ANTRENORUL - CONDUCATOR EDUCATOR

1. PARTICULARITATI ALE MUNCII ANTRENORILOR

2. RATIONALIZAREA ACTIVITATII DE CONDUCERE
3. STILURI ALE ACTIVITATII DE CONDUCERE

1. PARTICULARITATI ALE MUNCII ANTRENORILOR

Conditiile social-economice ale fiecarei tari, determina interventia statului

pentru dezvoltarea sportului, ca fenomen social cu implicatii directe in
dezvoltarea fizica a unei natiuni.

Sportul, indeosebi cel de performanta, a devenit o componenta

reprezentativa a societatii contemporane, de la "sportivul din tribuna" pana
la cel din stadion, demonstreaza cu claritate personalitatea si vitalitatea
fiintei umane angajate in practica si dezvoltarea diferitelor discipline
sportive.

Dictionarul Stiintei Sportului editat in Germania in anul 1992 defineste si

precizeaza rolul social al antrenorului astfel: "Persoana competenta (expert)
care dirijeaza (trains) sportivii in antrenament si ii calauzeste in competitie".
Spre deosebire de cunostintele profesorului de educatie fizica, antrenorul
trebuie sa posede cunostinte tehnice acumulate prin practicarea sportului de
inalt nivel in domeniul sau de activitate si in special sa cunoasca totul din
metodica antrenamentului sportiv.

Sociologii domeniului sport au definit aceasta noua orientare aparuta in

multe tari ale lumii, la inceputul deceniului sapte al secolului nostru, clasa
"intelectualului tehnician", cea care a determinat progresul rapid al
performantelor sportive.

In sportul mondial performanta sportiva apartine acestei noi clase

"antrenorul -sportiv", selectionat din randul marilor performeri, inarmati cu
cunostintele Stiintei Sportului printr-un sistem de pregatire "teoretico -
practic" si redati arenelor sportive.

Din randul acestora s-a impus noua generatie de elita, la nivelul practicii in
tumultoasa viata a arenelor sportive, dar au patruns si in organele de decizie
ale federatiilor, ministerelor si departamentelor de conducere a fenomenului
sportiv.

Performanta sportiva impune antrenorilor sa si desfasoare activitatea intr-un

inalt grad de incertitudine, analizand trecutul, muncind in prezent pentru
rezultatul sportiv si anticipand evolutia viitoare a rezultatelor.

Activitatea in domeniu, lasa o falsa impresie de nesiguranta, ca se dibuie

drumul, datorita numeroaselor schimbari de directie si de decizie in procesul
de instruire sportiva, datorate modului diferit in care este prognozata
strategia de viitor a fiecarei discipline sportive.

In conditiile impuse de dezvoltarea sportului, functia de conducere a

antrenorilor devine tot mai complexa, iar activitatea de conducere capata
caracterul unei profesii reale, de vreme ce se intalnesc caracteristici comune,
tehnici, metode, mijloace si cunostiinte teoretico-practice asemanatoare, la
aceste persoane, indiferent de disciplina sportiva pe care o practica.

Aceasta face preocuparile de selectie, promovare si pregatire specifica, sa fie

tot mai importante, inclusiv acelea de precizare a calitatiilor psihologice
absolut necesare antrenorului pentru a deveni un cadru de conducere
eficient.

Din momentul in care este angajat intr-o unitate sportiva, indiferent de

nivelul ierarhic la care activeaza, acesta capata si a doua profesiune, aceea
de conducator.

Explozia performantelor sportive in general si cu atat mai mult in conditiile

social-economice din tara noastra, sportul cunoaste ritmuri diferite si
orientari specifice de la o disciplina sportiva la alta, ceea ce face ca functia
de conducator a antrenorilor sa devina tot mai diferentiata si mai complexa.

Antrenorul conducator, trebuie sa foloseasca in practica, teoriile, principiile,

normele, metodele si tehnicile ramurii de sport, intr-un cuvant exact
cunostiintele care formeaza stiinta antrenamentului.

Aplicarea acestora in procesul de selectie si pregatire a sportivilor, deci in

practica, impun ca in functie de experienta anterior acumulata ca sportiv,
antrenorul sa le alature talent si pasiune, dragoste fata de sportivi, pe scurt
aceasta constitie "arta de a conduce".

Avand un profil psiho-socio-profesional de conducator, antrenorul

demonstreaza cu prisosinta calitati si veleitati de competenta in orientarea
procesului de formare a noii generatii de sportivi.
a) Influentarea mediata a antrenamentului.

Antrenamentul sportiv constituie un proces de actiune complex, al carui

obiectiv il reprezinta dezvoltarea performantei sportive, intr-o
maniera sistematica si orientata spre un scop propus. In acest context,
numit "complex", un conglomerat de actiuni, efectuate in scopul de a obtine
efecte precise in raport cu toate caracteristicile, ce determina performanta
unui sportiv sau a unei echipe.

Aspectul sistematic al procedurilor de antrenament este evidentiat intr-un

plan de pregatire, ce consta nu numai din continuturile antrenamentului si
metodele de antrenament ci si din obiectivele intermediare ale pregatirii, a
caror rezultate pot fi evaluate prin metode de verificare si control.

Aspectul de orientare spre scop al antrenamentului, necesita ca toate

masurile sa contribuie direct, la realizarea obiectivului vizat (de pregatire sau
performanta) determinat intr-o unitate de timp.

Pentru medicina sportiva, antrenamentul este definit, deseori, ca "suma

tuturor masurilor stabilite de antrenor si care conduc la ameliorarea
capacitatii performantelor biologice ale sportivului.

Antrenamentul difera de educatia fizica si scolara structurata similar, prin

accentele puse pe obiectivele diferite (pregatire si performanta), obiectivele
de invatare (tehnica) prin alta structura institutionala (unitati, sectii
sportive), care conduce la diferite abordari, mai ales in ceea ce priveste
incarcaturile si volumul de lucru.

In procesul de antrenament colectivul se imparte in doua categorii distincte:

executantii si cadrele de conducere care actioneaza asupra obiectivului
muncii in mod diferit. Astfel, prima categorie, sportivii, actioneaza constient
in conformitate cu obiectivele de pregatire si performanta care le-au fost
stabilite, in functie cu nivelul valorii sportive, iar cea de a doua antrenorul
actioneaza asupra acelorasi obiective pe care le realizeaza prin intermediul
executantilor, pe care-i indruma si mai ales ii influenteaza direct.

In antrenament, teoriile, principiile, metodele si normele tehnice intr-un

cuvant cunostiintele exacte formeaza Stiinta Sportului, in vreme ce aplicarea
lor in practica se realizeaza in functie de experienta si mai ales de talent,
ceea ce constituie arta de a conduce.

Acest punct de vedere pe care-l impartasim fara rezerve are implicatii

deosebite asupra preocuparilor de selectie si formare a antrenorilor.
Cunoasterea profilului psiho-socio-profesional al conducatorilor este o cale
sigura care orienteaza activitatea de selectie al unor viitori buni antrenori.

b) Dubla profesionalizare a antrenorilor

Din momentul in care un antrenor este numit la conducerea unei sectii pe

ramura de sport, indiferent de nivelul ierarhic la care se situeaza acesta ca
urmare a calificarii dobandite absolvind o institutie de invatamant, facultate,
scoala de antrenori, curs de formare, etc, capata si o a doua profesiune,
aceea de conducator.

In aceste conditii, sunt doua probleme ce se ridica in legatura cu dubla

profesionalizare a antrenorului si anume:

1. care trebuie sa fie raportul intre cele doua profesii de specialist si de

conducator?

2. care este specialitatea de baza recomandata pentru aceasta profesie?

In legatura cu prima problema, punctele de vedere ale unor specialisti

converg spre aprecierea ca in pregatirea antrenorilor, raportul dintre cele
doua laturi ale profesiei, este determinat de treapta ierarhica pe care se afla
in procesul de antrenament. Cu cat coboram mai mult pe scara ierarhica cu
atat cunostiintele de specialitate trebuie sa fie mai bogate, raportul se
schimba in favoarea cunostiintelor de conducere odata cu promovarea
valorica in cadrul organizatiilor sportive.

In ceea ce priveste raspunsul la cea de a doua intrebare, antrenorul trebuie

sa fie in primul rand un bun cunoscator al tehnicii si metodicii ramurei de
sport, selectionat de regula din randul sportivilor de inalt nivel, inzestrat cu
personalitate, capacitatea de actiune, initiativa si decizie, intr-un cuvant sa
posede "talentul" de conducat 747j96h or.

In selectia unor antrenori pentru loturile nationale, federatiile sportive

apeleaza la buni specialisti in conducerea si dirijarea procesului de
antrenament, dublat de solide cunostiinte de specialitate, din sportul
respectiv.

c) Raspunderea juridica si morala

In ceea ce priveste raspunderea juridica, ea poate parea nespecifica, totusi

activitatea sportiva este guvernata de prevederile Regulamentelor,
Statutelor si a Normelor de organizare si desfasurare a campionatelor si
competitiilor interne si internationale.
Antrenorul raspunde direct de respectarea acestor prevederi, cu care trebuie
sa-i instruiasca permanent si pe sportivi, pentru ca el raspunde de faptele
acestora pe toata perioada pregatirii si participarii in concursuri.

Exista o deosebire esentiala intre responsabilitatea unui sportiv si cea a unui

antrenor, in timp ce primul raspunde numai pentru faptele si actiunile sale,
antrenorul are responsabilitatea juridica (obisnuita) pentru actiunile
sportivilor din subordinea sa, indiferent daca a fost sau nu implicat direct.

Raspunderea morala o fundamenteaza pe cea juridica si trebuie plasata, din

punct de vedere a importantei sale, cel putin la acelasi nivel. Cu toate ca nu
este strict reglementala, ea este totusi asumata de antrenor fata de
conducerea unitatilor sportive si nu in ultimul rand fata de sportivi.

Antrenorul prin mijloace specifice, teoretico-educationale trebuie sa previna,

sa fereasca sportivii din subordinea sa de actiuni care vin in contradictie cu
regulamentele ce guverneaza fenomenul sportiv.

Raspunderea se constituie intr-un factor psihologic stresant, manifestat sub

forma unei griji continue in procesul de antrenament care oboseste si
uzeaza.

Din acest punct de vedere, antrenorul se afla "in priza", indeosebi pe durata
participarii sportivilor in concursuri, cand trebuie sa-i conduca si sa-i educe
pentru respectarea prevederilor regulamentelor si normelor impuse de catre
organizatori.

Spre deosebire de antrenori, sportivii traiesc doar cu grija respectarii

regulamentelor coroborat cu comportamentul in concurs.

d) Autoritatea

Autoritatea constituie o alta particularitate a muncii de conducere si se

defineste ca o "notiune complexa de ascendenta a antrenorului asupra
sportivilor" si se manifesta prin demnitate, competenta, influenta si
autoritate in fata organizatorilor si responsabililor din ramura de sport.

Valoarea psihologica a autoritatii antrenorului este perceputa de catre

sportivii, ca urmare a justetei deciziilor pe care acesta le stabileste in
procesul de antrenament si concurs.

Autoritatea isi are izvorul intr-o serie de factori obiectivi si subiectivi. Latura
obiectiva a autoritatii antrenorului o constituie pregatirea generala si de
specialitate, buna cunoastere a tehnicii si a principiilor metodice ale pregatirii
in ramura de sport. Nu pe ultimul loc se situeaza valoarea performantelor si
numele castigat in activitatea anterioara ca fost sportiv de inalt nivel.

Buna cunostere a procesului de pregatire, independenta in gandire, initiava,

curajul, tactul, principialitatea, umanismul, exigenta fata de sine si fata de
altii, stapanirea de sine, farmecul personal si nu i-am epuizat pe toti sunt
doar o parte din factorii subiectivi care confera autoritatea reala a
antrenorului.

Comportamentul antrenorului, exemplul lui personal, are un rol important in

pastrarea autoritatii.

2. RATIONALIZAREA ACTIVITATII DE CONDUCERE

Antrenamentul sportiv ca proces de actiune complex, al carui obiectiv il

reprezinta dezvoltarea performantei sportive are la baza "Teoria
Antrenamentului" prin care se descrie si se sistematizeaza toate obiectivele,
principiile, tipurile, continuturile, metodele de antrenament precum si
cerintele competitiei, in vederea aplicarii lor in practica.

Analiza temeinica a perceptelor teoriei antrenamentului sportiv, pe cele ale

teoriei competitiei, a directionat activitatea antrenorilor in conducerea
procesului de pregatire a sportivilor.

Rationalizarea muncii antrenorilor, vizeaza rezolvarea cu bune rezultate a

tuturor sarcinilor pregatirii sportive, urmarindu-se in acest sens,
desfasurarea unei munci planificate, sistematice si continue. "Aceasta
impune cunoasterea de catre antrenor, a necesarului de timp pentru
invatarea, repetarea, perfectionarea si automatizarea procedeelor tehnice,
precum si pentru dezvoltarea morfofunctionala a organismului si a calitatii
motrice impuse de modelul competitional.

Sistematizarea materialului de predat pentru invatarea tehnica si de

dezvoltare a calitatilor fizice impun antrenorilor, in concordanta cu nivelul de
performanta al sectiei, selectionarea mijloacelor pregatirii si planificarea lor
in micro, mezo si macrociclului de instruire.
Continuitatea, cerinta greu de realizat in practica, presupune desfasurarea
lectiilor de antrenament conform planificarii fara intreruperi, stiindu-se ca in
munca antrenorilor, procesul de pregatire sportiva cunoaste dese intreruperi,
datorate unor probleme familiale, scolare, accidentari ale sportivilor, ceea ce
conduce la scaderea randamentului.

Depinde de maiestria antrenorului recuperarea pierderilor datorate lipsei de

continuitate, prin organizarea unui sistem special de reprogramare a
mijloacelor pregatirii nerealizate datorate absentelor.

Antrenorul actioneaza asupra sportivilor prin activitatea de predare, conform

macrociclurilor anuale, a mezociclurilor semestriale, trimestriale, a
microciclurilor saptamanale si a planurilor zilnice de antrenament.

Din perspectiva psihopedagogiei, complexul "predare-invatare", reprezinta

latura esentiala de antrenament (instruire-educare).

Sub acest aspect putem defini antrenamentul sportiv, ca pe o activitate

comuna a antrenamentului sportivilor, activitate ce cuprinde doua
componente: predarea de catre antrenor si insusirea cunostiintelor si
formarea deprinderilor motrice de catre sportiv.

Antrenorul actioneaza asupra sportivilor prin activitatea de predare.

Sportivii participa activ la acest proces de insusire de cunostiinte si

deprinderi, punand in actiune toate sistemele psihice: perceptii, gandire,
memorie, atentie, interese, afectivitate, vointa, precum si calitati fizice
native sau dobandite.

2.1. Indrumarea invataturii

Este considerata principala veriga a instruirii practice. A indruma invatarea

inseamna a ajuta sportivul a-l incuraja sa lucreze si independent, a-l
conduce astfel incat sa evite greselile si sa-si indrepte atentia spre acele
elemente care-i asigura succesul.

Din acest punct de vedere, in conducerea procesului de antrenament,

antrenorul trebuie sa-si dovedeasca competenta sa pedagogica (tact-
pedagogic) in formarea stilului de munca, pentru formarea personalitatii
sportivilor, tinand seama de particularitatile lor.
Pentru stimularea participarii constiente si active, in stabilirea scopurilor si
obiectivelor, antrenorul poate colabora cu sportivii, in sensul comunicarii
progreselor realizate in creerea si dezvoltarea capacitatilor fizice si tehnice a
intregirii personalitatii de performer. Privitor la instruirea (invatarea)
propriu-zisa este necesar ca antrenorul sa realizeze in mintea sportivului, o
imagine exacta a sarcinii de invatat, utilizand pentru aceasta metode si
tehnici, ca: descrierea, explicarea, demonstrarea, prezentarea, filmul,
convingerea, video-casete, etc.

Formarea deprinderilor "perceptiv-motrice" are la baza intelectualizarea

invatarii motrice, care include in practica un volum mare de activitate
cognitiva. Formarea oricarei deprinderi complexe trece prin trei faze
succesive: cognitiva, de consolidare si de automatizare.

In aplicarea practica a invatarii cognitive se stabilesc cateva principii:

motivatia, cunoasterea si aprecierea rezultatelor si prognoza "setului
anticipativ", ca cerinte in activitatea antrenorului de intelectualizare a
invataturii motrice.

Conditiile temporare ale invatarii definesc doua modalitati de exersare:

"invatarea masata" (grupata) si invatarea distribuita, ambele tipuri exprima
numai cerintele de organizare a exersarii.

Jost care a facut primele experiente in aceasta directie a formulat legea care
ii poarta numele: Daca din doua asocieri de intensitate egala, doar una este
mai veche, o noua repetitie va favoriza in mod deosebit asociatia mai veche,
nu pe cea noua.

Activitatea practica, in sportul de inalt nivel a confirmat eficienta invatarii

distribuite, performantele, de organizare temporare a exersarilor si de
continutul exercitiului. Cu cat sarcina este mai dificila, invatarea distributiva
sporeste eficacitatea insusirii continutului lectiilor de antenament.

Eficacitatea invatarii distributive este data de faptul ca in cursul pauzelor (la

originea metodei pe intervale) in intervalele dintre repetari se produce un
proces de reactivare si consolidare a raspunsurilor, printr-o revizuire
mentala a sarcinilor de invatat, coroborate cu eliminarea oboselii acumulate
in efort.

Privitor la rationalizarea conducerii de catre antrenor a procesului de

invatare, in cautarea performantei el trebuie sa apeleze la mijloacele
pedagogice de stimulare a interesului si a efectului voluntar; la intarirea
increderii in propriile capacitati, la dezvoltarea initiativei si a imaginatiei
creatoare a sportivilor.
CONTROLUL GESTULUI SPORTIV

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

2. ENERGIE SI COMANDA MOTRICA

3. ETAPELE MATURIZARII

4. DEPRINDERILE SPORTIVE

Ceea ce caracterizeaza sportivul de mare performanta este calitatea

controlului gestual din disciplina / proba pe care o practica. Succesiunile de
invatare propuse de federatii il scutesc adesea pe instructorul sportiv sa
incerce sa inteleaga ceea ce implica aparitia deprinderii sportive. Este de
ajuns ca acesta sa aplice exercitiile standard pentru a avea sentimentul ca
munca sa este eficienta. Este regretabil ca el nu poseda in acest caz
suficienta autonomie pentru a cauta sa analizeze ceea ce se intampla in
controlul gestului sportivului.

Desigur, nu e cazul sa pretindem ca este posibil, in prezent, sa se explice

clar toate elementele care participa la perfectionarea treptata a gestului
sportiv, dar o serie de observatii provenite din experienta de pe teren sau
oferite de stiintele care se ocupa de motricitate pot permite o "trasare" a
"caii instructorului".

Aceasta "calatorie a educatorului sportiv" in domeniul deprinderii motrice nu

trebuie sa se opreasca brusc sub pretext ca sportivul ar poseda niste
ipotetice "haruri" ereditare. Pe de alta parte, aceasta nu inseamna ca factorii
genetici nu joaca un rol important, ci ei participa la o alchimie "natura -
cultura", "ereditar - dobandit", care scapa inca, aproape in totalitate,
investigatii stiintifice. Educatorul trebuie sa se straduiasca sa joace un rol
activ in dobandirea deprinderii motrice si nu sa se multumeasca "sa trieze"
pasiv pe cei care ar fi dotati generos de natura la nivelul calitatilor fizice.

Prin ce mijloace educatorul isi poate ameliora calitativ si cantitativ actiunea

in planul motricitatii ? Aceasta este, de fapt, principala chestiune.
1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

In toate gesturile sportive din marea performanta se regasesc trei

caracteristici. Acestea sunt independente si exprima un nivel excelent de
control.

Eficacitate

Sportivul urmareste un obiectiv care este, in general, succesul de varf intr-o

disciplina sportiva la alegerea sa: a marca un cos in baschet tine de
eficacitate.

Rentabilitatea

Reluand exemplul din baschet, rentablitatea ar fi sa se utilizeze energia

corecta necesara pentru ca aruncarea sa fie eficienta. Eficacitatea trebuie
obtinuta cu minimum de consum energetic. Aceasta rentabilitate a gestului,
tinand cont de obiectivul urmarit, este o conditie pentru ca efiacitatea
performantei sa se prelungeasca in timp.

Permanenta

Un gest sportiv de mare performanta trebuie sa fie suficient de consolidat

pentru ca in situatia de competitie, sportivul sa-l poata realiza de cate ori
este necesar. Aceata a treia caracteristica este o consecinta a primelor doua.
Baschetul necesita, de exemplu, sa ramai ager in ciuda oboselii datorate
timpului de joc scurs.

Inzestrat cu aceste trei caracteristici, educatorului ii ramane sa ajunga la o

cunoastere aprofundata a disciplinei sale (sarcina), singura care ii va permite
sa gaseasca situatiile pedagogice corespunzatoare care duc la ameliorarea
conditiei sportivului avand drept obiectiv un nivel inalt al practicii.

O prima cerinta: analizarea sarcinii. Realizarea unui gest sportiv este un

fenomen complex in care interactioneaza factori anatomo-fiziologici,
sociologici, psihologici. Controlul gestului sportiv necesita interogatii la
aceste diferite niveluri.
2. ENERGIE SI COMANDA MOTRICA

Din punct de vedere fiziologic nu poate fi reluat aici ansamblul datelor,

trebuind insa sa se retina faptul ca sarcina sportiva necesita din partea
fibrelor musculare care mobilizeaza parghiile osoase doua functii: aceste
fibre trebuie sa gaseasca energie si sa fie comandate de sistemul nervos, in
conditii de eficacitate si rentabilitate maxima. Daca, in plan energetic, cele
trei mari procese metabolice furnizoare de energie sunt bine cunoscute in
prezent, ceea ce permite o clasificare autentica a sarcinilor in intensitate si
durata (sarcina de tip anaerob alactacid, sarcina de tip anaero lactacid,
sarcina de tip aerob), in ceea ce priveste functionarea sistemului nervos,
suntem departe de a cunoaste ceea ce permite, in plan tehnic, finetea,
precizia, fluiditatea.

Din acest punct de vedere, orientarea actuala este orientata spre

recunoasterea unei foarte mari specificitati a sarcinilor motrice. In sport, ele
sunt definite de regulament, punand, in consecinta, organismului sportivului
probleme precise si specifice. Baschetul nu se invata decat jucand baschet in
asa masura cerinta de a nu face pasi, de a arunca la cos este de o
complexitate care nu poate fi tradusa decat in termeni de baschet. In acest
caz, este firesc sa se examineze ce favorizeaza, in plan pedagogic, aparitia
progresiva a acestei deprinderi si experientele necesare diferitelor varste ale
vietii pentru a-i garanta permanenta.

Organismul nu gaseste mijloacele de a satisface cerintele energetice

importante la nivel muscular, dupa trecerea perioadei pubertare. Copilul mic
poate realiza indeosebi exercitii intense si scurte sau exercitii mai lungi in
ritm moderat, forta utilizata fiind mereu mai mica decat cea pe care o va
putea dezvolta mai tarziu. Lucrul sistematic al functiilor care livreaza
muschiului energie ramane, prin urmare, un obiectiv secundar intre trei si
unsprezece ani, desi se poate incepe dezvoltarea capacitatii aerobe spre
varsta de 9-10 ani.

UN ACT REUSIT NU ESTE UN PRODUS FINIT

Daca utilizarea eficienta a energiei de catre muschi se instaleaza destul de

tarziu la om, nu acelasi lucru se intampla cu comanda aparatului muscular
de catre sistemul nervos, care capata foarte devreme o importanta capitala,
astfel incat trebuie sa se inteleaga ca in planul actiunilor prezente si viitoare
ale unui individ, intre 0-12 ani, exista o adevarata "miza" a carei consecinte
se vor prelungi pe toata durata carierei sportivului.

Datele neurofiziologice actuale sunt prezente in domeniul activitatilor fizice si

sportive, dar trebuie sa credem ca in ceea ce priveste reteaua nervoasa,
detaliile sunt inca departe de a putea explica normalul, educatorului. Pot fi
retinute insa o serie de puncte importante suficiente pentru a structura
oarecum aceasta aventura care ramane pregatirea sportivului.

Actul reusit nu este un produs finit, realizat cu usurinta de un "creier dotat".

Sistemul nervos nu reuseste sa comande "just" aparatul muscular, deoarece

a facut incercari si si-a modificat treptat functionarea in urmarirea unui
obiectiv. Prezenta acestui obiectiv, care implica interventie si motivatie, este
indispensabila. Sistemul nervos al individului percepe, analizeaza, comanda
exersandu-se; erorile survenite in urmarirea obiectivului alimenteaza, in
acest caz, niste bucle senzori-motrice care permit adaptarea progresiva.Fara
scop, fara eroare, adica fara inchidere a buclelor de reglare, actiunea
subiectului nu poate capata forma, iar urmarirea obiectivului ramane in acest
caz, costisitoare si imprecisa. Aceasta prima observatie asupra functionarii
nervoase implica faptul ca subiectul sa fie responsabil de actiunea sa, sa fie
activ si sa aiba timp la dispozitie.

Cucerirea gestului corect necesita sa se capete totusi incredere (fara sa

incercam sa intelegem prea mult) in capacitatile extraordinare de a produce
invarianta pe care le poseda sistemul nervos al unui subiect care realizeaza o
sarcina la modul motivat.

3. ETAPELE MATURIZARII

Sistemul nervos al copilului prezinta la nastere o mare imaturitate, ceea ce

face copilul foarte dependent de mediul fizic si social in care traieste. In
acelasi timp, aceasta imaturitate constituie o sansa considerabila pentru el,
deoarece experientele acumulate pe masura dezvoltarii sale sunt
memorizate, triate, servind drept fundal pentru tot ceea ce este si va fi
copilul; ele corespund acelei cuceriri despre care am pomenit mai inainte.
Creierul unul copil atinge la varsta de 6 ani 90 % din greutatea pe care o va
avea adult si, fara sa ne extindem la modul naiv de la greutate la functie,
exista totusi aici o indicatie asupra a ceea ce se dezvolta in primii ani de
viata.

O serie de experiente de privare senzoriala la animale, prezentate in

numeroase lucrari, indeosebi in aceea a lui M. Jeannerod "Creierul-
masina", au aratat ca exercitiul, functionarea, au un rol structurat in
cadrul sistemului nervos. Elaborarea si stabilizarea circuitelor neuronice de
catre experienta nu pot decat sa ne incite sa respectam, ca parinti si
educatori, primii ani de viata in cursul carora se constata dezvoltarea
timpurie a sistemului nervos in raport cu cresterea morfologica si organica.
J.P.Changeux adauga: "invelisul genetic ofera la nivelul sistemului
nervos o retea schitata vag, activitatea ii defineste unghiurile,
variabilitatea dintre indivizi provenind mai putin din capacitatile de
invatare decat din invatarile specifice realizate".

Ar fi zadarnic si oarecum ridicol sa se precizeze la ce varsta se poate invata

mersul pe bicicleta sau orice alta tehnica. In planul deprinderilor motrice,
copilul poate sa invete la diferite varste ceea ce ii permite maturizarea sa
nervoasa. Aceasta se dezvolta progresiv in copilarie si adolescenta,
permitand aparitia unor deprinderi cu conditia ca aceste deprinderi sa fie
exersate de catre copil.

Nerespectarea acestei lungi perioade de maturizare, privand copilul de

experientele necesare, inseamna sa i se refuze dezvoltarea. Este regretabil
ca limitarea experientelor motrice necesare este mai putin vizibila decat o
suprimare de hrana pentru organism, caci deseori s-ar putea masura mai
bine importanta si gravitatea pagubelor.

Copilaria este o imensa "perioada critica" in care este interesant sa faca un

raport intre ceea ce face copilul si ceea ce potential poate sa faca. Notiunea
de exercitiu, in sensul strict de a exersa, de a se pregati, capata aici intreaga
sa importanta. Culcat, pana la varsta de 4-5 luni, copilul isi pune in legatura
ochii si mainile, ceea ce o va face cu atat mai bine cu cat se va afla intr-un
mediu stimulant (obiect colorat pe care sa-l apuce). Avand posibilitatea
neuromusculara sa stea asezat (6 luni), privirea orizontala si pozitia corpului
vor dezvolta considerabil captarile de informatii si experientele sale in cadrul
mediului inconjurator. Mersul va contribui ulterior la largirea campului
"posibilelor", cu conditia ca aceste "posibile" sa fie actualizate prin exercitiul
copilului. Daca la nastere spatiul vizual si cel tactil apar ca relativ
diferentiate, actiunea le va coordona implicandu-le si perfectionand
interrelatiile lor in proportie de experientele acumulate. Problema varstei la
care se propune copilului o activitate, devine in acest caz, relativa.

Toate activitatile fizice ale adultului iau nastere din primele activitati ale
copilului. Nu se poate spune ca un copil de 4 ani care, cu ajutorul picioarelor,
trimite o minge tatalui sau aflat la cativa metri de el, practica fotbalul. Este
insa clar ca daca acest copil vrea mai tarziu sa devina fotbalist, coordonarile
necesare pentru o buna stapanire a balonului rotund, pregatite cand
maturizarea a permis, vor constitui un factor determinant de reusita.
Desigur, nu se pune problema ca aventura motrica sa se limiteze numai la
aceasta practica. Un copil trebuie sa alerge, sa inoate, sa sara, sa se catere,
sa se agate, sa se joace cu instrumente intinzand mana (racheta), sa se dea
pe gheata, sa transporte, sa prinda, sa se joace cu mingea, cu cercul, cu
arsicele, daca o face avand un scop.

De la nastere pana la 11 ani, pot fi deosebite patru mari faze in cursul carora
actiunea este determinanta.

De la nastere la 2-3 ani

O data cu invatarea mersului, cele solicitate vor fi, in special, coordonarile

ochi-mana. Ele stau la baza aparitiei manipularilor mai complexe, netrebuind
in nici un caz neglijate; jocurile care le stimuleaza nu lipsesc, iar materialele
marunte pot fi utilizate in voie.

Intre 3 si 6 ani

Dupa ce a invatat bine sa mearga, activitatea copilului se va putea

diversifica extraordinar. Receptivitatea fata de proiectele/intentiile copiilor,
respectarea limitei lor de atentie permit educatorului sa aleaga activitati
fizice diverse, in principal de ordin individual: dat pe gheata, rostogolit,
catarat, tarat, echilibrat, repetare si inceperea adaptarii la noi medii (de
exemplu, apa). In toate aceste practici trebuie prezervat aspectul ludic.
Copilul de 6 ani ajunge la o stare de echilibru atat morfologica, cat si
psihologica. Daca este greu sa se precizeze mai mult continutul respectiv al
deprinderilor motrice, paleta experientelor sale motrice trebuie sa fie insa
considerabila. La aceasta varsta, copilul trebuie sa aiba un plan/scop, sa
incerce "sa-si masoare puterile" fata de acest scop care, indiferent ce se
intampla, trebuie sa ramana pe termen scurt, acestea reprezinta punctele de
reper esentiale. In felul acesta se vizeaza achizitionarea unei baze foarte
largi a deprinderii motrice.

Intre 6 si 8-9 ani

Deprinderile continua sa fie foarte importante atat in plan cantitativ, cat si

calitativ. Controlul gestual se afirma cu conditia ca respectivul copil sa
exerseze suficient: sa jongleze, sa prinda din miscare, sa dribleze, sa
tinteasca, sa mearga pe bicicleta sunt tot atatea ocazii de prelungire a
aventurii motrice. La aceasta varsta, trebuie privilegiate activitatile multi-
sporturi, pur si simplu pentru ca solicita toate fatetele motricitatii. Fara
indoiala, in acest moment multe lucruri se fac cu usurinta. Nu s-ar intelege
ca acest lucru sa fie adevarat pentru invatarea pianului, de exemplu si fals
pentru alte tehnici care implica si ele motricitatea; pur si simplu, copilul nu
trebuie constrans sa exerseze numai una singura si aceasta la modul
permanent.

Practicile abordate, desi isi pastreza caracterul individual, sunt mai complexe
decat la varsta precedenta, implicand coordonari mai elaborate.

CONDITIILE INVATARII

A invata inseamna ceva, a stabili conditiile acestei invatari inseamna altceva.

Articolele anterioare se raporteaza la prima afirmatie, expunand diferitele
procese si modalitati de functionare a subiectului, care survin in cazul
invatarii. A doua este o sarcina care revine educatorilor, profesorilor si
antrenorilor, deoarece rolul acestora consta in a ajuta sportivul in invatare.
Prin intermediul acestui articol, urmarim sa inventariem parametrii cei mai
importanti de care antrenorul trebuie sa tina seama daca vrea sa ii
inlesneasca subiectului invatarea.

Una din primele probleme puse formatorului, este structurarea continutului

pe care il are de pus la dispozitie. De aceea, vom examina avantajele si
dezavantajele respective ale invatarii globale si ale celei fractionate. Pentru a
ajunge la o anumita eficacitate, invatarea trebuie sa fie, de asemenea,
planificata in timp: vom studia deci efectele invatarii "masate" si
"distribuite".

In enuntarea problemelor puse antrenorului, trebuie retinute, de asemenea,

si cele puse de forma de invatare aleasa: vom propune, asadar, o serie de
elemente de gandire privind invatarea ghidata, locul si importanta eventualei
utilizari a unor modele, a unor demonstratii etc. Vom mai aborda succint
interesul pentru invatarea constientizarii rezultatelor de catre sportivi. Va fi
necesar sa determinam care este avantajul variabilitatii (sau invariabilitatii)
conditiilor de invatare propuse.

PLANIFICAREA INVATARII IN TIMP

Pentru a spera sa ajunga la o anumita eficacitate, invatarea trebuie sa fie

planificata in timp. Invatarea masata este metoda care consta in invatarea
de catre sportivi a unei deprinderi sportive oarecare, prin practica, fara
pauze intermediare. Spre deosebire de aceasta, invatarea distribuita este
metoda care consta invatarea unei deprinderi pe perioade mai scurte,
spatiate de niste intervale, in cursul carora sunt invatate alte deprinderi
diferite de primul. De fapt, nici o demarcare in sensul strict nu desparte
exercitiul masat de cel distribuit: conditia "distribuit" cu pauze foarte scurte
intr-o situatie, putand corespunde conditiei "masat" din alta situatie. Totul
depinde de lungimea sarcinii. Astfel relativitatea conceptelor trebuie sa fie
compensata printr-o definire sistematica a tipului de conditii urmarita, in
cazul oricarei situatii de antrenament.

Toata problema este de a stii care din aceste doua metode se dovedeste cea
mai eficienta si in ce ? Invatarea masata permite oare o mai buna retinere
(pastrare) a deprinderii ? Invatarea distribuita, prin prezenta pauzelor, este
mai benefica pentru performanta si, daca este cazul care este intervalul
favorabil de stabilit intre doua secvente de invatare ?

Numeroase experiente, efectuate in anii 1950, au condus invariabil la acelasi

rezultat: limitarea pauzelor intre incercari in conditii de invatare masata
tinde sa minimalizeze performantele subiectilor, comparativ cu conditiile de
invatare distribuita. Se pare totusi ca aceste rezultate pot fi sensibil nuantate
in lumina cercetarilor mai recente si in functie de sarcinile care trebuie
realizate.

INVATAREA DISTRIBUITA S-A DOVEDIT MAI FAVORABILA PENTRU

PERFORMANTA

La nivelul sarcinilor motrice elementare

In sarcinile motrice elementare Pubols (1960) arata ca intr-o sarcina de scris

inversat, performanta creste o data cu distribuirea exercitiului. Intr-o sarcina
in care trebuie invartita o manivela, Bilodeau (1954) constata ca existenta
unor perioade scurte de repaus permite ameliorarea performantei.

La nivelul sarcinilor de adaptare

In cazul realizarii unor "sarcini de continuare" (constand in mentinerea in

contact a unui obiect - stilet pe o tinta mobila), Adams si Raynolds (1954)
observa ca performanta se amelioreaza daca perioada de repaus atinge o
durata optimala de 30 secunde, dar ca peste aceasta durata nu se mai
obtine nici un beneficiu.

Dupa invatarea masata

In cazul in care subiectii, lucrand in conditii de invatare masata, trec, dupa o

perioada de repaus, la o practica distribuita, se evidentiaza o neta
ameliorare a performantei lor (sarcini de continuare), dar numai in toate
primele incercari urmatoare.

INVATAREA MASATA S-A DOVEDIT MAI FAVORABILA

In cazul sarcinilor motrice complexe

Cand trebuie testata o pluralitate de strategii, cand, in fata unei situatii

problema, sunt posibile mai multe alternative de raspunsuri, este necesar ca
subiectul sa se antreneze pe o perioada de timp continua pentru a rezolva
problema pusa.

CELE DOUA CONDITII PAR A FI ECHIVALENTE

Fata de retinerea deprinderii invatate

Aplicand niste teste de retinere/memorare la doua grupe de subiecti avand

fiecare o deprindere de dobandit (foot tracking) urmand una din cele doua
conditii de invatare, Withlei (1970) arata ca rezultatele obtinute sunt sensibil
identice si nu permit in nici un fel sa se traga concluzia superioritatii uneia
dintre conditii fata de cealalta. Fenomenul unei mai bune "reminiscente",
invocat adesea pentru a justifica eficacitatea mai mare a invatarii distribuite,
nu este deci nimerit (figura 1).
PROBLEMA PAUZELOR IN CADRUL INVATARII

Tocmai am constatat ca nu ne putem pronunta clar in favoarea invatarii

masate sau a celei distribuite. Fara indoiala, trebuie luati in consideratie si
alti parametrii: in functie de tipul sarcinii de efectuat, de tipul deprinderii de
dobandit sau de natura lucrului de efectuat, se pune problema timpului
afectat pauzei: de exemplu, niste sarcini motrice, foarte solicitante in plan
energetic sau informational, vor necesita privilegierea unei invatari
distribuite, spatiata cu pauze mai lungi pentru a favoriza refacerea
musculara si / sau a atentiei.

Pe de alta parte, este evident ca utilizarea celor doua conditii de invatare

amintite si problema lungimii pauzelor stabilite trebuie raportate la nivelurile
periodice de motivare a sportivilor respectivi.

Caracterizate de un mediu stabil si de niste constrangeri unic spatiale, deprinderile inchise

necesita niste tipare de raspunsuri rigide (serviciul in tenis) a caror obtinere poate, daca este
nevoit, sa se faca prin intermediul unei abordari analitice: de fapt, mediul fiind previzibil,
necesitatea de control este virtual nula, in sensul ca inceteaza imediat ce jucatorul a analizat
caracteristicile spatiale si poate determina in libertate deplina viteza, ritmul, pe scurt desfasurarea
temporara a miscarii.

In schimb, caracteristicile instabile ale mediului in cazul deprinderilor deschise (constrangeri

spatiale si temporare) (o lovitura dreapta de retur in tenis) necesita pregatirea a numeroase tipare
de raspunsuri astfel incat sa permita o adaptare permanenta la perturbatiile survenind de la o
incercare la alta. In acest caz, invatarea unei lovituri de drepta de retur decupata in diferite faze,
echivaleaza cu achizitionarea unui tipar de raspuns rigid care nu va ajuta probabil niciodata,
deoarece, in situatia respectiva, lovitura de dreapta de efectuat va trebui modulata in functie de
caracteristicile spatio-temporale ale mediului. In acest caz, metoda globala, in situatie reala, se
dovedeste cea mai adecvata.

ÎNDRUMAREA ÎNVĂȚĂRII

In general, autorii opun doua tendinte:

- Prima, dupa care subiectul, pentru a intelege mai bine si a invata mai bine o deprindere
sportiva, trebuie in prealabil sa comita greseli.

Acest demers de "descoperire" prin incercari si greseli recunoaste valoarea pedagogica a greselii,
considerand ca invatarea consta in activitatea condusa si desfasurata de subiect pentru rezolvarea
sarcinii.

O serie de cercetari in neurofiziologie confirma acest punct de vedere, evidetiind importanta,

pentru invatare, a fenomenelor de auto-adaptare si auto-organizare a subiectului in mediul
inconjurator.

- Alternativ, a doua tendinta preconizeaza utilizarea, prin educatie, a procedeelor de "ghidare"

pentru a evita ca sportivul sa comita greseli in dobandirea si realizarea deprinderilor sportive. Ne
vom ocupa acum de acestea din urma.

AJUTORUL

Cel mai clasic consta, la nivelul educatorului, din a ajuta fizic subiectul in realizarea
deprinderii, astfel incat subiectul sa reuseasca sa perceapa desfasurarea spatiala si
temporala a gestului. Se poate deosebi raspunsul provocat al restrictiei (impins manual
bazinul/soldurile si picioarele pentru a ajuta gimnastul sa realizeze o indreptare la bara
fixa joasa) sau eliminarea unor deprinderi care consta, de exemplu, in blocarea
anumitor segmente in momentul realizarii unei sarcini (in felul acesta se evita ca bratele
sa se indoaie din cot la indreptare).

DEMONSTRATIA

Invatarea poate fi facilitata, de asemenea, prin observare (ghidare vizuala).

Demonstratiile, prezentarea de modele, fac parte din aceasta procedura de ghidare; se
stie ca invatarea unui gest nou necesita, pe de o parte, intelegerea sarcinii si a
obiectivului ei, pe de alta parte, identificarea miscarilor necesare realizarii acesteia. Se
stie, de asemenea, ca stabilirea acestui plan de executie permite un raspuns motric cu
atat mai adaptat cu cat se bazeaza mai mult pe niste modele vizuale interiorizate de
catre subiect. Acesta teorie de modeling ne trimite la ideea ca, in faza cognitiva pentru
dobandirea unei deprinderi motrice, prezentarea de modele va facilita aceasta
dobandire, procurand subiectului imaginea strategiei de desfasurat si a miscarii de
realizat. Acestea nu inseamna insa sa tragem concluzia ca demonstratia este
"atotputernica": o serie de cercetari arata ca "modelingul" nu afecteaza cu nimic
performanta sportivului (realizarea sa), ci, dimpotriva, modifica in acelasi timp (mai ales
in timpul fazelor initiale de invatare) calitatea si eficacitatea strategiilor utilizate si
amelioreaza viteza de executie a sarcinii de catre sportiv.

Ca procedura, demonstratia este mai mult un model de imitat strict decat un element de
ghidare contribuind la constituirea unor referentiale cognitive, necesare oricarei realizari
motrice.

De asemenea, trebuie sa se insiste:

- pe oportunitatea temporara pe care trebuie sa o prezinte demonstratia, adica sa se
produca atunci cand sportivul are nevoie de ea;
- pe faptul ca o demonstratie trebuie sa aiba o valoare de sursa maximala de informatii
pentru subiect;
- pe cea mai mare eficacitate a demonstratiilor repetate comparativ cu o demonstratie
unica;
- pe echivalenta pentru invatare a demonstratiilor concrete sau video.
Printre celelalte proceduri destinate sa favorizeze invatarea vom mai mentiona:
- antrenamentul verbal prealabil executiei (descriere verbala de catre subiect a
diferitelor parti ale sarcinii);
- consolidarea motivatiei;
- clarificarea obiectivelor sarcinii;
- aportul consemnelor verbale si al criteriilor comportamentale urmarite.

CUNOASTEREA REZULTATELOR

Este vorba de o variabila considerata atat de esentiala in invatare incat ea justifica

principiul amintit de Leplat (1970): "Nu practica este cea care ne invata, ci practica ale
carei rezultate sunt cunoscute". Diversitatea formelor pe care le poate capata
cunoasterea rezultatelor este reprezentata in figura 3.

Data fiind amploarea lucrarilor legate de acest subiect, ne vom limita la studierea
feedback-ului ca ghidare in invatare.

In prealabil, e necesar sa distingem doua notiuni:

- cunoasterea performantei (CP) (1): adica informatiile pe care sportivul le obtine din
realizarea motrica respectiva;
- cunoasterea rezultatelor (CR): adica gradul de concordanta intre ceea ce s-a urmarit si
ceea ce s-a efectuat (obiectiv atins sau nu).

Daca informatiile privind rezultatul atins sunt destul de usor accesibile sportivului,
cunoasterea performantei este, in schimb, mai dificila. Desigur, educatorul poate
descrie sportivul ceea ce acesta a facut in termeni de spatiu, timp etc, dar nimic nu se
poate substitui "senzatiei" data de miscare, adica retroactiunilor chinestezice
proprioceptive. Se considera ca dobandirea si controlul miscarii vor fi cu atat mai
eficiente cu cat vor fi sprijinite mai mult de infomatii de acest ordin, de preferat
informatiilor vizuale.

Ele sunt capitale in masura in care ele sunt cele care vor determina sportivul sa
modifice, in caz de esec, sau sa reproduca, in caz de reusita, pentru incercarea
urmatoare, planul de actiune prevazut initial.

Doua cazuri de figura se prezinta:

- sportivul apreciaza dupa aceste informatii ca miscarea nu a fost executata conform
prevederilor sale, desi i-au permis atingerea obiectivului prevazut. Educatorul poate, in
aceasta situatie, sa analizeze caracteristicile raspunsului neprevazut, dar eficient, astfel
incat acestea sa poata fi reprodus ulterior.
- el apreciaza ca nici miscarea produsa, nici obiectivul atins nu sunt satisfacatoare: in
acest caz, educatorul trebuie sa ajute sportivul sa reconsidere intreaga problema si in
special constrangerile ambientale impuse, pentru a ajunge la un plan de actiune
eficient.
Este necesar sa fie luati in consideratie ca factori importanti:
- timpul scurs intre incheierea sarcinii si aflarea rezultatelor, pe de o parte, intervalul
inter-incercari, pe de alta parte, (figura 4).
- efectul unor activitati intermediare diferite realizate in timpul intervalului inter-incercari.

VARIABILITATEA IN PRACTICA

Este o chestiune care se pune deseori educatorului: sarcinile trebuie variate sistematic
pentru a optimiza performanta sau, dimpotriva, trebuie sa se continue constant si pana
la dobandirea invatarii unei deprinderi motrice?
Daca sarcina inchisa (mediul stabil), invatarea pare putin sensibila la o variatie de la o
incercare la alta. Nu se observa decat usoare efecte datorate unei practici constante la
adulti, ceva mai accentuate la copii in situatie de invatare.
Variatia sarcinilor de la o incercare la alta, apare insa mult mai eficienta cand este vorba
pentru sportiv sa dobandeasca o sarcina deschisa. Intr-adevar, asa cum am amintit mai
inainte, caracteristicile spatio-temporale ale unei deprinderi deschise sunt atat de
schimbatoare incat este necesar ca subiectul sa fie plasat succesiv in fata diversitatii
conditiilor concrete in care se desfasoara deprinderea; aceasta variatie a conditiilor in
care se va efectua sarcina permite subiectului sa se adapteze la toate conditiile de
mediu posibile si sa dezvolte o intrega gama de tipare motrice de raspunsuri.
Cu toate acestea insa, indeosebi pentru subiectul incepator, mediul va putea fi sensibil
simplificat astfel incat sa nu se supraincarce sistemul de prelucrare a informatiei
subiectului, astfel:
-in tenis invatarea loviturii de dreapta pe minge inalta, pe minge joasa, pe retur
incrucisat, pe retur in ax, dar pe teren redus.
-in sporturi colective: recurgerea la "mini-jocuri", apropiate de specialitatea concreta,
pentru a regasi intacte conditiile ambientale, dar pe spatii si cu reguli adaptate.

ACTIVITATEA MANAGERIALA A ANTRENORULUI

Gama managerilor din sport este larga, ea cuprinzand conducatorii diferitelor organizatii sportive
(secretari federali, presedinti si secretari de cluburi sportive, directori de complexe si baze
sportive) conducatorii proceselor de pregatire - antrenorii de la diferite nivele - antrenori federali,
antrenori ai loturilor nationale, ai selectionatelor regionale sau locale, antrenori din cluburi si
asociatii, profesori specializati in instruirea sportiva a copiilor si juniorilor din scoli etc.

Instrumente si mijloace managerial

https://www.scritub.com/profesor-scoala/ANTRENORUL-CONDUCATOR-
EDUCATOR64794.php#_msoanchor_2