordoane, la tăiere se rezervă verigi de rod formate din cepi de
înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi (
Cordonul Lenz Moser este asemănător cordonului Cazenave faţă de care înălţimea tulpinii este mai mare, de 1,0-1,5 m, cu rezervarea pe cordoane a verigilor de rod, formate din cepi de înlocuire de 1-2
ochi şi cordiţe de 4-7 ochi.
Cortina dublă geneveză. Butucii prezintă o tulpină înaltă de 1,5-1,6 m, pe care se formează cu ajutorul a două braţe transversale, două cordoane paralele, dispuse în sensuri opuse, distanţate la 1,4-1,6 m,
pe care la tăiere se lasă cepi de rod de 2-3 ochi, sau cordiţe scurte de rod de 4-5 ochi (fig. 1.12). Cortina dublă geneveză, ca şi Cortina simplă s-au răspândit în ultima vreme datorită posibilităţilor de
extindere a mecnizării (tăierea „în uscat”, lucrările solului etc.); realizează rezultate bune în podgoriile cu resurse heliotermice bogate, în condiţiile folosirii unor soiuri viguroase, care se pretează la tăierea
în elemente scurte sau mijlocii de rod.
Dr. Guyot (clasică). Butucii prezintă o tulpină scurtă, de 20-40 cm, care se îngroaşă (scaunul butucului), şi pe care, prin intermediul a 1-3 braţe, la tăierea de rodire se lasă una (Guyot simplu), două (Guyot
dublu), trei (Guyot triplu), sau mai multe (Guyot multiplu), verigi de rod, formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi.

33. Epoca de executare a tăierilor

Epoca de executare a tăierilor. Tăierile de rodire pot fi executate în toată perioada repausului relativ, de la căderea frunzelor, până la dezmugurit. În acest interval vasele conducătoare sunt blocate de
caloză, astfel încât nu au loc translocări de substanţe între diferite părţi ale butucului, care să impună restricţii privind momentul executării tăierilor. După momentul în care se execută, tăierea poate fi de
toamnă, de iarnă, de primăvară şi în mod excepţional, în cazul plantaţiilor afectate puternic de îngheţ, sau situate în zone frecventate de brume târzii de primăvară, tăierea se poate executa după pornirea în
vegetaţie.
 34. Determinarea viabilităţii mugurilor

Determinarea viabilităţii mugurilor se face prin secţionarea ochilor sau/şi prin forţarea pornirii acestora în vegetaţie.

Secţionarea ochilor. Ochii se secţionează longitudinal, în ordinea poziţiei pe coardă, cu ajutorul unei lame sau briceag bine ascuţit, după care cu ochiul liber, sau cu o lupă, se examinează viabilitatea
mugurilor. Mugurii viabili prezintă o culoare verde deschis cu luciu, iar mugurii distruşi o culoare brună-închisă, mată. Mugurele este considerat mort chiar dacă numai o porţiune a acestuia (un punct, o pată),
prezintă semne de afectare. Dintre mugurii ochiului de iarnă se examinează cu atenţie mugurele principal, cel mai dezvoltat, cel mai fertil din cadrul complexului mugural. În cazul iernilor relativ blânde, fără
pierderi mari de ochi, controlul se rezumă la examinarea mugurilor principali, dar în cazul unor ierni foarte aspre, cu temperaturi deosebit de scăzute şi pierderi însemnate de muguri principali, se examinează
toţi mugurii (principali, secundari şi terţiari) din ochiul de iarnă, pentru a se stabili posibilităţile de refacere a potenţialului productiv şi vegetativ al butucilor

35. Stabilirea încărcăturii de rod la tăierea de rodire

Încărcătura de ochi (sarcina de rod), reprezintă numărul de ochi de iarnă care se rezervă pe butuc la tăierea de rodire. Prin aceasta se dimensionează producţia de struguri, se stabileşte raportul între creştere
şi fructificare şi modul de comportare a butucilor în anii următori. Sarcina de rod trebuie să fie echilibrată, dimensionată corespunzător, ţinându-se seama de potenţialul de producţie al soiurilor, condiţiile
ecologice şi tehnologia aplicată. Sarcina de rod se exprimă în număr de ochi pe butuc sau la unitatea de suprafaţă (m2 sau ha).
Calcularea încărcăturii de rod se face după următoarea formulă:
It= P/Ipr x Nb
It – încărcătura teoretică (iniţială) de ochi/butuc;
P – producţia de struguri planificată a se obţine (kg), ţinându-se seama de potenţialul soiului;
Ipr – indicele de productivitate relativ al soiului;
Nb – numărul de butuci/ha.
Ex.: ochi/butuc 32 3700 100 ,012000   x It

36. Reguli care trebuie aplicate la tăiere

1. Elementele de rod se formează pe butuc din coarde normal dezvoltate (diametrul 8-12 mm), bine maturate, fără răni, plasate cât mai aproape de elementele de schelet, care se curăţă de cârcei şi copili şi se
distribuie uniform, echilibrat pe butuc, pentru a se crea condiţii favorabile de utilizare a factorilor climatici.
2. Secţionarea lemnului anual, pentru formarea elementelor de rod, se face perpendicular pe axul coardei, la 1,0-1,5 cm deasupra ultimului nod al elementului de rod. Lăsarea unei porţiuni mai mari de
internod determină necrozarea ţesuturilor respective, în care se pot adăposti diferiţi dăunători şi agenţi patogeni.
D.D. Oprea recomandă, în special când tăierea se execută în apropierea pornirii în vegetaţie, ca secţionarea să se facă prin nod, astfel încât diafragma să rămână intactă, aceasta constituind o barieră
mecanică împotriva infecţiilor, se reduc pierderile de sevă şi se previne deshidratarea ţesuturilor, datorită lumenului mai redus al vaselor de lemn şi liber în această zonă, care se obliterează rapid.
3. Suprimarea lemnului anual şi multianual se face la o distanţă de 3-5 mm de inserţia pe lemnul suport (la inel), pentru a nu afecta mugurii coronari şi ţesuturile meristematice din zonă, care au rol
important în cicatrizarea rănii. Când suprimarea se face de la inserţie, necrozarea ţesuturilor se produce în adâncime.
4. Topografia rănilor. Rănile (necrozele) produse alternativ împiedică circulaţia normală a sevei, de aceea este de dorit ca rănile provocate prin tăieri să fie plasate pe o singură parte.
5. Rănile în suprafaţă mare (peste 1 cm2) care se fac, de regulă, la tăierile de regenerare, se protejează cu mastic, cu vopsea în ulei, sau prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn.
6. La tăierea cu foarfecul, contracuţitul trebuie să se sprijine pe porţiunea de coardă care se îndepărtează, în caz contrar se produce o rănire a porţiunii superioare a elementului de rod.
7. Uneltele folosite la tăiere (foarfece, cuţite, ferăstraie etc.) trebuie să fie bine întreţinute şi ascuţite, pentru a realiza secţiuni netede, fără rănirea inutilă a ţesuturilor şi pentru a facilita executarea lucrării.
8. După încheierea tăierii de rodire se face „toaleta“ butucului, în sensul că se îndepărtează cu atenţie, integral, lemnul uscat şi pe cât posibil scoarţa secundară formată pe lemnul multianual, care poate
adăposti diferite boli şi diferiţi dăunători.

37. Tăierea de rodire la forma clasică (tip Guyot multiplu)

Acest tip de tăiere se practică în zona de cultură protejată, unde pe parcursul iernii pot survini temperaturi negative care pun în pericol viţa de vie şi unde toamna după căderea frunzelor butucii se protejează
integral prin acoperire cu pământ. Pentru a facilita lucrarea de protejare, toamna înainte de îngropat butucilor li se aplică o pretăiere care poartă numele de „tăiere de uşurare”, care constă în îndepărtarea a circa
jumătate din elementele lemnoase anuale, lăsând pe butuc elementele lemnoase necesare pentru formarea verigilor de rod la tăierea de rodire ce se va aplica în primăvara următoare.
Primăvara, după dezgroparea butucilor, la tăierea de rodire, în funcţie de sarcina de rod
care se lasă la tăiere, pe butuc se formează 2-4 verigi de rod. Elementele de rod necesare se
 rezervă pe cepii de înlocuire din anul anterior. Coarda cu poziţie inferioară se scurtează la cep
de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la coardă de 8-14 ochi. În situaţia în care
pe cepii de înlocuire nu s-au format suficiente elemente, se recurge la primele coarde, formate
la baza coardelor de rod din anul anterior. Coardele lacome, formate pe lemnul bătrân, cu poziţie
inferioară, se scurtează la 1-2 ochi formând cepi de înlocuire sau de rezervă. Numărul cepilor
formaţi pe butuc trebuie să fie cel puţin egal cu cel al coardelor de rod, dar pe cât posibil mai
mare (de circa 1,5 ori). Coardele de rod vor fi plasate echilibrat pe butuc, pe cele două părţi, pe
direcţia rândului, cu lăsarea unui spaţiu liber în centrul butucului, pentru îmbunătăţirea
microclimatului. Verigile de rod capătă treptat o mişcare de translaţie către exteriorul butucului
(tăiere centrifugă). Coborârea verigilor de rod se face prin formarea cepilor de înlocuire cât mai
aproape de elementele de schelet. În cazul prezenţei unui gol în vecinătatea butucului, se
recurge la un bici, terminat cu o coardă lungă, care va fi dirijată spre gol. Elementele lemnoase
care s-au îndepărtat prea mult de scaunul butucului se suprimă şi se refac, pe cât posibil, din
coarde tinere crescute în apropierea solului. La tăiere se va evita lăsarea de cepi în mijlocul
butucului, care ar înrăutăţi microclimatul, sau orientaţi spre intervalul dintre rânduri, deoarece
lăstarii formaţi pot fi afectaţi cu ocazia lucrărilor mecanice care se execută în plantaţie. Lemnul
anual şi multianual de prisos se îndepărtează, fără a lăsa cioturi, după care se face toaleta
butucului.
38. Tăierea de rodire tip Cordonul speronat

La tăierea de rodire, pe cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi. În funcţie de sarcina
de rod atribuită, pe butuc se lasă 12-16 cepi de rod distribuiţi uniform, distanţaţi la 5-7 cm,
dispuşi singulari, sau cel mult doi la un loc, situaţie în care cepul cu poziţie inferioară va fi
scurtat la 1-2 ochi, iar cel cu poziţie superioară la 2-3 ochi. Coardele lacome formate direct din
cordon, se scurtează la 1-2 ochi cu formarea de cepi de înlocuire. Formaţiunile lemnoase care
s-au îndepărtat de cordon se elimină şi pe cât posibil, în apropiere se formează un cep de
înlocuire de 1-2 ochi.
Pentru a preveni degarnisirea cordoanelor se evită aglomerarea cepilor în special la capătul cordonului, cepii se distribuindu-se cât mai uniform pe lungimea acestuia. În cazul compensării sarcinii de rod se
va mări numărul de cepi, coardele cu poziţie superioară se vor scurta la cordiţe de 4-5 ochi (cu formarea de verigi de rod), la baza cordoanelor se vor lăsa 1-2 coarde de rod de 8-10 ochi, sau se folosesc 1-2
coarde formate pe cepii de siguranţă.
În zona de cultură semiprotejată, la baza butucului se formează 1-2 cepi de siguranţă de 2 ochi.
Cordoanele îmbătrânite, degarnisite, se îndepărtează de la inserţia pe tulpină şi se reproiectează dintr-o coardă formată la baza cordonului, de dimensiuni şi orientare corespunzătoare, care se scurtează la
lungimea proiectată a cordonului şi se palisează pe sârma portantă. Cordoanele prea scurte, sau în cazul existenţei unui gol în vecinătatea butucului, se prelungesc cu o coardă crescută la capătul cordonului,
dimensionată corespunzător, care se scurtează la 30-40 cm şi se palisează orizontal pe sârma portantă. În cazul golurilor, spaţiul liber format între butuci poate fi completat prin prelungirea cordoanelor, dar
pentru a se evita degarnisirea acestora, prelungirea cordoanelor se va face anual cu 30 maxim 50 cm, în funcţie de vigoarea butucului, astfel încât un cordon poate ajunge după câţiva ani de prelungiri succesive
la o lungime de 1-2 şi chiar 3m.

39. Tăierea de rodire tip Cordonul Cazenave

Pe cordoanele/cordonul butucului la tăierea de rodire se rezervă 6-8 verigi de rod. Verigile de rod se formează pe cepii de înlocuire din anul trecut; coarda cu poziţie inferioară se taie la cep de înlocuire de
1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la cordiţă de 4-6 ochi. Atunci când elementele verigii de rod (cepul de înlocuire şi cordiţa de rod) nu pot fi formate pe acelaş lemn de doi ani, ele vor fi formate disparat,
în sensul că o coardă, cu poziţie uşor superioară va fi scurtată la cordiţă, iar în apropiere, dintr-o coardă lacomă (sau aflată în apropierea cordonului) se va forma un cep de înlocuire. Verigile de rod se
distribuie uniform pe cordoane la distanţe de circa 8-12 cm. Coardele lacome, formate direct din cordon, se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi. În cazul compensării sarcinii de rod se măreşte numărul
verigilor de rod şi lungimea cordiţelor, se folosesc coardele formate la baza butucului din cepul de siguranţă. În zona de cultură semiprotejată, la nivelul solului, se formează 1-2 cepi de siguranţă de 2 ochi.
Cordoanele îmbătrânite se înlocuiesc.
40. Tăierea de rodire tip Cordonul Lenz Moser este identică cu tăierea tip cordon Cazenave, diferenţa este dată de înălţimea mai mare a tulpinii, care la acest tip de tăiere este de
 1,0-1,5 m. Cordonul Lenz Moser se practică la soiurile viguroase, sarcina de rod atribuită butucului este, de regulă mai mare, numărul verigilor de rod pe butuc poate creşte până la 8-10.
42. Taieri de regenerare

Tăierile efectuate prezintă specificul unor tăieri de regenerare, prin care se urmăreşte refacerea elementelor de schelet şi de rod ale butucului. Dacă perioada în care plantaţia nu a fost îngrijită este scurtă, de
1-2 ani, refacerea butucului este relativ uşoară. La tăiere se păstrează, de regulă, elementele de schelet (cordoane, braţe), dar se îndepărtează de la inserţie, toate formaţiunile lemnoase care s-au îndepărtat de
cordoane (braţe), iar coardele lacome se scurtează la cepi de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie se execută un plivit, cu rezervarea lăstarilor cu vigoare moderată, distribuiţi uniform pe butuc.

43. Taierile speciale

Tăierile speciale sunt cele care se aplică în situaţii deosebite, în care partea aeriană a butucului a fost afectată de diferiţi factori (temperaturi scăzute, secetă, grindină etc.) şi se impune refacerea potenţialului
de creştere şi fructificare a plantaţiei. Din această categorie fac parte: tăierea în plantaţiile afectate de gerurile din timpul iernii, tăierea în plantaţiile afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, tăierea
în plantaţiile afectate de grindină, tăierea în plantaţiile afectate de secetă, tăierea în plantaţiile afectate de boli criptogamice

44. Copcitul la viţa de vie

Prin copcit se evită separarea celor doi parteneri (altoi şi portaltoi), se stimulează dezvoltarea în profunzime a sistemului radicular şi se măreşte rezistenţa viţei de vie la secetă. Copcitul se recomandă şi la
viţele nealtoite, pentru favorizarea dezvoltării în profunzime a sistemului radicular.

45. Conducerea viţei de vie pe sistemul de susţinere

Primăvara, după tăierea în uscat şi revizuirea sistemului de susţinere se realizează palisatul tulpinilor şi cordoanelor, cercuitul sau legatul coardelor, iar pe parcursul perioadei de vegetaţie, dirijarea (legarea)
lăstarilor.
Palisatul tulpinilor şi cordoanelor. Tulpinile se dirijează vertical, cât mai drept pe tutore, fără curburi sau torsionări, iar cordoanele se dirijează orizontal pe sârmele portante şi se palisează utilizând diferite
materiale: fir de plastic special pentru acest scop, răchită, deşeuri textile etc.
Legatul sau cercuitul coardelor se face pentru utilizarea raţională a factorilor de microclimat, echilibrarea proceselor de creştere şi fructificare, dirijarea fenomenului de polaritate în scopuri utile producţiei
şi executarea în bune condiţii a lucrărilor agrofitotehnice din plantaţii. Pentru folosirea eficientă a factorilor de microclimat (lumină, temperatură, aerare etc.), evitarea aglomerării lăstarilor, favorizarea
maturării strugurilor şi lăstarilor, coardele se dirijează echilibrat, uniform în spaţiu
Conducerea orizontală situează mugurii de pe elementele de rod în aceeaşi poziţie faţă de verticală, astfel încât aceştia pornesc relativ uniform şi simultan în vegetaţie. Lăstarii înregistrează un ritm de
creştere asemănător de-a lungul coardei de rod, maturarea strugurilor este uniformă, iar maturarea lemnului este corespunzătoare;
Conducerea oblic descendentă. Pe coardele conduse astfel, dezmuguritul, creşterea lăstarilor, maturarea lemnului etc., se desfăşoară mai intens spre baza coardei, plasată mai sus în plan vertical şi
influenţată mai puternic de polaritate, iar spre vârful coardei creşterile sunt din ce în ce mai reduse. Acest mod de conducere a coardelor previne degarnisirea butucului şi se practică în cazul tăierii tip cordon
Mesrouze
Conducerea vertical descendentă. Procesele de creştere şi fructificare se manifestă asemănător conducerii oblic descendente, însă cu diferenţieri mai mari între baza şi vârful coardei, astfel încât cei mai
viguroşi lăstari se formează la baza coardei, unde se vor forma elementele de rod. Conducerea vertical descendentă este practicată la tipul de tăiere cordon Sylvoz.
Conducerea în semicerc generează diferenţe, sub influenţa polarităţii, între mijlocul coardei, plasat mai sus, favorizat în ceea ce priveşte creşterea şi fructificarea şi baza şi vârful coardei, care sunt
defavorizate. Această conducere este generalizată în cultura clasică a viţei de vie şi este indicată în cazul soiurilor la care zona fertilă este situată spre mijlocul coardei şi atunci când repartizarea încărcăturii de
rod se face pe elemente lungi.
Conducerea în cerc, numit cerc ardelenesc, deoarece se practică şi astăzi pe scară redusă, în podgoriile din Transilvania şi Banat, în condiţiile unor distanţe mici de plantare, cu susţinerea pe araci. Cercul
format poate fi ascendent sau descendent. În cazul cercului ascendent este avantajată creşterea lăstarilor şi rodirea pe porţiunea de mijloc a coardei, iar la cercul descendent (format sub punctul de inserţie al
coardei) este favorizată baza şi vârful coardei, care se află în poziţie superioară.

46. Lucrări şi operaţiuni în verde la viţa de vie roditoare

Pentru formarea elementelor lemnoase corespunzătoare, necesare proiectării butucului, în această perioadă se execută lucrări în verde: plivitul lăstarilor, cu rezervarea unui număr de lăstari în funcţie de
vârsta şi vigoarea butucului (2-3 în anul I şi 3-5 în anul II), care se palisează vertical pe sistemul de susţinere, pentru favorizarea creşterii în lungime a acestora, lăstarii de prisos îndepărtându-se cât mai
devreme, în fază de buton sau de lăstar tânăr, pentru a nu consuma inutil substanţele de rezervă ale butucului; ciupitul, pentru frânarea temporară a creşterii şi stimularea apariţiei copililor, care pot fi folosiţi la
formarea rapidă, în verde, a butucului; cârnitul, executat către sfârşitul perioadei de vegetaţie (luna august), pentru o maturare mai bună a lăstarilor.

47. Lucrările solului în plantaţiile de vii roditoare

intervalul dintre rânduri (biloane) se afânează printr-un cultivat mecanic, la adâncimea de 14-16 cm. În perioada de vegetaţie se execută 6-8 lucrări de afânare a solului pe intervalul dintre biloane, la
adâncimea de 6-8 cm, pentru combaterea buruienilor, spargerea crustei şi afânarea solului. Lucrarea se poate efectua atât cu cultivatorul echipat pentru prăşit, cât şi cu freza.

48.Completarea golurilor în plantaţiile de vii roditoare

În plantaţiile tinere este indicat ca golurile să fie completate în timpul perioadei de vegetaţie cu viţe portaltoi fortificate la ghivece nutritive. Se pot, de asemenea folosi, cu bune rezultate, viţe portaltoi STAS
provenite din şcoala de viţă, cu plantarea în perioada de repaus (toamna sau primăvara). În plantaţiile mai bătrâne, pentru completarea golurilor se poate folosi marcotajul semiadânc (la 20-25 cm), cu marcotă
trasă de la butucul vecin şi separată de planta mamă după 2-3 ani.
În situaţia în care procentul de goluri din plantaţiile aflate în plină producţie depăşeşte 3-5%, iar în plantaţiile mai bătrâne depăşeşte 10%, eficienţa exploatării plantaţiei viticole se reduce şi se impune
completarea golurilor.

49. Fertilizarea plantatiilor de vii roditoare

Fertilizarea este o verigă importantă în tehnologia de cultură a viţei de vie, prin care se asigură plantelor un regim de hrană corespunzător.
La stabilirea dozelor de îngrăşăminte, a epocilor de administrare, se va ţine seama de tipul de sol, de capacitatea acestuia de a reţine elementele nutritive; astfel pe solurile nisipoase, cu capacitate redusă de
reţinere a elementelor nutritive fertilizarea se va face cu doze mici de îngrăşăminte, dar în mai multe etape, iar pe solurile cu textură lutoasă, cu capacitate normală de înmagazinare, se vor folosi doze normale
îngrăşăminte.
Tipuri de îngrăşăminte. Îngrăşămintele se pot clasifica după mai multe criterii. După tipul lor: îngrăşiminte organice şi îngrăşăminte chimice.
Îngrăşămintele organice cuprind o gamă largă de îngrăşăminte dintre acestea mai folosite sunt: gunoiul de grajd, dejecţii lichide şi semilichide provenite de la unităţile de creştere a animalelor, compostul,
îngrăşăminte verzi, diverse alte produse organice rezultate din diferite activităţi agricole. Aceste îngrăşăminte sunt foarte importante, ele reprezintă activatori ai activităţii microbiologice a solului, conduc la
creşterea fertilităţii solului şi la ameliorarea însuşirilor fizico-chimice ale acestuia.
Îngrăşăminte chimice sau minerale, rezultă fie din măcinarea unor roci naturale, fie din industria chimică producătoare. Aceste îngrăşăminte completează necesarul de elemente nutritive ale solului. După
modul de administare îngrăşămintele sunt: radiculare şi extraradiculare sau foliare, şi îngrăşăminte care se administrează odată cu apa de irigat (irigare fertilizantă).
Îngrăşămintele radiculare sunt cele care se aplică solului şi sunt preluate de plantă prin sistemul radicular; îngrăşămintele extraradiculare sunt cele care se aplică pe plantă şi sunt preluate rapid prin frunze.
Stabilirea dozelor de fertilizare, sau a nevoilor de fertilizare se face în funcţie de starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive, diagnoza foliară, vârsta plantaţiei, specificul de nutriţie al
soiului/portaltoiului folosit, condiţiile ecologice etc.
Starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive se face prin cartarea agrochimică.
50. Irigarea plantatiilor de vii roditoare

Irigarea viţei de vie trebuie aplicată cunoscând cerinţele viţei de vie faţă de umiditate, în funcţie de fenofaza de vegetaţie, regimul de precipitaţii şi regimul termic. Cel mai important şi uşor de monitorizat
indicator al umidităţii solului este IUA, care arată cât la sută din „magazia de apă a solului” este plină.
Nevoia de apă a viţei de vie se corelează cu fenofazele de vegetaţie. Astfel în fenofaza de dezmugurit cerinţele faţă de apă sunt moderate, în sol este suficient circa 60-65 % din IUA, nevoia de apă creşte pe
măsură ce planta parcurge perioada de vegetaţie şi atinge un maxim în faza de creştere intensă a lăstarilor şi a boabelor, perioadă cînd se înregistrează cel mai mare consum de apă dar şi de hrană, în sol este
nevoie ca IUA să fie de 80-90%; nevoia de apă se reduce spre pârgă şi se menţine moderată până la căderea frunzelor când în sol este nevoie de circa 50-60% din IUA.
Regimul de irigare la viţa de vie cuprinde un ansamblu de elemente tehnologice: stabilirea momentului optim de irigare, norma de irigare, norma de udare, metode de irigare şi condiţiile de calitate a apei de
irigat.
Norma de irigare (M) reprezintă cantitatea de apă (m3) necesară a fi aplicată pe parcursul unui ciclu de vegetaţie.
Cantitatea de apă administrată la o udare trebuie să asigure umectarea corespunzătoare, în funcţie de fenofaza de vegetaţie, a profilului de sol unde sunt răspândite majoritatea rădăcinilor viţei de vie.
Pentru condiţiile ecologice din România norma de udare în plantaţiile viticole este cuprinsă între 300-400 până la 700-800 m3/ha, rareori mai mult. Pe nisipuri cantitatea de apă administrată la o udare este
mai redusă de 200 maxim 400 m3/ha, corelată cu capacitatea solului de a reţine apa.
Stabilirea momentului optim de irigare se face prin monitorizarea regimului de umiditatea a solului, care poate fi realizat prin recoltarea periodică de probe de sol şi determinarea umidităţii acestuia în
laborator. Probele de sol, se recoltează odată la 5-10 zile, pe adâncimea de maximă răspândire a sistemului radicular, după care se usucă la temperatura de 105oC.
 Metode de irigare. Irigarea la viţa de vie poate fi realizată prin următoarele metode: scurgere la suprafaţă, prin aspersiune, prin picurare aeriană şi prin picurare subterană.
Irigarea prin scurgere la suprafaţă (pe brazde) se poate realiza pe terenuri nivelate cu panta de 1-2%.
Irigarea prin aspersiune se poate aplica pe toate tipurile de teren, asigură creşterea atât a umidităţii solului cât şi a umidităţii aerului. Intensitatea irigării prin aspersiune trbuie să fie mai mică sau cel puţin
egală cu viteza de infiltrare a apei în sol, în medie de 10-12 mm/h (la solurile mijlocii), pentru a preveni fenomenul de eroziune asolului.
Irigarea prin picurare aeriană se face prin distribuţia apei pe rândul de plante prin conducte perforate, care permit scurgerea apei sub formă de picături pe suprafaţa solului.

51. Protecţia fitosanitară a plantaţiilor de vii roditoare

O problemă foarte importantă a viticulturii actuale o constituie protecţia viţei de vie faţă de boli şi dăunători. Daunele provocate de agenţii patogeni pot duce până la compromiterea totală a producţiei de
struguri, iar tratamentele de prevenire şi combatere a acestora implică costuri ridicate de producţie, care pot ajunge până la 35-40% din totalul de cheltuieli.
Bolile parazitare la viţa de vie se pot fi clasificate astfel: boli criptogamice produse de ciuperci, boli virotice produse de virusuri şi micoplasme şi boli bacteriene (bacterioze).
Bolile criptogamice cuprind mai multe boli care pot afecta viţa de vie, aceste pot fi grupate în boli principale, care au o frecvenţă relativ mare în plantaţiile viticole şi pot provoca pagube importante: mana
(Plamopara viticola), făinarea (Uncinula necator), şi putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botrytis cinerea), şi boli secundare, cu o frecvenţă mai redusă în plantaţii: rujeola-boala petelor roşii (Pseudopeziza
tracheiphilla), antracnoza (Elsinoe ampelina), excorioza (Phomopsis viticola), eutipoza (Eutypa lata), putregaiul negru- Black-rot (Guignardia bidwelii), esca, etc.
Bolile produse de virusuri sunt: îngălbenirea aurie (Flavescence dore), scurtnodarea (Grape vine fanleaf nepovirus), mozaicul nervurian (Grapevine vein mosaic virus), răsucirea frunzelor (Grapevine leaf
roll virus), boala lemnului striat (Legno-riccio) etc.
Bolile produse de bacterii sunt: cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens), necroza bacteriană (Xanthomonas ampelina/Xylophilus ampelinus) etc.
Dăunătorii principali ai viţei de vie sunt: acarienii (Eriophies vitis, Colomerus vitis, Phylocoptes vitis, Tetranychus urticae, Panonicus ulmi), moliile strugurilor (Lobesia botrana şi Clysia ambiguella), tripşii
(Anaphotrips vitis şi Drepanotrips reuteri), cicada verde (Empoasca vitis), filoxera (Phylloxera vastatrix), pirala-molia frunzei viţei de vie (Sparganotis pireliana), cotarul cenuşiu (Peribatodes rhomboidaria),
păduchele testos (Eulecanium corni), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), păduchele lânos (Pulvinaria vitis), etc.
Pentru limitarea folosirii diveselor substanţe chimice, pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie realizată „combaterea integrată”, care în afară de metoda chimică integrează şi alte
metode: carantina fitosanitară, igienă fitosanitară, agrofitotehnică, biologică, fizico-chimice, mecanice etc.

52. Recoltarea strugurilor

Recoltarea strugurilor este ultima verigă din tehnologia de cultură a viţei de vie, dar are o importanţă foarte mare atât în ceea ce priveşte momentul optim de recoltare, cât şi tehnica de recoltare efectivă.
Pentru pregătirea campaniei de recoltare a strugurilor este necesar ca începând de la legarea boabelor să se facă o evaluare a producţiei de struguri.
Evaluarea producţiei de struguri
În funcţie de producţia de struguri evaluată se stabileşte necesarul de forţă de muncă, unelte, materiale pentru recoltare, mijloacele de transport, spaţii de depozitare dotate corespunzător în cazul soiurilor de
struguri pentru masă, sau utilajele de prelucrare a strugurilor şi vase pentru păstrare a vinului, în cazul soiurilor pentru struguri de vin. Pentru valorificarea producţiei realizate se va face un studiu de piaţă, se
stabilesc potenţiali beneficiari ai produselor obţinute, se încheie contracte de valorificare a producţiei.
Primele informaţii privind viitoarea producţie de struguri se pot obţine încă dn perioada de repaus relativ, lunile februarie-martie, când prin examinarea mugurilor din ochiul de iarnă la lupa binoculară se fac
observaţii privind numărul şi gradul de dezvoltare a primordiilor de inflorescenţe pe categorii de muguri. Aceste informaţii nu se iau în calcul la evaluarea producţiei de struguri, dar sunt foarte importante
pentru tăierile de rodire, la stabilirea sarcinii de ochi şi a lungimii elementelor de rod care se rezervă pe butuc la tăiere (vezi tăierile de rodire).

Stabilirea momentului optim de recoltare a strugurilor

Strugurii se recoltează atunci când întrunesc parametrii optimi, în funcţie de destinaţia acestora: strugurii pentru masă atunci când au atins caracteristicile organoleptice care îi fac corespunzători pentru
consum în stare proaspătă, iar strugurii pentru vin/industrializare atunci cînd parametrii biochimici ai acestora sunt corespunzători pentru obţinerea unui anumit tip de vin. Din aceste motive este necesar ca
începând de la pârgă să se urmăreacă evoluţia maturării strugurilor şi să se stabilească momentul optim de recoltare.
Strugurii pentru masă se consideră buni de consum atunci când au mărimea, culoarea, gustul şi aroma caracteristice soiului. Momentul optim de recoltare se stabileşte în principal în urma degustării
strugurilor şi mai puţin pe baza analizelor de laborator.
Masa a 100 de boabe se determină pentru urmărirea evoluţiei masei boabelor (producţiei de struguri) şi stabilirea momentului în care boabele ating masa maximă (maturitatea deplină), urmată, la 3-5 zile la
acest moment, de scăderea masei boabelor (începerea procesului de supramaturare).
Conţinutul în zaharuri din must. Proba de struguri pentru analiză se zdrobeşte, folosind o presă de laborator, iar mustul obţinut, după limpezize, se trece la analizare. Determinarea conţinutului în
„zaharuri” al mustului se face ralativ uşor pe principiul refractometric sau densimetric.
 Refractometrele se bazează pe fenomenul de refracţie a luminii care străbate masa mustului, şi acestea pot fi optice sau digitale, portabile sau de laborator.
Conţinutul în aciditate al mustului se face prin titrare cu o soluţie de hidroxid de sodiu, în prezenţa unui indicator. Aciditatea se exprimă în g/l acid sulfuric sau acid tartric. Pe parcursul maturării
strugurilor aciditatea se reduce şi în momentul atingerii maturităţii depline ajunge la parametrii specifici soiului, inflenţată de condiţiile de cultură.
Pentru stabilirea momentului optim de recoltare se întocmeşte graficul de evoluţie al maturării strugurilor în care sunt prezentate în dinamică masa a 100 de boabe, conţinutul în zaharuri şi conţinutul în
aciditate.
Recoltarea strugurilor pentru masă se realizează la maturitatea de consum, atunci când strugurii sunt corespunzători pentru consumul în stare proaspătă. În cazul soiurilor pentru struguri de masă
recoltarea se eşalonează pe o perioadă mai lungă de timp, comparativ cu soiurile pentru struguri de vin, avându-se în vedere conveierul mai larg al soiurilor pentru struguri de masă, la care maturitatea de
consum se realizează, în funcţie de podgorie, de la sfîrşitul lunii iulie, până la sfârşitul lunii octombrie.
Recoltarea se realizează numai manual, în două-trei etape la acelaşi soi, pe măsură ce strugurii ajung la maturitate. Recoltarea se face atunci când strugurii sunt uscaţi, nu prezintă porţiuni umede de la rouă
sau precipitaţii, care ar favoriza atacul bolilor pe parcursul depozitării.
Recoltarea strugurilor pentru vin. Strugurii pentru vin se recoltează la maturitatea tehnologică, atunci când parametrii biochimici ai acestora corespund obţinerii unui anumit tip de vin. Comparativ cu
strugurii pentru masă, campania de recoltare a soiurilor pentru struguri de vin este mai scurtă, avându-se în vedere că maturarea strugurilor la majoritatea soiurile pentru vin se încadrează în epocile IV şi V de
maturare, durata acesteia, în funcţie de suprafaţă, producţie, forţa de muncă disponibilă se întinde pe o perioadă de 20-30 de zile.
Pregătirea campanie de recoltare se realizează prin stabilirea unui grafic de recoltare, asigurea forţei de muncă manuale şi mecanice necesare, corelarea ritmului de recoltare cu posibilităţile de prelucrare a
strugurilor şi de depozitare a vinului.
Strugurii pentru vin se recoltează pe soiuri şi numai în cazuri speciale se recoltează în amestec, dar şi în această situaţie se recoltează separat strugurii albi de cei roşii.
Campania de recoltare începe cu soiurile pentru vinuri albe (dar şi aici diferenţiat în funcţie de tipul de vin ce urmează să fie obţinut), urmate de soiurile pentru vinuri aromate, iar la finalul campaniei se
recoltează soiurile pentru vinuri roşii.
În toamnele ploioase, când există riscul ca strugurii să fie deterioraţi de putregaiul cenuşiu, strugurii se vor recolta înaintea ajungerii la maturitatea tehnologică, urmând apoi ca în procesul de prelucrare a
strugurilor să se efectueze corecţiile necesare pentru a se obţine tipul de vin dorit.
Pentru a se evita procesele de oxidare a boabelor şi producerea unor procese nedorite la nivelul boabelor, strugurii se recoltează fără a afecta integritatea boabelor şi se transportă cât mai rapid la locurile de
prelucrare.
Recoltarea strugurilor pentru vin se face într-o singură etapă, şi poate fi realizată manual sau mecanic.
Recoltarea manuală se face prin detaşarea strugurilor de lăstar la nivelul peduncului şi asezarea lor în recipiente de transport: lădiţe, găleţi, coşuri, care se tranportă la capătul parcelei unde se descarcă în
bene, ce transportă strugurii la locurile de prelucrare. În cazul producerii unor vinuri de calitate deosebită, strugurii se recoltează, eventual se cizelează prin indepărtarea boabelor sau porţiunilor de strugure
necorespunzătoare, şi se transportă în lădiţe.
Dacă transportul strugurilor se face pe distanţă mare, recolta este parţial avariată şi timpul este călduros, se impune transportul strugurilor sub protecţia dioxidului de sulf.
Recoltarea mecanizată. Această metodă de recoltare a strugurilor este tot mai mult practicată în ultima perioadă datorită deficitului de forţă de muncă, şi randamentelor ridicate pe care le realizează.
Recoltarea se face cu ajutorul combinelor de recoltat struguri care prezintă dispozitive de scuturare. Boabele desprinse de ciorchine sunt aspirate în nişte coşuleţe speciale, separate de resturile vegetale şi
depozitate în două bene din inox cu o capacitate de 1000-3000 litri. Pentru buna funcţionare a combinei este foarte important ca reglajele să fie făcute corect la începutul lucrului.