Tema1.

Introducere în teoria culturii

1. Definirea conceptului de cultură
2. Elementele constitutive ale culturii
3. Funcţiile culturii
4. Trăsăturile culturii. Tipologia culturilor

1. Definirea conceptului de cultură

Noțiunea de cultură provine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin
„a cultiva/a onora/a avea grijă”. Definiția dată de UNESCO consideră cultura
ca „o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grup social în
termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali”. Cultura poate fi
reprezentată sub forma unor structuri inteligibile, încărcate de o realitate care
se poate cunoaşte, învaţă, transmite. Cultura trebuie privită ca fiind un
produs al activității omului, al individului uman care priveşte critic atât
natura, precum şi societatea. Cultura este orice produs al gândirii și
activității umane ce devine un bun comun societăţii. Ea cuprinde toate
produsele materiale și nemateriale ale omului. Or, cultura este „Totalitatea
valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare
pentru comunicarea acestor valori”(Dex).
Termenul de cultură a fost introdus în antropologia socială, de către
britanicul Eduard Brunett Tylor, fondator al antropologiei culturale. În
lucrarea „Introducerea la Cultura Primitivă” (1871), el descrie cultura ca
„acel complex care include cunoașterea, credințele, artele, dreptul, morala,
obiceiurile pe care și le-a însușit omul ca membru al societăţii”.
Definițiile date culturii vizează, în esență, saltul calitativ de la existența
naturală la cea bazată pe valori. „Cultura este ridicarea omului deasupra stării
naturale prin dezvoltarea și exercitarea puterilor sale spirituale și morale“
(W. Lewis). Din punct de vedere tradițional, conceptul de cultură este legat
de noțiunea „cultura spiritului”(cultura animi), prin analogie cu ideea de
cultură a ogoarelor, prezentă la Horațiu și Cicero, (cultura agrorum,
agricultură). Oratorul din Roma Antică, Cicero, a introdus conceptul de
cultura animi, o metaforă agricolă utilizată pentru a se referi la dezvoltarea
unui suflet filozofic. Acest concept exprimă modul în care oamenii depășesc
barbarismul și devin un popor în adevăratul sens al cuvântului. Această
concepție presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri și
valori universale transmise de la o generație la alta. Educaţia devine tot mai
mult intenționată și programată și are funcţia de a face posibil accesul la
acest patrimoniu cultural. Cultura ia naștere și se definește în raport cu
natura, o poziție valabilă nu numai pentru cultura exterioară, obiectivă, dar și
1
pentru cea interioara, subiectivă, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa
specifică, este o unitate dintre biologic și spiritual, dintre natural și cultural.
Cultura este detașare de natură iar etapele culturii sunt etape ale umanizării,
ale ridicării spirituale a omului.
Dimitrie Cantemir sublinia superioritatea omului înzestrat cu
binefacerile culturii. Ralph Linter definea conceptul de cultură ca fiind
totalitatea cunoştinţelor, aptitudinilor și modelelor obișnuite de
comportament pe care le au în comun și pe care le transmit membrii unei
societăți. În alt sens, termenul de cultură reprezintă un fenomen colectiv,
aceasta fiind acceptată de toţi indivizii care trăiesc în acelaşi mediu social.
Cultura este un fenomen care se dezvoltă în timp și care presupune o
continuitate fluidă trecut-prezent-viitor. Filosoful francez iluminist Voltaire
îngloba în conceptul de cultură: comerţ, industrie, idei, credințe și datini,
obiceiuri, aspirații și prejudecați. Generația marilor filosofi germani Kant,
Fichte și Hegel definește cultura ca fiind perfecțiune și disciplină a rațiunii,
libertatea spiritului, întruchiparea în activitatea practică a spiritului obiectiv.
Dimitrie Gusti (filosof, sociolog și etician român) pune în evidență trei
caracteristici ale culturii:
1. cultura obiectivă, reprezentată printr-un sistem de bunuri culturale care
determină stilul unei epoci;
2. cultura instituțională, care cuprinde statul, biserica, şcoala, organizațiile
economice, obiceiurile;
3. cultura personală, cu referire la atitudinea și comportamentul indivizilor
față de cultură, respectiv raportul statuat.
Lucian Blaga și Tudor Vianu, filosofi și teoreticieni ai culturii, consideră
cultura o permanentă, o continuitate, exprimată printr-o matrice stilistică.
Indiferent de abordarea adoptată în definirea culturii, se pot identifica
următoarele elemente specifice de baza: 1. Cultura este un fenomen
intelectual colectiv, în sensul că reflectă în plan spiritual modul specific de
existentă al unui grup uman, al unei comunități sau a unei națiuni. 2. Ea este
formată dintr-un ansamblu de valori, comportamente și simboluri care
disting membrii unui grup de cei ai unui altui grup.
Cultura prezintă următoarele caracteristici:
a) are un caracter dobândit, ea se dobândește prin învățare și experiență și
caracterizează omul ca fiinţă socială;
b) are un caracter colectiv, este împărtășită de membrii unei comunități,
grup social – națiune, grup etnic etc.;
c) are caracter simbolic, reprezintă reflectarea spirituală a raporturilor
interumane și a relaţiilor societate-natură;
2
d) are un caracter structurat, prezintă un model specific;
e) are caracter persistent, se transmite pe fondul unor acumulări treptate de
la o generație la alta;
f) are caracter dinamic, se schimba în timp, se adaptează gradual și continuu,
chiar daca individul sau forțele sociale încearcă să se opună schimbării.
Cultura este influențată de acţiunea mai multor factori, care delimitează
clar sferele culturii:
a) cultura naţională – definită prin raportare la un spațiu național
determinat, se află în interacțiune cu culturile regionale și subregionale,
configurate de factori geografici și istorici, de forțe politice și economice, de
limbă și religie;
b) cultura industrială – evidențiază specificul unei ramuri sau al unor
subramuri, fiind determinată de factori precum: natura procesului decizional,
dinamica tehnologică, gradul de inovare etc;
c) cultura funcțională-exprimă valorile unei anumite specializări
funcționale din cadrul organizațiilor: producție, contabilitate, marketing,
financiar etc;
d) cultura profesională – exprimă modul în care persoana este educată,
pregătită, instruită și motivată pentru realizarea unui efort de muncă specific;
e) cultura organizațională – este determinată de un sistem de credințe și
valori împărtășite de către toţi membrii unei organizaţii, care se formează în
interiorul ei și care orientează comportamentul angajaților.
Sociologul Ioan Mihăilescu, în lucrarea „Sociologie generala”, definește
cultura ca fiind „ansamblul modelelor de gândire, atitudine și acţiune care
caracterizează o populaţie sau o societate, inclusiv materializarea acestor
modele în lucru”. Relația dintre cultură și societate este una de
interdependentă. Legătura dintre cultură și societate este atât de puternică,
încât specialiștii pun semnul egalității intre ele. Totuşi, prin cultură
înțelegem produsele ideatice (de idei) și spirituale ale unui grup, iar prin
societate înțelegem un grup relativ autonom care se autoreproduce, ocupă
acelaşi teritoriu și participă la o cultură comună. Aşadar, nu există cultură în
afara unei societăți și nici societate fără o anumită cultură. Adesea, cultura
este desemnată prin termeni generali, ca de exemplu, cultura americană,
cultura engleză, franceză, germană, italiană ş.a.m.d. În prezent, conceptul este
folosit la nivel organizațional pentru a contura politica unei corporații. Astfel,
se poate vorbi de cultura IBM (International Business Machines, este o
corporație americană producătoare de tehnologie avansată.), cultura Shell
(unul dintre cel mai mari grupuri energetice din lume, o companie anglo-
olandeză cu o cifră de afaceri de 318 miliarde USD), cultura McDonald’s, etc.
3
Dar nu e mai puţin adevărat că o cultură moare cu poporul care a creat-o. Sunt
cazuri însă când ea supraviețuiește ca putere de reproducere pentru alte culturi
și aceste cazuri le determină rasa și religia.
Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoştinţe, convingeri,
artă, morală, lege, obiceiuri cât și alte capacitați și obișnuințe dobândite de
om ca membru al societăţii. De asemenea, cultura reprezintă un sistem
istoric determinat de modul de viaţă ce tinde să fie împărtășit de toţi membrii
unui grup. Cultura include limbajul grupului, tradițiile, obiceiurile și
instituţiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile și valorile cât și
implementarea lor în instrumentele materiale și artefacte.
2. Elementele constitutive ale culturii
Literatura de specialitate menţionează caracterul specific al structurii culturii:
- în primul caz, se are în vedere o structură ce ar cuprinde domeniile mari care
alcătuiesc sfera culturii: domeniul valorilor materiale, cel al valorilor
spirituale, domeniul mijloacelor de comunicare în masă (teatru,
cinematografie, televiziune, presă, internet etc.), adică ceea ce este numit
mass-media, instituţiile culturale, precum şi relațiile dintre acestea;
- în planul funcționalității, cultura se structurează pe niveluri distincte
precum elementul cultural, tipul de cultură, sistem cultural, aria culturală
şi modelul cultural:
* Elementul cultural, este unitatea de bază, cea mai simplă a unei culturi, el
desemnând orice produs uman ce încorporează o valoare.
* Complexul cultural, este alcătuit dintr-un ansamblu de elemente culturale
corelate funcțional şi stilistic. Complexul cultural determină un anumit
sistem cultural, care generează un anume tip de cultură.
* Aria culturală, desemnează regiuni şi zone etno-culturale în care se găsesc
culturi inedite ca esență şi asemănătoare ca formă, şi unde structurile
culturale apar suficient de unitare şi de omogene (cultura egipteană, indiană,
cultura tracică, cultura greacă, romană etc.)
* Modelul cultural, include sub formă de standard experiența generațiilor
mai vechi în modul de a trăi, gândi şi a acționa, model care îndeplinește o
funcţie normativă pentru generația căreia i se adresează.
Importanţa modelelor culturale în cadrul studiului culturii
Modele culturale presupun prezenţa unor structuri particulare, flexibile, care
realizează distincția între anumite experiențe culturale. Modelul cultural şi
versiunile de modele culturale trebuie analizate cu foarte mare atenţie,
tocmai pentru a sublinia nu doar varietatea culturilor existente în
modernitate, ci şi posibilitatea cunoașterii cauzelor unor antagonisme de tip
4
cultural, conflicte actuale ori latente (Care există, dar nu se manifestă în
exterior, putând izbucni oricând). Cultura a fost de fapt mereu actuală, chiar
dacă sub forme camuflate. O introducere în teoria modelelor culturale
accentuează contextualitatea culturală în care omul trăiește, prezenţa unui
canon cultural specific unei comunități şi care nu se regăsește în cadrul
alteia. Studii recente indică un mare interes manifestat de „consumatorii de
cultură” pentru informația asupra identităților pe care teoriile culturale o
poate oferi, asupra mijloacelor tehnologiei culturale contemporane, asupra
perspectivei devenirii culturale într-o lume care se declară a schimbării.
„Consumatorul de cultură” trebuie să se adapteze nevoii unei formări
continue, iar cunoașterea teoriei legate de modelele culturale îl poate informa
despre cultură, despre modelele culturale ca formă de aplicabilitate a culturii
la o realitate contextuală socială, politică, materială, spirituală. Ceea ce este
considerat a fi un factor extrem de important, este dorinţa indivizilor de a
regăsi elemente comune în cadrul mai multor culturi, tocmai pentru a se
putea identifica fie cu alţi indivizi aparținând altei națiuni, fie pentru a
conștientiza adevăratele lor origini.
3. Funcţiile culturii
- funcţia de cunoaștere – accesul la cultură oferă omului „ferestre”
largi de a recepționa şi a înţelege esenţa profundă a lucrurilor, a proceselor
şi a evenimentelor naturale şi sociale şi, nu în ultimul rând, de a se cunoaşte
pe sine ca Om.
- funcţia axiologică – cunoașterea şi înțelegerea – favorizate larg de către
cultură – oferă posibilitate omului să se raporteze corect şi eficient la
realitate, să aprecieze corespunzător unor criterii valorice superioare
acțiunile, evenimentele, relațiile sociale sau interumane şi să se opteze
corespunzător acestor criterii pentru ca viaţa lui să capete temeiuri puternice.
- funcţia socializatoare – prin cunoașterea autentică şi aprecierea justă atât a
potențelor proprii, cât şi a naturii relaţiilor sociale, cultura îl poate ajuta
hotărâtor pe om să se încadreze în plan social, să-şi optimizeze activitatea, să
ocolească pe cât posibil obstacole, greutăți, fenomene de înstrăinare umană,
conflicte interumane, etc. Această funcţie asigură realizarea omului în ceea
ce are el ca trăsătură definitorie, sociabilitatea, acea trăsătură de esență fără
de care omul n-ar putea fi om.
- funcţia antientropică - cultura, alături de domeniul economicului,
servește ca mijloc de sudare a colectivităților umane, de integrare a
individului în colectivitate şi a generațiilor în istorie. Astfel, un popor poate
fi izolat economic, i se poate răpi pe o durată oarecare de timp libertatea,
5
suveranitatea, etc., dar menţinându-şi limba, obiceiurile, tradițiile, tehnicile
de gândire şi acţiune, într-un cuvânt conștiința culturală de sine, poate
renaște surprinzător de interesant, oricât de târziu.
- funcţia transformatoare – cultura îşi manifestă această funcţie pe mai multe
planuri: în plan natural - datorită exigențelor nou-create, adaugă „peste natura
naturală” o nouă existență, transformând-o pe aceasta dintr-o natură pentru sine
într-o natură pentru om; în plan social cultura determină transformările ce țin de
integrarea şi manifestarea omului ca membru al unui grup social.
Astfel, prin filosofie, cultura dezvoltă şi cizelează gândirea, formează
spiritul critic şi de argumentare, omul discerne (deosebește) între adevăr şi
eroare, gândește cu propriile sale facultăți intelectuale; prin artă, cultura
modelează sufletul omului, ansamblul sentimentelor sale, îl ajută pe om să se
proiecteze într-o nouă scară valorică, dând existenței umane semnificații noi.
4. Trăsăturile culturii. Tipologia culturilor
Cultura se caracterizează printr-un şir de procese şi fenomene specifice
precum ar fi: normalizarea, optimizarea, globalizarea şi pluralitatea.
Normalizarea nu priveşte doar procesul de creație a normelor. Nu
despre modul complex în care sunt create şi instalate normele este vorba aici,
ci despre modul în care normele sunt aplicate printr-o graduală adaptabilitate
a indivizilor la ele, prin acomodarea şi interacțiunea factorilor dintr-o
contextualitate culturală. Între normele religioase şi cele culturale există o
străveche şi evidentă legătură. Din punctul de vedere al normalității este
important să observăm, de exemplu, felul în care ceea ce a fost la un moment
dat noutate, a devenit un stereotip. Normalitatea arată cum se produc
stereotipurile culturale, felul în care tipizările sunt considerate naturale ori
firești din perspectiva unei comunități. Normalizarea ca proces este o
dezvoltare de stadii care se desfășoară într-o unitate temporală, de care
trebuie să se țină seama. Este mai dificil să ne dăm seama întotdeauna de
granițele care separă ceea ce este considerat a fi normal, aparținând unei
norme, de ceea ce este privit a-normal, deci fără de normă. Normalizarea
trebuie privită ca un proces de adaptare, acomodare la norme, prin care
constrângerile culturale sunt acceptate. Normalitatea are în vedere mai mulţi
factori de asigurare a consensului, dintre care menționăm pe cel de creare a
unei siguranțe sociale şi implicit individuale. Această dezvoltare a produs în
consecinţă alte politici de normalizare a vieţii sociale, ca de pilda controlul
asupra violenței, problema drepturilor omului, abilitarea unor legi privind
conflictele internaţionale, etc. Dar aşa cum remarca Michel Foucault( filosof

6
și istoric francez ) „normalitatea poate crea sisteme de supraveghere a
individului şi în consecinţă, noi forme de reprimare a acestuia”.
Optimizarea joacă un rol distinct în așteptările indivizilor, precum şi în
producerea propriu-zisă de noutate. În lumea unei societăți de consum,
noutatea apare promovată sub sloganul că este întotdeauna „mai bună“ decât
forma precedentă, această formulare extinzându-se de la produsele materiale
la cele spirituale. Optimizarea este legată de procesul de normalizare, de
stabilire a unui consens care să demonstreze creşterea standardului de viaţă..
Optimizarea se referă cu întâietate la gradul de confort şi siguranță în care
indivizii societăţii respective pot trăi. Optimizarea trebuie să aibă în vedere
producerea unui nivel „mai bun“ concurențial şi performant, care să nu fie de
fapt ultimul stadiu al problemei. În acest fel, optimizarea este de fapt o
spirală a asigurării calității vieţii. Prin urmare, optimizarea interesează mai
întâi de toate aspecte ale politicilor prin care modernizarea este pusă în
practică, reliefând capacitatea de aplicabilitate a politicilor, precum şi
orientarea pragmatică (spre acţiune) a culturii în general, a culturii de masă,
în particular. Felul în care optimizarea asigură resortul de control şi
administrație a societăţii este important a fi subliniat. În acest sens, trebuie să
arătăm felul în care ecologia a devenit o resursă majoră de optimizare, după
ce a fost pentru o vreme (şi mai este în multe din statele moderne) o
amenințare la adresa managementului politic şi cultural. De asemenea, să nu
pierdem din vedere faptul că în numele unei stări mai bune, a optimizării, se
produc de fapt experimente culturale ori de management cultural, care nu
prezintă decât o garanție superficială care va duce la ameliorarea dorită.
Globalizarea este un concept larg îmbrățișat azi, aproape un clișeu
(șablon) al culturii populare. Globalizarea potrivit Dex-lui este un fenomen
de transformare a lumii într-o unitate, care se manifestă la scara
întregului glob prin crearea de instituții și organisme politice suprastatale,
printr-o politică economică și de securitate comună dar și de schimburi
culturale. Să remarcăm faptul că globalizarea nu a apărut doar în faza târzie
a modernității, deoarece proiectul universalizării circulației bunurilor
culturale nu datează doar de câteva decenii.
Desigur, nu se poate trece cu vederea peste intenția manifestă de a produce
un efect universal, intenție care aparţine societăţii capitaliste în ansamblul ei. Se
poate spune că regula prin care societatea capitalistă se conservă şi se
reproduce, este globalizarea. Pe temeiul economic, dar şi pe cel a unui export
de model cultural, cum este cel al democrației, globalizarea descrie o relație
importantă între mod, modă şi model cultural. Globalizarea nu poate avea loc
în afara unei structuri culturale performante, care să aibă capacitatea de
7
extensiune, să fie aptă de export cultural, de schimb de valori materiale şi
spirituale. De asemenea, globalizarea este condiționată de un management
politic superior, care să excludă ascensiunea la putere a forțelor totalitare. Doar
o asemenea societate poate evolua rapid spre valorizarea modelului cultural în
forme ale unei permanente schimbări, prin modă. Moda culturală este legată de
existenţa unui model care se poate exprima prin diferite variante. Nici una însă
îndeajuns de cuprinzătoare, în sensul de a totaliza toate opțiunile
consumatorilor. Moda culturală nu îşi propune de fapt sa realizeze o asemenea
unificare de amploare în beneficiul unei unanimități de expresie.
Pluralitatea culturilor în modernitate a fost recunoscută treptat pornind de
la nevoia resimțită (mai cu seamă în cea de a doua jumătate a secolului XX) de
a democratiza ierarhiile culturale, şi de a asigura accesul la cultură prin
formularea unei diferențe, chiar admiterea unor divergențe care să nu fie într-un
asemenea grad antagonice, încât sa împiedice realizarea unui dialog cultural.
Tipurile de cultură se clasifică în funcţie de criterii:
• criteriul temporal: cultura antică, medievală, renascentistă, modernă şi
contemporană;
• criteriul spațial-geografic: cultura indiană, egipteană, greco-romană;
• criteriul tipologic: cultura primitivă, arhaică, evoluată.
Mai exista trei mari tipuri de cultură:
1. cultura populara
2. cultura cultă (înaltă)
3. cultura de masă
Cultura populară este cultura specifică societăților tradiționale, rurale.
La nivelul ei se formează și se dezvoltă limba fiecărui popor, cunoștințele
comune despre lumea înconjurătoare; tot în cadrul ei se constituie mitologiile
de bază ale colectivității (care sunt de fapt încercări de înțelegere a lumii), se
elaborează valorile etice fundamentale. Expresia artistica a culturii populare
este folclorul. Precizare: in lucrările sociologice americane, termenul de
cultură populară este sinonim cu cel de cultură de masă.
Cultura cultă (înaltă). Deşi este denumita înaltă, nu înseamnă ca ea este
superioara celorlalte. Este altceva. Acest tip de cultură este legat de inventarea
scrisului și dezvoltarea tehnicilor de tipărire (inventatorul tiparului-Gutenberg).
Cultura cultă se opune prin toate caracteristicile ei celei populare.
 Are drept principali creatori oameni de cultură profesioniști.
Creația artistică nu mai este anonimă și colectivă, ci personalizată
 Pregătirea artistului profesionist este specializată într-unul din
domeniile de creație

8
  Creatorul în cultura cultă trăiește din creația sa. Cultura devine o
profesie și o modalitate de existentă. Pentru a putea reuşi acest
lucru, creatorul are nevoie de succes, de recunoaşterea socială a
valorii creației sale.
In raport cu cultura cultă, se utilizează termenii „elitist” și „elitar”.
Cultura cultă este elitară în sensul că este produsă de o elită culturală, dar nu e
elitistă, pentru că nu se adresează doar unei elite, ci unui public cat mai larg.
Condiţii ale accesului la cultura cultă sunt: a) inteligentă și o
sensibilitate de nivel normal; b) cunoașterea codului (a limbajului artistic, a
mijloacelor specifice de expresie) în care sunt create unele opere (anumite
forme de exprimare artistică sunt mai greu de descifrat pentru că utilizează
multe simboluri - abstracționismul în pictură, suprarealismul, Dali).
Cultura de masă este caracteristică modernității. Apariţia culturii de
masă se realizează o dată cu industrializarea și modernizarea. În societățile
arhaice și tradiționale nu există cultură de masă, pentru că aceasta presupune
comportamente de consum care se întâlnesc doar o data cu modernizarea.
De asemenea ea presupune o producție industrializată, este o cultură
produsă industrial (există o industrie a muzicii, a filmului, a tipăririi de carte,
etc.) Ori, această producție industrializată a culturii nu exista înainte. Cultura
de masă are caracteristici din cultura populară și cea înaltă, dar nu este
sinonimă cu nici una din ele. Cultura de masă se adresează maselor, este
creată pentru acestea, dar nu de către ele. Cultura de masă este specializată
pe genuri și sub genuri, și de aceea ea este subculturală, adică specifică unor
segmente specifice ale populaţiei.
Condiţiile receptării culturii de masă sunt:
a) Învăţământul generalizat, care transmite instrumentele de bază pentru
receptarea culturii (scris, citit, formarea gustului, etc)
b) Instituționalizarea timpului liber de masă și apariţia nevoii sociale de
distracție. Una din principalele funcţii ale culturii de masă este producerea
divertismentului pentru timpul liber al maselor
c) Existența unui suport tehnic pentru difuzarea elementelor culturii de masă
(cartea tipărită, presa, televiziunea, radioul, cinematografele, etc)
Cultura de masa se bazează deci pe industriile culturale. Termenul se
referă la crearea, producerea de bunuri și servicii culturale în mod industrial,
adică prin standardizare, producție de masă, căutarea profitului. Industriile
culturale cuprind: televiziunea, radioul, editarea (mai ales în cazul presei),
spectacolul, sportul, cinema, producţia de casete audio și video, publicitatea.