Professional Documents
Culture Documents
Tema 2 Civilizația Indiană
Tema 2 Civilizația Indiană
3
divinizat şi anumite concepte sau principii, care ulterior au devenit zei: Varuna
este zeul justiției, Arygaman - zeul căsătoriei etc.
Odată cu recunoaşterea prerogativei brahmanului ca oficial unic al
cultului public, singurul deținător al secretului formulelor magice şi ale
dreptului de a le rosti, era singurul posesor al „supremei şi unicei științe” a
Vedelor, era singurul în drept sa le studieze şi singurul în măsură să le
interpreteze. Casta sacerdoților, adică cea a brahmanilor, s-a consolidat
situându-se în vârful piramidei sociale, religioase şi laice. Religia s-a infiltrat
astfel în toate domeniile culturii, dominându-le, controlându-le, adeseori
sufocându-le în procesul lor de dezvoltare. În felul acesta religia Indiei s-a
constituit într-o etapă nouă, continuând religia vedică, dar într-un alt spirit şi
în forme noi, mult mai complicate, mai evaluate, dar şi mai rigide - etapa
brahmanismului. Odată cu brahmanismul, semnificația vie a zeilor dispare;
mitologia, credințele concrete, sensurile ritualurilor, practicile cultice, totul
suferă în Brahmanism un proces de radicală abstractizare. Totul se
concentrează acuma în valoarea sacrificiilor şi în puterea magică a formulelor
rostite de brahman. Centrul practicilor religioase devine sacrificiul.
Civilizația subcontinentului indian are o vechime de aproximativ 4000
de ani, cu o tradiție religioasă care se întinde de-a lungul timpului. Există 3
religii majore din India antică: Hinduismul; Budismul; Jainismul.
Din tradiția vedică a brahmanilor Asiei, în sec I î. Chr. s-a născut o
formă nouă a religiei - Hinduismul, care are la bază credința că în tot ce
există se manifestă realitatea unică şi infinită a divinului. Hinduismul este
reprezentat de credința în Brahman, ființă absolută, impersonală, creatoare a
Universului. Brahmanul în hinduism este Spiritul universal suprem, Sinele
suprem, care este la originea universului. Brahman este uneori menționat ca
Eternul Absolut. Scrierile sacre importante ale hinduismului sunt Vedele,
Upanișadele, Ramayana și Mahabharata. Vedele pot veni de la un timp
între mileniul 2-4 î.Hr. Karma și reîncarnarea sunt elemente importante ale
hinduismului. Dar elementul nou şi cel mai important al noii religii este
ideea că pe lângă calea cunoașterii şi calea rațiunii, omului îi este deschisă şi
o altă cale de salvare, de eliberare de iluzia lumii. Aceasta este calea iubirii,
cale accesibilă oricui. Oricine ar putea avea o relație directă cu divinitatea
prin devoțiunea sa personală. Cuvântul „hindu” este legat de fluviul Indus și
4
desemnează pe locuitorii spațiului indian. Etimologic vorbind sensul
cuvântului este de origine persană și înseamnă „oamenii de dincolo de
Indus”. Acest cuvânt a fost inventat prin mimetism de la termenii creștinism,
iudaism, etc. Este religia care a primit numele (ca și iudaismul) după numele
poporului și nu al fondatorului sau doctrinei. Hinduismul a apărut pe
parcursul mileniului al doilea precreștin, în jurul anului 1500 î.Hr., fiind
fondat de casta brahmanilor, formată din preoți. Potrivit credinței hinduse,
casta reprezintă un atribut înnăscut, fără de care un om nu-și poate găsi locul
în societate și nu se poate căsători. Chiar și în prezent, brahmanii sunt
singurii hinduși care au dreptul de a citi din Vede imnurile, versetele. Cei mai
mulți hinduși practică ritualuri acasă. Ritualurile variază în funcție de
regiuni, sate și propriile alegeri a persoanei care le practică. Ele nu sunt
obligatorii în hinduism. Natura sau locul în care sunt practicate este, de
asemenea, alegerea individului. Hindușii efectuează ritualuri zilnice cum ar fi
închinatul în zori, după baie (de obicei la un altar de familie, include
aprinderea unei lămpi și ofrande oferite zeităților), recitarea din cărți
religioase, yoga, meditație, scandarea mantrelor și altele.
Budismul este religia, care se menține şi azi în nord-estul Indiei şi insula
Ceylon, devenită foarte importantă pe plan mondial (numărând ≈ 150 mln
credincioși). Această doctrină cuprindea „cele patru adevăruri” privind suferința:
- adevăruri privind natura ei (nașterea, boala, bătrânețea, supărările)
- cauzele suferinței (dorinţa de a te renaște într-o altă viaţă, dorinţa de
plăceri); - necesitatea de a o suprima (prin renunțarea la aceste cauze);
- cele opt căi de urmat spre a ajunge la înlăturarea suferinței: dreptate, credinţă,
hotărâre, cugetare, cuvânt, efortul faptei, al comportării şi al meditației.
Se bazează pe învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha
Shakyamuni), Pe fondatorul ei cunoscut sub numele de Buda îl chema
Gautama Siddhartha, un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 560
î.Hr. și 480 î.Hr. Denumirea glorioasă Buda înseamnă „iluminatul”. După
tradiţie, era originar dintr-o familie domnească, a primit o educaţie aleasă, dar
a fost ferit de tumultul vieţii. Priveliștea unui om bătrân, a unui bolnav
incurabil, al unui mort, l-a pus pe Gautama faţă în faţă cu moartea şi cu
suferința. După aceste întâlniri, o perioadă lungă el căuta adevărul şi la vârsta
de 36 de ani a devenit iluminat. După acest eveniment a început să-şi propage
5
ideile. Pe oameni îi îndemna să urmeze calea de mijloc, adică să se abțină de
la huzur, dar şi de la ascetism (renunțarea la binefacerile vieţii de zi cu zi).
Învățătura principală a lui Buda consta în aceea că viaţa e o suferință generată
de dorință şi prin urmare putem scăpa de suferință dacă stingem în noi
dorințele. Astfel sufletul scapă din circuitul nașterii şi renașterii, poate ajunge
în Nirvana, adică în starea de fericire eternă.
Nefericirea noastră mare este de a ne fi născut. Răul fundamental al
vieţii rezidă în dorințe şi în egoism. Omului i se impune respectarea a cinci
norme morale: 1. a nu ucide nici o viețuitoare; 2. a nu lua ce nu ți se dă; 3. a
nu minți; 4. a nu bea băuturi fermentate şi; 5. a nu contraveni regulilor
castității. Valorile fundamentale le constituie stăpânirea de sine, învingerea
urii prin iubire, blândețe şi compasiune, astfel putem spune că budismul era
mai degrabă o morală decât o religie.
Budismul nu avea nici cler, nici dogme. Nu avea preocupări teologice sau
metafizice. O religie fără ritualuri, fără un cult organizat şi fără speculații asupra
divinității. Respingea orice formă de venerare a vreunei divinități, respingea şi
ascetismul, şi rugăciunile, şi vrăjile. Nu promitea adepților săi răsplata cerului, nici
nu îi amenința cu pedepsele iadului. Îi învăţa pe adepți că în viaţă binele sau
nenorocirea sunt fructul propriei comportări a omului, şi, că mântuirea poate veni
numai pe calea renașterii la dorinţa proprie şi pe calea unei conduite morale cât
mai corecte. Budismul desconsideră în modul cel mai categoric deosebirile de
castă. Din primele secole a erei noastre budismul cunoaşte o evoluție
interesantă începând să-l venereze pe „iluminatul” său fondator (Buddha).
Credința a acceptat numeroase semi divinități, a introdus elemente de cult,
precum lumânări, tămâie, apă sfântă, mărturisire, post, venerarea moaștelor,
slujbe pentru morți, celibatul preoților ş.a. Religie a celor săraci, cărora li se
oferea oportunitatea „mântuirii” ideale, budismul a devenit o religie
mondială în perioada cuprinsă între sec. I – VI după Chr.
Jainismul, sub denumirea tradițională Jain Dharma, este una din cele
mai vechi religii și filozofii ale lumii, găsindu-și rădăcinile în India antică.
Tradiția spune că această credință a fost propovăduită de o succesiune de
douăzeci și patru de Jinas (cuceritori) sau tirthankarași, dintre care ultimul,
Mahavira (cca. sec. al VI-lea î.Hr.) a avut o importanță decisivă, fiind
considerat de unii istorici fondatorul jainismului modern. La vârsta de 30 de
6
ani a plecat de lângă soție și familie pentru a deveni călugăr. El respingea
multe din practicile hinduismului, în special sacrificiile animale frecvente,
adoptând practici mai drastice precum refuzul oricăror posesiuni și pribegitul
încontinuu și fără straie pe el. Refuzând să facă rău oricărei creaturi el a ajuns,
ca în timp de 12 ani, să atingă cea mai înaltă stare de percepție. Ascetismul
este necesar pentru eliberarea sufletului și a iluminării, ceea ce înseamnă
libertate față de trans migrările continue ale sufletului la moartea trupului.
Karma și reîncarnarea sunt elemente importante ale jainismului. Jains caută
eliberarea din karma, astfel încât sufletul să poată atinge nirvana. Jainismul
practică o formă de vegetarianism care nu permite practicanților să distrugă
planta, astfel încât anumite legume rădăcinoase comune sunt în afara limitelor.
3. Arta indiană
Înconjurată pe 3 părţi de Oceanul Indian și în Nord de masivul Himalaya
din care izvorăsc cele 3 mari fluvii ale subcontinentului: Indus, Gange si
Brahmaputra, India a avut cea mai extinsă si variată cultura a Antichității.
Arta Indiei este în mare parte compusa din obiecte de artizanat (bijuterii,
obiecte din metal, lemn, fildeș, țesături fine, ...). Încă de la începuturile ei,
arta indiană a manifestat puternice influențe religioase, reflectând o
concepție care a făcut din India locul de naștere al hinduismului, jainismului
și budismului. Vechii indieni trăiau un sentiment puternic față de tot ceea ce
însemna viață și arta cea mai cunoscută era sculptura. Sculpturile erau, de
obicei, elegante prezentând o coloratură splendidă, ce sugera o dezvoltare
organică, dar care încă nu atinsese maturitatea.
Aceste caracteristici nu erau complet prezente în sculpturile indiene timpurii,
realizate de către urmașii religii budiste. La început, reprezentarea lui Buddha era
chiar interzisă; când acest lucru a devenit posibil, influențele puternice grecești în
provincia de nord-vest, Gandhara, au creat imagini parțial elenizate ale lui
Buddha, într-un stil greco-budist, care s-a răspândit pe arii extinse.
Un alt stil, relativ moderat, a continuat în perioada clasică Gupta (320-600
d.Hr.), deși budismul absorbise deja multe alte elemente mitice, cum ar fi cel
yakshi (femeia cu trei spirite, reprezentată de sculptorii budiști într-un mod
lipsit de austeritate, ca niște dansatoare voluptoase, cu piept bine evidențiat).
7
Sensul indian de parcurgere a vieții a fost reprezentat în picturile
murale din peșterile din Ajanta, unde grupuri nesfârșite de personaje roiesc
peste tot pe pereți, într-o evocare plină de culoare a vieții indiene. Până și
arhitectura indiană poate fi descrisă ca o formă a sculpturii. Multe dintre
cele mai celebre temple budiste și hinduse nu au fost pur și simplu clădite,
ci săpate în piatră și apoi decorate cu sculpturi. Acest stil este prezent mai
ales în miile de temple clădite în perioada renașterii hinduse, aproximativ
între 600 – 1200 d. Hr. Supraetajate, cu turnuri care doreau să imite munții
și acoperite cu o mulțime de personaje sculptate, temple ca cele de la
Mamallapuran și Ellura reprezintă unele dintre cele mai extraordinare
creații ale artei indiene. Pe lângă realizarea extraordinară de săpare de grote
în stâncă, aceste grote prezintă și sculpturi și picturi artistice remarcabile.
Intrarea în grotă este îngustă, iar încăperile grotelor sunt mai mult largi ca
adânci. Unele imagini dau senzația de adâncime. Pentru protecția acestora
ele sunt acoperite cu material plastic transparent.
În India, tradiția artistică dominantă a fost modificată de prezența unei
religii importante: islamismul. Invadatorii arabi au introdus islamismul încă
din secolul VIII, însă cel mai puternic impact artistic a fost resimțit sub
domnia împăraților moguli, care au domnit peste cea mai mare parte a Indiei
începând din secolul al XVI-lea. Moschee magnifice și monumente funerare
impresionante au fost construite mai ales de Akbar (1556-1605) și de
succesorii lui, Jahangir și șahul Jahan.
Taj Mahalul este cea mai cunoscută operă de arhitectură din India.
Mausoleul din statul Agra este una dintre cele mai faimoase clădiri din lume
și a fost inclus pe lista celor noi 7 minuni ale lumii. Arhitectura sa
împrumută elemente din arta hindusă, indiană și persană, iar pentru
construcția sa s-au adus materiale din locuri îndepărtate precum China sau
peninsula Arabă, transportate cu ajutorul elefanților. Taj Mahalul a fost
ridicat în 22 de ani (între 1631-1653) prin munca a circa 20.000 de
muncitori. Decizia de a ridica Taj Mahalul a fost luată în 1631 de împăratul
Imperiului Mogul, Shah Jahan. Distrus de dispariția soției sale, Mumtaz
Mahal, care a murit la nașterea celui de-al 14 copil. Moartea ei l-a afectat
într-atât pe împărat încât părul i-a albit în numai câteva luni. Înainte de
ultima suflare Mumtaz l-a rugat pe împărat patru lucruri: să-i construiască un
8
mormânt, să se recăsătorească, sa-și iubească fiii și să-i viziteze mormântul
la aniversare. Șahul a pierdut la decesul soției sale nu numai o consoartă, ci
și un abil și inteligent sfetnic politic. Așa a jurat împăratul că va construi un
edificiu funerar măreț și fără egal în lume. În 1983 Taj Mahal a devenit parte
din patrimoniul mondial UNESCO și rămâne și până astăzi printre cele mai
vizitate și faimoase monumente din lume.
Arta miniaturilor a fost introdusă din Persia tot de către moguli.
„Miniaturile” nu sunt neapărat mici; termenul descrie pur și simplu anumite
ilustrații pictate, de orice dimensiune. Pentru crearea acestora, împăratul
Akbar a angajat artiști (în mare parte hinduși) din întreaga Indie. În atelierele
acestora a luat naștere un nou stil, mai viguros și mult mai descriptiv decât
arta decorativă persană. Strălucitoare și pline de acțiune, miniaturile au redat,
ca un tablou viu, viața Indiei.