BATALIA DE LA MIDWAY

Bătălia de la Midway a fost una dintre cele mai importante bătălii navale ale Războiului din Pacific.
Se întâmpla între 4 și 7 iunie 1942, la jumătate de an după atacul-surpriză de la Pearl Harbor, ce a
adus America în război, și la doar o lună după Bătălia din Marea Coralilor. Potrivit istoricilor militari,
Bătălia de la Midway a fost cea mai uluitoare și decisivă lovitură din istoria războiului naval. A fost,
de asemenea, cea mai mare înfrângere suferită de japonezi în 350 de ani.

Bătălia a avut loc în apropierea unui mic atol din Oceanul Pacific. Atolul Midway, de doar 6, 2km2,
reprezenta un interes major pentru strategii militari japonezi deoarece era sediul unei baze
americane și era considerat, datorită poziției sale, cheia controlului asupra Oceanului Pacific. Ca și la
Pearl Harbor, japonezii sperau că printr-un atac-surpriză la Midway vor reuși să-i învingă repede pe
americani, să obțină avantajul strategic în Pacific și, nu în ultimul rând, printr-o înfrângere
demoralizatoare, să-i facă pe americani să capituleze în războiul naval. Astfel, având în vedere
obiectivele-cheie ale atacului de la Midway, gândit de nimeni altul decât Yamamoto, putem spune că
el a fost, din toate punctele de vedere, un eșec. Japonezii nu au obținut ceea ce și-au dorit;ba mai
mult, ei au suferit o înfrângere dezastruoasă care le-a anulat avantajele pe care le avuseseră față de
americani până la acel moment.

Dacă înainte de Midway, japonezii dețineau superioritatea navală generală față de Statele Unite, și ei
erau cei care decideau când și unde să atace, după 7 iunie 1942 cele două flote se vor afla pe picior
de egalitate, iar în curând forța Statelor Unite se va remarca drept superioară.

Amiralul japonez Isoruku Yamamoto dorea să atragă în larg și să distrugă portavioanele americane,
care demonstraseră, cu două luni înainte, că reprezintă o amenințare pentru teritoriul japonez. În
aprilie, bombardiere transportate pe portavioane ajunseseră deasupra teritoriului japonez și
bombardaseră capitala (așa-zisul Raid Doolittle). Yamamoto dorea, deci, să se răzbune și să scoată
din joc forța aeriană americană. Planul era aparent simplu:să distrugă rapid rețeaua de apărare a
atoului Midway, să-l invadeze și să stabilească o bază navală japoneză acolo. Yamamoto credea că
portavioanele americane vor ieși la luptă, dar că vor ajunge prea târziu pentru a mai putea salva
atolul, și fără forța necesară pentru a evita bombardiere japoneze. Apoi, pornind de la baza de la
Midway, japonezilor le-ar fi fost mai ușor să atace insulele Fiji, Samoa și chiar Hawaii.

E posibil ca planul să fi putut funcționa, dacă japonezii nu ar fi pierdut avantajului elementului

surpriză. Americanii au știut de la început care erau planurile inamicului datorită specialiștilor de
contrainformații care au desficfrat codurile japoneze. Astfel, americanii i-au așteptat pe japonezi
într-o ambuscadă în urma căreia aceștia au pierdut patru portavioane, un crucișător, 248 de avioane
și 3000 de oameni. De partea cealaltă, americanii au pierdut un portavion, un distrugător, 150 de
avioane și 307 oameni. A fost, așadar, o victorie americană decisivă care a afectat iremediabil forța
navală a Japoniei imperiale.
Ce nu știau japonezii era că americani le spărseseră codul naval și că erau la curent cu toate planurile
lor. Încă din primăvara anului 1942, americanii știau că inamicul pregătește un atac important asupra
obiectivului „AF”. Faptul că era vorba despre Midway a fost confirmat printr-un truc al
comandantului Joseph F. Rochefort, care a trimis un mesaj fals privind deteriorarea instalației de
distilare a apei de pe insulă și nevoia de aprovizionare cu apă. Japonezii au interceptat mesajul și în
curând au început să trimită mesaje privind starea de pe „AF”. Apoi, americanii au reușit să
stabilească și data exactă a atacului și planurile de desfășurare a flotei japoneze, pe baza cărora
Nimitz și-a stabilit strategia de luptă.

Astfel, încă de la început, americanii știau unde, când și cu ce forțe vor apărea japonezii. Nimitz știa
că japonezii își sabotaseră avantajul numeric prin dispersarea forțelor în patru grupe de luptă aflate
la prea mare distanță una de alta pentru a se putea susține reciproc. Pe de altă parte, japonezii nu
știau care este adevărata forță a inamicului. S-au trezit, astfel, confruntați cu trei portavioane în loc
de ouă și mult mai multe bombardiere decât se așteptau.

Istoricii militari au spus despre Midway că a fost punctul de cotitură al Războiului din Pacific.
afirmația nu e 100% corectă, în sensul că, deși a fost o victorie Aliată importantă, ea nu a schimbat,
de una singură, cursul războiului. Mai întâi, efectele cumulate ale Bătăliei din Marea Coralilor și a
Bătăliei de la Midway au redus abilitatea Japoniei de a organiza ofensive navale importante. Apoi,
victoria de la Midway a reprezentat un punct de trecere către debarcările de la Guadalcanal și
războiul de uzură pentru Insulele Solomon, aceste două ofensive având rolul decisiv în întârirea
supremației Aliate din pacific.

Potrivit lui Yamamoto, principala amenințare în Războiul din Pacific venea din partea flotei
americane de portavioane. Convingerea i s-a întârit după Raidul Doolittle din 18 aprilie 1942, care a
demonstrat că sistemul de apărare al insulelor japoneze este ușor penetrabil și că avioanele
americane pot ajunge cu ușurință deasupra orașelor japoneze. Cheia succesului era, așadar,
distrugerea portavioanelor. Dar cum să le atragă în larg? Un al doilea atac la Pearl Harbor (unde, în
decembrie, avusese ghinionul de a nu găsi portavioanele în port) nu era indicat. Yamamoto alege,
astfel, micuțul atol Midway, aflat la circa 2000 km NE de Hawaii. El se baza pe faptul că americanii
acordau o importanță deosebită acestui atol și că vor lupta pentru apărarea lui. Din acest punct de
vedere, amiralul japonez a avut dreptate:Midway era vital pentru strategia navală americană.

Ca toate strategiile lui Yamamoto, planul pentru Midway era extrem de complex și fusese gândit pe
baza unor previziuni excesiv de optimiste referitoare la starea portavioanelor americane. Yamamoto
credea că americanii aveau la dispoziție în flota din Pacific doar două portavioane (USS Enterprise și
USS Hornet). Cu o lună înainte, în Marea Coralilor, japonezii distruseseră USS Lexington, iar USS
Yorktown fusese atât de avariat, încât Yamamoto era convins că sfârșise scufundat. Apoi, japonezii
știau că portavionul USS Saratoga se afla pe coasta de vest pentru a fi reparat.