Cucuteni 2006

CUCUTENI–5000 Redivivus: 1
CZU 930.85:94(=135.1)(082)
COMUNICĂRI
prezentate la primul simpozion
CUCUTENI–5000 Redivivus:
Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte
(ediţia I, 26-27 octombrie 2006)
Editura UTM
Chişinău ∗ 2006
ISBN 978-9975-9841-2-6
Culegerea include comunicările prezentate în cadrul
Simpozionului Internaţional „CUCUTENI–5000 Redivivus:
Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte”, organizat la Chişinău în ziua
de 26-27 octombrie 2006 de către Universitatea Tehnică a
Moldovei, Universitatea Tehnică „Gh.Asachi”, Iaşi şi Forul
Democrat al Românilor din Moldova.
Consiliul editorial: Valeriu Dorogan (preşedinte), Lorin

Cantemir, Valeriu Dulgheru
Coperta: Valeriu Dulgheru
Procesare computerizată: Valeriu Dulgheru
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Comunicări prezentate la primul simpozion CUCUTENI–
5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte (ediţia I, 26-
27 oct. 2006) / consiliul ed.: Valeriu Dorogan
(preş.),...red.resp.: Valeriu Dulgheru; Univ. Tehn. a Moldovei,
Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi; Forul Democrat al
Românilor din Moldova. – Ch.: UTM, 2006. – 87p.
ISBN 978-9975-9841-2-6
100 ex.
Formatul 60x84 1/16.

Hârtie ofset.
Tirajul 100 ex. Comanda nr.
Tiparul executat la Secţia de Redactare
şi Editare a U.T.M.
Chişinău, str. Studenţilor, 7.
© Universitatea Tehnică a Moldovei

©Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi
Cuprins
Cuvânt înainte................................................................... 4
Valeriu Dulgheru, dr.hab.conf.univ.
I. CULTURA CUCUTENIANĂ............................................ 6
Cunoaşterea civilizaţiei Cucuteniene.................................. 7
Mihai Tun, primarul localităţii Cucuteni, Targu
Frumos, Iasi.
Cultura cucuteni: prezentare istorică.................................. 13
Senica Turcanu, Dr., şef muzeu „Istoria
Moldovei”, Iaşi.
Simbolistica picturii cucuteniene......................................... 23
Andrei Vartic, scriitor, editor al revistei de studii
carpato-dunărene „Dava International”
De la arhaic la arta contemporană...................................... 37
Ionela Mihuleac, artist plastic, preşedintele
Asociaţiei ARS CONTINUA Iaşi
Violeta Radu, ARS „Continua”, Iaşi.
II. ŞTIINŢE EXACTE SI MAI PUŢIN EXACTE................... 40
Ştiinţe exacte si mai puţin exacte - limite si
intercondiţionări................................................................... 41
Lorin Cantemir, Prof.dr.ing.D.H.C. Membru
ASTR, Gheorghe Stefanescu, cercetător.
De la artă la ştiinţe exacte................................................... 51
Elena Chirita, ing. sef Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii
“Stefan Procopiu”, Iasi.
Polus Geticus – centrul vechii Europe................................ 58
Tatiana Palade, Chişinău.
Genetica si istoria poporului roman.................................... 70
Gheorghe Stefanescu, cercetător, Maria
Caraghin, cercetător, Lorin Cantemir,
Prof.dr.ing. D.H.C. Membru ASTR.
Posibile extrapolări pentru descrierea spiritualităţii în
preistoria românilor – referinţe la cultura cucuteniană........ 76
Mihai Braga, dr., şef catedră UTM.
Creativitatea românilor: de la Zamolxe până în zilele noastre. 82
Valeriu Dulgheru, dr.hab., şef catedră UTM
Cuvânt înainte
„Acest popor (românii) îşi are o istorie de 4 ori

milenară de când s-a detaşat ca etnicitate din lumea
societăţii primitive. O vechime cum nu au multe
popoare, sau dacă o au, nu s-au menţinut pe teritoriul
în care au apărut, aşa cum este cea a poporului român”
(N.Iorga).
Receptată de regulă prin vechime sau lupta pentru
independenţă şi unitate, istoria românilor se impune a fi
cunoscută şi prin puterea de creaţie a acestui popor, prin
cultura lui inegalabilă. Pe parcursul mileniilor dezvoltarea
societăţii a fost determinată de elementul creativ. Inventatorii
anonimi ai focului, roţii, vaselor, celor mai primitive scule au fost
şi creatorii civilizaţiilor. Se pare că epoca neoliticului (5500-
2000p.ch.) este acea perioadă, în care activitatea creativă a
căpătat proporţii şi manifestări impresionante. Au apărut
adevăratele aşezări stabile cu locuinţe la suprafaţă, concepute de
mintea omului. Geto-dacii au fost în mare parte contemporani
cu marile civilizaţii ale antichităţii: egipteană, greacă, persiană,
romană. În epoca amintită pe teritoriul locuit de geto-daci s-au
înregistrat remarcabile capodopere de creaţie. Spre exemplu pot
fi nominalizate cele de la Criş, Vădastra, Turdas, Baian,
Cucuteni. Dintre acestea reţine în mod deosebit atenţia
ceramica de tip Cucuteni, aparţinând neoliticului târziu (3500-
2500). Este o realizare de un înalt nivel creativ şi tehnic. Unele
dintre cele mai remarcabile realizări timpurii ale poporului
român constituie perechea „Gânditorul” de la Cernavoda (un
bărbat şi o femeie) şi gânditorul de la Târpeşti.
Cunoscută mult timp doar specialiştilor, cultura Cucuteni
suscită astăzi interesul unor cercuri tot mai largi de iubitori ai
artei preistorice şi arheologiei. Triburile Cucuteni au creat
splendida şi originala ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai
puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Realizările
artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele
mai importante manifestări de artă plastică din lume,
constituind, pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat,
o contribuţie inestimabilă la patrimoniul cultural mondial.
Dintre nenumăratele aspecte materiale ale culturii
Cucuteni păstrate până în zilele noastre şi scoase la iveală prin
cercetările întreprinse de-a lungul a aproape un secol, ceramica
şi sculptura — sau, mai exact spus modelajul în lut — constituie
cele două capitole ale artei cucuteniene. Arta ornamentării, în
special pictate, a ceramicii, precum şi sculptura cucuteniană,
oricât de parţial au ajuns până la noi, sunt foarte bine
reprezentate prin artefactele găsite. Multe dintre formele ceramice
- în special ale categoriilor pictate — sunt realizări de o eleganţă
desăvârşită, dovedind un simţ al proporţiilor şi al liniilor profilului
de-a dreptul uimitor, fie că este vorba de vase mari, de aproape
un metru înălţime, fie că ne referim la recipiente având abia
câţiva centimetri.
Revenind la problemele de ordin tehnic, trebuie ţinut
seama în primul rând de faptul că toată ceramica cucuteniană —
ca dealtfel toată ceramica preistorică din România şi din restul
Europei, până la începutul celei de a doua epoci a fierului, deci
aproximativ până la mijlocul mileniului I î.e.n. — a fost lucrată cu
mâna, fără folosirea roţii olarului. Tocmai de aceea perfecţiunea
diferitelor recipiente poate fi socotită remarcabilă. Înalta calitate
tehnică a preparării lutului şi a modelării formelor, arderea vaselor
în cuptoare oxidante la o temperatură ce ajungea la 900 °C, ca să
nu mai vorbim de ornamentarea pictată, dovedesc o indiscutabilă
artă. Mai ales că pentru ceramica pictată cu grafit a culturii
Gumelniţa se folosea o tehnică foarte complicată pentru fixarea
grafitului, fiind nevoie de două arderi succesive la temperaturi
diferite, ultima atingînd 1100°C !
Toate acestea vorbesc despre aspectul multidisciplinar al
studiului artefactelor, care conţine multe probleme de ordin
ingineresc. De aceea, implicarea reprezentanţilor ştiinţelor exacte
cu metodele lor de studiu în descifrarea mai completă a întregului
patrimoniu cultural românesc este un pas salutabil. Dar şi
informarea unor pături mai largi decât grupul îngust al
specialiştilor face ca mai mulţi să facă cunoştinţă cu aceste
incontestabile argumente ale trecutului glorios pentru a se încadra
în construirea viitorului măreţ a acestui popor. Primul Simpozion
„CUCUTENI–5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin
exacte”, organizat la propunerea profesorului universitar ieşean
Lorin Cantemir vine în spriginul acestei formidabile idei.
Valeriu Dulgheru
1. CULTURA CUCUTENIANĂ
Cunoaşterea civilizaţiei cucuteniene
Mihai Tun,
primarul localităţii Cucuteni, Targu Frumos, Iasi
Mă aflu încă copleşit de emoţiile primilor mei paşi care

m-au purtat pe teritoriul unei părţi din Moldova lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt, emoţiile fiind amplificate şi de a trăi acest
eveniment după doar patru zile de la recunoaşterea domniei
sale ca fiind cel mai mare român al tuturor timpurilor. Dar
pentru început daţi-mi voie să mă prezint şi anume cine sunt,
de unde vin şi ce doresc. Mă numesc Mihai Tun, m-am născut
şi trăiesc în România, comuna Cucuteni din judeţul Iaşi. Încă
de tânăr sunt pasionat de cunoaşterea CIVILIZAŢIEI
CUCUTENI, sprijinind munca de cercetare în domeniu a
iluştrilor cercetători: Acad.prof.dr.Mircea Petrescu-Dâmboviţa,
prof.dr.Dinu Marin etc., care şi-au dedicat viaţa acestui studiu.
În anul 1884 (acum 122 ani) locuitorii comunei extrăgeau
piatră pe dealul numit Cetăţuia, pe care o transportau pe
şoseaua Târgu-Frumos-Hârlău. Întâmplarea fericită a fost
aceea că prin zonă a trecut folcloristul Theodor Burada, care
dorea să viziteze biserica de la Cotnari, ctitorie a domnitorului
Ştefan cel Mare. Acesta a fost informat că pe locul de unde se
extrăgea piatra existau fragmente din ceramică pictată precum
şi diferite figurine din lut ars.
Vizitând cariera respectivă, rămâne impresionant de cele
constatate, iar ca primă măsură solicită primarului localităţii să
interzică în continuare extragerea pietrei pentru a evita
distrugerea artefactelor rămase. Astfel a fost vizitată pentru
prima dată de un om de ştiinţă această aşezare neolitică, care
urma să devină celebră. Din punct de vedere geografic,
aşezarea de pe dealul Cetăţuia se află la 60 km Nord-Vest de
Iaşi, 9 km Nord de oraşul Tg-Frumos, 346 m faţă de nivelul
mării şi 10 m deasupra văii Băicenilor.
În anul 1885, după semnalarea de către Th.Burada, s-au
deplasat în zonă, N.Beldicianu, Gr.Buţureanu şi D.Diamandi
din Iaşi, precum şi D.Butulescu din Bucureşti, care în anii 1885-
1888 a efectuat unele săpături sumare. Rezultatele acestor
cercetări au fost comunicate destul de repede atât în ţară cât şi
în străinătate. Astfel scriitorul şi în acelaşi timp pasionatul
arheolog amator N.Beldicianu a publicat în anul 1885, în
revista pentru istorie, arheologie şi filologie, articolul
„Antichităţile de la Cucuteni”, în care au fost prezentate pentru
prima dată descoperirile neolitice de la Cucuteni.
Din lipsă de fonduri cercetările au fost sumare, dar totuşi
prin grija lui Gr.Buţureanu susţine în anul 1889 la cel de-al-X-
lea Congres Internaţional de Antropologie şi de Arheologie
Preistorică de la Paris, comunicarea în limba franceză „Notă cu
privire la Cucuteni şi la mai multe alte staţiuni din Nordul
Moldovei”. Acestea au fost publicate în 1891 în volumul cu
materialele congresului amintit. În acelaşi an, D.Diamandi a
prezentat şi el o comunicare despre antichităţile de la Cucuteni
la Societatea de Antropologie din Paris. La Congresul de la
Paris a participat şi Al.Odobescu, care l-a sprijinit moraliceşte
pe Gr.Buţureanu, dându-i tot concursul.
Din nefericire însă cercetările începute cu atâta
entuziasm au trebuit să fie sistate, întrucât lui Gr.Buţureanu i
se epuizaseră fondurile băneşti. Cercetările au fost reluate în
anul 1895 când cu sumele din partea Ministerului Instrucţiunilor
Publice s-ar fi reuşit, după Gr.Buţureanu, să se sape jumătate
din staţiunea neolitică de la Cucuteni, descoperindu-se multe
lucruri interesante, între care şi cinci schelete de om,
considerate ca neolitice. După moartea lui N.Beldicianu,
materialul descoperit la Cucuteni şi adunat la Iaşi a fost studiat
de către Gr.Buţureanu, fiind introdus în lucrarea sa, în
manuscrisul din 1898, mai sus menţionat.
Cu tot răsunetul descoperirilor de la Cucuteni în ţară şi în
străinătate nu s-au mai efectuat nici un fel de cercetări în
această localitate până spre sfârşitul primului deceniu al
secolului nostru. Cercetările au fost reluate abia în anii 1909 şi
1910, sub conducerea profesorului german H.Schmidt care,
participând la începutul acestui secol la expediţiile arheologice
din Nordul Siriei şi Turchestanului, dorea să studieze şi
materialul ceramic pictat din staţiunea neolitică de la Cucuteni,
pentru o mai bună lămurire a grupului de ceramică pictată de la
Dunărea inferioară şi Balcani. H.Schmidt, cu aprobarea
Autorităţilor Române din acea vreme, a efectuat săpături pe
Cetăţuia de la Cucuteni, la care, pe lângă G.Bersu,
colaboratorul său din 1910 pentru problema şanţurilor de
apărare, a mai participat ca delegat din partea statului român şi
prof.C.Dascălu. Înafară de aceste săpături H.Schmidt a mai
sondat sumar şi aşezarea din vale de pe locul Dâmbul Morii.
Bazându-se pe observaţiile statigrafice făcute cu prilejul
săpăturilor de pe Cetăţuia de la Cucuteni, precum şi pe
minuţioasa analiză stilistică a materialului ceramic pictat care a
fost descoperit în această staţiune şi în aceea de la Dâmbul
Morii, H.Schmidt, în monografia sa despre Cucuteni (la care a
lucrat peste 20 de ani şi a publicat-o în 1932), a reuşit să
determine principalele etape ale evoluţiei acestei culturi
denumită de către el Cucuteni A, Cucuteni A-B şi Cucuteni B.
Prin această clasificare, stilistică şi cronologică prilejuită
de situaţia statigrafică de pe Cetăţuia de la Cucuteni a fost
adusă o contribuţie preţioasă nu numai cunoaşterii evoluţiei
culturii Cucuteni, ci şi a întregului complex de ceramică pictată
Ariuşd (Sud-Estul Transilvaniei)-Cucuteni-Tripolie (în aproprie-
re de Kiev).
Clasificarea culturii Cucuteni de către H.Schmidt a fost
confirmată ulterior prin săpăturile efectuate de către arheologii
români la Drăguşeni, Ruginoasa, Fedeleşeni, Izvoare, Calu,
Frumuşica, Traian, precum, mai recent la Hăbăşeşti, Corlăţeni
şi Slăvoneşti Vechi. În felul acesta a fost stabilită periodizarea
complexului cultural Cucuteni recunoscută şi apreciată şi de
către arheologii străini care s-au ocupat în mod special cu
această problemă.
Dar cu toate rezultatele excepţionale privitor la săpăturile
arheologice de la Cucuteni, timp de jumătate de secol nu s-au
mai întreprins cercetări metodice, ci dimpotrivă, unele şanţuri
militare realizate în timpul celui de-al doilea război mondial şi
căutătorii de obiecte rare au dus la degradarea aşezării
neolitice de pe dealul Cetăţuia.
Abia în anul 1961, din iniţiativa Filialei din Iaşi a
Academiei Române au fost reluate cercetările arheologice de
la Cucuteni, Băiceni, efectuate de către colaboratorii secţiei de
istorie veche şi arheologice, an de an, participând arheologi
cercetători, profesori dar şi studenţi. Poate fi apreciată
intensitatea cercetărilor cu rezultate aprofundate remarcabile,
realizate de un colectiv de arheologi compus din M.Petrescu-
Dâmboviţa (responsabil), Dinu Marin (responsabil adjunct),
Adrian C.Florescu, I.Ioniţă, A.Sosza, V.Palade şi Eugenia
Păpuşoi. Ei au descoperit elemente noi, cum ar fi încetarea
locuirii pe dealul Cetăţuia, apoi, fiind reluată locuirea mult mai
târziu, în perioada geto-dacică (secolele IV-III î.e.n.), de când
datează şi un important tezaur de obiecte de aur găsit
întâmplător în apropiere.
Rezultate deosebit de importante s-au obţinut prin noile
săpături arheologice din aşezările neolitice de la Cucuteni în
legătură cu modul de viaţă şi de gândire al trăitorilor acestei
culturi. Astfel, au fost descoperite peste 30 locuinţe din toate
fazele culturii Cucuteni. Au fost descoperite pe Cetăţuia
locuinţe cu platformă din piatră, nu doar din pământ, ceea ce
face să fie unice pentru epoca neolitică.
O preocupare deosebită o constituie descoperirea unui
mormânt princiar, constând dintr-o movilă având la bază
diametrul de 30 m, iar înălţimea de 3,5 m. În interior - un zid în
formă de pâlnie, fiind cu o deschidere la vârf cu un diametru de
9 m în care s-a găsit la bază oase calcinate ale unui schelet
de om şi vase din ceramică pictată probabil sparte ritual,
precum şi unele pandative în formă de scoică, din argint aurit.
Pe un platou tot în interiorul movilei au fost descoperite trei
morminte secundare, de asemenea, vase sparte ritual şi
mărgele rotunde din paste de calcar, având unele puncte
pictate de culoare albastră.
Istoricul grec Herodot scria că tracii aveau mai multe soţii,
iar când unul din aceştia murea, rudele apropiate şi prietenii
celui decedat depuneau efort să afle pe care din soţii a iubit cel
decedat. Femeia socotită vrednică de cinste era lăudată de
bărbat şi de femei înainte de care îl jeleau pe mort timp de trei
zile, şi după un mare ospăţ, la care se organizau şi unele
întreceri sportive, la care răsplăţile cele mai însemnate se
dădeau luptei în doi - cum era şi firesc - după care îl îngropau
pe cel decedat, fie arzându-l fie îngropându-l (deci foloseau şi
înhumarea şi incinerarea), şi după aceea femeia socotită mai
iubită era înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată, după care
trupul acesteia era îngropat alături de bărbatul ei. Celelalte
femei socoteau o mare nenorocire aceasta, căci li se aducea
astfel o mare ocară. Aşa se făceau înmormântările la traci
(Volumul V-VIII al istoriei lui Herodot).
Acest mormânt geto-dac, considerat a fi din aceeaşi
perioadă cu Cetatea geto-dacică de pe dealul Cătălina –
Cotnari, cărei perioade ar aparţine şi tezaurul de aur găsit la
Cucuteni, are o mare importanţă. El constă din costumul de
paradă al unui rege geto-dac şi hamul calului împodobit cu
aplice de diferite forme, o brăţară din bară cilindrică răsucită,
prevăzută la extremităţi cu capete de cai mici, având, de
asemenea, unele coarne arcuite simetric până la nări şi cu câte
o rozetă din ove în tehnica filigranului, fixată pe o placă pe
frunte şi un coif din aur de 24 carate precum şi alte obiecte.
Principalele piese din acest tezaur sunt păstrate în Muzeul
Naţional de Istorie din Bucureşti.
Pentru cunoaşterea civilizaţiei cucuteniene şi, de fapt,
rădăcinile noastre milenare, prin grija şi insistenţa prof. Dinu
Marin, mormântul princiar este protejat de o construcţie
monumentală, în formă rotundă asemănător unui forum daco-
roman, în interior fiind amenajată o expoziţie de istorie şi
arheologie. Construcţia respectivă a fost inaugurată în anul
1984, cu ocazia centenarului de la descoperirile acestor
antichităţi. Acest muzeu este vizitat anual de sute de persoane
din ţară şi din afara graniţelor noastre.
Preocupările specialiştilor în domeniu nu s-au oprit la
acest stagiu. În anul 2001, în baza unui proiect finanţat în
prima etapă de dr. Romeo Dumitrescu, iar ulterior şi de
Ministerul Culturii şi Cultelor se realizează un parc arheologic,
sub directa îndrumare a prof. Vasile Cotiugă, de la
Universitatea din Iaşi, a făcut o încercare de a reedita un sat
milenar cu construcţii (locuinţe) asemănătoare celor probabile
ale locuitorilor din antichitate, creând condiţii de locuire şi de
hrană, folosind pietre pentru producerea făinii de grâu, apoi
coacerea pâinii în cuptoare folosite de băştinaşii cucutenieni,
de asemenea folosirea arcului cu săgeţi etc.
Dar, de data aceasta, nu lipsit de modestie, din propria
iniţiativă, dorind ca localitatea să devină cât mai atractivă
turiştilor, în colaborare cu Fundaţia AXart din Iaşi, al cărei
membru este şi fiica mea, Mihuleac Ionela - artist plastic- am
organizat o tabără de sculptură în lemn de stejar, la care au
participat şi artişti din Republica Moldova – Zaiţev Viacheslav şi
doamna Natalia Vlasov, membri ai UAP din Republica
Moldova.
Acest gen de creaţie este la a-V-a ediţie, iar în ultimii ani
prin Fundaţia ARScontinua, al cărei preşedinte este fiica mea,
realizează concomitent şi activităţi de prelucrare a ceramicii,
unde pe lângă profesorii ceramişti din Cluj, Iaşi şi Bucureşti,
participă şi copii din comună - în jur de 40 - care însuşesc arta
prelucrării ceramicii, unii fiind în al treilea an de practică. Prin
realizarea atelierelor de pictură şi sculptură în piatră se doreşte
astfel implementarea dragostei pentru artă, dar mai ales
dorinţa, de a prelucra ceramica, reluând tradiţia milenară a
cucutenienilor. Fondurile provin din sponsorizări, iar în anul
curent o parte au fost suportate de Ministerul Culturii şi
Cultelor. Dorim ca în următorii ani localitatea Cucuteni să
redevină importantă şi prin prelucrarea ceramicii şi realizarea
copiilor ceramicii de CUCUTENI. Un început de bun augur în
acest sens este mica expoziţie de artefacte cucuteniene
organizată cu prilejul Simpozionului aici la Dstră, pe care Vă
rugăm să o vizitaţi. Sperăm ca şi prin această realizare
Dumnezeu să oprească „Răstignirea Moldovei”.
Cultura Cucuteni: prezentare istorică
Senica Turcanu,
Dr., şef muzeu „Istoria Moldovei”, Iaşi.
Vă mărturisesc că invitaţia primită de la Chişinău, prin

intermediului distinsului profesor Lorin Cantemir, de a participa
cu o comunicare la acest dialog între specialiştii ştiinţelor
exacte şi mai puţin exacte având ca punct de plecare cultura
Cucuteni sau poate, mai exact, ar trebui spus spiritul Cucuteni
moştenit până astăzi, mi s-a părut incitantă. Parcurgând acel
argument al manifestării ce ne-a fost înaintat tuturor, mi-am dat
seama că, cel puţin în ceea ce priveşte studiul culturii
Cucuteni, de câteva decenii bune s-a stabilit o colaborare
interdisciplinară cu rezultate vizibile. Întotdeauna există însă
loc de şi mai bine. Iar acum, la începutul mileniului III, diverse
tehnici şi metodologii moderne pot fi cu succes aplicate în
arheologie.
Cunoscută mult timp doar specialiştilor, cultura
Cucuteni suscită astăzi interesul unor cercuri mai largi de
iubitori ai artei preistorice şi arheologiei. Triburile Cucuteni au
creat splendida şi originala ceramică pictată şi au lăsat opere
nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative.
Realizările artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil,
între cele mai importante manifestări de artă plastică din lume,
constituind, pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat,
o contribuţie inestimabilă la patrimoniul cultural mondial.
In mileniile IV-III i. Hr. Europa răsăriteană, arie de
convergenţă culturală, cunoaşte o deosebită înflorire a
civilizaţiei eneolitice. Intre creaţiile strălucite de aici se remarcă
cultura Cucuteni care este, fără îndoială, singura cultură
preistorică europeană care poate rivaliza cu civilizaţiile din
Orientul Apropiat.
In urma cu 120 de ani, când încă nu era descoperită
staţiunea de pe Cetăţuia, numele Cucuteni evoca oricui doar
un sat obişnuit din centrul Moldovei. Au trecut 120 de ani de
eforturi datorate arheologilor, uneori pasionaţi dilentanţi, alteori
instruiţi sau chiar erudiţi profesionişti cu riguroase reguli de
cercetare şi Cucuteni a devenit un nume cu o rezonanţă
aparte. Un nume fără de care este imposibil să fie alcătuit un
tratat de preistorie europeană.
În cele ce urmeaza voi face o prezentare succintă a ceea
ce înseamnă cultura Cucuteni din punct de vedere istoric. Aş
dori ca din spatele unei prezentări destul de tehnice să fie
vizibil faptul că în spatele capodoperelor cucuteniene s-au aflat
oameni, oameni obişnuiţi a căror istorie s-a desfăşurat pe
aproximativ o mie de ani. Realizările artistice, oricât de
excepţionale ar fi, nu pot fi rupte de viaţa creatorilor lor. Este de
datoria noastră, a celor care studiem această epocă, să
reconstituim, în limita posibilităţilor, lumea cucutenienilor.
Cultura Cucuteni, parte integrantă a marelui complex
cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie răspândit din sud-estul
Transilvaniei şi nord-estul Munteniei, peste toată Moldova şi
Basarabia până în vestul Ucrainei, care a atins în perioada sa
de maximă expansiune o suprafaţă de peste 350 000 de km2
(fig. 1), a constituit obiectul a numeroase studii şi lucrări cu
caracter monografic. Conform acestora, în cadrul marelui
complex cu ceramică pictată avem de-a face cu două mari
areale regionale, Ariuşd-Cucuteni şi Tripolie între care nu
Prutul, cum s-a considerat mai de mult, ci mai curând Nistrul
constituie o linie de demarcaţie convenţională.
Civilizaţia Cucuteni s-a născut pe un fond local,
Precucuteni III, cu influenţe venite din mediile culturale
învecinate (Petreşti şi Gumelniţa) şi a cunoscut 3 faze de
evoluţie stabilite pe baza analizei stratigrafice şi stilistice
numite de arheologi A, A-B şi B fiecare cu mai multe etape
corespunzătoare celor cu altă denumire din cadrul culturii
Tripolie.
Densitatea aşezărilor cucuteniene este cu totul ieşită din
comun. Uneori pe teritoriul unui sat actual găsim urmele a 8-10
staţiuni cucuteniene. Toate datele converg pentru a sublinia
faptul că în aria culturii Cucuteni asistăm la o puternică
explozie demografică care se manifestă, probabil, de la
sfârşitul culturii Precucuteni şi care se accentuează pe
Fig. 1. Răspândirea culturii Cucuteni.
parcursul celor trei faze evolutive. Explozia demografică
cucuteniană a fost determinată de o secvenţă climatică
favorabilă practicării agriculturii, de perfecţionarea uneltelor şi
tehnicilor agrare precum şi de alţi factori greu de precizat.
Chiar dacă nu avem posibiltatea de a insista asupra acestui
lucru, este clar că încă din prima fază de evoluţie, cultura
Cucuteni cunoaşte o agricultură destul de diversificată şi cu o
productivitate remarcabilă pentru acel timp. În bună parte,
acest progres poate fi explicat prin folosirea unor unelte aratorii
tractate de oameni dar şi de animale. Existenţa unor
preocupări de selecţionare a seminţelor încă din faza
Precucuteni III constituie un argument în plus.
Se poate aprecia că factorii generali indispensabili unei
aşezări cucuteniene sunt: apropierea unei surse de apă,
terenuri favorabile practicării agriculturii (la nivelul tehnologic
de atunci) şi a păşunatului, asigurarea apărării cu un efort
minim. Fără îndoială au existat şi alte motive şi chiar excepţii
determinate de existenţa unor condiţii speciale dintre care
amintim doar exploatarea sării.
Aproape toate staţiunile cucuteniene se găsesc în
imediata apropiere a cursurilor de apă principale sau de mai
mică importanţă situare pusă, de unii cercetători şi în legătură
cu existenţa unor căi de comunicaţie lesnicioase. Locuirile au
fost situate pe promontorii desprinse din terase de diferite
altitudini, fragmente de terase, mameloane, dealuri şi mai rar
pe interfluvii, grinduri sau insule.
Săpăturile ample (Hăbăşeşti, Târpeşti, Truşeşti, Traian-
Dealul Fântânilor) demonstrează că satele cucuteniene erau
construite după un plan mai mult sau mai puţin preconceput.
Pe baza datelor publicate până acum au fost deosebite trei
modalităţi de organizare a satelor: circular, pe şiruri paralele şi
în grupuri. Au fost descoperite atât aşezări cu 15-17 locuinţe,
dar şi cu câteva sute de case, ultimele ocupând până la 10-
15ha. În aria Tripolie din Ucraina în regiunea dintre Nipru şi
Bugul de sud au fost descoperite aşezări care acoperă
suprafeţe de sute de hectare şi care au peste 1500 de locuinţe.
Satul era de regulă, organizat circular în jurul unui spaţiu
destinat folosirii obşteşti unde se afla sanctuarul sau
sanctuarele, unde se desfăşurau adunările şi ceremoniile
rituale ale comunităţii.
Locuinţele cucuteniene au fost cercetate cu atenţie fiind
printre cele mai studiate probleme. Sunt cunoscute tehnicile de
construcţie şi amenajările interioare. Reţinem că în aria culturii
Cucuteni sunt semnalate 3 tipuri de locuinţe: construcţii de
suprafaţă de formă dreptunghiulară cu sau fără platforme,
prevăzute cu instalaţii de încălzire care pot fi vetre sau
cuptoare, locuinţe de suprafaţă cu plan circular care uneori
sunt adevărate colibe şi bordeie. Marea majoritate a locuinţelor
cucuteniene este constituită din construcţii dreptunghiulare de
dimensiuni variabile (între 40-100 mp) dar sunt şi cazuri de
locuinţe care ating 350 mp şi nu sunt foarte rare. Specifică
pentru faza A este
locuinţa pe platformă
din bârne peste care s-
a aplicat un strat de lut
refăcut din când în
când. În fazele
Cucuteni A-B şi B acest
gen de construcţie care
cere un volum mai
mare de muncă este
mai puţin frecvent fără
a fi total abandonat.
Locuinţele sunt în
general spaţioase fiind
uneori împărţite în 2
sau mai multe încăperi
reflectând măiestria
constructorilor şi un
înalt grad de civilizaţie Fig. 2. Locuină cucuteniană.
(fig. 2).
Prin determinări de ordin geografic, geologic, petrografic,
palinologic, paleobotanic şi arheozoologic efectuate în mai
multe staţiuni cucuteniene s-au obţinut date semnificative
relativ la mediul ambiant şi la economia comunităţilor din
staţiunile respective.
Pe lângă cultivarea plantelor, comunităţile cucuteniene se
ocupau cu creşterea animalelor, în special a taurinelor şi în al
doilea rând cu a porcinelor şi a ovi-caprinelor. Vânătoarea
avea un rol secundar fără a fi de neglijat.
Cu siguranţă au existat meşteşugari specializaţi care
procurau şi prelucrau silexul prin cioplire, piatra prin şlefuire şi
perforare, lemnul, osul şi cornul. Comunităţile în discuţie
cunoşteau metalurgia cuprului şi a aurului.
Din creaţiile acestor comunităţi, ceramica şi modelarea
plastică în lut, sunt cele mai importante moşteniri peste timp
ale artei cucuteniene. Studierea acestora a permis să se
deosebească atât cele trei areale ale complexului Ariuşd-
Cucuteni-Tripolie cât şi variantele arealelor Cucuteni şi Tripolie.
Pe baza particularităţilor de tehnică, formă şi decor s-a stabilit,
pe de o parte, originea culturii din aceste areale, pe etape iar
pe de alta, legăturile cu civilizaţiile vecine sau mai îndepărtate
din estul, sud-estul şi centrul Europei precum şi mai departe
din Orientul Apropiat.
Este vorba de o ceramică de foarte bună calitate arsă la
roşu la aproximativ 1000o C în cuptoare deosebit de elaborate.
Probele de ceramică analizate de specialişti au permis să se
obţină rezultate semnificative relativ la materia primă folosită,
particularităţile pastei, tehnologia utilizată, mai ales în ceea ce
priveşte arderea şi compoziţia culorilor.
În ceea ce priveşte tehnica de producere a vaselor, pe
baza datelor directe sau indirecte, s-a ajuns la concluzia că
metoda răsucirii lutului a fost combinată cu un procedeu de
rotaţie (disc, turnetă sau roată) utilizat întâi în faza Cucuteni A-
B şi apoi generalizat în faza Cucuteni B.
Sunt remarcabile diversitatea şi echilibrul deosebit al
formelor vaselor care uimesc prin eleganţă şi proporţie ceea ce
le conferă o valoare artistică deosebită. Meşterii au modelat
alături de vasele cu un caracter uzual (printre care amintim
străchini, castroane, capace, cupe, pahare, vase de provizii,
fructiere) şi vase care aveau rol de cult, folosite în ritualuri
religioase (cum sunt vasele suport, vasele binoclu, vasele
antropomorfe şi zoomorfe, vasele prismatice, vasele de tip
horă) (fig. 3).
Decorul ceramicii a evoluat de-a lungul timpului.
Primele etape sunt marcate de tradiţia precucuteniană a
decorului incizat în care cultura Cucuteni îşi are geneza, în
ceea ce priveşte tehnologia ceramicii şi chiar a unor motive şi
tehnici decorative cum ar fi canelurile, inciziile, ovele, alveolele,
spiralele dar şi pictura. Inceputul culturii Cucuteni corespunde
unor căutări caracterizate de experimente dar şi de
împrumuturi culturale din mediul culturilor vecine (Petreşti şi
Gumelniţa) elemente ce vor fi asimilate şi dezvoltate în stiluri
ce vor deveni ulterior, prin adoptarea picturii tricrome, definitorii
acestei civilizaţii. Pictura tricromă va permite combinaţii în care
imaginaţia artiştilor pare să nu cunoască limite. Culorile folosite
sunt albul, roşul şi negrul. Mai ales în prima fază de evoluţie a
culturii se observă o adevărată obsesie de a picta tot vasul pe
exterior, uneori chiar şi pe interior (ceea ce specialiştii de astăzi
au denumit horror vacui).
Motivul pricipal a fost spirala care va fi compusă şi
descompusă în spirale înlănţuite, secţionate, reduse doar la
bucle, organizate în şiruri orizontale, verticale sau oblice sau în
diverse alte combinaţii. Motivul spiralei va fi combinat cu
cercuri pictate, ove, elipse, linii şi benzi. Decorul este dispus în
registre, simetria şi ritmicitatea cunoscând un echilibru
remarcabil. Albul şi roşul sunt principalele culori folosite la
decorarea ceramicii, negrul fiind de cele mai multe ori utilizat
pentru conturarea şi sublinierea unor motive decorative.
In faza următoare, faza A-B, negrul, care capătă o nuanţă
ciocolatie, predomină în decorarea ceramicii. Motivele sunt
pictate în această nuanţă uneori folosindu-se chiar pentru
acoperirea spaţiilor pe care se pictează sau din care se rezervă
motivele. Meandrele dobândesc o importanţă sporită în
decorarea vaselor fiind încă prezent şi motivul spiralelor cu
derivatele sale destul de variate. Ornamentarea vaselor prin
incizii şi caneluri va dispărea folosindu-se doar pictura bicromă
şi tricromă. Acum apare figurată în pictură şi silueta umană
destul de schematizată.
Apogeul artei decorative este atins în ultima fază a
culturii, în faza B. Se renunţă la decorarea în întregime a
vasului, decorul devenind sobru şi rafinat. Combinaţiile sunt
Fig. 3. Ceramică de Cucuteni.
simple însă de mare rafinament. Dominată este pictura neagră
pe fond crem-gălbui sau albicios deşi nu lipseşte nici pictura cu
roşu sau alb. Spirala este rar realizată, cercurile şi tangentele
la cerc având un rol deosebit. Artiştii reuşesc o remarcabilă
repartizare tectonică a decorului. Acum sunt introduse în decor
motive animaliere (feline, cornute, şerpi stilizaţi).
Deşi arta culturii Cucuteni este cunoscută mai ales prin
extraordinarul decor al ceramicii, modelarea plastică a lutului a
fost şi ea una din preocupările meşterilor. Este adevărat că
aceste realizări nu pot fi comparate cu cele din domeniul
ceramicii. In modelarea plasticii antropomorfe sunt respectate
canoane rigide, legate de anumite tabuuri.
Materialul folosit este, în majoritatea cazurilor lutul.
Piesele sunt de mici dimensiuni depăşind rareori 20-25 cm. In
general, artiştii acestei culturi au reuşit să redea valorile
plastice ale corpului uman, insistând mai ales asupra coapselor
şi bustului, simplificând foarte mult silueta umană prin
suprimarea braţelor şi modelarea sumară a vârfului picioarelor.
Capul este şi el sumar modelat. Statuetele sunt decorate prin
incizii şi pictură sau nedecorate. Decorul reprezintă probabil
tatuaje sau detalii vestimentare. Este interesant că cel puţin
pentru faza A majoritatea statuetelor au capul rupt din vechime,
posibil intenţionat. Dominante sunt zeităţile antropomorfe
feminine (reprezentînd aproximativ 90% din statuete), legate
de fertilitate şi fecunditate. Ele înfăţişează Marea Zeiţă sub
diferite ipostaze: femeie tânără, adultă, mamă. Zeităţile
masculine aveau un rol de o importanţă mai redusă decât cele
feminine fiind mai puţin numeroase.
Statuetele antropomorfe ale culturii Cucuteni, ca şi
reprezentările antropomorfe de pe vasele din fazele A-B şi B,
au permis să se reconstituie parţial îmbrăcămintea, coafura şi
podoabele purtate, toate acestea atestând gradul de civilizaţie
ca şi eventualele diferenţieri sociale.
Destul de variată, plastica zoomorfă, prin repezentarea
taurului şi a berbecului aminteşte de plastica Orientului
Apropiat. Sunt reprezentate, mai rar, şi păsări cu o preferinţă
pentru păsările de apă.
Toate aceste reprezentări plastice, alături de altarele şi
complexele de cult descoperite sugerează faptul că religia era
bine structurată, cu sanctuare plasate în zonele centrale ale
aşezărilor, locuri de cult, rituri şi ritualuri bine definite legate de
fertilitate şi fecunditate. Cultul morţilor este mai puţin cunoscut
datorită numărului foarte redus de schelete descoperite până în
prezent şi a absenţei necropolelor. Din materialele descoperite
până în prezent s-au observat mai multe practici interesante.
Cei mai mulţi dintre inhumaţii găsiţi în aşezări sunt copii sau
adolescenţi iar resturile disparate provin de la femei. Se
presupune existenţa unei antropofagii rituale şi a unor
înmormântări parţiale.
O ultimă chestiune pe care am dori să o atingem în acest
scurt excurs istoric este distrugerea aşezărilor cucuteniene şi
finalul civilizaţiei. Este binecunoscut faptul că toate aşezările
cucuteniene sunt distruse de incendii violente. Distrugerea prin
foc a fost explicată fie prin incendii accidentale, fie datorate
unor conflicte intertribale.
Pentru a ne uşura argumentarea vom schiţa un scurt
tablou al unei aşezări cucuteniene. De obicei satul se afla pe o
înălţime mai mult sau mai puţin dominantă apărat pe trei părţi
de pante abrupte a patra latură fiind uneori barată de un sistem
de fortificaţii artificiale. Caracteristic este satul compact. Pe o
suprafaţă relativ mică, limitată de forma naturală a terenului,
încorsetat de şanţul de apărare se înghesuiau, respectând o
anumită ordine, numeroase construcţii ce înglobau o mare
cantitate de materiale inflamabile (lemn, paie, stuf şi, uneori, şi
rezerva de nutreţ pentru iarnă). Se ştie că spaţiile între
construcţii erau în general reduse. Între locuinţe se aflau vetre
exterioare şi cuptoare. Instalaţia de încălzit cea mai folosită era
vatra. În aceste condiţii, fără îndoială, incendiile datorate
neglijenţei sau trăsnetului erau frecvente. Un incendiu deja
izbucnit era foarte greu de înăbuşit, sursele de apă fiind relativ
departe. S-ar putea ca unele aşezări să fi fost în cei
aproximativ o mie de ani de existenţă a culturii Cucuteni
distruse de cutremure urmate şi de incendii. Toate acestea
explică distrugerea unui număr de aşezări. Alte aşezări au fost
distruse prin foc de expediţii războinice din timpul
numeroaselor conflicte intertribale. Aşa se explică preferinţa
pentru poziţii cu o bună apărare naturală şi folosirea unor
sisteme artificiale de fortificaţii. Aşa se explică şi faptul că în
majoritatea staţiunilor cucuteniene a fost descoperită o
cantitate impresionantă de material in situ dovedind, că cel
puţin o parte din aceste aşezări au trebuit părăsite în grabă.
În ceea ce priveşte sfârşitul civilizaţiei, începutul fazei
Cucuteni B pare să fie marcat de o continuă creştere a
populaţiei, de o stagnare în perfecţionarea tehnicilor şi
uneltelor agricole şi de o înmulţire a conflictelor intertribale.
Exploatarea, timp de mai multe sute de ani a aceloraşi terenuri
agricole, defrişarea prin foc, lipsa rotării culturilor toate au dus
la epuizarea solului. Numărul mare de comunităţi umane aflate
pe un spaţiu relativ restrâns, turmele numeorase au dus la
degradarea mediului înconjurător.
Aceste fenomele se pare că s-au manifestat mai întâi ca
procese microregionale iar apoi, spre sfîrşitul fazei Cucuteni B,
au dat naştere unei oscilaţii climatice de amploare
macroregională. S-a apreciat că oscilaţia climatică amintită s-ar
fi produs independent de factorii menţionaţi. Aceştia însă au
amplificat efectele schimbării de climat produsă în jur de 2800
i. Hr. Triburile Cucuteni cu o veche tradiţie agricolă, cu o viaţă
profund sedentară, nu au reuşit să se adapteze noilor condiţii.
Până recent dispariţia culturii Cucuteni a fost pusă exclusiv pe
seama pătrunderii în spaţiul cucutenian a triburilor de păstori
indoeuropeni. Deşi dinamismul triburilor de păstori stepici nu
poate fi contestat, totuşi, imaginea de invazie catastrofică
conturată de Maria Gimbutas este exagerată. Ar fi interesant
de văzut care au fost motivele ce au determinat mişcarea spre
vest a păstorilor din stepele nord-pontice atât de potrivite
modului lor de viaţă. Una din cauze ar putea fi tocmai oscilaţia
climatică amintită.
După părerea noastră motivele care au dus la dispariţia
civilizaţiei Cucuteni sunt mai complexe decât simpla pătrundere
a triburilor de păstori stepici. Criza internă a cucutenienilor a
fost determinată de explozia demografică, epuizarea terenurilor
agricole, stagnarea perfecţionării tehnicilor şi uneltelor agricole;
deteriorarea mediului înconjurător a fost amplificată şi de
schimbarea climatică şi de presiunea sporită a triburilor
indoeuropene toate acestea au dus la dispariţia treptată a
modului de viaţă cucutenian. Deci, nu este vorba de o
exterminare a populaţiei cucuteniene. Cu timpul modul de viaţă
al cucutenienilor a fost „corupt” prin acela al păstorilor
indoeuropeni cu o altă organizare socială şi economică,
favorizată de noile condiţii ecologice. Puţin din ei s-a transmis
peste veacuri până la noi.
BIBLIOGRAFIE
1. Dumitrescu, Vladimir, Arta culturii Cucuteni, Bucureşti, 1979.
2. Mantu, Cornelia-Magda, Cultura Cucuteni. Evoluţie, cronologie,
legături, Bibliotheca Memoriae Antiquitatis V, Piatra Neamţ, 1998.
3. Marinescu-Bîlcu, Silvia, Les Carpates Orientales et la Moldavie,
în Atlas du Néolithique européen. L’Europe Orientale (ed. J. K.
Kozlowski), ERAUL 45, Liège, 1993, p. 191-241.
4. Monah, Dan, Cucoş, Ştefan, Aşezările culturii Cucuteni din
România, Iaşi, 1985.
5. Ursulescu, Nicolae, Petrescu-Dîmboviţa, Mircea, Monah, Dan,
Neo-eneoliticul, în Istoria României, vol. I, Moştenirea timpurilor
îndepărtate, Bucureşti, 2001, p. 111-209.
Simbolistica picturii cucuteniene
Andrei Vartic,
scriitor, editor al revistei de studii carpato-dunărene
„Dava International”
Se dedică arheologului Gh. Lazarovici
Într-un vas cucutenian, descoperit la Cărbuna, în

Basarabia*, a fost găsită o mică figurină de lut ars (Fig.1)
înfrumuseţată cu desene geometrice şi
numerologice. Să observam mai multe
minuni geometrice şi matematice pe
acest artefact uimitor. Mai întâi,
în centru, avem o verticală, apoi, în
stânga, sus, un grup de trei linii, şi mai
jos, un şir excepţional din 2 structuri
geometrice unite dinspre stânga la
dreapta, formate fiecare din câte două
figuri geometrice: un romb, în partea
superioară, şi un triunghi (mai repede
isoscel si dreptunghic) în partea de jos.
Cine, în ce condiţii, în baza căror
tradiţii şi pentru care utilităţi a compus
aceasta simfonie geometrică în
Basarabia, aproximativ 3000 ani
Fig. 1. Figurina înainte de Iisus?*** Era această
neolitica de Cucuteni construcţie logică un eveniment
de la Cărbuna,
întâmplător, un element al unui decor
Basarabia, 5.000 BP**
oarecare, sau un mesaj logic, de
sorginte pragmatică, estetică, sacră, matematică, cosmogonică
sau filosofică? Sau este vorba despre un poem cucutenian,
cum se şi sugerează de la un timp? Cum se poate lămuri
unitatea simbolurilor cucuteniene pe toate aria răspândirii
culturii ce i-a dat naştere? Cine au fost profesorii care i-ai
învăţat pe maieştrii cucutenieni să valorifice atât de magnific,
anume în pictura de pe marile vase de lut, simbolismul
geometric până la condiţia de artă? Unde au fost centrele
„universitare” în care au învăţat aceşti artişti excepţionali?
Până una alta nu avem răspunsuri la această întrebare. Dar
simbolistica geometrică şi numerologică cucuteniană (vezi şi
cele 6 şi 5 linii aşezate perpendicular pe verticala centrală a
figurinei de la Cărbuna), extinsă pe un uriaş areal de la Carpaţi
şi până la Nipru, se regăseşte integral, dar la nivele inferioare
de realizare artistică, în toate culturile pre-cucuteniene din
Vechea Europa, inclusiv în cele ale culturilor Starcevo-Criş şi
Vincea, din care face parte şi simbolul fermecător descoperit
de Gh. Lazarovici pe un vas de Parţa (Fig. 2). Structura acestei
construcţii geometrice epocale (după opinia noastră), care
reprezintă un romb central „atacat” de două unghiuri orientate
de sus în jos şi de jos în sus, şi de alte două orizontale, dinspre
dreapta şi dinspre stânga,
este si ea uimitoare. Cine
ia învăţat pe bănăţenii de
pe la 6.500 BP ştiinţa
relaţiilor dintre Sus şi Jos,
Dreapta şi Stânga? Cât
de veche era această
ştiinţă? Era vorba de
ştiinţă, artă sau religie?
Sau de o manifestare
directă a sacrului?
Pe o falangă de cal
Fig. 2 Simbol geometric descoperit de aproximativ 13.000
pe un vas de Parta, Banat, cultura ani, descoperita la Cuina
Vincea, 6.500 BP Turcului (Fig.3), revedem
acelaşi tip de construct
geometric format dintr-un romb central, orientat pe verticală, ce
intră in coliziune directă (şi „dură”) în punctele lui de sus şi de
jos cu două acţiuni unghiulare orientate logic anume în acele
puncte. Desenul ar putea reprezenta ceea ce fizicienii numesc
legea acţiunii şi reacţiunii, iar vechile mito-filosofii - structura
dihotomică, polarizată şi unitară, a Cosmosului.
Să remarcăm pe aceeaşi mandibulă spectaculoasă că
rombul central este „atacat” din partea de jos de 5 construcţii
unghiulare, iar dinspre cea de
sus - de 4 şi că 5+4=9. In
interiorul rombului ne este
prezentată, pe orizontală, o
creştere şi descreştere formată
din 10 linii, dar şi alte minuni
numerologice şi geometrice. La
fel de interesantă este şi faţa B
a acestui os magnific (spunem
magnific fiindcă este datat cu
anul 13.000 BP) ( Fig. 4)
Nu este greu să
observăm că pe această faţă
sunt încrustate 9 linii orizontale,
adică un 3x3 sau un 3+3+3 şi
Fig. 3 Construct geometric că şi ploaia de „dublete” are
din paleolitic de pe falanga legităţi matematice clare, iar
de cal de Cuina Turcului, partea de jos a aceste structuri
malul românesc al Dunării la este echilibrată de un complex
Portile de Fier, 13.000 BP,
faţa A.
geometric format din 4 unghiuri
orientate de jos în sus.
Dar aceste minuni geometrice şi
numerologice nu sunt cele mai vechi
produceri simbolice ale omului. Pe un
alt os magnific, de data asta de la
Mezin, staţiune paleolitică de pe râul
Pripety, Ucraina, relaţia uluitoare
dintre un romb plasat pe o verticală
sigură, şi flancat de acţiuni unghiulare
în ţâţânele sale, similare cu cele
descrise mai sus, apare într-o formă
cu totul şi cu totul originală (Fig. 5),
pe care noi am numit-o „HTML
paleolitic” (op. cit., p.31). Cercetând
aceste construcţii uluitoare, formate Fig. 4. Fata B a falangei
din unghiuri orientate pe verticală şi de la Cuina Turcului.
orizontală Ion Vartic le-a denumit „AA - angle alphabet” (op.
cit., p. 27). Denumirea este corectă,
fiindcă acţiunile unghiulare încrustate pe
acest foarte vechi artefact (de aprox.
20.000 BP) arhivează cu ajutorul orientării
unghiurilor informaţi inteligibile din punct
de vedere geometric şi matematic –
acţiunea de sus în jos naşte o reacţiunea
orientată de jos în sus şi formează zona
de stabilitate a unui romb. Rombul, însă,
este una din cele mai perfecte figuri
geometrice. Despre romb poporul român,
păstrătorul cel mai fidel al simbolismului
geometric din Vechea Europă, spune că
este „ţâţâna lumii” sau „roata”, prima
reprezentare (paradoxală) a cercului (****).
Apariţia rombului în limitele impuse de
Fig. 5. Figurină- două acţiuni verticale, una de sus în jos şi
pasăre de la Mezin, alta de jos în sus, cât şi de două acţiuni
staţiune paleolitică orizontale, una din dreapta şi alta din
de pe râul Pripety, stânga, pare o reprezentare a lumilor
Ucraina, 20.000 BP. subatomice, aşa cum fizica le-a descoperit
abia în anii din urmă. Nu e greu să vedem în această simfonie
simbolistică şi numerologică textul primordial al vechilor
mitologiei greceşti ce susţineau că lumea a fost creată prin
interacţiunea Cerului (Cronos) şi a Pământului (Geea). Acest
mit, după cum se ştie, îl regăsim practic la toate popoarele
antice. Poporul român a păstrat din moşi-strămoşi practic tot
arsenalul de semne geometrice al trecutelor vremi , iar cel care
le-a publicat şi valorificat ştiinţific (este vorba de sute de semne
geometrice) a fost marele arheolog şi etnolog Teodor Burada,
descoperitorul civilizaţiei Cucuteni. *****
Există, însă, relatări încă şi mai vechi a acestor mesaje
arhivate matematic şi geometric, pe care noi le-am definit drept
„paleoinformatică”, adică prelucrare, arhivare şi transmitere a
informaţiei în paleolitic (******)? Cel mai uluitor dintre aceste
documente paleoinformatice este amuleta de peste 25.000 BP,
descoperită de arheologul ieşean Vasile Chirica la Mitoc-Malul
Galben, pe malul Prutului (Fig. 6). Să observăm pe faţă A a
acestei minuni paleolitice o arhivare conştientă a relaţiei
precise dintre multiplii lui 3 – trei linii în partea de sus, stânga,
trei linii în partea de jos stânga, şi nouă linii în partea dreapta.
Şi mai interesant este că această operaţie complexă este
arhivată cu ajutorul unei
construcţii triunghiulare
centrale, flancată la
rândul ei de altele două,
formate din câte două
linii. Ştia omul de acum
25.000 ani de relaţiile
dintre multiplii lui 3? Cu
certitudine. Era această
cunoaştere una strict
pragmatică? După opinia
noastră - nu! Fiindcă un
3+3 sau un 3x3 nici nu
putea să aibă un sens
curat pragmatic (turmele Fig. 6. Amuleta numerologică de la
de reni sau de mamuţi nu Mitoc, Prutul de Sus, România,
se aşezau pentru a fi peste 25.000 BP.
vânate în cârduri formate
din şirurile multiplilor lui 3). Reprezenta, atunci, acea
paleoinformatică viaţa sacră a omului, starea lui de „ţâţână”, de
element rombic al coloanei ce formează structura Universului,
aşa cum a sculptat-o şi Brâncuşi la Târgul Jiu (urmând
imaginea-matcă de pe stâlpii caselor şi porţilor din zona unde
s-a născut) ? Noi răsoundem afirmativ la această întrebare.
În anii 70 ai secolului trecut arheologul basarabean
Nicolae Chetraru a cercetat fundamental grota paleolitică de la
Brânzeni, de pe malul râuleţului Racovâţ, ce se varsă în Prut
nu departe de Mitoc. În cel mai jos strat al aurignacianului, la
hotarul dintre paleoliticul superior şi musterian, el a desoperit
unul din cele mai vechi artefacte ale omului contemporan, o
amuletă foarte frumoasă pe care noi am numit-o „Columbia de
la Brânzeni” pentru uluitoarea formă pe care o are (Fig. 7).
Nu este greu să observăm orientarea verticală a acestei
amulete, dotată şi cu o superbă salbă de puncte, incrustate
atât în partea de jos, cât şi pe cea laterală.
Arheologul Ilie Borziac a notat cu atenţie
toate punctele incrustate pe această
construcţie a omului de peste 36.000 BP.
Noi am observat că e vorba de un fel de
salbă formată din 3+2 şiruri. Primul
complex, cel de 3 şiruri, are câte 24, 30 şi
27 puncte în cele trei şiruri interne, şi câte
54 şi 63 puncte în cele externe. Nu este
greu de văzut că 24+30+27=81, adică cele
3 şiruri de încrustări de la Brânzeni
arhivează un 9x9 sau un 3x3x3x3 (un trei
la puterea a patra). Dar şi 54 şi 63 sunt
multipli ai lui 3, fiindcă 54=6x9, iar 63=7x9.
Mai mult - 81+54+63=198, un multiplu
încă şi mai interesant al lui 9, fiindcă 198
împărţit la 63 ne dă una din cele mai bune
aproximaţii ale numărului pi ( ).
Fig. 7. Amuleta de Iată că pe unul din primele artefacte
la Brânzeni, desco- ale omului cunoştinţele lui matematice, ba
perită de Nicolae chiar şi capacitatea lui de a prelucra şi
Chetraru la Brân- arhiva informaţia deosebit de ingenios, pe
zeni, în Basarabia,
o relaţie verticală, deci transcendentă,
veche de peste
36.000 de ani. apar aşa de parcă ele au fost cunoscute
încă din leagănul fiinţării omului, a apariţiei
sale misterioase pe Pământ. Ce însemna această continuitate
geometrică şi numerologică, atât de mare în timp, pe un
parcurs de peste 30.000 ani? De ce omul acelor timpuri foarte
vechi arhiva cu atâta îndărătnicie (incrustarea oaselor necesită
cunoaşterea unor fine tehnologii chimice de înmuiere a osului)
relaţiile complexe ale numărului 9 cu multiplii lui, dar şi cu alte
constructuri numerologice? Răspunsul l-am aflat pe o altă
descoperire a arheologul Ilie Borziac, care a găsit la Cosăuţi,
pe lângă alte uluitoare minuni geometrice şi numerologice, un
„portac” ( Fig. 8), adică un os tubular în care se păstrau mai
multe ace, atât de necesare în acele timpuri. Pe suprafaţa
acestui port-ac, mai important după opinia noastră decât toate
navele „port-avion” ale omului contemporan, este încrustată o
Fig. 8. Palnul portacului gravetian, descoperit de Ilie Borziac la
Cosăuţi, pe Nistru, de peste 18.000 ani.
impresionantă tablă matematică, dotată şi cu o superbă
„scară”, şi cu un operator de tip „tri-line”, iar în prim-plan, pe
linia de jos, se remarcă accentuat o relaţie dintre numerele 7 şi
9, un adevărat complex 7&9 (Fig. 8 este un plan al portacului,
realizat de Ilie Borziac). Cercetând complexul format din 7 linii
(în stânga) şi 9 linii (în dreapta) de pe „portacul lui Borziac”, noi
am sugerat că este vorba despre unul din cele mai importante
arhetipuri sau cunoaşteri ale omului paleolitic, pe care l-am
regăsit apoi, tot sub forma complexului 7 şi 9, pe o mulţime de
artefacte în toată aria euro-asiatică în care a locuit omul
paleoliticului superior (pentru mai multe detalii a se vedea în
cartea noastră, despre care am vorbit mai sus, capitolul
„Portacul lui Borziac”). Ce a însemnat această relaţie dintre 7 şi
9? Nu e greu să observăm că şi pe „Columbia de la Brânzeni”
această relaţie este posibilă în şirul cu 63 de puncte (7x9=63).
Cercetările noastre, realizate pe tot arealul manifestărilor
simbolice ale celui mai vechi om modern, de la Oceanul
Atlantic şi până la Malyta, lângă lacul Baical, în Siberia, au
demonstrat că acei oameni cunoşteau, arhivau şi venerau cu
insistenţă această relaţie uluitoare dintre numerele 7 şi 9 pe tot
cuprinsul paleoliticului superior. Dintre toate vom aminti aici
celebrul bizon de la Altamira (Fig. 13), magnifica amuletă de la
Malyta, Rusia, Siberia (Fig. 14) şi marele semn S, din grota
Cosquer, Franţa (Fig. 15). Cu părere de rău operă artistică şi
logico-matematică, realizată de oameni în paleoliticul superior
este trecută arogant cu vederea de omul zilelor noastre, aflat în
pragul unor bifurcări existenţiale foarte încâlcite*******. Încă şi
mai de învăţătură pentru actuala civilizaţie, după opinia
noastră, este faptul că manifestările spirituale ale acelui om
Fig. 9. Mostre de simboluri cucuteniene şi precucuteniene din arealul
Vechii Europe balcanice şi carpato-dunărene. La capăt o mostră de
scris unghiular, propusă spre citire de Marija Gimbutas.
s-au polarizat astfel că în Europa de Răsărit, mai ales în cea

de sud-est, omul a pictat şi incrustat mai ales simboluri
geometrice şi matematice, iar în cea de Apus s-a manifestat
pictând naturalist, realizând superbe animale, păsări şi peşti
din acea epocă,
dar nici un chip
de om. Iar cazul
bizonului de la
Altamira
demonstrează
că omul acelor
timpuri nu s-a
pictat pe sine şi
a ignorat cu
desăvârşire
pictura
antropică cu
totul din alte
motive decât
iscusinţa mâinii.
De ce, Fig. 10. Amuleta de la Cosăuţi, de peste
totuşi, omul 18.000 ani, descoperită de Ilie Borziac.
paleolitic a
venerat anume trei-liniile, rombul, liniile paralele, secanta,
complexele de 7 şi 9? De ce ele au fost păstrate şi venerate în
spaţiul carpato-dunărean până în zilele noastre (a se lua în
calcul sanctuarele
numerologice ale
dacilor, unele construite
din multipli ai lui 9, dar şi
sintagmele „peste 9
mări şi nouă ţări” sau „la
cele 9 mănăstiri” etc, din
folclorul românesc)?
Căutând răspunsuri la
aceste întrebări, noi am
observat că putem vorbi
de o cucerire în timp a
lumii de către
simbolurile geometrice
care au roit în
Fig. 11. Amuleta de la Cosăuţi, re- Paleoliticul Superior
desenată de Ion Vartic.
dinspre Vechea Europă (de la
Bacho Kiro, Bulgaria până la
Ripiceni-Izvor, Mitoc,
Buzdugeni şi Brânzeni,
România şi Basarabia) şi că
această cucerire în timp poate fi
cercetată cu stricteţe
academică şi definită drept „o
istorie geometrică a lumii” (op.
cit., pp. 20-52).
Cruci şi tri-line-uri, ouă
care se devid, meandre şi
labirinturi, vârtejuri, „planete”
ce se rotesc în jurul unui soare-
vârtej central, spirale care se
transformă la limitele exterioare
în zigzag, superbe net-uri care
devin, pe acelaşi vas de
Gumelniţa, structuri mişcătoare
Fig.12. Incrustări paleolitice cu mare viteză, semne Yang-
pe un os de la Cosăuţi. Sus Yin, semne M, W, N, S. Ce au
se vede un M peste care s- arhivat cu ajutorul lor oamenii
au tras două linii paralele, la
care trăiau în spaţiul carpato-
mijloc un complex de 7 şi 9
linii, iar în partea de jos o
dunărean? Ce au însemnat
„radiografie” a omului (după aceste simboluri în neolitic.
opinia noastră). Care este relaţia lor cu cele mai
vechi şiruri numerologice pe
care le-a încrustat pe oase şi pietre cel mai vechi om chiar la
Fig. 12. Una din cele mai vechi mostre de scris din lume, realizat
cu alfabetul AA (angle alphabet). Sub linie se pot vedea clar 7
linioare, iar in partea de sus un complex unghiular din 9 linii.
Fig. 13. Celebrul bizon de la Altamira are pe greabăn un complex
de 9 linii, iar pe coadă complexe de 7x2 şi 7&9 linii.
data apariţiei sale pe Pământ? Cine i-a învăţat pe cucutenieni
superba ingineria a uriaşelor oale de lut? Cine le-a spus cum
să pregătească suprafaţa acestor oale pentru aplicarea
picturii? De unde au deprins arta facerii vopselelor compatibile
cu lutul şi focul? De unde au ştiu că aceste picturi vor rezista
inacte peste 5.000 de ani în vitregia climaterică şi
bacteorologică a
solului? De ce până
la ora actuală nu
există studii
multidisciplinare
academice despre
structura lutului şi a
vopselelor
cucuteniene? Există
măcar un laborator
de arheologie
experimentală în
Fig. 14. Amuletă paleolitică de la Malyta,
care să se încerce Siberia, asemănătaore, după modelul
fabricarea unei mathematic utilizat, cu cea de la Cosăuţi.
mari oale cucuteniene? Ştie
cineva de unde şi cum a ajuns
în spaţiul carpato-dunărean arta
picturii cucuteniene? Este vorba
de un nou paradox al istoriei
fiinţei umane, sau despre o
evoluţie pe care încă nu o
cunoaştem? Primul răspuns la
toate aceste întrebări este că
nu-l mai putem denumi pe omul
care a trăit în paleolitic şi
neolitic - „primitiv”. Suntem
obligaţi de cercetarea
arheologică să-l denumim după
merite, adică om primordial,
strămoş primordial. Această
denumire este susţinută şi de
altă magnifică lucrare a acelui
om, descoperită tot de Ilie
Fig. 15. Desen paleolitic din Borziac la Cosăuţi, ceva mai
grota Cosquer, Franţa,
sus de Soroca, pe Nistrul
denumit “Marele Semn 2”,
dotat cu un complex de 9
Mijlociu. Este vorba de amuleta
linioare în partea de jos, şi de la Cosăuţi, de peste 18.000
unul de 7 linioare, în partea ani, prezentată mai jos şi în
de sus. forma ei naturală, desenată de
Ilie Borziac, iar ca model
matematic contemporan, de Ion Vartic (op. cit., p. 153):
Cei care vor să cunoască măcar unele minuni
matematice ale acestei table matematice din gravetianul
basarabean sunt invitaţi să consulte volumul nostru citat mai
sus. Aici mai amintim doar că la Cosăuţi arheologul
basarabean Ilie Borziac a descoperit un adevărat megapolis
cultural şi ştiinţific gravetian, care a şi atras atenţia multor
oameni de ştiinţă europeni. Mai reamintim că, tot la Cosăuţi,
Ilie Borziac a descoperit poate cel mai vechi semn „M” din
lume, cât şi cel mai vechi „net” (reţea), poate şi cel mai vechi
desen anatomic din lume, mai multe relaţii uluitoare din
cunoştinţele matematice ale omului de atunci, chiar, poate, şi
cel mai vechi scris din lume (Fig. 11, Fig. 12).
Dar pentru a nu ne îndepărta de simbolistica picturii
cucuteniene, care, iată, are vechime primordială şi este o
realizare pictografică genială, să observăm că pe o mulţime
uriaşă de picturi geometrice şi numerologice cucuteniene,
realizate cu metode încă necunoscute nouă (inclusiv ingineria
liantului din care au fost modelate şi arse vasele uriaşe de lut,
chimia vopselelor sau locul acestor vase în viaţa omenilor)
apare şi semnul alfabetic „M” şi reversul lui - „W” (despre
aceste semne marele arheolog român G. Lazarovici spune că
reprezintă ciclurile antompurilor observate după pozţia de iarnă
şi vara a constelaţiei Casiopea). Dar şi o mulţime uriaşă de
semne în formă de cruce, ce se formează din interacţiunea a
patru „stihii”, sus-jos, dreapta-stânga, altele de „S”, adică un
vârtej dublu, dihotomic, de natura yang-yin, altele de N, adică
un fel de zigzag, nenumărate vârtejuri, marcate de trei linii şi
alte minuni simbolistice neolitice pictate magistral (despre
aceste picturi s-a spus că ele reprezintă „renaşterea neolitică a
lumii”).
Încă şi mai interesantă este apariţia pe mai multe vase
cucuteniene, prezentate azi la simpozionul nostru de distinsa
cercetătoare a culturii Cucuteni, dr. Senica Ţurcanu, a unor
desene in care semnele S iau forma unei cupe, de fapt a unui
lotus înflorit, cercetat de noi şi pe o mulţime de artefacte dacice
(vezi cartea noastră, 1998, Drumul spre Kogaionon, editura
Basarabia).
Minunea constă în faptul că anume într-un lotus înflorit se
leagănă în poalele Maicii Domnului de la Voroneţ, pictată în
anii de la urmă ai lui Ştefan cel Mare, şi pruncul Iisus Hristos.
Minunea constă în faptul că manifestările spirituale ale omului
de la cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, despre
care a fost vorba în această comunicare, pot fi demonstrate
numai cu ajutorul artefactelor descoperite de arheologi în
spaţiul carpato-dunărean şi nistrean. Din punctul de vedere al
Puterii Universale n-o fi mare distanţă, poate nici n-o fi vreo
distanţă de la tri-line-ul de la Moldova, încrustat vreo 45.000
ani în urmă (Fig. 16), şi până la apariţia bisericii „Sfânta
Treime” la Siret, pe la 1370, din care s-a dezvoltat superbul stil
arhitectonic al românilor ce locuiesc la Est de Carpaţi, adică
exact în vechea matcă a cucutenienilor. Dar din punctul de
vedere al omului care uită rădăcinile sale şi nu-şi mai cunoaşte
rostul pe acest Pământ, distanţa este uriaşă. Şi, cu părere de
rău, nu este una de înălţare, ci mai repede de cădere. Fiindcă,
aşa cum arată unul din cei mai mari teologi ai secolului XX, e
vorba de părintele Dumitru Stăniloae, în „Teologia Dogmatică
Ortodoxă”, pe om îl
desparte de Dumnezeu
mai ales îngâmfarea
Fig. 17. Ceramică

cucutenină pe care (în
stânga, centru) se poate
Fig. 16. Cel mai vechi complex vedea distinct o
de trei puncte din lume, de peste construcţie apropiată de
45.000 ani, descoperit în forma lotusul înflorit, dar
staţiunea musteriană de la imaginea a două vârtejuri
Molodovo, Ucraina, pe Nistru, care iau forma unui lotus
ceva mai sus de Hotin. Noi am înflorit se regăseşte şi pe
descoperit şi la Brânzeni trei alte sute de artefacte
semen în fromă de cruce, cucuteniane, cum s-a şi
asemănătoare cu cele cercetate văzut din demonstraţiile dr.
în grota Cosquer din Franţa (op. Senica Ţurcanu de la
cit., pp. 146-147) simpozionul curent.
omului de a nu răspunde
chemării lui Dumnezeu –
„Timpul înseamnă pentru
Dumnezeu durata aşteptării
între bătaia Sa la poartă şi
fapta noastră de a o deschide”
(vezi comentariul la
Apocalipsă).
Minunea de la Voroneţ,
care, după opinia Mitropolitului
Bartolomeu Anania, poate
Fig. 18. Minunea pictografică

de la Scânteia, dotată cu mai
multe semne S şi un net
excepţional
concura cu celebra Capelă
Sixtină (vezi Valeriu Anania,
1990, Cerurile Oltului, Episcopia Fig. 20. Cruce neolitică de la
Râmnicului şi Argeşului) Scânteia, arhivată ca unitate
şi luptă a patru stihii
unghiulare
deschide drum larg cercetării
fundamentale a celor mai
vechi semne ale omului,
semne pe care omul le-a
cunoscut şi păstrat cu sfinţenie
chiar din leagănul fiinţării sale
– sacrul şi relaţia sa cu sacrul,
cu Divinitatea.
Fig. 19. Vârtej magnific de la
Scânteia, în care roşul,
galbenul şi negrul formează o
adevărată simfonie plastică.
Fig. 21. Maica Domnului din naosul Bisericii de la Voroneţ, pictată
în epoca lui Ştefan cel Mare, îl leagănă pe Pruncul Iisus într-un
leagăn sub forma unui lotus înflorit. A se vedea magnificile
construcţii geometrice din care s-a modelat trecerea de la spaţiul
sacru, ne-creat, la cel al omului, creat. Paradoxul acestei dualităţi
mistice se regăseşte în treimea primordială, valorificată în secolul
XX şi de Ştefan Lupaşco în „paradoxul terţului inclus”.
Note
* vezi Valentin Dergaciov, 1998, Kărbunskii klad, Akademia
nauk Respubliki Moldova.
** BP înseamnă „înapoi de la timpul actual” şi indică timpurile
mai vechi decât epoca metalelor, în comparaţie cu BC, care
desemnează epocile istorice dinaintea lui Iisus până la
timpurile predinastice din Egypt şi Sumer. Astfel 5.000 BP ne
trimite spre un eveniment care a avut loc cinci mii de ani în
urmă, 432 BC arată timpul când a avut loc la Potidea întâlnirea
dintre Socrate şi medicul lui Zalmox, iar 106 AD înseamnă anul
106 al erei de după Iisus Hristos şi paote face referinţă la
ultimul război dintre Traian şi Decebal.
*** Pentru a nu îngreuia textul cu nenumărate referinţe, autorul
face trimitere la cartea lui „Întrebarea cu privire la
paleoinformatică”, 2006, editura Bibliotecii Naţionale din RM,
de unde au fost luate toate imaginile despre care este vorba în
această comunicare.
**** vezi Silvia Păun, 1996, Identităţi europene indedite. Italia-
România, editura Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 52
***** vezi Teodor Burada, 1880, Despre crestăturile plutaşilor
pe cherestele şi alte semne de proprietate la români, Iaşi.
****** Studiul „Întrebarea cu privire la paleoinformatică”, 2000, a
fost publicat mai întâi în revista „Dava International” şi
constituie unul din capitolele volumului cu acest titlu. El se
poate găsi şi pe Internet la adresa
www.dacia.org/paleoinformatica.
******* a se vedea studiile noastre - 1995, „Scrisori către Bill
Gates”, 1999, „Weg und WWW. A portret of the World with
Heidegger”, 2000, „Variaţiuni după o temă de Claude Levi-
Strauss”, 2001, WWW and Musicroom”, publicate mai întâi în
revista „Dava International”.
De la arhaic la arta contemporană
(prezentarea proiectelor artistice realizate de către Asociaţia
ARS CONTINUA la Cucuteni, Iaşi)
Ionela Mihuleac,
artist plastic, preşedintele Asociaţiei ARS „Continua”, Iaşi,
Violeta Radu, ARS „Continua”, Iaşi.
Constatând inexistenţa vreunui tip de producţie
ceramică în chiar locul care a dat numele culturii Cucuteni şi al
celebrei ceramici neolitice, precum şi slaba punere în valoare a
capacităţilor creatoare ale membrilor acestei comunităţi, ca
artist plastic, născută fiind în comuna Cucuteni, am luat
iniţiativa organizării unui workshop de ceramică
experimental cu un grup de copii din comuna Cucuteni, judeţul
Iaşi, în vara anului 2004, în paralel cu tabăra de sculptură. S-a
reuşit atunci modelarea în lut a unor vase şi figurine de
inspiraţie neolitică, sub îndrumarea ceramistei Eugenia Pop din
Cluj-Napoca.
Impactul acestei acţiuni asupra multor segmente
sociale a fost neaşteptat de bun, astfel că în anul 2005 am
înfiinţat Asociaţia ARS CONTINUA, împreună cu patru colegi
artişti şi am desfăşurat proiectul “Redescoperirea prin artă a
unui loc Cucuteni”. Prin acest proiect am urmărit să trezim
interesul pentru practicarea artei în general şi a artei ceramice
în special în comuna Cucuteni, judeţul Iaşi, să stimulăm spiritul
creator al locuitorilor acestei comune, mai cu seamă al copiilor
şi să contribuim la trasarea unor posibile direcţii de dezvoltare
personală a acestora prin artă. De asemenea, am urmărit să
punem în valoare, prin mijloacele artei contemporane, un foarte
vechi obicei de teatru popular cu măşti existent aici, “Cerbul”.
Am provocat astfel un dialog între tradiţional şi actual,
între creatori profesionişti de artă, creatori populari şi populaţia
locală, stimulând astfel atitudinea publică activă faţă de o
tradiţie de regulă pusă în memorie şi în arhivă.
Anul acesta, manifestările artistice de vară de la
Cucuteni au căpătat un titlu nou şi o formă mai dinamică:
Simpozionul de Arte Vizuale “HUMAn”; HUMA este lutul din
care modelăm vasele şi UMAN gestul de a transforma.
Organizat la Cucuteni de către Asociaţia ARS
CONTINUA în parteneriat cu primăria din localitate, cu sprijinul
Ministerului Culturii şi Cultelor din România şi al unor sponsori
fideli, simpozionul a avut ca obiective schimbarea relaţiei cu
cotidianul, obişnuitul, banalul prin mijlocirea artei, interacţiunea,
interactarea, coexistenţa oamenilor, obiectelor, formelor,
gesturilor care generează un anume înteles, lucrul cu spaţiul,
relaţionarea cu acesta, recrearea de spaţii vizuale, imaginare,
metaforice.
Artiştii vizuali participanţi au realizat proiecte personale
şi au lucrat şi cu copiii din comuna Cucuteni pe diverse domenii
artistice: ceramică, pictură, sculptură, instalaţie, dans. S-a
realizat astfel valorificarea şi revalorizarea fondului cultural-
arheologic existent în zonă, din perspectiva artelor vizuale,
lucrându-se cu materia, forma, gestul, spaţiul şi corpul uman.
Lutul a fost modelat în forme diverse şi ars, piatra a fost cioplită
în chip uman, lemnul s-a facut formă şi metaforă, culoarea s-a
aşternut în “toate câte sunt”, pământul a primit semnele land-
art-ului, corpurile s-au văzut pictate în vechile spirale
cucuteniene, iar fluturi din hârtie colorată au poposit să
schimbe locuri momentan uitate.
Din păcate imaginile video realizate de Damian Popa şi
fotografiile Violetei Radu din timpul activităţilor de la Cucuteni
pot transmite doar o parte din spiritul a ceea ce se petrece
acolo, rămânând ceva ce nu se poate revela decât prezenţei
fizice în acel timp şi spaţiu. O parte concretă a muncii noastre
permanente de atelier sunt obiectele de inspiraţie cucuteniană.
Cu copiii modelăm vase în atelierele de la Cucuteni şi
Valea Lupului, în vechea tehnică neolitică din colaci şi le
decorăm cu pigmenţi naturali înainte de ardere; pentru început
am realizat vase pahar şi vase suport, aş spune “clasice” în ce
priveşte cultura Cucuteni. Costache-Gavril Siriteanu
modelează alături de noi forme inspirate de idolii cucutenieni
ce reprezentau cultul fertilităţii. În proiect avem organizarea
următoarei ediţii a Simpozionului de Arte Vizuale HUMAn, cu
tema OM-SPAŢIU-MIŞCARE / TRANSFORMARE şi
dezvoltarea atelierelor de lucru a ceramicii de tip Cucuteni.
ăă
ă
II. ŞTIINŢE EXACTE SI MAI PUŢIN EXACTE
Despre ştiinţe exacte si mai puţin exacte:
unele limite şi intercondiţionări
Lorin Cantemir,
prof.univ.dr.ing.Dr.H.C.,
Membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice a României
Gheorghe Stefanescu, cercetător ştiinţific
Una din caracteristicile dezvoltării societăţii umane este

aceea de a multiplica cunoştinţele despre natură şi de
înţelegere a mecanismelor şi relaţiilor care stau la baza
multitudinii fenomenelor acesteia. Se poate considera că acest
lucru se datoreşte curiozităţii umane care depăşeşte cu mult pe
aceea a altor vieţuitoare. Nu numai atâta, dar mai mult
curiozitatea, ca ceva profund şi ancestral este însoţită de
întrebarea DE CE?, capacitate de întrebare pe care o au numai
humanoizii. Primele răspunsuri la întrebare au fost de
explicaţie supranaturală, deci cauzele fenomenelor şi a faptelor
se datorau zeilor, zeiţelor şi a întregului clan al acestora.
Ca şi alte civilizaţii ale antichităţii, poporul grec a creat o
mitologie complexă plină de zei, zeiţe, nimfe, muze şi alţi
locuitori ai lumii spiritelor. Noutatea culturii greceşti şi a saltului
acesteia rezidă în faptul că toate aceste zeităţii erau supuse
greşelilor, deosebindu-se de oameni numai prin faptul că erau
atotputernici şi atotştiutori. În consecinţă filosofii greci au fost
mai puţin înclinaţi să dea explicaţii supranaturale fiind
preocupaţi mai mult de explicaţii naturale. Acesta este
momentul când putem considera că a apărut ştiinţa în sensul
pe care îl admitem în general astăzi.
Cel mai cunoscut dintre filozofii greci este Thales din
Milet născut la anul 624 înaintea erei noastre. A fost primul
filosof care s-a îndepărtat de explicaţiile supranaturale
încercând explicaţii reale, materialiste. După Thales pământul
pluteşte pe apă şi toate părţile sale se compun din diverse stări
sau forme ale apei. Modul de a gândi a lui Thales este ancorat
în materialitatea reală a lumii şi a influenţat şi pe alţi filosofi
cum ar fi Anaximandru şi Anaximene, ambii, de asemenea,
exponenţi ai şcolii din Milet.
Primul a considerat că la baza lumii se află o substanţă
fără formă şi neobservabilă pe care a denumit-o APEIRON
care reprezintă sursa întregi materii. Dacă apreciem astăzi
intuiţia lui Anaximandru ea a fost cu adevărat genială întrucât
atomul este neobservabil de simţurile noastre şi fără o formă
geometrică clasică cunoscută.
Anaximene, probabil elevul lui Anaximandru, considera
că aerul era elementul fundamental al universului. Deci, treptat
tot mai mulţi filosofi au încercat şi au explicat natura şi
fenomenele ei prin cauze naturale, deci din această perioadă a
istoriei umanităţii şi de la greci s-a născut ştiinţa. La început
folosindu-se observaţia şi intuiţia, ulterior s-a trecut la
măsurători datorită inventării şi perfecţionării numeroaselor
instrumente de măsură. Astfel ştiinţa a evoluat într-un mod
aproape incredibil cuprinzând toate laturile vieţii materiale şi
spirituale.
Dezvoltarea ştiinţei pe de-o parte a făcut să apară noi
cuvinte şi noi noţiuni care să definească noile cunoştinţe
acumulate despre natură. Exemple se pot da nenumărate cum
ar fi: gravitaţie, câmp magnetic, atracţie universală, electron,
proton, neutron, foton, semiconductor, energie potenţială,
calorică, electrică, magnetică, activă, reactivă, lucru mecanic.
Pe de altă parte noţiunile definite şi cunoscute pe măsura
progresului ştiinţific devin tot mai cuprinzătoare şi complexe şi
la o analiză mai atentă constatăm că multe noţiuni trebuiesc
redefinite sau chiar definite mai corect. Aceasta este deci
intenţia esenţială a autorului de a stimula condiţiile pentru a
reanaliza definiţiile legate de ştiinţa în sine şi de elementele
conexe ştiinţelor sau circumscrise ştiinţei. De exemplu, în
limbajul relativ curent se vorbeşte despre ştiinţe exacte sau mai
puţin exacte. La o cercetare mai atentă a dicţionarelor
explicative se constată cu surprindere că nu se găseşte o
asemenea clasificare, clasificarea existentă făcându-se după o
serie de preocupări în: ştiinţe politice, juridice, sociale, deci,
după domenii.
În DEX editat de Academia de Ştiinţe a României ştiinţa
provine de la verbul „a şti” reprezentând suma cunoştinţelor
într-un domeniu.
Definiţia este departe de a satisface întrucât probabil a
fost formulată de lingvişti care nu au lucrat în domeniul
ştiinţelor naturii. Probabil că noţiunea de ştiinţă ar trebui să
conţină în afara sumei cunoştinţelor într-un domeniu, metodele
şi tehnicile de obţinere a acestor cunoştinţe.
Mai mult atunci când definim ştiinţa prin „a şti” se pare că
formularea nu este cea mai fericită. De exemplu: a şti să scrie,
ştie să citească, ştie să deseneze nu înseamnă că persoana
respectivă face ştiinţă. Pare mai corect să definim ştiinţa prin
procesul de cunoaştere şi explicare a cauzelor care generează
anumite efecte care pot fi repetabile şi utilizate.
Revenind la ştiinţele exacte şi mai puţin exacte, ultimele
ar putea cuprinde ştiinţele care se ocupă de activităţile umane
legate de activitatea spirituală, domeniu pentru care
deocamdată nu putem să-l definim prin relaţii matematice şi nu
putem efectua măsurătorii definitorii. Din această categorie de
ştiinţe cităm: psihologia, creativitatea şi o serie de specialităţi
medicale cum ar fi bolile psihice, dermatologia, geriartria şi
altele, sau lingvistica, fonetica, arheologia, astrologia,
chiromanţia. Ca exemplu o să prezentăm unele probleme
lingvistice.
La întrebarea ce limbă vorbim astăzi? Răspunsul poate fi
simplu, dar şi complicat. S-ar putea răspunde: vorbim o limbă
traco-dacică sau o limbă cu rădăcini frigiene-tracice. Cine ne
poate da un răspuns corect? Lingviştii în cor ne vor răspunde
că limba română este o limbă de sorginte latină, pentru că
dintre toate limbile romanice limba română păstrează cele mai
multe cuvinte latine în pofida influenţelor celtice, slave,
tătărăsţi, greceşti şi altele.
Da, dar noi am fost daci, adevăr de necontestat deci ar
însemna că limba noastră este o limbă dacă evoluată.
Paradoxal, dar răspunsul lingviştilor spune clar că limba dacă a
dispărut, au rămas cel mult 160-170 de cuvinte dacice. Mai
mult conform studiilor lingviştilor limba română a ajuns în
situaţia paradoxală de a fi limba cu cele mai multe cuvinte de
aşa zisă origine obscură a căror provenienţă este necunoscută
sau nesigură. Cred că este un exemplu foarte clar din păcate
că lingvistica face parte sin cadrul ştiinţelor neexacte care nu
operează sau nu pot opera cu metodele de cercetare ale
ştiinţelor exacte. Se pare că ştiinţele neexacte se bazează mai
mult pe observaţie, intuiţie şi speculaţie de tehnici de cercetare,
care de multe ori neglijează observaţia şi logica faptelor,
întrucât se ghidează după idei emise de aşa zisele autorităţii în
domeniu. De exemplu, dacă filologii ajung după nenumărate
studii şi dezbaterii la părerea că în actuala limbă română au
mai rămas maximum 160 de cuvinte dacice faţă de un fond de
circa 140 de mii de cuvinte, raportul dintre acestea
160/140000=0,001142%, ceea ce pare total neverosimil pentru
un cercetător pragmatic şi realist. O judecată raţională şi
comparativă arată că istoria nu cunoaşte nici un popor care
sub presiunea ocupanţilor să fi renunţat în aşa mare măsură la
limbajul specific unei populaţii, a cărei deprinderi şi manifestări
sunt caracterizate şi condiţionate de mediul particular şi de
condiţiile naturale spaţiului de habitat, de obiceiuri şi moduri de
vieţuire exprimate prin noţiuni şi cuvinte care de multe ori nu au
corespondenţă în alte limbi ale unor populaţii trăitoare în alte
areale. Mai mult în acest domeniu este considerat că lingviştii
nu iau în considerare inerţia psihologică a populaţiilor care este
cu atât mai mare cu cât gradul de cultură şi instruire este mai
redus.
Să vedem ce caracterizează domeniul ştiinţelor exacte.
Este de subliniat că în cadrul ştiinţelor exacte se
operează mai mult cu cunoaşterea şi studierea relaţiilor
cauzale. O relaţie cauzală stabileşte faptul că atunci când
există o cauză sau o serie de cauze rezultatul este acelaşi,
deci relaţiile cauzale se caracterizează printr-o repetabilitate
identică sigură a efectului. Particularizând: în cazul unui circuit
electric când vom avea tensiune electromotoare aplicate
acestuia, în aceleaşi condiţii de structură funcţională şi de
tensiunii electromotoare aplicate vom avea întotdeauna acelaşi
curent sau curenţi. La o cercetare mai atenta şi a altor domenii
în care apar procese fenomenologice care au loc în domeniul
materiei moarte vom găsi o multitudine de legături cauzale pe
care ştiinţele exacte le descoperă, le studiază şi determină
mărimile care participă la fenomen precum şi raporturile dintre
acestea, raporturi care pot fi exprimate matematic.
Prin consecinţă în toate domeniile ştiinţelor exacte vor
opera relaţii cauzale exprimate prin legi şi relaţii matematice.
Ca exemplu o relaţie cauzală este şi legea atracţiei universale,
efectul forţelor de atracţie dintre pământ şi lună se
materializează prin influenţa mareelor şi repetabilitatea
acestora. Prin comparaţie, revenind la ştiinţele mai puţin
exacte, ele se ocupă mai mult de manifestările materiei vii. În
acest domeniul fenomenele şi legităţile sunt mult mai
complicate întrucât materia vie presupune existenţa simultană
şi intercondiţionarea mai multor domenii specifice materiei
moarte. Ca de exemplu, într-un organism uman vom găsi
probleme de chimie, electricitate, electrochimie, magnetism,
hidraulică, bioenergie, mecanică şi altele, fiecare din aceste
domenii operând într-un mod mai mult sau mai puţin evident pe
baza legăturilor cauzale specifice domeniilor citate, ceea ce
este greu de cuantificat, separat şi măsurat şi, deocamdată,
greu de explicat prin complexitatea intercondiţionărilor şi a
simultaneităţii proceselor.
De exemplu, să considerăm vorbirea. Coardele vocale
reprezintă un biogenerator de oscilaţii reglabile, care în bună
măsură respectă unele legi cunoscute ale oscilatoarelor
mecanice şi care transmit mediului înconjurător o anumită
energie, de o anumită putere şi frecvenţă. În momentul de faţă
studiul foneticii se face absolut empiric doar prin observaţii şi
observarea acestora într-o mare măsură în mod statistic. De
exemplu, se cunoaşte faptul că principalele limbi de origine
latină nu folosesc sunetele ă şi î cu excepţia a două limbi cea
română şi cea portugheză. Nu se cunoaşte o încercare de a
explica ştiinţific cauza acestei situaţii, lingviştii fac doar
observaţia că ambele limbi sunt la periferia latinităţii cea ce
este o observaţie şi nu o explicaţie. Apelând la cunoştinţele
specifice ştiinţelor exacte se poate sugera următoarea cale de
cercetare: vorbirea ca orice activitate umană presupune un
consum de energie şi o radiaţie fonică, deci o cedare de
energie către mediul înconjurător. Considerând circulaţia
curentului electric care se face pe calea de minimă rezistenţă
fenomen care este un caz particular al unui principiu
fundamental al universului, şi anume, a tendinţei conservative
a naturii care presupune tendinţa de consum minim şi de
vehiculare minimă a energiei, este de considerat că acestui
principiu fundamental al naturii i se supune şi vorbirea. Astfel
cel puţin aparent rostirea vocalelor deschise „o, a sau u”
presupune un consum mai mare de energie decât pentru
rostirea vocalelor închise „ă şi î”
De ce tocmai limba română şi portugheză manifestă
acest fenomen? Este de presupus că acest fenomen care
evoluează lent în timp alături de alte modificări fonetice
cunoscute, schimbarea unor consoane cu altele, este o
tendinţă a limbajelor mai vechi, mai bătrâne la care tendinţele
conservative sunt mai accentuate. Aceste supoziţii s-ar putea
verifica în prezent prin înregistrările emisiilor vocale prin
instrumentele existente şi performante. Această abordare
cauzală a fenomenului fonetic ar putea deschide largi
posibilităţii de studiu asupra modului de formare a silabelor şi
cuvintelor aşa cum în muzică există legile armoniei bazate pe
anumite rapoarte între frecvenţele notelor. De fapt această
abordare relativ tehnică ar trebui extinsă la tot aparatul vocal:
coarde vocale, cavitate vocală (cutie de rezonanţă). Supoziţia
autorului este că toate componentele aparatului vocal şi ale
utilizării lui sunt grevate de elemente specifice grupului uman
din care individul face parte, caracterizat printr-o anumită
structură genetică.
Deci abordarea nu poate fi simplistă. Să remarcăm că
japonezii şi chinezii vorbesc mai mult din gât, iar anglosaxonii
şi slavii nu pot pronunţa diftongii oa, ai, ie sau triftongi şi
cuvinte cum ar fi oaie.
Deci apariţia cuvintelor ca mod de a exprima un anume
lucru sau stare este condiţionată de particularităţile anatomo-
genetice ale populaţiei, care-şi păstrează o anumită facilitate
pentru unele structuri sonore conform structurii anatomice.
Cel mai clar exemplu este cazul limbii engleze în
vocabularul actual al limbii engleze 30-35% din cuvinte sunt de
origine anglosaxonă, iar restul 70-65% sunt de origine latină. În
pofida faptului că majoritatea cuvintelor sunt de origine latină
populaţia anglosaxonă foloseşte în proporţie de 70-80%
cuvinte de origine anglosaxonă, cu toate că în lexicul general
acestea reprezintă circa o treime. Această observaţie ne duce
la concluzia că prin natura noastră anatomică genetică,
tendinţa individului este de a păstra sistemul fonetic pe care la
creat şi utilizat. Judecând comparativ este de crezut că în limba
Română numărul cuvintelor de origine Dacică trebuie să fie
mult mai mare decât cele 150, 160 de cuvinte acceptate de
specialişti. O modalitate de a descoperii cuvintele dacice
credem că constă în a cunoaşte tehnologiile alimentare,
meşteşugăreşti şi artistice ale dacilor care prin unicitatea şi
originalitatea lor nu au corespondenţi nici în limba latină şi nici
în alte limbi, deci nu au putut fi traduse sau înlocuite printr-un
echivalent latin.
Este cazul plantelor medicinale dacice care creşteau şi
se puteau recolta doar în Dacia neavând echivalent latin. Acest
lucru ia forţat pe romani să le preia denumirile dacice
netraductibile în limba latină şi să le folosească în limba latină.
Unele concluzii
Se face observaţia că în sfera materiei moarte relaţiile
cauzale sunt mai evidente, mai puţin complexe, ceea ce
permite studierea şi analiza lor chiar abstractizarea lor în formă
de relaţii matematice în timp ce în sfera materiilor vi chiar în cel
mai simplu sistem se regăsesc o multitudine de relaţii cauzale,
de interdependenţă şi simultaneitate, ceea ce le face mai greu
decelabile şi mai greu filtrabile şi măsurabile, cu atât mai mult
cu cât caracterul lor este dinamic, variabil, cu constante de
timp în general mari, dinamica sistemelor vii fiind mai lentă faţă
de dinamica multor domenii tehnice. De aicea apare în plus o
nouă dificultate în ceea ce priveşte măsurarea în timp a unor
procese. Din cele de mai sus rezultă diferenţele dintre
metodele şi tehnicile de cercetare utilizate în cele două sfere
ale lumii materiale. Mai concret cercetătorii materiei moarte
sunt mai bine pregătiţi în ceea ce priveşte legităţile care
operează în natură ştiind foarte bine că orice efect are o cauză
naturală pe care o caută. Mai mult sunt obişnuiţi să verifice
experimental orice idee şi ipoteză emisă fiind pragmatici şi
concreţii. Operând de multe ori cu o gândire divergentă a
realităţii posibile cercetătorii din domeniul ştiinţelor considerate
neexacte au o formaţie mai puţin profundă privind legile şi
principiile care guvernează natura şi nu prea sunt obişnuiţi să
verifice ipotezele pe care le formulează. Este adevărat că de
multe ori acest lucru este foarte dificil dacă nu chiar imposibil,
dar nici nu se operează cu metode care să micşoreze riscul
ipotezelor greşite sau false.
Domeniul istoriei de pildă ne permite să înţelegem acest
lucru. Aşa cum am învăţat-o şi cum se mai predă deseori
istoria este de cele mai multe ori o înşiruire de evenimente
politice şi militare, ori în realitate istoria reprezintă suma tuturor
evenimentelor materiale şi spirituale ale unui anumit popor
dintr-o anumită etapă istorică şi un anumit areal. Istoricii care
au o formare multilaterală mai restrânsă vor înţelege mai greu
şi vor da mai puţină atenţie tuturor faţetelor istoriei. Acest lucru
este cu atât mai dificil cu cât se referă la perioade pentru care
nu există documente sau elemente arheologice, dar şi atunci
când acestea există lucrurile nu sunt simple. Cronicarii au
gradul lor normal de subiectivitate şi de multe ori nu cunosc
prea bine sau de loc limba în care sunt scrise unele documente
istorice. Mai mult chiar când există artefacte ele nu pot spune
tot ce dorim despre condiţiile în care au apărut. Este ca şi cum
găsind o potcoavă de cal ar trebui să ştim ce culoare avea
acesta, dacă era nărăvaş sau docil, sănătos sau bolnav.
Desigur o analiză foarte atentă a potcoavei ne-ar putea sugera
unele răspunsuri dar nu pe toate. Istoria este un mare şi
complex puzzle care pentru a putea fi reconstruită solicită
colaborarea unei multitudini de specialişti şi cercetători din
foarte multe domenii, obişnuiţi să colaboreze şi să analizeze
sistemic toată informaţia. Iată de exemplu tema latinităţii
poporului român rezultată ca urmare a ocupării Daciei Felix de
către romani. Se ştie că Dacia Felix a fost ocupată 165 ani, iar
elementul latinizator roman în raport cu populaţia dacică era de
circa 40000 la 8 milioane. Cifrele rezultă din două legiuni
romane de ocupaţie 2x6000 legionari considerându-se că
funcţionarii şi coloniştii erau 18.000 ceva mai mult de cât
armata romană.
Raportul de 1/200 în mod logic şi raţional este mult prea
mic pentru a realiza o latinizare rapidă cu atât mai mult cu cât
nu se cunoaşte nici o încercare a romanilor de a face acest
lucru. Dacă judecăm prin comparaţie, ruşii au ocupat
Basarabia în 1812 şi au dominat-o circa 160 de ani străduindu-
se în mod evident să rusifice Basarabia prin şcoli cu predare în
limba rusă, prin ziare, reviste, administraţie, radio-TV, activitate
culturală, etc. Cu toate acestea ţăranii basarabeni cu puţine
cuvinte împrumutate din limba rusă continuă să vorbească ca
cei din Podul Iloaiei sau Târgu Frumos. Aceasta ne permite să
tragem concluzia că latinitatea românilor are o altă cauză decât
ocupaţia romană, apărând înaintea acesteia. Mai mult, limba
vorbită de daci nu a dispărut, sigur ea a evoluat, Dacii nu
aveau nici o motivaţie serioasă ca să renunţe la limba lor.
Istoria nu cunoaşte nici un popor, oricât de asuprit ar fi fost,
care să fi renunţat la limba lui şi pe care a folosit-o din
generaţie în generaţie şi pentru care avea o anumită
compatibilitate anatomico-genetică. În consecinţă este de
considerat că în lexicul actual trebuie să existe încă o mulţime
de cuvinte dacice nerecunoscute. Care ar fi acestea? Cel mai
probabil sunt cuvinte pentru care în limba latină nu există un
corespondent, de exemplu, vestimentaţia specifică dacilor sau
elemente specifice ei: opinci, cioareci, iţari, dulamă, fotă, ie,
maramă, etc.
Considerând că ştiinţele mai puţin exacte a trebuit să
devină mai exacte aceasta ar presupune că în colectivele de
cercetători umanişti să existe şi cercetători cu o pregătire
pragmatică inginerească, care ar permite acestora de a aborda
mai pragmatic ştiinţele considerate neexacte. În sprijinul
acestei idei menţionez că se cunosc ingineri pictori, sculptori,
instrumentişti, dirijori, dar nu şi invers, cred că aceasta ar putea
fi una din strategiile necesare pentru a stimula şi dezvolta
apariţia unor echipe complexe de cercetători. Se pot face
numeroase sugestii. Iată câteva din ele. Cine priveşte cu
atenţie pasărea măiastră a lui Brâncuş constată că aceasta are
o formă aerodinamică de excepţie, care merită să fie studiată
cu atât mai mult cu cât Brâncuş a realizat-o fără să aibă
cunoştinţe de aerodinamică. Sau foarte puţini cardiologi
consideră aparatul circulator ca un sistem hidraulic foarte
complex cu conducte flexibile care respectă legile domeniului.
Poate că accidentele cerebrale sunt urmarea unor lovituri de
berbec cunoscute în hidraulică, dar nestudiate în medicina
umană.
Astrologii ar trebui să colaboreze cu astronomii şi fizicienii
specializaţi în câmpuri radiante şi gravitaţionale şi propuneri
similare a trebuit să se facă şi pentru alte domenii ale ştiinţelor
neexacte. Probabil că singurele limite ale ştiinţelor exacte sau
mai puţin exacte sunt legate de disponibilităţile financiare şi de
dezvoltarea tehnicilor măsurătorilor diverselor mărimi, de
curiozitatea ştiinţifică şi imaginaţia cercetătorilor, precum şi de
lipsa ideilor preconcepute sau adoptate fără o analiză critică a
acestora. Intercondiţionările teoretic sunt extrem de multe. Un
ultim exemplu: plasarea telescopului spaţial Hubble pe orbită
care permite obţinerea de noi informaţii privind universul n-ar fi
fost posibilă fără utilizarea ştiinţei rachetelor şi a sateliţilor.
Deci, orice câştig dintr-o ramură a ştiinţelor exacte poate avea
repercursiuni nebănuite şi pozitive asupra celorlalte ştiinţe.
Muzica mecanică şi computerul
Ing. Lenuţa Chiriţă,
Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”
Muzica există astăzi pretudindeni, accesibilă pentru

oricine prin radio, televiziune, CD, MP3 sau alte modalităţi
media, însă nu a fost totdeauna aşa. A fost o vreme când
existau doar trei e opţiuni: să faci muzica singur, să asculti pe
alti cântând sau să te lipseşti de muzică. Dar cum nu se poate
imagina viaţa fără muzică a apărut a patra opţiune: muzica
mecanică şi implicit automatele muzicale. Muzica mecanică
este, aşa cum o definea Albert Protz în anul 1939, în cartea sa
Mechanische Musikinstrumente, produsă de instrumente care
cântă prin ele însele, adică fără muzician.
Automatele muzicale cunoscute pot fi grupate în funcţie
de suportul de înregistrare care conţine programarea melodiei:
cilindru cu ştifturi, disc, cartelă sau bandă perforată. Suportul
de înregistrare comandă elemente sonore, cum ar fi clopote,
lame şi corzi vibrante, tuburi sonore etc.
Am folosit noţiunea de programare pentru a clasifica
aceste instrumente de muzică mecanică, dar ştim că în secolul
al XVII-lea şi chiar până prin ani treizeci ai secolului al XX-lea nu
se putea folosi această noţiune. Noi ştim astăzi că cel mai
vechi sistem, cilindrul cu ştifturi corespunde tuturor criteriilor
pentru a-l numi o bază de date. Bineînţeles ca acest strămoş al
calculatorului funcţiona mult mai lent decât descendentele
electronice. Capacitatea lor de memorie era limitată, dar
funcţionau pe acelaşi principiu DA sau NU. Prezenţa unui cui
pe cilindru însemna DA , absenţa unui cui însemna NU1.
Dar cum se făcea de fapt codarea unei melodii? Cheia a
fost invenţia arborelui cu camă. Cama este un lob, o proiecţie
pe un arbore rotativ utilizată pentru a transmite mişcarea şi a
determina timpul de rotaţie a arborelui. În particular cama
1
Siegfreid Wendel, Datenspeicher-Musikinstrumente, Rudesheim am Rhein
2002.
transformă mişcarea de rotaţie într-o mişcare de translaţie: sus
– jos, înainte-înapoi (Fig.1)2.
Fig. 1
Producerea arborelui cu came în evul mediu are o

semnificaţie tehnologică importantă Această metodă a fost
folosită pentru transformarea mişcării de rotaţie de la morile de
apă şi de vânt pentru piuat, gatere sau fabricarea hârtiei.
Arborele cu came, manivela şi roata dinţată au fost
componente importante la toate procesele automate sau
semiautomate.
În general se cunoaşte mai puţin faptul că această
invenţie constituie cheia în programarea automatelor muzicale.
Acest arbore cu camă sau ştift, a fost folosit pentru a
transforma mişcarea de rotaţie în mişcarea sus-jos a unei
pârghii conectată la un clopot sau alt instrument.
Astfel, prin plasarea mai multor ştifturi pe cilindri
cantitatea de informaţii era mai mare (determinată de natura şi
distribuţia ştiftului), arborele devine mai mare şi ia forma de
cilindru atât de cunoscut la cutiile muzicale.
Pe acest principiu s-a construit cel mai vechi automat
construit în Europa, carilonul care foloseşte un sistem de
2
Jan Koster, From carillon to IBM, 2003
clopote acţionat de cilindru cu şifturi. Un astfel de automat
este carilonul din Catedrala de la Strasbourg (1352-1354). Între
cariloanele celebre le putem menţiona pe cele din: Dunkerque
(1437), Alost din Belgia (1487) şi Anveres (1540) cu un sistem
de 60 de clopote.
Tot astfel sa-u
construit şi orgile
comandate de cilindrii cu
ştifturi.Cea mai veche orgã
cu cilindru, numitã Taurul
din Salzburg a fost
construitã în anul 1502.
În acea perioadă, la
Curţile Europene aveau
mare trecere automatele
muzicale. Cei mai cunoscuţi
constructori erau Jaques de
Vaucanson (1709-1772) şi
Pierre Jaquet Droz (1721-
1780) din Franţa. La
începutul sec.al XVII-lea, în
Mirecourt, Franţa, încep sã
Fig. 2 fie construite orgi în
miniaturã (serinete), iar mai
târziu se dezvoltã o producţie mare de orgi de diferite tipuri
(Fig. 3). În secolul al XVIII-lea, Barberi din Modena construia
un tip de orgã cu tuburi sonore care devine foarte popularã sub
numele de orga barbarie.
Cutiile muzicale au fost inventate în anul 1796, de
elveţianului Antoine Favre (1734 -1820). Mecanismul are la
bază cilindrul cu ştifturi: ştifturile cilindrului fac sã vibreze dinţii
unui pieptene metalic. Cilindrul este rotit încet de un motor cu
arc, rotaţia fiind controlatã de un regulator de turaţie cu palete.
La început, mecanismele de mici dimensiuni, cu melodia
scurtã, erau introduse în bijuterii, ceasuri sau alte obiecte.
Apoi, cilindrul este realizat mai mare, aranjamentele muzicale
mai rafinate şi se dezvoltã o adevãratã industrie în construirea
cutiilor muzicale în Elveţia (Fig. 4).
În anul 1885, în Leipzig, Paul Lochman a avut ideea de a
schimba cilindrul cu ştifuri cu disc metalic perforat şi care pe
partea opusă prezintă proiecţia perforaţiilor asemenea unor
ştifturi. Pentru cã discurile puteau fi mai uşor schimbate,
invenţia lui a creat o intensã producţie de toate felurile de
instrumente de muzicã mecanicã de interior (Fig.5-6). Cutiile
muzicale cu discuri interschimbabile construite de el, au fost
numite Symphonion Au apãrut apoi, în Germania şi alte fabrici
ca: Polyphon, Adler, Kalliope, Komet, Fortuna, Lochmann-
Original- Imperator, Orphenion.
De-a lungul secolelor eforturile s-au canalizat pentru a
mări capacitatea de memorie şi de a transfera datele mai uşor,
mai sigur şi mai rapid. S-au descoperit noi modalităţi cum ar fi
cartonul perforat.
Cele mai complexe automate muzicale sunt pianele
pneumatice, numite în general pianole. Aceste instrumente
lucrau cu sistem de citire pneumaticã (aer sub presiune sau
mai des depresiunea aerului creatã printr-un mecanism
pneumatic) (Fig 7-8). Pianolele au fost construite de
americanul Edwin S. Votey în anul 1895, când înfiinţeazã firma
Aeolian Company. Pianolele au avut un mare succes, fiind
comercializate din anul 1897 în S.U.A. şi, începând cu anul
1899 în Europa.
Începutul secolului al XX-lea a constituit „epoca de aur” a
muzicii mecanice. Exista o abundenţã a invenţiilor tehnice şi a
sistemelor de citire (cartoane perforate şi role de hârtie
perforatã) care conduceau la o automatizare aproape a tuturor
instrumentelor muzicale: piane mecanice, pianole şi
orchestroane de toate felurile asemenea computerelor. Cele
mai vechi computere au la bază invenţia lui Herman Hollerith
(1860-1926), care a realizat un dispozitiv cu cartelă perforată
pentru recensământul american din 1890 şi care a înfiinţat în
1896 Tabulating Machine Company transformată apoi în 1924
în IBM (Fig. 9).
Herman Hollerith nu a fost primul care a folosit cartelele
perforate pentru maşinile de calcul. La mijlocul secolului al
XIX-lea şi Charles Babbage a propus utilizarea acestora pentru
Fig.3. Fig. 4.
Fig. 5. Fig. 6.
Fig. 7 Fig. 8.
Fig. 9. Fig.10.
introducerea datelor în impresionanta sa maşină. Orginea
acestei idei trebuie căutată în industria textilă. Hollerith a avut
avantajul unei tehnologii mai avansate faţă de Babbage,
utilizînd curentul electric, faţă de citirea cu mijloace mecanice a
informaţiilor stocate pe cartelă.
În industria textilă, în secolul al XVIII-lea exista o
puternică concurenţă între producătorii de mătase din Lyon şi
cei din Anglia. Se realizau răboaie de ţesut din ce în ce mai
complexe cu tipare complicate. Cele mai reuşite razboaie de
ţesut au fost construite de Joseph-Marie Jacquard (1752-
1834), industriaş francez, care a inventat prima maşină
controlată numeric, utilizând o cartela perforată. Răboiul de
ţesut cu cartelă perforată al lui Jacquard s-a răspândit foarte
repede în toată lumea (Fig. 11).
Jacquard nu a fost însă cu adevărat inventatorul
programului pe
hârtie perforată. El
a perfecţionat şi
patentat metoda
care a fost
inventată în anul
1725 de către
Basile Bouchon,
muncitor în
industria textilă din
Lyon. Bouchon era
fiul unui fabricant
de orgi şi
Fig.11. familiarizat cu
faptul că informaţia
conţinută pe cilindrii automatelor muzicale era întâi proiectată
pe hârtie înainte de a fi aplicată pe cilindri. Practica era de a
perfora hârtia care apoi era înfăşurată pe cilindri. Aceste
perforaţii indicau meşterului unde să facă găurile în cilindri,
pentru ştifturi. Bouchon a avut ideia să folosească direct hârtia
perforată pentru comanda războaielor de ţesut. El a utilizat rolă
de hârtie, ceea ce nu era foarte practic. În 1728, Jean Baptiste
Falcon, un coleg al lui Bouchon, înlocuieşte rola de hârtie cu un
set de cartoane perforate ataşate unele de altele şi care
dădeau posibilitatea schimbării programului rapid.
Curios este faptul că ideea cartelelor perforate a fost
folosită numai în ţesătorii. Atât de puternică a fost tradiţia
cilindrilor cu ştifturi încât s-a utilizat încă 150 de ani până la
introducerea cartelelor perforate în muzica mecanică. Cănd
hârtia perforată a fost introdusă în lumea automatelor muzicale,
în ani 1880-1890, era deja prea târziu datorită apariţiei
gramofonului.
Se poate spune deci, că tehnologia informaţiei nu a fost
inventată în secolul al XX-lea, ci în evul mediu târziu. Astfel, de
la cilindrul cu ştifturi, războiul de ţesut al lui Bouchon, Falcon şi
Jacquart s-a ajuns la cartelele perforate ale tabulatorului lui
Hollerith, fondatorul actualului IBM.
Până la PC-ul de astăzi, computerele erau asociate cu
tehnica de calcul din lumea ştiinţei şi administraţiei. Datorită
dezvoltării aplicaţiilor multimedia, începând mai ales cu anii
1990, devenim tot mai mult familiari cu ideia că aceste
computere au un rol tot mai mare în lumea sunetului, a imaginii
şi a artei.
Cele mai multe cărţi de istorie a computerului prezintă
evoluţia acestuia de la dispozitivele vechi de calcul ale lui
Blaise Pascal şi Leibniz, până la uriaşul computer mecanic al
lui Charles Babbage în secolul al XIX-lea. Din punct de vedere
istoric acest mod de a vedea lucrile nu este însă complet,
pentru că aşa cum am arătat programarea informaţiei a apărut
mai întâi pe cilindrul cu ştifturi de la automatele muzicale.Este
cu adevărat fascinant să realizezi că mai întâi au apărut
aplicaţiile multimedia ale tehnologiei informaţiei. Adevăratul
început poate fi găsit în cântecul ceasurilor din turnuri şi în
geniul şi pasiunea numeroşilor meşteri anonimi.
Polus geticus–centrul vechii Europe
Tatiana Paladi, astrolog,
Petru Arcan, astrolog,
Centrul cosmologic “Polus Geticus”
Simpozionul „Cucuteni – 5000 Redivivus”, unde are loc

dialogul dintre ştiinţe exacte şi mai puţin exacte, este un
argument, că deja suntem în procesul de sinteză dintre ştiinţă
şi religie, că unele lucruri care erau considerate „fantezii”, în
mileniul III, în Era Vărsătorului, devin o realitate. Acest lucru
permite să fie aduse argumente fundamentale întru susţinerea
adevărului spus de antici, că Centrul Lumii a fost la Geto-Daci,
care erau cei mai numeroşi în Arealul Carpato-Pont-Danubian
(în contunuare ACPD).
1. Astrologia şi arheologia
Astrologia este graiul stelelor - Astro-Logos, cea mai
veche ştiinţă a omenirii care dispune de metode pentru
descifrarea tainelor destinului omului, evenimentelor după cerul
de naştere.
Arheologia este ştiinţa care studiază „cuvântul” lăsat de
trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării urmelor
materiale păstrate. Ambele ştiinţe cercetează evoluţia
omenirii, una- în relaţie cu Pământul, alta- cu Cerul. Dar
ambele descoperă „documente - mesaje spirituale” ale marilor
civilizaţii care s-au perindat până la noi.
Materialul arheologic al marelui complex cultural Ariuşd-
Cucuteni-Tripolie este o dovadă extraordinară că în neoliticul
ACPD descoperim o civilizaţie cu un nivel de evoluţie foarte
înalt, care ne-a lăsat o informaţie codificată condensată în
aceste monumente, ele fiind învăluite de un adevărat mister
greu de descifrat.
Echipa centrului cosmologic „Polus Geticus”, care
explorează panorama Universului celest şi terestru cu ajutorul
instrumentelor astromitologice, încearcă să descifreze
enigmele legate de ACPD şi venim la acest dialog cu unele
explicaţii.
Urmele acestor enigme semnificative, despre cultul
astrelor în ACPD, se găsesc pe ceramica preistorică şi în
figurinele culturii Cucuteni. Ele conţin elemente cosmologice,
precum: spiralele evoluţiei, meandrul-Monada, semnele
infinitului, nodurile selenare, ideogramele planetelor,
pictogramele semnelor zodiacale, grupuri de figuri geometrice,
figuri astronomice (ale constelaţiilor), simbolism astromitologic
şi calendaristic, combinaţii matematice, numerologie sacră.
Deci, contemplarea cerului a fost încă din cele dintâi timpuri ale
civilizaţiei omeneşti o necesitate indispensabilă a vieţii.
Conform duratei erelor astrologice cultura Cucuteni
coincide cu începutul erei astroşogice a Taurului (aproximativ
4000-2000 î.e.n.). Arhetipul Taurului ca semn zodiacal se
caracterizează prin forma perfectă, stabilitate, realism,
tenacitate, posesiv, materialist, terestru. El reprezintă
pământul, terenul solid. El exprimă îndărătnicia, senzualitatea,
placerea. Obiectele de găsite la Cucuteni sunt din arjilă arsă
(pământ), de forme armonioase, geometric perfecte, iscusit
finisate, împodobite cu simboluri la fel de perfecte. Aceste
obiecte redau îndărătnicia, senzualitatea şi placerea cu care
mesterii din acele timpuri au confecţionat operele inedite ale
culturii Cucuteni.
2. ACPD - ţara zmeilor

În basmul cosmogonic «Voinicul-Şarpe şi fata de împărat”
se povesteşte că fata (Terra) a umblat cu un brâu din trei
cercuri de fier prefăcut din 3 lacrimi, până a ajuns peste 9
mări, peste 9 ţări, unde-i apa lină.
Aici, în apele primordiale, dormea voinicul Şarpe, hrănit
de zâne cu mâncare uitată ca a lotofagilor, homerieni. În finalul
basmului voinicul a pus mâna pe cercuri, acestea au plesnit şi
a născut fata de împărat un băiat de 7 ani. Cu o trăsură cu 24
cai albi adusă de balauri, fata şi voinicul Şarpe s-au întors
acasă din lumea zânelor.
Simbolismul acestui basm este foarte bogat. Dacă îl
analizăm din punct de vedere astromitologic şi facem paralele
cu miturile lotosul oriental şi egiptean, ne dăm bine seama că
ei au o origine telurico-celestă.
Observăm pe artefactul
cucutenean din fig. 1 simbolul
infinitului, caracterul „S” in
câteva poziţii şi mărimi, inclinat
sub unghi faţă de orizontală.
Pe conturul Carpaţilor se
observă o fiinţă fabuloasă în
formă de „S” care are
configuraţia unei sigle similare
cu constelaţia Dragonului. Se
aseamănă şi cu Monada, care
uneşte energiile Estului cu cele
ale Vestului, Orientului cu cele
ale Occidentului.
Similitudinea acestui
simbol (pe artefact şi hartă) pot
servi drept argument ipotetic,
Fig. 1. că stramoşii noştri dispuneau
de imagini de la mari înalţimi a
teritoriilor ACPD.
Prin acest portal Zmeii de Foc au pătruns pe pământ,
aducând germenele Vieţii, care este invocat şi astăzi în
Urăturile de Anul Nou, colindele despre mănăstirea albă cu 9
altare din insula Şerpilor etc. Majoritatea basmelor populare
povestesc despre miraculoşii zmei zburători, cu care se luptă
eroii legendari (Făt-Frumos) ai neamului omenesc, despe
nepreţuitele comori, palatele şi podurile (punţi) locuite de
giganţi şi căpcăuni, care le păzesc.
Epopeia greacă arhaică atribuită lui Homer povesteşte
despre peripeţiile lui Odiseu în Pont şi în Tracia, unde
întâlneşte ciclopii şi lestrigonii care locuiau în acele timpuri.
Idolul de piatră cu înălţimea aproape de 1 m, descoperit în
raionul Drochia, poate simboliza strămoşul nostru Zmeu-Zeu
mesianic Zamolxis, care era adorat ca divinitate sapienţială.
Poate că popoarele ACPD aduc omagii lui Zamolxis la
sărbătorile Blajinilor şi Moşilor, dar acestea nu sunt
recunoscute în alte părţi. Şi armatele geto-dacilor, dar şi ale lui
Ştefan Cel Mare aveau zmeul pe stindardele de luptă. Un
steag de luptă incizat pe un vas de luptă a fost descoperit la
Budurcasca, jud. Prahova, cca 400 î.e.n. (după Istoria militară
a poporului român, vol. I). Enigmatică este dispariţia zmeilor
din memoria popoarelor ACPD. Dar poate zmeii prin tunelul
subteran al Agarthei au plecat în Şambala şi acum sunt
veneraţi în Orient? Oricum, totul ce ştim despre zmei
dovedeşte că strămoşii noştri au avut cunoştinţe exacte privind
mişcările astrelor, nodurile selenare cunoscute sub denumirea
Capul şi Coada Dragonului, constelaţia cu acelaşi nume.
3. Ştiinţa astrologică din ACPD

Pe timpuri ACPD era împânzit de sanctuare prin care
strămoşii emiteau rugăciuni în Univers şi recepţionau cuvântul
Creatorului. Geto-dacii de la Polus-Geticus ştiau că rugăciunea
lor urca la ceruri, iar spiritul divin cobora prin Zamolxis.
Cuceritorii Daciei au distrus centrele religioase ale geto-dacilor.
Cu toate acestea pâna în ziua de astăzi au fost descoperite
multe sanctuare, care demonstrează faptul că geto-dacii
aveau noţiuni clare despre timp şi fenomenele cereşti.
Printre vestigiile arheologice geto-dacice de la Butuceni
(Orhei) este şi o arhitectură sacră, un sanctuar circular cu
incinta interioară elipsoidală şi postament de piatră în centru
datat din sec.IV-III î.e.n.
Dar cele mai enigmatice sunt edificiile de cult de la
Grădiştea de Munte şi din sistemul de apărare al
Sarmizegetusei. Cercetările au arătat că sanctuarele fuseseră
refăcute cu material de calitate superioară pe locul unor
sanctuare mai vechi ce au existat in epocă neoliticului (6000—
2000 î.e.n.). Ele reprezintă ruinile laboratoarelor astrologice:
conţin şiruri ce sugerează de la sine o regularitate, o aşezare a
lor după un anumit calcul, precum şi corespondenţe în
elemente astrologice.
Arhitectura construcţiilor sanctuarelor descoperite indică
la nivelul înalt, pe care l-au avut constructorii lor, şi la legăturile
cu fenomene cereşti şi cu calendarul.
Presupunem că:
• în Sanctuarul cu 59 de discuri de calcar probabil au fost
60, cum fiecare oră are 60 minute, iar fiecare minută - 60
secunde de timp solar, dar poate fi vorba şi de calendarul
ciclic chinezesc de 60 ani;
• cercul format de un inel continuu, care are în exterior 104
blocuri de andezit, este un fel de dublu calendar maya de 52
ani;
• în templul-calendar regăsim durata mijlocie a lunii
sinoidice de 29,53 zile solare şi perioada lunară, care este a
doua unitate fundamentală de timp, având o durată de 29 sau
30 zile;
• distanţa de 3,65m poate semnifica cele 365 zile ale
anului, iar cele 30 grade a semnelor zodiacale să fie
reporezentate de cele 30 de blocuri de andezit.
În primele sisteme calendaristice anul conţinea 360 de
zile. Cercul zodiacal are 360 grade, iar fiecare din cele 12 zodii
au câte 30 grade. Aceste descoperiri arheologice atestă faptul
că dacii au avut un calendar solar, în care anul avea 360 zile
împărţite în 12 luni a câte 30 zile, iar „săptămâna" era de şase
zile. Ele reprezintă un uriaş zodiac sau un conglomerat de
calendare cu diferite perioade.
Nomenclatură astrologică populară din ACPD a păstrat
elementele vechiului sistem astronomiic şi astrologic.
Denumirile stelelor şi constelaţiilor în ACPD sunt anterioare
celor clasice, ceea ce demonstrează că terminologia
astronomică greco-romană, precum şi mitologia, se întemeiază
pe cunoştinţe mult mai vechi.
După credinţe populare din ACPD:
• fiecare om capătă la naşterea sa o stea şi până când
steaua aceasta luceşte pe bolta cerului, până atunci trăieşte şi
el;
• Soarele e steaua din Dumnezeu, iar Luna steaua
Maicei Domnului;
• Steaua Polară este „buricul cerului", în jurul căreia se
rotesc stelele;
• unele stele principale, în număr de 9, sunt considerate
ca sfinte, şi sunt invocate în descântece sub numele de „stele
logostele" ca să dea ajutor stelei omului. Invocarea lor se face,
de regulă, sâmbăta, în ziua lui Saturn;
• în seara Sf. Vasile (Anul Nou) ţăranii ies afară şi se uită
la stele şi lună, ca din lucirea şi poziţia lor să cunoască cum va
fi anul viitor.
Arborele cerului înstelat este numit Crângul cerului. Până
nu de mult, ritualul nunţilor era analogic nunţii celeste dintre
Cer şi Pământ, unde se cântă că mirele-Cerul „... ne-a trimis
pe crângul cerului... pe numărul stelelor, pe lumina luceferilor.
Şi ne-a trimis înainte să călătorim fierbinte pe numărul stelelor”.
În alte variante în loc de „numărul stelelor" aflăm expresiile
„clipirea", „clipetul" şi „lumina stelelor", de unde rezultă că
stelele au fost clasificate şi numerotate după lucirea sau
mărimea lor, încă în cea mai depărtată vechime de către
civilizaţii net superioare nouă. Divinaţia din observarea stelelor
a avut odată un rol însemnat la sate, iar în ultimii ani este nu
numai în renaştere, dar şi într-o ascensiune mare, permiţând
cercetătorilor să descopere taine ascunse în negura timpurilor.
Un mister nedescoperit observăm şi în numismatica
astrologică a dacilor: O mare parte din monetele Daciei,
anterioare dominaţiei romane sunt acoperite de simboluri
astronomice, ca şi când ea ar fi fost pusă odată sub protecţia
religiei astrelor.
Se consideră că tradiţiile astrologice au venit de la
bătrânii Magi din Chaldeea. Este adevărat, dar important e să
ştim, că din punct de vedere istoric şi geografic, începuturile
astrologiei, muma ştiinţelor astronomice, a fost în ACPD,
fiindcă :
1. centrul Pelasgiei (prima civilizaţie terestră), care se
întindea peste Europa, Asia şi Africa de nord, se afla în ACPD,
iar regatul Babilonului era parte componentă a imperiului
pelasg;
2. sub numele de chaldei se înţelegea clasa preoţilor
vechi din Babilon, care se ocupau cu observaţiunile şi profeţiile
astronomiceşti. Unul din regii cei vechi ai chaldeilor purta
numele de Daos, adică „Dacul";
3. înţelepţii antici au lăsat multe date care adeveresc că
pelasgii-arimi, hiperboreii, scyţii, tracii, geto-dacii au cunoscut
tainele evoluţiei Vieţii, studiul astrelor, doctrina nemuririi
sufletului. Ei spuneau că reşedinţa divinităţii supreme se află
pe polul nordic sau pe osia hiperboree, susţinută de muntele
Atlas;
4. după istoricul arab Abulfaragiu, chaldeii, când făceau
rugăciunile lor, se întorceau cu faţa către polul nordic care,
după cum ştim se mai numea „Ursa Getică" si „Polus Geticus"
şi era reprezentat pe pământ prin columna de pe muntele
Atlas;
5. Atlas, faimosul rege din Hiperboreia, a fost cel dintâi
care a considerat lumea fizică ca o sferă, din care cauză
anticitatea îşi formase opiniunea, că întreg universul se
reazemă pe umerii lui. Hercule învăţase astrologia şi arta
divinaţiei de la titanul AtlasŞ
6. Uran este cel dintâi rege al locuitorilor ACPD, care s-a
ocupat timp îndelungat cu observarea fenomenelor cereşti, iar
muza Urania patronează astronomia şi arta cunoaşterii
astrelor-astrologia şi până în prezent;
7. în ACPD se găsesc multe „urme astromitologice”, atât
înserate în cultura cucuteniană, cât şi în alte părţi.
Semnul pictografic de pe o lespede de piatră de la
Teţcani raionul Briceni, descoperit la 1928, este asemănător cu
ideograma planetoidului Chiron, care reprezintă o ramură
stilizată în mâna stângă, indicând puterea asupra naturii şi
vindecarea prin plante. Grecii au descris mitul centaurului
Chiron auzit de la locuitorii Pontului, unde ghidul spiritual
coborât printre ei le-a arătat calea spre eliberare.
O altă enigma reprezintă cultul marilor divinităţi din
Tracia, numiţi Cavalerii Danubieni, a cărui rădăcini autohtone
sunt recunoscute a fi în regiunile Dunării de Jos. El poate
reprezenta cabirii pelasgi din Samotrachia, zeul Indra (dacă ne
aducem aminte că Indrea era denumirea veche a lunii
decembrie), Harap Alb din basmele populare şi sfântul
Gheorghe. Oricum misterul încă nu e descoperit.
Pe harta din fig. 2 se vede dislocarea agathyrsilor din
Agartha, fosta capitală antică a Pelasgiei, care se află la Polul
Opus al Şambalei. Un argument sigur că are o mare legătură
Fig. 2. Agartha e la polus geticus.
cu Shambala este că înţeleptul vedic Agatiar a adus în India

tractatul gramatic “Agattiam”. Este mai mult decât sigur, că
Centrul Lumii din timpul stăpânirii rasei a V-cea a fost şi este în
ACPD. În imne religioase numite în popor colinde, a caror
origine se reduce la cele mai obscure timpuri antecreştine se
celebrează şi astăzi sfinţenia unui templu preistoric numit
Biserica/Mănăstirea cea mare cu 9 altare, unde se dialoga, era
un post de emisie-recepţie cu puterile divine. Regatul Agarthei
nu este o utopie, pe care omenirea o caută neîncetat. Despre
Agartha s-a scris că:
• până acum 6 milenii ar fi fost la suprafaţă, populaţia ei
retrăgându-se apoi sub pământ spre a-şi feri înţelepţii şi
depozitele „cu cunoştinţe” de profanare;
• este o lume mitică, subterană cu vaste ramificaţii
(infrastructură dezvoltată), în care s-ar conserva perpetuu
vechile taine esenţiale şi adevărul primordial, ştiinţa iniţiatică;
• galeriile ei se intind sub toate continentele şi sub
oceane;
• este un imens sanctuar-bibliotecă, situat sub Himalaia,
adăpostind o mare universitate iniţiatică şi cel mai mare şi mai
misterios dintre centrele de iniţiere, păstrând toate moştenirile
magice;
• e populată de “forţele negre”, opuse “forţelor luminoase”
de la Shambala;
• acest Centru este mobil, a fost situat în ACPD şi s-a
deplasat pe acest teritoriu etc.
Raportat la textele sacre despre Ţarigradul din colindele
populare, la datele lui Herodot şi altor istorici despre agathirşii,
este de înţeles că cercetările nu sunt fără fundament.
4. Hristos născut din crin

În legenda cosmică “Dumnezeu” se povesteşte cum
Creatorul a urzit pământul din glomozul adus de Tartore din
adâncul apelor. Tartarul îi povesteşte Sfântului Arhanghel că
numai “un fiu dintr-o floare poate să spargă contractul” şi să
scoată oamenii din robia Tartarului, de la moarte. Dumnezeu a
găsit o floare de crin…s-a dus pe calea fântânii, i-a ţinut calea
Maicii Domnului. Ea a mirosit crinul şi a rămas grea cu Domnul
Cristos… Înţelepciunea acestui mit o putem descifra şi înţelege
investigând simbolismul puterii divine a Lotosului şi Zmeului în
India şi alte ţări orientale, în Egipt şi … în delta Dunării, în
mirajul apariţiei şi dispariţiei Basarabiei, cu datinele ei heraldice
legate de doi delfini care au la coadă floare de lotos. Credem
că acest fenomen heraldic reprezintă încă un document istoric,
care atestă nu numai rădăcinile acvatice ale meleagului, dar
este o mărturie vie că taina originii Lotosului o cunosc vestigiile
arheologice şi astromiturile.
5. Adevărul biblic
Respectând tradiţia latină, dar ieşind din limitele ACPD,
se poate demonstra, că materialul lingvistic din această parte
a Europei, preponderent cel autohton din regiunea Dunării de
Jos, constată adevărul biblic (Geneza 11:1,6), că tot oamenii
erau un popor cu o singură limbă. Tradiţiile ACPD nu
reprezintă o compilare a sistemelor filosofice orientale şi
occidentale, ci dimpotrivă sunt izvorul, originea lor. Aducem
câteva argumente:
• Blajinii (slav блажень – fericit), care trăiesc dincolo de
Apa Sâmbetei, sunt numiţi Rocmani = Roc (slav рок –soartă)
+Mani (româneşte – mană, mâni). În alte variante - Rahmani
sau Brahmani, care se hrănesc cu cojile de ou venite de la
creştinii, locuitorii ACPD, care le aruncau la paşti în ape. În
India Brahma este creatorul Universului, brahman în mitologia
vedică este sufletul universal;
• Îndrea este numele popular al lunii decembrie,
perioadă dominată de zodia Săgetătorului, al cărui diriguitor
este Jupiter, numit Joe în tradiţiile populare; Indra în mitologia
vedică este сonducătorul zeilor cu 4 braţe, diriguitorul divin al
fulgerului violent, redus la dimensiunea unui atom/picături şi
ascuns în tulpina lotosului. În sanscrită indu – picătură;
• despre oamenii cu vocaţie, talent se spune “Are har de
la Dumnezeu”. În India - Hari este unul din epitetele lui Vişnu,
însemnând cel care absolvă pe oricare de păcate. Hari-acva
(Calul Şarg) – epitetul lui Indra. SANSCRIT – hari este
substanţa divină;
• Daoi, după Strabon, este numele vechi al dacilor.
Aşezarea triburilor dao o întâlnim în Getica lui Pârvan.
Daoism e unul din principalele curente ale filozofiei clasice
chineze, apărut în sec.VI-V î.e.n., la bază căruia stă noţiunea
de „dao” - cale firească a lucrurilor, care constituie o lege
universală a mişcării şi transformării lumii, bazată pe
contradicţia dintre cele două principii cosmice primordiale yin şi
yang;
• Dava, polis – astfel se terminau numele majorităţii
localităţilor din ACPD: Petrodava, Dausdava, Axiopolis etc.
Denumirea „ Moldavie” ar putea însemna Mol (mult)+dave
(cetăţi) Dava;
• Budda: este zeu în Orient, denumiri de localităţi în
ACPD, iar cuvântrul înseamnă Trezirea= tre+zi+rea = trei zile
cu Ra, zeul soarelui în Egipt. Ambele zeitâţi s-au născut din
Lotos;
• Colinde=col+ind, se poate descifra calendar, dar şi
calea picăturii cosmice;
• Moesia este denumită în cinstea lui Moise, care a făcut
minuni cu „Şarpele de aramă" pus în vârful unui par;
• Amuletele de la Mitoc sunt mesaje din Atlantida,
urmele căreia s-au descoperit în Krimeea. Tartarul care a
înghiţit această civilizaţie este plasat mitologic în ACPD şi
geografic în Basarabia sau în Krimeea (numită cândva
Tartaria, Taurida);
• Amazoanele au locuit în ACPD, arheologii le-au
descoperit lângă satul Balaban, r.Taraclia;
• Basarabii au fost descendenţii zeului arian Asari sau
As-ar. Şi avea dreptate Haşdeu care considera, că basarabenii
sunt o castă de iniţiaţi. Misterele Basarabene sunt transmiteri
secrete. La baza lor sunt misterele Samothrace dedicate
Cabirilor. În ele erau descrise secretele iniţiatorilor veniţi de pe
o stea din cer, identitatea lor. Istoria apariţiei şi dispariţiei
Basarabiei este aproape necunostcută, la fel şi denumirea ei.
• Soarele în ACPD – Sfântul Soare (ro) este persoana
sacră, Făt – Frumos, cavalerul ceresc, care a zidit Mănăstirea
Albă din prundul Mării Negre (Pontul Euxin). În mitologia
romană exista divinitatea solară Sol, adorată ca disc vizibil al
Zeului-soare, iar slavii îi spun Солнце. În India – Surya, zeu
arhaic solar în mitologia vedică, considerat ca disc al soarelui,
ochiul universului şi în SANSCRIT găsim sur - soare.
• dacşa înseamnă forţă, raţiune, capacitate în sanscrit.
Dakşa este zeul creator în mitologia vedică, adorat ca
personificare a forţei divine de creaţie (unul din cei zece fii ai lui
Brahma, identificat cu soarele). Tridacendra (Domnul Zeilor)
este epitetul lui Indra. Deci dacii sunt descendenţii marilor
divinităţi.
De ce să credem că aceste denumiri au fost aduse
aici de torentele migratoare şi nu invers?
6. Despre noua eră

Lumea ce ne înconjoară se află într-o permanentă
transformare. Era Vătrsătorului în câţiva ani ne-a dovedit că
nimic nu rămâne neschimbat. Concepţile generale despre
lume au avut o dezvoltare îndelungată, de la reprezentările
mitologico-religioase până la ştiinţa contemporană. E
semnificativă imaginea acestui detaliu al uneia din
apărătoarele de obraz ale coifului de aur găsit în depozitul de
la Băiceni-Cucuteni (jud. Iaşi). Rhytonul din mâna divinităţii de
pe tronul încolăcit de un şarpe simbolizează vestea, că Viaţa în
Macrocosmos şi în Microcosmos este mişcare veşnică, fără
“Start” şi “Final”. Energiile ce se produc în timpul acestei
mişcări ţin de evoluţie, de Magnetul Cosmic sau iubirea
Creatorului nostru, care le atrage şi le transformă. Dar pentru
a fi buni constructori ai zilei Cosmice, trebuie să avem grijă de
„generatorul nostru personal”, adică de fluxul şi refluxul
gândurilor.
În încheiere ne permitem să exprimăm un gând cules din
arhiva cosmică: Europa se va uni şi va deveni casa comună a
tuturora atunci când în ea va întra mama acestei familii -
ACPD, numit de antici „Polus Geticus”. Dar pentru a
materializa acest gând, promotorii ştiinţelor exacte şi mai puţin
exacte vor trebui să-şi unească puterile în a alcătui un almanah
astromitologic cu artefacte din ACPD, a elabora noi ştiinţe
aferente mileniului III - geografia sacră, numerologia sau
matematica astrală şi alte ştiinţe cosmologice, care ar permite
cititorului să înţeleagă noile energii cosmice care sunt trimise
Terrei din împărăţia celestă a Creatorului divin.
GENETICA ŞI ISTORIA ROMÂNILOR
Gh. Ştefănescu, cercetător ştiinţific
Maria Caraghin, cercetător ştiinţific
Lorin Cantemir, prof.univ.dr.ing.dr.H.C.,
Membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice a României
Popoarele care există astăzi pe Terra sunt rezultatul unor
dinamici populaţionale istorice complexe, a unor procese
biologice, culturale şi sociale desfăşurate pe mari perioade de
timp - paleolitic, neolitic, bronz, fier - şi pe mari spaţii
geografice - Africa, India, Asia, Europa ş.a.
Cunoaşterea istoriei unui popor este de regulă limitată de
posibilităţile noastre de informare directă asupra subiectului viu
şi a existenţei sale în timp şi spaţiu.
În cazul poporului român, ca şi în cazul altor popoare
vechi, ale căror origini se trag de la un grup etnic primar,
răspândit pe un spaţiu larg, reconstituirea credibilă a
amestecurilor populaţionale şi a proceselor evolutive specifice
este condiţionată de o bună corelare a unor date dispersate şi
fragmentare oferite de arheologia preistorică, paleolingvistică,
paleoantropologie, istorie, ş.a.
Astfel, în mod inevitabil, datorită complexităţii problemei
se trece prea uşor peste faptul că un popor este o structură vie,
supusă legilor generale ale evoluţiei speciilor, dintre care cea
mai importantă este supravieţuirea celui mai apt, cu o existenţă
determinată în timp şi spaţiu de relaţii complexe intra şi
interspecifice.
Considerăm de regulă un popor ca o sumă de indivizi
având caracteristici biologice şi culturale comune, convieţuind
pe un acelaşi teritoriu, delimitat de bariere geografice sau de
altă natură - limbă, religie. Aceasta este însă o abordare
unidimensională, pur spaţială a problemei, pentru că un popor
este în acelaşi timp o sumă a generaţiilor succesive, de la
origini până în prezent.
Popoarele se nasc, evoluează şi se perpetuează, sau
involuează şi dispar. Ca şi speciile, popoarele pot cunoaşte
extincţia, iar extincţia însemnă pentru totdeauna (I.F.A.W.)
Toate popoarele existente astăzi pe Terra aparţin la o
aceeaşi specie biologică, Homo sapiens sapiens, ipoteza
originii sale unice fiind general acceptată. Dacă vechimea
popoarelor se măsoară în milenii, vechimea speciei umane
moderne se măsoară în sute de mii, sau chiar milioane de ani,
(Klein, 1989). Astfel, efortul de reconstituire a istoriei unui
popor trebuie conectat la efortul de reconstituire a istoriei
umanităţii moderne ca un întreg, într-o istorie şi geografie
comună a popoarelor lumii, (Cavalli-Sforza, Menozi, Piazza,
1997).
Termenul de "istorie" se referă la "odată cu folosirea
scrisului", iar cel de "pre-istorie" la "înainte de folosirea
scrisului", (Renfrew, 1998). Raportul temporal între istorie şi
pre-istorie este astfel clar în defavoarea celei dintâi. Putem
dispune deci de date istorice acoperind numai o scurtă
perioadă din existenta unui popor, iar dintre acestea "cele mai
sigure sunt cele înscrise în piatră", (Drăgan, 1999).
In ultimul deceniu, numeroasele cercetări din domeniul
geneticii si biologiei moleculare au arătat că aceste ştiinţe
biologice pot oferi date referitoare atât la istoria, cât şi la
preistoria populaţiilor actuale, date ce pot completa în mod
fericit pe cele oferite de ştiinţele tradiţionale ale istoriei. Este
vorba de informaţia genetică, conţinută în genele de ADN
nucleare şi extranucleare, ce există în fiecare dintre celulele
corpului uman şi care este transmisă după legi precise de la
părinţi la urmaşi, în succesiunea generaţiilor.
Totalitatea genelor ADN ale indivizilor ce compun
populaţiile umane actuale alcătuiesc GENOMUL UMAM, a
cărei componenţă a fost determinată de structuri şi dinamici
populaţionale istorice (Cavalli-Sforza, 1988). Astfel, "informaţia
stocată în genele mitocondriale şi nucleare ale populaţiilor
actuale de pe tot cuprinsul globului poate documenta migraţiile
preistorice, selecţia naturală, structura socială, cât şi frecvenţa
tipurilor de mutaţii pe care specia noastră le-a încercat",
(Bowcock et al., 1987).
Studiul polimorfismului ADN al genomului uman este
considerat în prezent cea mai directă cale de stabilire a
identităţii fiecărui individ în parte, dar şi pentru stabilirea
identităţii, originii şi evoluţiei diferitelor populaţii sau grupuri
etnice, altfel spus, pentru studiul istoriei popoarelor lumii,
(Cavalli - Sforza, Menozi, Piazza, 1997).
Studiul polimorfismelor ADN din porţiunea
nerecombinantă a cromozomului Y şi a ADN mitocondrial (mt-
ADN) cu ajutorul tehnicilor moderne de genetică şi biologie
moleculară este modalitatea recentă de reconstituire a istoriei
populaţiilor umane actuale, atât pe linie paternă (Casanova et
al., 1985; Ngo et al., 1986),cât şi, respectiv, pe linie maternă,
(Denaro et al., 1981; Johnson et al., 1983).
Integrarea datelor oferite de ştiinţele umanistice -
arheologie, istorie, lingvistică ş.a. - cu interpretările istorice ale
datelor de genetică a populaţiilor reprezintă contribuţia geneticii
la tendinţa actuală de abordare globală a problemelor originii şi
evoluţiei speciei umane ca un întreg, şi a formării popoarelor
actuale, ca părţi ale acestui întreg.
In România, preocupări de genetică istorică au existat la
Iaşi încă din anul 1971, când, pe parcursul a peste 14 ani, o
echipă de cercetare de la Laboratorul de Genetică al Centrului
de Cercetări Biologice, condusă de Dumitru Ungureanu, a
investigat un număr de peste 40.000 subiecţi din toate zonele
Moldovei, la care au fost depistaţi un număr de 8 markeri
genetici ai hemoglobinei, dintre care cel mai important, atât ca
frecvenţă, cât şi ca implicaţii istorice, s-a dovedit a fi markerul
beta-talasemic, (Ungureanu şi Stefănescu, 1989).
Impactul acestor prime studii româneşti de genetică
istorică, prin utilizarea unor markeri genetici clasici ca indicatori
ai unor amestecuri populaţionale care au stat la baza formării
poporului nostru, cu referire specială la populaţia Moldovei din
stingă Prutului, care are poziţia cea mai de Est, în actuala
configuraţie geografică şi geopolitică a României, cu
consecinţele istorice de rigoare, a fost următorul: Dumitru
Ungureanu a fost "pensionat la cerere", după care Laboratorul
de Genetică a fost desfiinţat, membrii acestuia fiind orientaţi
spre alte domenii de cercetare biologică.
In anul 1995, România a fost inclusă în Programul
internaţional Diversitatea Genomului Uman (Human Genome
Diversity - HGD), prin acceptarea colaborării unei mici echipe
de cercetare de la acelaşi institut din Iaşi, pe bază de contract,
la tema Istoria Biologică a Populaţiilor Europene, coordonator
Prof. Alberto Piazza, Universitatea din Torino, Italia, alături de
alte 24 de echipe de cercetare din ţări vest-europene (Italia,
Franţa, Germania, Anglia, Spania ş.a.) şi est-europene
(Ungaria, Bulgaria, Finlada s.a.).
Participarea noastră la acest program de cercetare
ştiinţifică a oferit literaturii de specialitate mondiale primele date
de genetică moleculară referitoare la români, prin redactarea
unui număr de 7 lucrări , publicate sau în curs de publicare în
prestigioase reviste ştiinţifice din Europa si America,
(Stefănescu et al., 1997a; Stefănescu et al., 1997b; Stefănescu
et al., 1998; Malaspina et al., 1998; Richards et al., 2000;
Roesser et al., in press).
Studiile de genetică istorică, efectuate pe markeri de pe
cromozomul Y, au relevat specificitatea genetică a populaţiei
din România, unitatea ei biologică şi apropierea sa de populaţii
europene, cum ar fi: populaţiile din Sardinia, Anglia si Italia
continentală, (Stefănescu et al., 1997b).
Studiile genetice pe markeri mt-ADN, efectuate de noi în
colaborare cu specialişti din Anglia, au relevat importanţa
populaţiei româneşti pentru înţelegerea evoluţiei istorice a
celorlalte populaţii europene, demonstrată prin marea incidenţă
la români a "efectului de fondare" ("founder - effect”),
caracteristic neoliticului european, (Richards et al., date
nepublicate).
Din nefericire, şi aceste cercetări româneşti de istorie
genetică au avut un impact negativ asupra celor care le-au
efectuat, mai exact echipa de cercetare a fost pur şi simplu
expulzată din institut. Singura noastră posibilitate de a
reacţiona la aceste acte represive a fost apelul la conştiinţa
românilor (APEL pentru Sprijinirea Cercetărilor de Istorie
Biologică a Poporului Român, Iaşi, 15 Februarie 2000).
Credem că ultimul cuvânt în - problema istoriei României
trebuie să îl aibă românii.
Bibliografie:
1. APEL pentru Sprijinirea Cercetărilor de Istorie Biologică a
Poporului Român, Iaşi, 15 Februarie 2000,
2. ATENTAT LA ISTORIE, Un grup de cercetători români a fost
împiedicat să-şi facă datoria,(Gristina Hurdubaia şi Iulian Moftescu,
reporteri), Ziua de Iaşi, 6-7 Mai 2000, p.3,
3. Bowcock, A.N. et al., 1991, Drift, admixture, and selection in
human evolution: A study with DNA polymorphisrns,
Proc.Natl.Acad.Sci. USA,88, p.839-843,
4. Casanova, M. et al., 1985, A human Y-linked polymorphism
and its potenţial for estimating genetic and evolutionary distance,
Science, Washington D.C., 230, p.1403-1406,
5. Cavalli-Sforza,L.,L, Menozzi, P., Piazza, A., 1997, Storia e
Geografia dei Geni Umani, Adelphi Edizioni SPA, Milano, Italia,
6. Cavalli-Sforza, L.,L. et al., 1988, Reconstruction of human
evolution: Bringing together genetic, archaeological, and linguistic
data, Proc.Nat1.Acad.Sci. UŞA,85, p.6002-6006,
7. Denaro, M. et al., 1981, Ethnic variation in HPA I clevage
patterns of human mitochondrial DM, Proc. Na ti. Acad. Sci USA, 78,
9, p. 5768-6772,
8. Dragan,J.,C., 1999, Istoria Românilor, Ed.III-a rev., Ed.
Europa Nova, Bucureşti, România,
9. Johnson, M., J. et al., 1983, Radiation of human
mitochondrial DNA types analysed by restriction endonuclease
cleavage patterns, J. Mol. Evol., 19, p. 255-271,
10. Klein, r.,G., 1989, Biological and behavioral perspectives on
modern human origins in southern Africa, in Mellars e Striger, p.529-
546,
11. Malaspina, P. e t al., 1998, Network Analyses of Y-
Chromosornal Types in Europe, Northern Africa, and Western Asia
Reveal Specific Patterns of Geograpnic Distribuţia, Arn.J.Hurn.genet.,
63, p.847-860,
12. Ngo, K.,Y. et al., 1986, A DNA detecting multiple haplotipes
of human Y chroraosome, Am.J.Hum.Genet., p.407-418,
13. Novelletto, A. et al., Y-Chromosome Analysis Reveals a
Sharp Genetic Bounda-ry in Charpatian Region, Eur.J.Hum. Genet.,
in press,
14. Richards, M. et al., 2000, Tracing European Founder
Lineages in the Near- IJEastern DNA Pool, Am.J.Hum.Genet., 67,
p.1251-1276,
15. Renfrew, C., 1998, Archaeology and Language, The Puzzle
of Indo-European Origins,Pimlico, London,UK,
16. Roesser, H.,Z. et al., Y-Chromosomal Diversity within Europe
is Clinal and Influenced Primarily by Geography rather than
Language, Am. J.Hum.Genet., in press,
17. Stefănescu Gh. et al., 1997a, Proiectul Human Genome
Diversity (HGD) în România, XIV Sinrp.Ecol.Um., AOS-Iaşi, voi. XLII,
p. 23-37,
18. Stefănescu, Gh. et al., 1977b, Preliminary estimation of the Y
Alu polyrnorphic (YAP) element in the Romanian population, Gene
Geography, 11, p.47-50,
19. Stefănescu, Gh. et al.,1998, Studiul polimorfismelor
niarkerilor ADW de pe cromozomul Y la populaţia Românească, XV
Simp.Ecol.Urn., AOS-Iaşi, voi.XLIII, p. 65-68,
20. Ungureanu, D. şi Stefănescu, Gh., 1989, Utilizarea markerilor
genetici ai hemoglobinei umane îri studiul istoric al populaţiei din
România (l. Moldova), XII Simp.Natl.Tracol., Tulcea, România, p.443-
446.
Posibile extrapolări pentru descrierea
spiritualităţii în preistoria românilor – referinţe
la cultura cucuteniană
Mihai Braga
Dr. şef catedră, Universitatea Tehnică a Moldovei
Este clar cât de dificil devine cercetarea spiritualităţii în

preistorie, atunci când este vorba de mileniul V p.e.n., în cazul
unei lipse de izvoare scrise. De aceea ar fi interesantă
încercarea unei extrapolări a altor culturi asupra culturii
cucutiniene, cum a făcut M. Eliade în cercetarea culturii tracilor.
Despre spiritualitatea tracilor Mircea Eliade scrie în
„Istoria credinţelor şi ideilor religioase”: „Creaţiile religioase ale
dacilor şi geto-dacilor par să fi împărtăşit de o potrivă un destin
nefericit. Grecii recunoscuseră destul de devreme originalitatea
şi forţa religiozităţii trace. Diverse tradiţii localizau în Tracia
sau Frigia originea mişcării dionisiace şi o mare parte a
mitologiei despre Orfeu”. 1
Platon în dialogul „Carmide” scrie cu admiraţie despre
medicii „regelui trac Zamolxis” a căror docrină şi practică erau
superioare celor ale medicilor greci.2 (ibid.). Herodot comunică
din scenariul mitico-ritual a lui Zamolxis, despre faptul că tracii
„adorau pe Ares, Dionysos şi Artemis”, regii tracilor îl venerau
pe „Hermes”, ai cărui descendenţi se credeau.3 De la Homer
tradiţia consideră Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul războiului,
tracii erau vestiţi pentru calităţile războinice şi indiferenţa lor în
faţa morţii, deci se putea admite că un zeu de tip „Ares” era
şeful panteonului lor. Este posibil ca „Ares” trac să fi fost la
origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al furtunii şi al
răzbunării.
Artemis ar fi o divinitate chotoniană, analoagă zeiţelor
trace Bendis sau Kotys. Herodot ar fi numit-o „Artemis” în loc
să-i spună „Dmeter” din cauza naturii sălbatice a pădurilor şi
munţilor Traciei.
Se poate presupune, de asemenea, existenţa la cei mai
vechi traci a mitului hierogamiei dintre zeul furtunii şi Mama-
Pămînt; „Dionysos” ar fi fructul acestei uniri. Numele trace ale
lui Dionysos erau Sabos şi Sabazios. Cultul lui Dionysos trac
aminteşte ceremoniile care se desfăşurau în timpul nopţii, în
munţi, la lumina făcliilor: o muzică sălbatică (zgomote de lovire
de cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndemna pe
credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular,
furios şi învărtejit. „Mai ales femeile erau acelea care se
dădeau acestor dansuri dezordonate şi epuizante, costumul lor
era straniu, ele purtau „bessares”, lungi veşminte fluturânde,
făcute, pare-se din piei de vulpe, deasupra acestor piei de
căprioare şi, probabil, pe cap coarne.” 4 (ibid. p.170). În mâini
ţineu şerpi consacraţi lui Sabazios, pumnale sau tirsuri. Ajunse
la paroxism, la nebunia sacră, apucau animalele duse pentru
sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncându-le
carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea identificarea cu zeul,
participanţii se numeau acum Sabos4 (ibid.).
Experienţele extatice întâmpinau convingerea că sufletul
nu este numai autonom, ci şi susceptibil de o unire mistică cu
divinitatea. Despărţirea sufletului de corp, revelată prin extaz,
crea, pe de o parte, dualitatea fundamentală a omului, şi pe de
altă parte, posibilitatea unei postexistenţe pur spirituale,
consecinţă a divizării. Credinţele arhaice într-o supravieţuire a
sufletului duc în cele din urmă la ideea de metempsihoză.
În medii de acest tip sau dezvoltat şi concepţii religioase
cunoscute sub numele de orfism. Credinţa în nemurire şi
certitudinea beatitudinii sufletului decorporat duc, la anumite
triburi trace, la o exaltare morbidă a morţii şi la o depreciere a
existenţei. Tracii plângeau la naşterea unui copil, dar îşi
îngropau morţii cu voieşie(Herodot). Cât despre „Hermes” care
era onorat de regi, adică de aristocraţia militară, s-ar putea
vedea în el o divinitate solară.
Zalmoxis – zeul tracilor, identificat de asemenea cu
Gebeleizis, comportă credinţa în imortalitatea sufletului,
Herodot scrie ,,geţii se cred nemuritori, căci credinţa lor este că
nu mor şi cel care piere se duce la Zamolxis”. Imortalizarea se
face prin intermediul unei iniţieri. Informaţiile transmise de
Herodot, indică un scenariu mitico-ritual al morţii şi reîntoarcerii
pe pămân”t5 (ibid. p.174)
Ar fi foarte interesant de urmărit legăturile dintre
spiritualitatea triburilor tracice care sunt mai aproape de noi şi
după cum am văzut avem anumite explicaţii cu cultura
cucuteană, dar după cum am văzut şi M. Eleade îi numeşte pe
traci „Marii anonimi”, adică şi despre traci avem puţine
cunoştinţe. De aceea ne vom folosi de extrapolări mai largi, în
domeniul credinţelor primitive pentru a ne explica anumite
lucruri din spiritualitatea cucuteniană. Cultura aceasta este
foarte bogată, de aceea vom încerca să ne oprim doar la
figurinele sculptate. În încheiere la lucrarea „Arta culturii
Cucuteni” Vladimir Dumitrescu scrie: „Nu este locul să mai
revenim pe larg asupra faptului că, potrivit concepţiei majorităţii
cercetătorilor – pe care o împărtăşim şi noi -, aceste statuete,
feminine în covârşitoarea lor majoritate, stăteau în legătură
directă cu un cult al fertilităţii şi al fecundităţii, ele neputând fi
considerate simple reprezentări de adoranţi, cum s-a spus
totuşi de către unii specialişti. Erau deci obiecte de cult, legate
de unele credinţe şi practici de ordin magic-religios şi, ca atare,
modelarea lor trebuie să respecte un canon moştenit din moşi-
strămoşi, canon care nu se putea schimba esenţial, suferind
numai unele uşoare modificări de-a lungul secolelor. Într-
adevăr, astăzi se ştie foarte bine că timpul preponderent al
statuetelor fazei Cucuteni... – aşa cum l-am descris la locul
cuvenit - şi care este de fapt şi cel caracteristic, celelalte
nefiind decît manifestări de importanţă secundară- apăruse
încă din timpul ultimei faze (III) a culturii Precucuteni. Nu numai
forma lor specifică dar şi ornamentarea adânc incizată pe tot
corpul se precizase încă din acea vreme, aşa încît meşterii
cucuteni s-au mulţumit să continue modelarea statuetelor
potrivit unui canon impus de conceptul populaţiilor respective
privind reprezentarea plastică a divinităţii adorate. Faptul că
aproape totalitatea acestor statuete sunt de dimensiuni pentru
care termenul de figurine este foarte indicat, se datoreşte -
după convingerea noastră – tocmai împrejurării că ele vor fi
fost purtate ca pandantive sau cusute pe veşminte având un rol
apotropaic, prin sprijinul acordat de prezenţa imaginii zeiţei -
mame. S-ar putea crede că nu există dovezi în sprijinul acestei
interpretări, dar pandantivele în formă de figurine de tipul „en
violon” de pe cele două busturi umane modelate deasupra
soclului altarului de la Truşeşti ni se par a constitui tocmai o
dovadă grăitoare în această privinţă. Însuşi faptul că marea
majoritate a statuetelor cucuteniene au fost modelate cu
picioarele terminate într-un vârf unic – ceea ce înseamnă că n-
ar fi putut sta în picioare decât înfipte în nisip sau pământ - , ca
şi găurile de la umerii celor mai multe statuete, indică tocmai
acest lucru. E adevărat că la un moment dat un cercetător a
crezut că unele plăci de lut ars, cu multiple găuri ar fi fost
folosite pentru fixarea statuetelor „în picioare”, dar această
explicaţie a fost repede înlăturată, deoarece s-a putut preciza
că aceste plăci de lut ars proveneau de la „grătarele”
cuptoarelor şi nu aveau nici o legătură cu piesele de cult.
Dealtfel, o foarte sugestivă descoperire din Cipru confirmă
punctul nostru de vedere: într-adevăr, o statuetă de piatră din
epoca bronzului (probabil datând din mileniul III î.e.n.) a fost
sculptată purtând pe piept un pandantiv-figurină de acelaşi tip
cu statueta. Şi nu ni se pare că ar exista vreun motiv pentru
care să nu putem crede că multe dintre statuetele neo-
eneolitice carpato-dunărene în general şi cele cucutiene în
particular ar fi fost purtate în acelaşi fel de către femeile
acestor triburi, ca nişte adevărate iconiţe”6.
În textele „Cultura cucuteneană” zeiţa – mamă este
identificată cu zeiţa fertilităţii şi a fecundităţii. Pentru a clarifica
domeniile funcţionale ale acestei zeiţe este bine să analizăm
simbolismul acesteia la alte popoare. Zeiţa – Mamă în
majoritatea mitologiilor este o zeiţă feminină, care de obicei se
identifică cu pământul, mai larg – cu începutul creator al naturii.
Primele figurine feminine „Venerele” din paleoliticul superior
sunt figurine cu origine sexuale evidenţiate, evident cu
importanţă de cult. Reprezentările de mai târziu ale Zeiţei –
Mame sunt legate de reprezentările despre prima pereche
dumnezeiască, strămoşii universului şi fiinţelor care populează
universul. Iniţial chipul Zeiţei-Mame n-a fost unitar, funcţiile ei
erau divizate între mai multe personaje mitice. De exemplu, în
mitologia iacuţilor fiecare zeiţă era legată doar de fertilitatea
unei anumite specii de fiinţe (oameni, cai, vaci...). Marea –
Mamă a zeilor Cybela din Asia Mică iniţial era identificată cu
funcţiile zeiţelor greceşti şi romane, Rea, Geea, Demetr, Tellus,
Ceres, fiecare dintre care se caracterizează doar prin una
dintre funcţiile unificate mai târziu de Cybela. În antichitatea
târzie zeiţele – mame locale au devenit ipostaze ale unei Zeiţe
– Mame unice.
Dacă vom încerca să caracterizăm funcţiile de bază ale
zeiţei – mame ele pot fi următoarele:
1) Caracteristica principală a Zeiţei – Mame, care-i
determină locul ei în modelul mitologic al lumii, este funcţia
creatoare, care are câteva aspecte; a) în calitate de soţie a
zeului creator participă la crearea lumii, în acest caz se
identifică cu pământul (Geea la greci); b) participă la crearea
fiinţelor ce populează universul (zeilor, oamenilor, animalelor,
monştrilor), dacă funcţiile creatoare sunt divizate între mai
multe zeităţi atunci pământul nu numaidecât este creatorul altor
fiinţe (de exemplu: Rea este creatoarea zeilor la greci). Potrivit
concepţiilor mitologice ale indienilor oamenii, zeii şi asurii au
diferite zeiţe creatoare, nici una dintre ele nu este pământul; c)
alt aspect esenţial al funcţiei creatoare a Zeiţei – Mame este
protecţia fertilităţii solului, animalelor domestice şi a oamenilor,
şi în legătură cu acestea este considerată protectoarea
activităţii sexuale în calitate de izvor al fecundităţii. Printre zeii
care personifică acest aspect al creaţiei se întâlnesc un şir de
zei specializaţi cum ar fi Ceres, Demetr, Iştar, Isis. În mai multe
mitologii Zeiţa – Mamă face pereche zeului de sezon, care
moare şi se naşte odată cu naşterea şi moartea naturii, este
soţia sau iubita acestuia (Isis şi Osiris, Cybela şi Attis).
Includerea Zeiţei - Mame în reprezentările despre veşnica
renaştere a fost cauza pentru care anume ea este considerată
drept izvorul puterii vieţii şi al nemuririi. De aici vine relaţia
cultului Zeiţei – Mame cu misterele religioase. Adepţii acestui
cult sperau la o viaţă veşnică.
2) O altă funcţie importantă a Zeiţei – Mame – protectoare
a culturii, îndeosebi a oraşelor (Demetr, Iştar, Cybela); a legilor
şi cunoştinţelor secrete(Isis, Inanna);
3) Zeiţa – Mamă, de asemenea, are legătură cu sălbătăcia,
neînfrânarea, farmecele şi vrăjitoria, războuil. O asemenea
contradicţie există în mai multe mitologii. Zeiţa tracilor Ma
(mama) este identificată cu zeiţa romană a războiului Bellona,
mai târziu cultul Ma – Bellona s-a unit cu cultul Cybelei, care
era foarte crunt. La români s-a păstrat unul din chipurile
specifice ale Zeiţei – Mame, Mama – pădurii, care are mai
multe nume „Ştima - pădurii”, „Vâlva - pădurii”, „Surate din
pădure”, „Muşa”, „Fata - pădurii”, „Pădureanca” – considerată
ocrotitoarea pădurii apare în mai multe chipuri – o tânără
frumoasă sau o pocitură bătrână despletită, ochii cât ulcioarele,
dinţii cât palma; mai rar apare ca o uriaşă, poate primi chipuri
zoomorfe – bivol, iepure, cal, vacă, câine, copac, ciotcă; uneori
apare în chipuri jumătate om-jumătate animal, ori unele părţi
ale corpului sunt de animal. Ea ocroteşte animalele din pădure,
plantele; atacă bărbaţii care au nimerit în pădure, le încurcă
drumul, îi caliceşte, îi mănîncă. Contradictoriu se ataşează faţă
de copii, le ia somnul, după întîlnirea cu ea copiii se
îmbolnăvesc; pe de altă parte ajută copii care se rătăcesc în
pădure.
Se poate spune că această contradicţie care se conţine
în imaginea Zeiţei-Mamă îşi găseşte izvorul în contradicţia
cosmologică, opoziţie cosmos-haos, cult-sălbatic, bine-rău,
pozitiv-negativ. Prima parte a opoziţiei aproape în toate
mitologiile este alineat la începutul masculin, a doua parte este
alineat la începutul feminin. Separarea universului în două părţi
masculin-feminin şi deci apariţia cerului şi pământului, zeului-
tată şi zeiţei-mamă, aduce la formarea unei structuri universale
dar separându-se din haos, pământul (şi începutul feminin, în
calitate de izvor al creaţiei) în mare măsură rămâne ipostază a
haosului, moştenind multe caracteristici ale acestuia.
Bibliografie:
1. M.Eliade. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. V.2, Ch. 1992,
p.168.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Ibid., p. 174
6. V. Dimitrescu. Arta culturii cucutene. B., 1977, p. 94 – 95.¤
CREATIVITATEA ROMÂNILOR:
DE LA ZAMOLXE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE
Valeriu Dulgheru,
Dr.hab., şef catedră Universitatea Tehnică a Moldovei
„În popor au existat totdeauna indivizi cu spiritul

critic primar deosebit de dezvoltat, fiind dotaţi în acelaşi
timp şi cu un spirit de observaţie mai fin, mai treaz, mai
sensibil. Acestea au un rol hotărâtor în sfera lor, fiind cei
ce dau tonul în ce priveşte acceptarea sau neacceptarea
anumitor elemente materiale ori spirituale. Ei sunt, cu
alte cuvinte, creatori de curent: după dânşii se orientează
întreaga colectivitate în mijlocul căreia trăiesc. Unii din ei,
mai înzestraţi sufleteşte, se dovedesc capabili a se
ridica până la formele de esenţă superioară ale
procesului psihic de autoorientare” (Petru Caraman).
Receptată de regulă prin vechime sau lupta pentru
independenţă şi unitate, istoria românilor se impune a fi
cunoscută şi prin puterea de creaţie a acestui popor, prin
cultura lui inegalabilă. Pe parcursul mileniilor dezvoltarea
societăţii a fost determinată de elementul creativ. Inventatorii
anonimi ai focului, roţii, celor mai primitive scule au fost şi
creatorii civilizaţiilor. Se pare că epoca neoliticului (5500-2000)
este acea perioadă, în care activitatea creativă a căpătat proporţii şi
manifestări impresionante. Au apărut adevăratele aşezări stabile
cu locuinţe la suprafaţă, concepute de mintea omului. Geto-dacii
au fost în mare parte contemporani cu marile civilizaţii ale
antichităţii: egipteană, greacă, persiană, romană.
În epoca amintită pe teritoriul locuit de geto-daci s-au
înregistrat remarcabile capodopere de creaţie. Spre exemplu pot
fi nominalizate cele de la Criş, Vădastra, Turdas, Baian,
Cucuteni. Dintre acestea reţine în mod deosebit atenţia
ceramica de tip Cucuteni, aparţinând neoliticului târziu (3500-
2500). Este o realizare de un înalt nivel creativ şi tehnic. Unele
dintre cele mai remarcabile realizări timpurii ale poporului
român constituie perechea „Gânditorul” de la Cernavoda (un
bărbat şi o femeie) )fig. 1) şi gânditorul de la Târpeşti (fig. 2).
Fig. 1. Perechea gânditoare de la Hamangia. Fig. 2. Gânditorul de la

Târpeşti
”Din timpuri uitate de amintirea muritorilor de rând trăiau
dacii pe pământul acesta. Ei nu erau o biată naţie rătăcitoare.
Ei erau statornici, orânduiţi, creativi, luminaţi, în străvechi legături
cu civilizaţia elenă, cu cea mai avansată credinţă idealistă în
nemurire pe care au gândit-o oamenii, cu tradiţie bimilenară în
cele ale vieţii ori de stat.” (Vasile Pârvan). Cu traco-geto-dacii
începe de fapt istoria românilor, unul dintre cele mai vechi
popoare din Europa. „Acest popor (românii) îşi are o istorie de 4
ori milenară de când s-a detaşat ca etnicitate din lumea
societăţii primitive. O vechime cum nu au multe popoare, sau
dacă o au, nu s-au menţinut pe teritoriul în care au apărut, aşa
cum este cea a poporului român” (N.Iorga).
La începutul mileniului I p.ch. ramura de nord a tracilor -
geto-dacii (nume diferite date unuia şi aceluiaşi popor de către
greci şi romani) au format unul şi acelaşi popor cu una şi aceeaşi
limbă, despre care Herodot scria în a. 514 p.ch. că sunt „cei mai
viteji şi mai drepţi dintre traci”, având în vedere rezistenţa pe care
au opus-o geto-dacii lui Darius, regele perşilor. Această
apreciere a lui Herodot confirmă faptul că geţii se aflau într-o fază
avansată a civilizaţiei lor materiale şi militare. Odată individualizată
lumea geto-dacică a constituit o adevărată forţă economică,
militară şi culturală în complexul tracic bine delimitată şi care s-a
distanţat tot mai mult de matcă, dând naştere puternicului stat dacic
centralizat din prima jumătate a secolului l p.ch., condus de
marele Burebista.
În popor au existat totdeauna indivizi cu spiritul critic primar
deosebit de dezvoltat, fiind dotaţi în acelaşi timp şi cu un spirit de
observaţie mai fin, mai treaz, mai sensibil, fiind creatori de curent,
şcoli. Unii din ei, mai înzestraţi sufleteşte, se dovedesc capabili a
se ridica până la formele de esenţă superioară ale procesului
psihic de autodeterminare. Cel mai reprezentativ dintre aceştia a
fost cunoscutul Zamolxe, un personaj autentic, zeificat de poporul
său şi păstrat în cultura universală alături de marile zeităţi ale
antichităţii. Din adâncurile istoriei în a.543 p.ch. cunoscutul
filozof grec Platon ne vorbeşte despre un misterios doctor pe
nume Zamolxe, care nu concepea tratarea trupului inseparabil
de spirit, de suflet. Despre existenţa celebrei şcoli a lui Zamolxe ne
vorbeşte cu lux de amănunte istoricul de origine gotică
Iordanes, de asemenea, Herodot. La vechii daci s-au înrădăcinat
conceptele zamolxiene care s-au completat mai târziu cu cele
creştine şi apoi cu cele isihaste (doctrină care cere desprinderea
de tentaţiile lumeşti amăgitoare şi cultivarea, în schimb, a
valorilor spirituale şi divine). Când creştinismul a început să se
răspândească în Dacia, conceptele zamolxiene (nemurirea,
personalitatea dublă (om şi zeu), unicitatea divinităţii şi epifania
(reîntoarcerea pe pământ) - foarte aproape de cultul lui Hristos)
dăinuiau încă în credinţa locuitorilor astfel încât trecerea la
creştinism, care cultiva, în esenţă, concepte asemănătoare, s-a
făcut fără zguduiri sociale (precum au avut loc la bulgari (prin
Boris I., 852-889), unguri (prin Waik, numit Ştefan-cel-Sfânt, 997-
1038), slavi, prin cneajna Olga, prin anii 996).
O altă personalitate creativă care poate fi pusă alături le
Zamolxe este Deceneu. Se spune că Deceneu a dat poporului
său legea şi logica, a stârpit viciul şi a adunat sub steagul unităţii
religioase un popor, uşurând creaţia statală. Puţin probabil că lui
Deceneu i-ar fi reuşit ceea ce a făcut, dacă nu ar fi avut la
îndemână o materie primă de calitate, căci după cum spunea
Iordanes „ei (geţii) sunt din fire deştepţi, ceea ce a uşurat
eforturile lui Deceneu de ai instrui în aproape toate ramurile
filozofiei”.
La vechii daci erau foarte bine dezvoltate şi ştiinţele
materialiste. Renumitul savant grec Socrate menţionează în
lucrările sale că poporul dac cunoştea foarte bine metalurgia,
construcţiile (referindu-se la lanţul de cetăţi din munţii Orăştiei)
etc. Se menţiona, de asemenea, că dacii trăiau într-o armonie
perfectă cu natura şi spaţiul. Un exemplu incontestabil este
Sarmizegetusa, vechea capitală a dacilor, despre care Nicolae
Iorga scria că este „...un mare oraş, împrejmuit cu mândre ziduri
din piatră, şi o astfel de clădire (realizare) nu poate răsări de pe
azi pe mâine din mâini vrăjite...”, în care a fost creat renumitul
calendar lunar şi solar, descifrarea căruia continuă şi astăzi. El
include un sistem de simboluri şi paralele, care reprezintă limba
mesagerilor din antichitate. De asemenea, stârnesc un sentiment
de mirare monumentalele porţi cu streaşină din cele mai
diferite regiuni de munte ale ţării - purtătoare ale atâtor
sculpturi, care impresionează nu numai prin arta lor măiastră, ci
totodată şi prin arhaismul lor.
E semnificativ faptul câtă ingeniozitate şi inventivitate i-a
atribuit poporul român eroului său meşterului Manole - acelui
spirit creator, acelui Dedal al românilor.
La poporul român se întâlnesc, de asemenea, ireproşabile
judecăţi de valoare cu privire la cusături naţionale (cămăşi),
prosoape, feţe de masă, batiste, apoi cu privire la furcile de tors,
la stâlpi, la balcoane, apoi cu privire la cântece, la doine, la
dansuri... etc. Din timpuri străvechi s-au transmis până astăzi
obiceiuri, doine, balade. De nivelul Iliadei este balada „Mioriţa”.
În ea este codificată foarte multă informaţie despre trecutul
nostru, cu descifrarea căreia sunt preocupaţi specialiştii în
domeniu. Una dintre acestea este informaţia privind petrecerea
ritualului de sacrificare şi trecerea în nemurire. In baladă se
spune că sacrificarea se făcea la asfinţit de soare, iar
ciobănaşul nu întreprindea nimic, deoarece calea aleasă era
calea spre nemurire. Nu este de mirare că mulţi străini nu ne
înţeleg folclorul, creaţia populară, doinele. Drept exemplu a-şi
aduce refuzul scriitoarei ruse A.Ahmatova de a traduce balada
„Mioriţa” în limba rusă, motivându-l prin faptul, că „...nu înţeleg de ce
el, ciobănaşul, nu luptă, de ce se boceşte pe sine înseşi, înainte
de a se fi confruntat cu duşmanul? Fiind femeie, eu totuşi sunt
din neamul luptătorilor, pe când ciobănaşul vostru e din neamul
celor ce se nasc în zodia jertfei”. De unde să ştie domnia sa că
la vechii daci aceasta era calea spre nemurire. Privită din alt
punct de vedere, spusele ei sunt o insultă adusă neamului nostru,
că dacă era să fie aşa atunci poporul român n-ar mai fi supravieţuit
ca neam pe parcurs a milenii.
Acelaşi lucru se întâlneşte şi în replica unui bun
cunoscător al culturii româneşti - profesor de la o universitate din
Florida, spusă la o conferinţă cu genericul „Umanismul
românesc”, care a avut loc la Sân Francisco în cadrul
Convenţiei anuale M.L.A. (Modern Language Association of
America). Faptul că baciul moldovean nu ia nici o măsură de
apărare exprimă prin „sine fatalism şi pasivitate, caracteristici ale
românului” conchide autorul, reluând o teză mai veche a istoricului
francez Joules Michelet. Respectivul domn recunoştea calitatea
literară de excepţie a baladei, recunoştea geniul popular, dar nu
cunoştea suficient izvoarele culturii noastre.
E deosebit de important de menţionat că creativitatea
poporului român a fost pe parcurs de milenii sursă de inspiraţie
pentru alte popoare, îndeosebi cele migratoare, care au trecut
peste ei şi au convieţuit împreună de secole (bulgarii, ungurii,
slavii de sud). Atrageţi atenţia asupra portului popular,
cântecelor populare, locuinţelor, şi de ce nu, bucatelor la
aceste popoare şi veţi vedea multe elemente comune cu ale
noastre. Nu-i exclusă şi o oarecare influenţă a acestor popoare
asupra poporului român, însă ea poate fi minimă, graţie
civilizaţiei net superioare a poporului român sedentar comparativ
cu cel al naţiunilor migratoare.
Bogăţiile naturale, inteligenţa şi inventivitatea românului îi
dădeau dreptul acestuia să se fi situat astăzi pe un loc de
invidiat. N-a fost să fie aşa datorită vicisitudinilor istorice, bine
cunoscute. Acest lucru îl recunosc şi străinii din apusul Europei. Un
exemplu concludent este adresarea către popoarele occidentului
a istoricului francez Joules Michelet 1798-1874) „Popoare ale
occidentului, care de atâta timp, departe de barbarie, cultivaţi
artele păcii, păstraţi întotdeauna o amintire recunoscătoare pentru
naţiunile orientale, care, aşezate la frontierele Europei, v-au apărat
de potopul tătarilor, de armatele turcilor..., nu uitaţi mai ales
ceea ce voi datoraţi nefericitei Românii!”. Invaziile interminabile
ale barbarilor mai vechi şi mai noi nu au putut să nu influenţeze
negativ asupra întregului proces de dezvoltare a civilizaţiei
române, însă în pofida vitregiei sorţii poporul român a
supravieţuit ca neam, păstrându-şi spiritul specific românesc,
identitatea, nelăsându-se asimilat ca alte popoare, el, la rândul
său, asimilându-le pe multe din cele ce veneau peste el.
Fiind de secole un depozitar a numeroase înfăptuiri de până
atunci în domeniul tehnicii, având elementul inventiv-creativ încă
restrâns în pofida tuturor relelor, poporul român a devenit o rampă
de lansare a unor ulterioare creaţii şi împliniri. Atât în vechime,
cât şi în epoca modernă, românii au dat lumii spirite mari. în
artă, în ştiinţă, în gândirea creativă, în politică, în tehnică. Cu
alte cuvinte în mai toate domeniile de creaţie cultă românii au
avut şi au reprezentanţi de notorietate universală, începând cu
Zamolxe şi Deceneu, continuând cu Olahus, Milescu-Spătarul,
Cantemir, Orban şi până la Eminescu, Iorga, Enescu, Brâncuşi,
Porumbescu, Coandă, Eliade, Cioran, Ionescu, Palade, Carafoli
şi mulţi alţii sunt dovezi incontestabile ale vitalităţii creatoare
româneşti în context universal.
Din momentul ce au dat lumii o seamă de minţi
reprezentative înseamnă că natura noastră românească nu este
străină de universal, ci dimpotrivă este un izvor nesecat de
inspiraţie. Spiritul creativ românesc este zamolxian prin origine,
creştin prin evoluţie, isihast prin expresie.

Cucuteni 2006

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Cucuteni 2006

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CUCUTENI–5000 Redivivus: 1

(ediţia I, 26-27 octombrie 2006)

Consiliul editorial: Valeriu Dorogan (preşedinte), Lorin

Coperta: Valeriu Dulgheru

Procesare computerizată: Valeriu Dulgheru

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Formatul 60x84 1/16.

© Universitatea Tehnică a Moldovei

„Acest popor (românii) îşi are o istorie de 4 ori

Mă aflu încă copleşit de emoţiile primilor mei paşi care

Vă mărturisesc că invitaţia primită de la Chişinău, prin

Se dedică arheologului Gh. Lazarovici

Într-un vas cucutenian, descoperit la Cărbuna, în

s-au polarizat astfel că în Europa de Răsărit, mai ales în cea

Fig. 17. Ceramică

Fig. 18. Minunea pictografică

Una din caracteristicile dezvoltării societăţii umane este

Muzica există astăzi pretudindeni, accesibilă pentru

Producerea arborelui cu came în evul mediu are o

Simpozionul „Cucuteni – 5000 Redivivus”, unde are loc

2. ACPD - ţara zmeilor

3. Ştiinţa astrologică din ACPD

Fig. 2. Agartha e la polus geticus.

cu Shambala este că înţeleptul vedic Agatiar a adus în India

4. Hristos născut din crin

6. Despre noua eră

Este clar cât de dificil devine cercetarea spiritualităţii în

„În popor au existat totdeauna indivizi cu spiritul

Fig. 1. Perechea gânditoare de la Hamangia. Fig. 2. Gânditorul de la

You might also like