CAPITOLUL I.

Noţiuni generale despre criminologie

1. Ce importanţă are studiul criminologiei

Parafrazându-1 pe H. Petit, care caracteriza spiritul francez, la fel se poate spune şi despre criminologie
care, la fel ca şi Descartes, caută ceea ce s-ar putea găsi, deoarece comportamentul infracţional ar trebui să poată
fi explicat din moment ce poate fi constatat, şi în acelaşi timp, la fel ca şi Pascal, ea nu poate să găsească ceea ce
caută, deoarece nimeni nu a reuşit să dezlege în întregime cauzele unui anumit comportament criminal.
Dacă în ceea ce priveşte metodele de cercetare specifice criminologiei există o mare dezbatere, cu
siguranţă, importanţa criminologiei este relevată mai ales de obiectul ei de cercetare şi anume comportamentul
infracţional. Preocupări pentru a răspunde la întrebarea „de ce comit oamenii infracţiunii" au existat încă din
timpul primelor structuri sociale, iar răspunsurile date la această întrebare au influenţat soluţiile propuse pentru
înlăturarea comportamentului antisocial. Principial, lucrurile stau la fel şi astăzi, diferenţa constând în diferenţa
cantitativă şi calitativă de informaţii pe care o poate utiliza astăzi cercetarea criminologică.
Ori de câte ori auzim despre comiterea unei infracţiuni, ne punem întrebarea ce anume 1-a determinat pe
acel om să se poarte în acest fel, încercând fiecare dintre noi să dăm un anumit răspuns, mai mult sau mai puţin
veridic. Cei care încearcă să facă o analiză completă şi complexă a respectivului fapt întreprind o cercetare
criminologică.
Următoarea întrebare care ne vine în minte este dacă acel fapt ar fi putut fi prevenit. La fel, fiecare dintre
noi putem propune un răspuns, însă răspunsul cât mai aproape de adevăr la această întrebare relevă în realitate
importanţa criminologiei. Răspunsul la această întrebare influenţează procesul de elaborare al legilor, noţiunea
de infracţiune şi evident reacţia provocată de comiterea unei infracţiuni. Dacă în dreptul penal reacţia la
comiterea unei infracţiuni constă în aplicarea unei anumite sancţiuni, criminologia are libertatea de a propune
atât soluţii de ordin juridic (pedepse mai grele sau dimpotrivă mai puţin grele, sancţiuni alternative, etc.) dar şi
soluţii de ordin empiric, ce ţin de exemplu de luminarea străzilor în cartierele rău famate, patrularea străzilor de
jandarmi, sau învăţarea victimei cum să reacţioneze în faţa unui pericol potenţial de această natură.
întrebările fundamentale ale criminologiei sunt : Este posibil de a studia de o manieră ştiinţifică infractorul
şi infracţiunea? Dacă răspunsul este da, atunci s-ar putea ajunge la generalizări, principii sau legi cu valoare de
predicţie? Răspunsurile la această întrebare au atins ambele extreme. MM. Michel spunea că: „O ştiinţă
empirică a criminologiei este actualmente imposibilă pentru că nu există psihologie sau sociologie empirică, iar
cercetarea criminologică este o încercare de a realiza imposibilul". Aceeaşi idee a fost susţinută şi de M. Adler
care a susţinut că „Indeterminarea comportamentului uman face imposibilă elaborarea unui adevăr ştiinţific",
Foarte optimist G. Mead a susţinut că: „Postulatul fundamental al ştiinţei este că lumea este aptă de a fi
cunoscută, iar dacă e aşa trebuie să existe o raţiune în toate". Chiar dacă rezultatele obţinute au un caracter de
probabilitate această trăsătură a cercetării ştiinţifice este valabilă pentru orice domeniu. Orice lege ştiinţifică
trebuie considerată ca o afirmaţie temporară deoarece, odată cu dezvoltarea cunoaşterii, aceste legi, care păreau
imuabile, trebuie actualizate sau chiar modificate.
De aceea demersul cercetării criminologice are o semnificaţie particulară, iar concluziile trase trebuie doar
considerate ca fiind afirmaţii adevărate dar temporare.
Se spune despre criminologie că este un barometru socio-moral al colectivităţii. Măsura în care societatea îi
tratează pe cei provizoriu excluşi din rândul ei simbolizează nivelul de civilizaţie.

2. Sfera conceptului de criminologie

Iniţial cercetarea criminologică era marcată de întrebarea fundamentală de ce, şi de aceea primele demersuri
în cercetarea fenomenului criminal aveau un caracter preponderent etiologic sau cauzal. Răspunsul care se căuta
era de tipul următor: oamenii comit infracţiuni pentru că au un anumit aspect fizic (explicaţiile pozitiviste),
pentru că trăiesc într-un anumit mediu social( explicaţii sociologice) sau pentru că au o anumită structură psihică
(explicaţii psihologice). O astfel de abordarea a dus la apariţia criminologiei etiologice, care a avut ca principale
direcţii: şcoli de inspiraţie biologică, şcoli de inspiraţie sociologică şi şcoli de inspiraţie psihologică.
Nemulţumiţi de răspunsurile pe care le-au primit dintr-o perspectivă cauzală, criminologii au mutat centru
de interes de pe cauze preferând o analiză în dinamica fenomenului. Astfel în anii 50 ai secolului trecut a apărut
analiza „procesului de trecere la act'' când ceea ce conta în opinia acestor criminologi era contextul cauzal al
producerii fenomenului infracţional de tipul „omul nepotrivit la locul nepotrivit". Această abordare a fost numită
criminologia dinamică sau a trecerii la act. în general, s-a considerat că infractorul are în anumite circumstanţe
o imunitate scăzută la tentaţiile actului infracţional, şi de aceea dacă sunt îndeplinite anumite condiţii de ordin
intern sau extern, el va trece la comiterea acţiunii.
în anii 60-70 ai secolului trecut s-a încercat o altă abordare şi anume s-a susţinut că nu există nici o
diferenţă între un comportament infracţional şi unul licit decât din perspectivă normativă, adică a reacţiei sociale
pe care o determină un anumit comportament. S-a creat aşa numita criminologie a reacţiei sociale, care nu
pleacă de la premisa că sancţiunea este consecinţa comportamentului infracţional, ci răstoarnă acest raţionament,
în sensul că tipul de reacţie al societăţii la un anumit comportament al individului este ceea ce creează
criminalitatea. Nu interesează de ce un pieton traversează pe culoarea roşie a semaforului, ci contează doar dacă
fapta lui este incriminată sau nu. Dacă legiuitorul incriminează astfel de fapte, înseamnă că a creat criminalitate.
Dimpotrivă, dacă nu ar exista legi penale nu ar exista criminalitate. Acţiunea infracţională este diferită de
acţiunea umană doar prin reacţia socială pe care o declanşează prima. Reprezentativă pentru această abordarea ar
fi teoria etichetării.
într-o altă abordare, s-a considerat că analiza doar a autorului şi a faptei sale a fi incompletă dacă victimei
nu i se acordă o importanţă măcar egală. Astfel a apărut victimologia sau criminologia victimologică.
Criminologia restaurativă pleacă de la premisa că este mult mai important, decât a încerca să explicăm la
nivel teoretic cauzele sau condiţiile unui fenomen infracţional, să ne concentrăm mai mult asupra consecinţelor
comportamentului infracţional sau mai precis asupra înlăturării consecinţelor negative ale unui comportament
infracţional. Să încercăm să repunem lucrurile în situaţia anterioară comiterii faptei (de exemplu să ne
concentrăm pe despăgubirea victimei chiar de către stat, să susţinem centre de primire a victimelor violenţei în
familie, centre de dezintoxicare, să aplicăm sancţiuni alternative şi sancţiuni mult mai adaptate tipului de
comportament infracţional). Crima apare ca o defecţiune a sistemului social şi nu e atât de important să-i afli
cauza, dar este capital să remediezi defecţiunea.
Fiecare comportament infracţional are trei aspecte importante: făptuitorul, fapta sa şi victima faptei sale.
Criminologia etiologică era concentrată să găsească cauzele comportamentului infracţional până la momentul
comiterii faptei, criminologia dinamică include în procesul de analiză şi contextul spaţial şi temporal în care se
comite fapta, iar criminologia restaurativă propune soluţii restaurative pentru consecinţele infracţiunii, fără a
conta extrem de mult care a fost cauza sau care a fost contextul comportamentului infracţional. Criminologia
reacţiei sociale, nu consideră că există vreo diferenţă de fond între comportamentul licit şi cel ilicit. Criminologia
restaurativă se concentrează pe înlăturarea pentru viitor a consecinţelor comportamentului infracţional.
Abordarea restaurativă poate fi şi consecinţa eşecului explicării comportamentului infracţional şi mai ales nevoia
unei soluţii mai practice chiar dacă are o doză mai mare de empirism.

3. Definiţia criminologiei

în materie de definiţii a criminologiei există o abundenţă de posibilităţi de definire, plecând de la abordarea

foarte generoasă a lui Ferri care susţinea că criminologia este suma tuturor ştiinţelor penale , incluzând chiar şi
dreptul penal, care nu ar fi decât capitolul juridic al acestei ştiinţe. La polul opus se află susţinătorii ideii că
criminologia este total distinctă de dreptul penal, fiind o ştiinţă pur teoretică care se ocupă doar de sistematizarea
datelor cu privire la factorii şi mecanismul delincventei.
În criminologie se spune că există atâtea definiţii ale criminologiei câţi criminologi sunt. Din buchetul de
definiţii existent o vom prefera pe cea a lui R. Gassin care susţinea că criminologia este „ştiinţa care studiază
factorii şi procesul de realizare a conduitei infracţionale şi care determină, plecând de la factorii şi procesul
infracţional, cele mai bune mijloace de luptă pentru a stăpâni sau pe cât posibil să reducă răul social cauzat de
infracţiune".1
Preferăm această definiţie deoarece ea cuprinde atât dimensiunea teoretică a criminologie, mai precis
studiul cauzelor şi procesului actului infracţional, cât şi dimensiunea ei practică, adică elaborarea mijloacelor de
stăpânire a fenomenului infracţional. Mijloacele pot avea atât o faţadă juridică, (noi texte de incriminare, noi
sancţiuni penale, etc.), cât şi o faţadă empirică (studiul factorilor victimogeni, sfaturi pentru a reduce
posibilitatea de a fi victima unei infracţiuni, etc.).
Criminologia trebuie înţeleasă ca o cercetare interdisciplinară, care bazându-se pe toate elementele de
cercetare empirică are ca scop cercetarea dimensiunii criminalităţii, din perspectiva cauzelor şi a formelor în care
se manifestă, din perspectiva criminalului şi a victimei, şi prin raportare la formele de control social al
criminalului şi criminalităţi (sancţiuni penale şi nepenale) 2.
Criminologia este o ştiinţă internaţională, autonomă, care cercetează fenomenul infracţional cu metode
specifice, ale căror rezultate sunt dependente şi de subiectivitatea cercetătorului. Ea nu este o ştiinţă ajutătoare a
dreptului penal, o simplă anexă a acestuia, fiind în realitate o parteneră a dreptului penal şi procesual penal.
Aceasta, deoarece rezultatele cercetării criminologice constituie propuneri de politică criminală şi evaluări a
măsurile luate de autorităţi pentru diminuarea fenomenului infracţional 3.
Criminologia studiază elaborarea legii, încălcarea legii precum şi reacţia la încălcarea legii 4. Doctrină
română propune atât o definiţie sintetică5 cât şi o definire detaliată, descriptivă a noţiunii6.
Numele acestei ştiinţe a fost consacrat de R. Garofalo prin lucrarea sa „Criminologia" apărută în 1885.

Ramurile criminologiei

Criminologia generală este acea ramură a criminologiei, care studiază fenomenul criminalităţii în
ansamblul său, crima, criminalul, cauze ale criminalităţii, soluţii de combatere a criminalităţii, fiind principala
ramură a criminologiei dar şi o ramură de sinteză. în general în facultăţile de drept se studiază criminologia
generală.
Criminologia teoretică este acea ramură a criminologiei care studiază teoretic şi mai puţin aplicativ
explicarea acţiunii infracţionale. în principal se bazează pe elaborarea de noi teorii criminologice care se explice
comportamentul infracţional.
Criminologia specială se ocupă cu studiul unor părţi sau sectoare de criminalitate (criminalitatea minorilor,
crima organizată etc.). Ea se concentrează doar pentru o anumită componentă infracţională şi încearcă să
propună soluţii sectoriale şi nu o abordare generală a fenomenului infracţional. Spre exemplu se încercă
explicarea fenomenul consumului şi traficului de droguri şi se propun soluţii în consecinţă, adaptate acestui
sector de analiză.
Criminologia clinică este o ramură de ştiinţă aplicativă, asemănătoare cu medicina clinică, având misiunea
de a efectua examene complexe ale unui singur criminal, în urma căruia pune un diagnostic privind cauza
comiterii infracţiunii şi apoi face o estimare asupra conduitei viitoare a criminalului respectiv. Ar fi de dorit ca
examinarea fiecărui criminal să se realizeze în această manieră, dar acest lucru reprezintă o utopie din punct de
1
R. Gassin, Criminologie, ed. IV, Ed. Dalloz, Paris, 1998. p. 32.
2
H-D. Schwind, Kriminologie:Eine praxisorientierte Einfiihrung mit Beispielen, ed. XII, Ed. Kriminalistik, Heidelberg, 2002, p. 8.
3
H. J. Schneider, Khminologie, ed. III, Ed. C.H. Beck, Miinchen, 1992, p. 3.
4
F. Adler, G.O.W. Mueller, W. S. Laufer, Criminology, ed. II, Ed. McGraw-Hill, New York, 1995, p. l
5
V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 57. (Criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter
ştiinţific ce se ocupă: pe de o parte cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte cu
evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia.
6
V. Ursa, Criminologie. Curs ,Cluj-Napoca, 1994, p. 4 (Criminologia este o ştiinţă preponderent socială cu caracter complex mulţi- şi
interdisciplinar, care studiază criminalitatea sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale, precum şi acela al cauzelor şi condiţiilor obiective
şi subiective care o generează sau o favorizează, care studiază, de asemenea, personalitatea infractorului şi a victimei infracţiunii, elaborând
şi sintetizând căile şi mijloacele de prevenire şi combatere a acestui fenomen, în scopul stăvilirii şi menţinerii acestuia în anumite limite
rezonabile, a apărării şi prezervării valorilor sociale.)
vedere al posibilităţii practice de realizare. Rezultatele pe care le obţine o astfel de abordarea criminologică sunt
uneori extinse prin extrapolare şi la alţi infractori care prezintă similitudini cu cel examinat, dar riscul de
generalizări mai puţin fundamentate este destul de ridicat.
Criminologia aplicată este acea ramură care se ocupă în principal de studiul ştiinţific al mijloacelor de
luptă contra delincventei (mijloace juridice sau empirice). Ea încearcă să găsească noi sancţiuni sau noi regimuri
de executare care sa fie mai eficiente decât cele tradiţionale (pot fi amintite aici: închisori private, brăţara de
supraveghere electronică, arestul domiciliar, închisoarea de week-end, executarea pedepsei în tabere militare,
etc.), sau noi programe de reeducare şi reintegrare a celor condamnaţi etc.
Criminologia etiologică este acea ramură a criminologiei care se ocupă de studierea cauzelor, condiţiilor
sau factorilor care determină sau care favorizează fenomenul criminal (explicaţii biologice, sociologice,
psihologice sau multifactoriale). A fost prima etapă în procesul de apariţie a criminologiei în formula în care este
cunoscută astăzi. Are un accent preponderent cauzal şi de generalizare. Ea îşi propune să elaboreze o teorii care
să explice comportamentul infracţional în general. Astfel, comportamentul infracţional ar fi generat fie de
structura biologică, fie de cea psihologică sau de structurile sociale în care individul se naşte şi trăieşte. Este cea
mai tentantă abordare, pentru că ar dezlega misterul comportamentului criminal, dar este şi abordarea care a avut
cele mai mari insuccese în confirmarea practică a teoriilor expuse.
Criminologia dinamică este acea ramură a criminologiei teoretice care se ocupă cu studierea fenomenului
criminal din punctul de vedere al mecanismelor şi proceselor care însoţesc trecerea la actul criminal.
Criminologia empirică este acea ramură a criminologiei care foloseşte metoda empirică de cercetare a
fenomenului infracţional, fără a se lăsa influenţată de teoriile criminologice ale comportamentului infracţional în
general. Ea studiază faptul, ceea ce este, nu ceea ce ar putea să fie (de exemplu costată că într-un anumit loc este
o problemă legată de consumul de droguri şi atunci analizează fenomenul faptic şi propune soluţii fără a se lăsa
influenţată de teoriile criminologice care ar explica acel comportament).
Criminologia restaurativă este acea ramură a criminologie în care victima devine un actor important şi
care se concentrează pe repunerea lucrurilor în situaţia anterioară comiterii infracţiunii, în măsura în care mai
este posibil, atât în ceea ce-l priveşte pe autor cât şi pe victimă (medierea între autor şi victimă, sancţiuni
alternative, etc.).

4. Obiectul de cercetare criminologică

Plecând de la definiţia mai sus prezentată se poate spune că obiectul cercetării criminologice are două
elemente structurale. Pe de o parte este vorba de cunoaşterea acţiunii umane, iar pe de altă parte, este vorba de
cercetarea mijloacelor de combatere a fenomenului infracţional.

A. Cunoaşterea acţiunii umane

În primul rând cercetarea criminologică se ocupă de studiul infracţiunii, ca şi concept general, dezbrăcată de
dimensiunea sa formală specifică dreptului penal, unde orice definiţie a infracţiunii începe cu fraza „...este o
faptă prevăzută de legea penală...". într-o abordare criminologică infracţiunea este o conduită umană voluntară
specifică care vizează atingerea unor scopuri de natură diversă prin folosirea violenţei sau a înşelăciunii 17.

Criminologia nu studiază victimele unor catastrofe naturale sau a oricărui fenomen care are consecinţe
păgubitoare, dacă acesta nu este determinat de comportamentul uman. Acest comportament mai trebuie să fie
unul voluntar, faptele umane involuntare nu pot fi controlate fiind absurd să se studieze înlăturarea efectelor lor.
Conceptul de act voluntar cuprinde atât faptele intenţionate cât şi din culpă, atât comportamentele comisive cât şi
cele omisive.

7
R. Gassin op. cit., p. 42.
 Particularitatea comportamentului infracţional faţă de orice altă acţiune voluntară umană nu este
reprezentată de scopul urmărit de către infractor, ci de mijloacele de realizare a acestor scopuri şi anume
atingerea anumitor scopuri prin violenţă sau înşelăciune, înţelese în sens foarte larg.
De exemplu prin comiterea unei tâlhării autorul doreşte să dobândească un anumit lucru al altuia, ceea ce nu
este antisocial, deoarece acest bun poate fi cumpărat de la proprietarul ei sau poate fi moştenit, însă când
dobândirea bunului altuia se realizează prin violenţa fapta devine infracţiune.
În caz de abuz de încredere faptul de a păstra un bun al altuia nu este antisocial, acest bun putând fi
dobândit în diverse modalităţi licite, dacă însă deţinătorul bunului vinde bunul unei alte persoane, înşelând
încrederea proprietarului bunului, fapta capătă un caracter infracţional.
Criminologia studiază infracţiunea nu doar ca fenomen individual (crima) ci studiază crima şi ca fenomen
colectiv(criminalitatea).
Devianţa nu este sinonimă cu criminalitatea, fiind un concept sociologic mult mai larg, cuprinzând orice
comportament diferit de statistica culturală a populaţiei, comportament diferit de al majorităţii membrilor şi care
riscă să provoace, din cauza acestei diferenţe, reacţii ostile. Când un individ cu comportament deviant foloseşte
ca mijloace de atingere a anumitor scopuri violenţa sau înşelăciunea atunci acesta devine infractor iar reacţia
ostilă se concretizează în sancţiune penală. Criteriul normativ este principalul element de diferenţiere între
devianţă şi criminalitate dar nu şi singurul, existând situaţii când o anumită conduită este considerată infracţiune,
deşi ea nu lezează în nici un fel societate (vânzarea unei bijuterii de aur, era incriminată de art. 37 din Dec. nr.
315/1969). Aceste fapte au un caracter artificial infracţional şi de multe ori protejează doar anumite interese de
moment a puterii politice. Atunci când puterea politică este şi una nedemocratică incriminările artificiale
reprezintă modalitatea prin care dictatorii încearcă să-şi conserve puterea sau sistemul politic.
Situaţia inversă, adică existenţa unui comportament antisocial care încă nu este calificat ca infracţiune, în
sens formal, nu împiedică criminologii să studieze acel fenomen şi să propună incriminare sau neincriminarea sa.
Conduitele ce ţin de fraude informatice sau de manipulări genetice au fost cercetate din punct de vedere
criminologie înainte ca acestea să devină infracţiuni şi în sens formal. Legiuitorul penal decide incriminarea unui
comportament criminal urmare a unui studiu criminologie asupra fenomenului respectiv.
Criminalitatea poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii.
a. în funcţie de gradul de cunoaştere a criminalităţii există:
– criminalitatea reală, care cuprinde toate infracţiunile comise într-un anumit spaţiu şi într-un anumit
interval de timp, şi care nu este influenţată de gradul de descoperire sau de cunoaştere a fenomenului
infracţional;
– criminalitatea aparentă, care cuprinde toate infracţiunile care sunt descoperite fie de autorităţi, fie de
orice altă persoană decât infractorul, fiind lipsit de importanţă dacă cel care descoperă infracţiunea şi sesizează
autorităţile judiciare.
– criminalitatea judiciară, care cuprinde toate infracţiunile care au ajuns în orice mod la cunoştinţa
autorităţilor, indiferent dacă infractorul a fost prins, a fost condamnat sau procesul a încetat din cauza unor
motive procesuale (prescripţie, amnistie etc.). în România în anul 2009 datele arată că poliţia a cercetat
comiterea a 299 889 infracţiuni.
– criminalitatea legală, care cuprinde toate infracţiunile pentru care autorii lor au fost sancţionaţi penal,
indiferent dacă este vorba de o pedeapsă sau măsură educativă. Raportat la numărul de infracţiuni cercetare în
acelaşi an 2009, doar 34 226 au fost condamnate definitiv.
în doctrina criminologică majoritară 8, criminalitatea judiciară este un concept care este inclus în categoria
criminalităţii aparente, însă am preferat să facem această distincţie între ceea ce nu s-a descoperit a fi comis şi
ceea ce s-a descoperit dar pentru care nu au fost sesizate autorităţile, deoarece numărul acestor ultime infracţiuni
ar putea fi cunoscut printr-o mai buna politică de comunicare între individ şi organele judiciare. Cu cât
încrederea cetăţenilor în organele judiciare este mai mare cu atât cifra infracţiunilor descoperite de ei şi
nedenunţate autorităţilor va fi mai mică.

8
I. Oancea, Probleme de criminologie, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 43, V. Cioclei, op. cit., p. 23, V. Ursa, op. cit., p. 4.
 Diferenţa între criminalitatea reală şi cea aparentă va evidenţia cifra neagră a criminalităţii, adică acele
infracţiuni care nu vor ajunge niciodată la cunoştinţa autorităţilor. Cu cât cifra neagră va fi mai mică cu atât mai
eficientă va fi activitatea organelor judiciare. Este de dorit ca politicile penale să se facă. nu în funcţie de
criminalitatea legală sau judiciară, ci raportate la criminalitatea reală, existând tehnici de evaluare a acestei
criminalităţi cu o precizie acceptabilă.

O primă problemă legată de scoaterea la suprafaţă a acestei cifre negre este legată de posibila relaţie care
există între criminalitatea aparentă şi cea ascunsă. Astfel putem avea o relaţie de constanţă în sensul că evoluţia
criminalităţii reale urmează acelaşi trend cu cel al criminalităţii aparente, sau putem avea o relaţie adictivă în
sensul că spre exemplu scăderea criminalităţii aparente în realitate conduce la o creştere a criminalităţii ascunse.
Nu este exclus şi faptul ca relaţia să fie absolut întâmplătoare.
Cercetările criminologice au scos la iveală câteva concluzii cu privire la această relaţie 9. Se consideră că la
toate tipurile de infracţiuni cifra criminalităţii reale este mai mare decât a criminalităţii aparente. Cel puţin pentru
fiecare infracţiune descoperită există şi o alta nedescoperită. Concluzia este că cifra criminalităţii reale este cel
puţin dublă faţă de criminalitatea aparentă, adică cea oferită de statisticile oficiale. Astfel criminalitatea aparentă
este doar vârful aisberg-ului.
O altă concluzie a fost că procentul de multiplicare între criminalitatea aparentă şi cea ascunsă este diferit
de la un tip de infracţiune la alta. De exemplu pentru infracţiunile de furt din magazine, violenţă familială,
infracţiunile legate de droguri, cele economice, precum şi abuzurile sexuale intrafamiliale există un factor de
multiplicare ajungând chiar până la 1:8, asta înseamnă că la fiecare infracţiune descoperită se mai comit încă alte
8 infracţiuni nedescoperite10. în România nu există o bază serioasă de cercetări credibile cu privire la factorul de
multiplicare al infracţiunilor de corupţie. Putem însă presupune că factorul de multiplicare este asemănător.

O ultimă concluzie a autorului german pe care o prezentăm este faptul că în conţinutul criminalităţii ascunse
intră multe infracţiuni de gravitate uşoară, tentative la anumite fapte şi infracţiuni comise de copii, tineri şi
adolescenţi.

b. în funcţie de sexul infractorului există criminalitate masculină şi criminalitate feminină, fiecare

prezentând anumite particularităţi. Se poate constata că în România criminalitatea feminină, raportat la numărul
total al infractorilor între anii 1990 şi 2009 a variat între un minim de 3% în 1999 şi un maxim de 6,4 % în 1995.
Media este situată undeva între 3,5 - 4 % din totalul numărului de infractori.

c. în funcţie de vârsta infractorilor există criminalitate a minorilor şi criminalitate a majorilor. Astfel

dintre cele 235 611 de persoane cercetate de poliţie în anul 2009, 13 134 erau minori. Iar în ceea ce priveşte
condamnarea minorilor aceştia sunt în număr de 3 035 raportat la 31 191 de persoane condamnate în 2009.

d. în funcţie de locul comiterii există criminalitate urbană şi criminalitate rurală. Din acest punct de
vedere se poate constata o relativă proporţionalitate în ceea ce priveşte infracţiunilor din mediul urban cu cele
din mediul rural. Astfel dintre infracţiunile cercetate de poliţie în 2009, 180 848 sunt comise în mediul urban iar
118 838 sunt comise în mediul rural. Se poate clasifica criminalitatea în funcţie de acest criteriu şi în
criminalitate zonală, criminalitate naţională sau criminalitate internaţională.
e. în funcţie de statutul social al infractorilor se poate face o diferenţă între criminalitatea oamenilor
obişnuiţi şi criminalitatea gulerelor albe.

9
H.-D. Schwind, op. cit., p. 44.
10
Studiu prezentat de H.-D. Schwind, op. cit., p. 40.
 f. In funcţie de gradul de organizarea al infractorilor există criminalitate neorganizată şi criminalitate
organizată.

g. In funcţie de gravitatea infracţiunilor există o criminalitate gravă, una mijlocie şi criminalitate

uşoară. Criteriul în funcţie de care se stabileşte gravitate infracţiunii fiind de obicei gravitatea sancţiunii
aplicabile pentru fapta respectivă. De exemplu sancţiuni de peste 10 ani închisoare, sunt considerate a fi fapte
grave, între 5 şi 10 ani închisoare sunt considerate fapte de gravitate medie, şi fapte sancţionate cu închisoare sub
5 ani sau amendă sunt considerate fapte uşoare.

h. în funcţie de valorile sociale lezate se poate face o clasificare a infracţiunilor raportată la toate titlurile
din codul penal precum şi la textele de incriminare din legile speciale. Vom enunţa doar acele valori sociale care
sunt mai frecvent lezate sau care au o rezonanţă deosebită. Criminalitatea contra patrimoniului ocupă locul
central ca număr de infracţiuni, fiind la o distanţă considerabilă de oricare altă categorie de criminalitate. Pe
locul doi ca număr dar pe primul loc ca şi gravitate există criminalitatea contra persoanei. Din categoria
infracţiunilor contra persoanei numărul cel mai însemnat nu este reprezentat de infracţiuni grave (omor, lovituri
cauzatoare de moarte, violuri etc.), astfel dintre cele 6460 de infracţiuni contra persoanei comise în 2009, 3 500
sunt infracţiuni de gravitate redusă (ameninţare, lovire). Mai pot fi amintite ca şi tipuri de criminalitate în funcţie
de valoarea socială lezată: criminalitatea rutieră (10 012 dintr-un total de 34 226 persoane condamnate),
criminalitate silvică (803 de infracţiuni din acelaşi număr de persoane condamnate) criminalitatea economică
(doar 4 de infracţiuni în 2009), criminalitatea legată de corupţie, criminalitatea legată de traficul şi
consumul de droguri.
În România rata criminalităţii a variat între anii 1991-2009 între un minim de 159 în anul 2009 şi un maxim
de 496 persoane condamnate raportat la 100 000 de locuitori în 1997. în media rata criminalităţii în România este
în medie de 333 de persoane condamnate la 100 000 de locuitori.

B. Mijloacele de luptă împotriva crimei şi a criminalităţii.

în al doilea rând, obiectul de cercetare al criminologiei se referă şi la mijloacele de luptă pentru stăpânirea şi
diminuarea fenomenului infracţional. Am fi tentaţi să afirmăm că trebuie găsite mijloacele de înlăturare a
fenomenului infracţional. Credem că este mai potrivită prima sintagmă deoarece comportamentul infracţional nu
va putea fi niciodată înlăturat, acesta fiind o dimensiune a conduitei umane. Va putea fi stăpânit, va putea fi
redus, dar niciodată înlăturat. La fel cum medicina nu va putea niciodată să înlăture apariţia unor boli, ci doar să
le trateze în măsura în care dispune de mijloacele necesare, la fel şi criminologia va trebui doar să controleze
acest fenomen pentru că înlăturarea lui este iluzorie.
Mijloacele de luptă împotriva criminalităţii pot fi clasificate în
a. mijloace juridice:
de drept penal (de exemplu legiuitorul decide incriminarea sau modificarea sancţiunii penale a unui anumit
comportament, etc.);
sau de drept în general (legiuitorul reglementează dreptul victimelor infracţiunilor de a fi despăgubite de stat,
reducerea fiscalităţii, etc.).
b. mijloace empirice. De exemplu dotarea corespunzătoare a poliţiei şi a celorlalte organe care asigură
protecţia împotriva infracţionalităţii. Politici de prevenire a consumului şi traficului de droguri în şcoli şi
universităţi, sau programe de educaţie rutieră pentru copii.

Unii autori11 au susţinut că obiectul criminologiei este cercetarea teoretică şi empirică a următoarelor
procese:
- procesul de incriminare şi dezincriminare precum şi relaţia schimbătoare între conformitate, devianţă şi
criminalitate;
11
H. S. Schneider, op. cit., p. 15.
 - infracţiunea ca fenomen individual şi criminalitatea ca fenomen social, criminalitatea în sens restrâns
sau în sens larg (răspândire, structură, mod de manifestare, cauze, evoluţie sau criminalitatea ascunsă):
- delincventa juvenilă (atât în sens restrâns şi în sens larg),
- infractorul (personalitatea lui , cariera criminală precum şi comportamentul său)
- victima (personalitatea victimei, cariera victimală, comportamentul ei)
- reacţia la infracţiune, controlul social formal (de exemplu lege penală) şi informai (familie, şcoală)
- devianţa, criminalitatea şi victimizarea secundară. După cum se poate observa nu există o deosebire de
esenţă în
ceea ce priveşte obiectul de cercetare criminologică, fiind doar diferită modalităţi de sistematizare a acestuia. Cei
care prezintă obiectul criminologie ca acţiune umană voluntară specifică dar cuprinzând şi mijloace de
combatere, practic fac o sintetizare teoretică a elementelor fundamentale, restul componentelor fiind incluse în
aceste două categorii conceptuale. Cea de-a doua abordare preferă o prezentare destul de detaliată a aspectelor ce
trebuie studiate în cadrul criminologiei.

5. Relaţia dintre criminologie şi alte ştiinţe juridice sau nejuridice

a. Relaţia dintre criminologie şi dreptul penal

Criminologia porneşte de la unele concepte de drept penal (infracţiune, pedeapsă), dar spre deosebire de
dreptul penal ea nu are un caracter normativ. Ea analizează fenomenul criminal ca realitate individuală şi socială
şi nu doar ca fenomen juridic. Juridismul este calea practică prin care unele concluzii criminologice pot fi
aplicate în societate. De exemplu printr-o cercetare criminologică se constată că a apărut în societate un fenomen
negativ nou (de exemplu fenomenul terorist actual), în acest caz criminologii vor decide care este cea mai bună
metodă de a stăpâni fenomenul respectiv şi propun un set de măsuri (legislaţie specială în domeniu, sau noi texte
de incriminare, sau modificarea procedurii penale etc.). Modificarea concretă a cadrului normativ este apanajul
penaliştilor, care transformă soluţiile teoretice în soluţii formale concrete, pe care le şi aplică practic. Studiul
eficienţei unui anumit cadru normativ penal este tot un demers criminologie (de exemplu se constată că
agravarea sancţiunilor pentru anumite fapte în loc să diminueze, dimpotrivă îl accentuează sau cel puţin nu are
vreo influenţă semnificativă asupra fenomenului).
b. Relaţia dintre criminologie şi criminalistică
Criminalistica cuprinde ansamblul metodelor şi tehnicilor utilizate pentru stabilirea faptelor şi dovedirea
vinovăţiei infractorilor, cuprinzând medicina legală, balistica, etc. Criminalistică nu are o legătură directă cu
criminologia pentru că ea are un scop exclusiv probator al faptelor, ţinând mai mult de desfăşurarea procesului
penal, pe când criminologia are ca obiectiv explicarea acţiunii criminale. Cu toate acestea pot fi evidenţiate
anumite legături în sensul că informaţiile oferite de criminalistică cu privire la modul de comitere a unor fapte,
pot fi folosite de criminologi în elaborare explicaţiilor actului infracţional. Şi reciproca este valabilă, în sensul că
cercetările criminologice pot ajuta criminaliştii la perfecţionarea metodelor de identificare a infractorului.

c. Relaţia dintre criminologie şi sociologia devianţei

Devianţa din punct de vedere sociologic se referă la orice conduită socială şi la orice act social, care sunt
diferite de comportamentele şi acţiunile generale ale membrilor unei societăţi şi care riscă, prin această diferenţă,
să provoace reacţii ostile sau sancţiuni din partea colectivităţii 12. Criminologia din acest punct de vedere are o
sferă mai restrânsă decât sociologia devianţei, deoarece studiază în principal devianţa criminală comisă cu
vinovăţie, pe când sociologia devianţei studiază orice comportament deviant, cu sau fără semnificaţie penală.
Criminologia studiază infracţiunea şi din perspectivă psihologică sau biologică, nefiind limitată la o abordare
sociologică a criminalităţii.

12
S.M. Rădulescu, Devianţa, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex. Bucureşti, 1999, p. 4.
 6. Tehnici de cercetare criminologică

Pentru a putea fi explorat un anumit fenomen acesta trebuie cunoscut atât din punct de vedere cantitativ, cât
şi calitativ. Pentru a se realiza acest demers criminologia a împrumutat mai multe metode de evaluare a
fenomenului infracţional.
Prin tehnici de cercetare criminologică vom înţelege ansamblul de procedee concrete care permit
colectarea de o manieră organizată a informaţiilor referitoare la fenomenul infracţional. Măsurarea
criminalităţii se face tradiţional prin intermediul statisticilor criminalităţii.
Acestea pot să fie statistici publice sau private. Statisticile publice sunt realizate de instituţiile şi autorităţile
publice (Institutul Naţional de Statistică, Poliţie, Ministerul de Justiţie, Administraţia Naţională a
Penitenciarelor. Statisticile private sunt realizate de organizaţii neguvernamentale, institute de cercetare private,
etc.).
Statisticile pot sa fie naţionale (cele realizate în România de autorităţile române sau de alte persoane) dar şi
internaţionale. Cele mai cunoscute statistici internaţionale sunt cele realizate de Secretariatul general INTERPOL
din Paris, sau cele realizate sub egida ONU (de exemplu WORLD CRIME SURVEY). La nivelul Uniunii
Europene există date oferite de Eurostat prin rapoarte de tipul Crime and Criminal Justice, 2006-200913. Se
discută intens de crearea unui sistem unitar de înregistrare a datelor legate de criminalitate deoarece doar în acest
fel se pot face politici penale europene eficiente.
Statisticile poliţieneşti înregistrează toate plângerile depuse în legătură cu comiterea unor infracţiuni şi
daca aceste cifre se adiţionează cu celelalte modalităţi de sesizare a organelor judiciare (plângeri adresate
Parchetului) se poate obţine o cifră a criminalităţii judiciare.

Statisticile judiciare sunt realizate de organele puterii judecătoreşti şi din conţinutul acestora poate fi
relevată criminalitatea legală.
Statisticile penitenciare relevă numărul persoanelor condamnate la sancţiuni privative de libertate
(închisoare, internarea într-un centru de reeducare etc.).
Recent de la înfiinţarea serviciilor de protecţie a victimelor infracţiunilor şi reintegrare socială a
infractorilor, în statisticile realizate de acestea pot sa fi relevate şi numărul persoanelor condamnate la pedepse
neprivative de libertate, precum şi modalităţile de punere în practică a acestor sancţiuni.
Deşi statisticile sunt principala sursă de informare despre fenomenul infracţional, toată lumea este de acord
că statisticile tradiţionale au şi neajunsuri majore. Ele sunt suspectate de a fi inexacte, sursele acestor inexactităţi
pot să fie erori involuntare cu referire la culegerea datelor sau prelucrarea lor, faptul că sunt făcute în momente
inoportune pentru cunoaşterea exactă a fenomenului sau chiar faptul că uneori sunt modificate în mod deliberat.
Statisticile reprezintă principala metodă de cercetare a fenomenului infracţional, dar asta nu înseamnă că
reprezintă unica şi metodă de cercetare. S-a constatat că statisticile de multe ori sunt inexacte şi incapabile să
reflecte exact un anumit fenomen infracţional. Inexactitatea poate fi generată fie de erori involuntare
(nepricepere în adunarea aspectelor relevante, greşeli în prelucrarea datelor, lipsă de interes pentru acest aspect,
etc.) dar şi de erori voluntare (atunci când statisticile sunt cosmetizate din diferite motive). Chiar dacă
corectitudinea elaborării lor nu poate fi pusă în discuţie, statisticile nu pot reflecta şi criminalitatea ascunsă, dar
care trebuie luate în calcul la stabilirea unei politici de prevenire a criminalităţii. Până în anii 40 ai secolului
trecut, studiile criminologice sau bazat exclusiv pe statisticile criminale, iar cifra neagră a criminalităţii era o
necunoscută aproape absolută.
Schwind prezintă un nivel de filtrare a infracţiunilor de furt 14. Astfel dintr-un număr de aproximativ de
12,5 milioane de furturi comise în Germania în 1999 (cifră obţinută cu un indice de multiplicare de 1:3 de la
sesizările organelor judiciare cu privire la furturi 3 133 418). Din acestea în 987 565 de cazuri sau făcut cercetări,
747 344 persoane au fost cercetate în legătură cu comiterea faptelor, 201 316 persoane au fost trimise în

13
C. Tavarez, G. Thomas, F. Bulut, Eurostat, Statistics in focus nr. 6/2012.
14
Studiu citat de H.-D. Schwind, op. cit., p. 36.
judecată, 160 994 au fost condamnate, iar persoane condamnate la pedepse privative de libertate pentru
comiterea unei infracţiuni de furt au fost 36 997.
Din acest motiv cercetare criminologică a făcut apel la metode de cercetare noi. Dintre acestea pot fi
amintite:
Anchetele de autoconfesiune se realizează prin chestionarea unui grup reprezentativ din ansamblul
populaţiei cu privire la faptul dacă individul respectiv a comis infracţiuni şi ce fel de infracţiuni. Prezintă marele
avantaj al anonimatului şi al sursei directe de informaţiei, însă prezintă neajunsul major că aceste mărturisiri pot
fi suspectate de subiectivism. O astfel de anchetă realizată în Bochum în 2001 pe un eşantion de 168 de studenţi
la drept a relevat că 81, 6 % comiseseră infracţiuni de insultă, 26% comiseseră infracţiunea de loviri, 19,4 %
infracţiunea de furt, 52 % comiseseră înşelăciuni mărunte( intrat la film fără bilet, etc.) şi 25 % comiseseră o
infracţiune rutieră în special legată de consumul de alcool la volan. Chestionarul viza doar faptele comise după
împlinirea vârstei de 18 ani15.
O altă abordare s-a concretizat în realizarea unor anchete de victimizare. Acestea constau în chestionarea unui
grup de persoane reprezentativ asupra faptului dacă au fost victima vreunei infracţiuni şi care anume a fost
aceea. In anumite ţări (Olanda, SUA, Germania) aceste studii au început să aibă un caracter permanenţă. De
obicei se realizează pe un eşantion al populaţiei care reprezintă un procent între 0.5 şi 1 la mia de locuitori.
Rezultatele au arătat existenţa unui raport de 1:8 în cazul furturilor simple, 1:2 în cazul tâlhăriilor şi 1:3 în cazul
infracţiunilor de vătămare corporală16. Avantajul utilizării anchetelor de victimizare constă în faptul că pot releva
şi acele infracţiuni care nu au fost avute în vedere de statisticile judiciare sau poliţieneşti, şi pot evidenţia şi
eficienţa sistemului poliţienesc prin prisma diferenţelor care se semnalează între statisticile poliţiei şi datele ce
rezultă dintr-o anchetă de victimizare. Prezintă şi neajunsuri deoarece aceste anchete nu pot să releve şi
infracţionalitatea al cărei subiect pasiv este statul. De asemenea există şi riscul unor erori de memorie sau de
exagerare a fenomenului de către persoane care au crezut că au fost victimele unor infracţiuni. Nu în ultimul rând
sunt infracţiuni în care nici măcar victima nu conştientizează calitatea pe care o are (de exemplu în cazul
sustragerii de bani din conturi, atunci când sumele sustrase sunt mici şi titularul contului nu realizează că i-au
fost sustraşi bani, sau când crede că a pierdut bunul care i-a fost sustras). Din acest motiv nici această metodă de
cercetare nu trebuie absolutizată.

S-a încercat realizarea unor anchete asupra martorilor. Acestea constau în chestionarea unui grup de
persoane, reprezentativ la nivel naţional sau local, asupra faptului dacă au fost martorii vreunei infracţiuni şi care
anume a fost aceea. în cazul acestor anchete este depăşită condiţia subiectivităţii persoanei care este implicată ca
infractor sau victimă, martorii ne putând fi bănuiţi de lipsă de obiectivitate. Cu toate acestea există numeroase
infracţiuni care se comit dincolo de ochii şi urechile unor eventuali martori, şi care în cazul unor anchete asupra
martorilor nu vor fi relevate (cazul violenţelor familiale, infracţiuni comise în zone pustii etc.).

În încercarea de a se depăşi neajunsurile pe care le presupun anchetele de autoconfesiune, victimizare şi a

martorilor s-a propus ca să se utilizeze anchete combinate, în care chestionarea grupului reprezentativ să se
facă, atât în ceea ce priveşte faptul dacă acea persoană a comis vreo infracţiune, a fost victima unei infracţiuni
sau a fost martor la o asemenea infracţiune. Prin interpretarea acestor date s-ar putea evidenţia cu o anumită
precizie criminalitatea ascunsă. Asta nu înseamnă că nu vor rămâne infracţiuni care nu vor fi relevate de
anchetele combinate, dar datele obţinute vor putea conduce cel puţin la un raport între criminalitatea descoperită
şi cea ascunsă.
Tot o modalitate relativ nouă de evidenţiere a criminalităţii ascunse constă în evaluarea costului crimei. Ea
constă în evaluarea criminalităţii plecând de la costul economic al infracţiunii şi presupune estimarea monetară a
prejudiciilor şi a costului combaterii şi prevenirii ei. Aceste date sunt furnizate de obicei de companiile

15
H.-D. Schwind, op. cit., p. 51.
16
Studiu citat de H.-D. Schwind, op. cit., p. 40.
producătoare în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală sau de companiile de asigurare.
Dezavantajul unei astfel de metode este acela este că nu ia în calcul decât prejudiciile materiale nu şi pe cele
morale. Mai mult decât atât la infracţiunile de pericol abstract nu se poate face o evaluare credibilă a costului lor.
Sondarea sentimentului de insecuritate, reprezintă o altă metodă de evaluare a criminalităţii ascunse.
Metoda constă în efectuare unor sondaje de opinie periodice. Cuantificarea infracţionalităţii se face plecând de la
sentimentul de insecuritate al publicului. Poate să-i fie obiectat acestei tehnici faptul că apelarea la sentimentul
de insecuritate este foarte nesigură, fiind influenţată de parametri care nu au legătură cu fenomenul infracţional
(manipularea mediatică, independenţa media, teama de crimă sau preocupare pentru sentimentul infracţional).
Cercetarea criminologică utilizează şi tehnici sociologice (observaţia spontană sau organizată, chestionarea,
interviul, etc.), tehnici de cercetare psihologică (testele psihologice, psihanaliza etc. ), tehnici istorice de
evaluare (criminalitatea într-o anumită perioadă istorică), tehnici comparatiste (analizarea criminalităţii prin
compararea cu datele din alte ţări) sau chiar investigaţii medicale (psihiatrice, neurologice, antropometrice,
genetice).
S-a discutat dacă experimentul poate să constituie o metodă de cercetare criminologică, aceasta deoarece o
astfel de abordare pune probleme de etică, subiecţii fiind determinaţi în acest caz să comită infracţiunii. Această
metodă se bucură de o apreciere deosebită în cazul jurnalismului de investigaţie, când jurnalistul oferă de
exemplu mită unui funcţionar tocmai pentru a verifica nivelul de corectitudine al acestuia. Este celebru un
experiment realizat în 1973 la Freiburg, cu privire la furtul din magazinele cu autoservire realizat de către un hoţ
profesionist. Concluziile studiului au arătat că doar 1 din cele 9 fapte comise a fost descoperită de paznicii
magazinului, şi doar o singură persoană dintre martorii „furturilor" a şi anunţat angajaţii magazinului 17.
La nivelul microcriminalităţii se mai utilizează şi studiul biografiilor criminale sau studiile de urmările.
Toate tehnicile de cunoaştere a criminalităţii vizează stabilirea volumului acesteia, a structurii acesteia, a
evoluţiei în timp şi a evoluţiei în spaţiu.

17
Experiment citat de H.-D. Schwind, op. cit., p. 32.