Argument

Omul se găsește pe treapta superioară a evoluției regnului animal grație dezvoltării

intelectuale a speciei, prin muncă și comunicare. Ca „organ” al psihicului, creierul (forma
superioară de organizare a materiei în univers) facilitează evoluția continuă a individului
uman de la ființa „biologică” (nou născut) spre ființa socială, „piesă” într-un angrenaj
complex. Din cele mai vechi timpuri, munca, perfecționarea uneltelor și comunicarea
interpersonală/socială au constituit „motoarele” evoluției speciei.
Societatea la rândul ei s-a dezvoltat perpetuu, grație capacității de comunicare.
Exceptând reflexele necondiționate (specifice și altor ființe) toate comportamentele umane
sunt învățate. Dacă alte animale pot „învăța” prin „joc-antrenament” reflexe combinate de
orientare-apărare-hrănire de la indivizi ai aceleași specii cu care conviețuiesc nemijlocit,
suntem singura specie capabilă să transmită experiența de viață atât pe verticală, de la o
generație la alta, dinspre străbuni spre urmași, cât și pe orizontală, în cadrul aceleeași
generații, dintr-un spațiu geografic la altul, de la o cultură la alta.
Canalele de comunicare, la rândul lor, au evoluat atât de mult încât în zilele noastre
telefonia, internetul etc. permit comunicarea în timp real între oameni aflați în toate colțurile
planetei. Individul uman se naște într-un mediu social căruia îi este specifică o anumită
cultură, ce implică și un sistem de valori și modele comportamentale pe care trebuie să și le
însușească pentru a putea conviețui alături de ceilalți componenți ai speciei.
Învățarea umană constă atât în acomodarea (individului) la mediul exterior, prin
reglarea comportamentelor anterioare în funcție de variația stimulilor și/sau asimilarea unor
noi comportamente, cât și în stocarea informației și experienței dobândite în vederea utilizării
ulterioare în alte împrejurări, în alte contexte.
În același timp, diversificarea formelor și a modalităților de comunicare pesupune
cunoașterea de către emițător și receptor a acelorași coduri de comunicare, fie ele verbale
(orale, scrise), nonverbale sau paraverbale, pentru ca mesajul să primească aceeași
interpretare din partea ambilor participanți. Însușirea acestor coduri de comunicare (ex.
alfabete, cifre, notație muzicală, limbajul computerizat etc.) nu sunt posibile fără învățare.
La rândul lor, procesele de învățare se bazează pe competențe de comunicare, motiv
pentru care atât cercetările actuale din ştiinţele învăţării, cât şi beneficiarii sistemului de
învăţământ, susţin centrarea curriculumului școlar pe competenţe, nu pe informaţii.
Noile programe şcolare oferă o mai mare flexibilizare a curriculumului, dând
profesorului „libertăţi” de a „acomoda” implementarea curriculumului la disciplinele
respective. Pentru prima dată, flexibilizarea curriculară permite profesorului planuri
individuale de învăţare pentru fiecare elev, producând astfel individualizarea învăţării.
Nu este mai puțin adevărat că în lumea animală jocul este modalitatea principală de
însușire a noilor comportamente. O simplă observare a acțiunilor puilor de mamifere obligate
să vâneze relevă drept activitate de bază învățarea vânătorii și a comportamentelor de hrănire,
prin exercițiu-joc, alături de semeni ai lor ori de adulții speciei, căpătând cu fiecare repetare-
joc dexteritate, mai multă precizie și siguranță.
Nici specia umană nu face excepție. Omul are copilăria cea mai lungă fiindcă are cel
mai mare volum de informații și deprinderi de acumulat, dar și un număr exponențial de
abilități și comportamente de dobândit, prin comparație cu toate celelalte vietăți. Iată de ce
activitatea de bază specifică acestei etape de viață, jocul, ar trebui să constituie principala
modalitare de relaționare și de dobândire a experienței.
Se constată în etapa actuală de evoluție a societății românești, o „distanțare” a tinerei
generații de „viața cotidiană concretă”, o piedică în dobândirea experienței de viață la nivelul
familiei, nucleul de bază al societății, pe de o parte ca urmare a cuprinderii unei proporții
foarte mari din numărul copiilor în procesul de învățământ – având drept consecință reducerea
substanțială a timpului petrecut în familie, pe de altă parte din cauza împlicării părinților în
diviziunea socială a muncii în domenii și locuri de muncă unde copiii nu au acces spre a
dobândi prin imitație sau conlucrare nemijlocită cu adulții competențe și deprinderi și, nu în
ultimul rând dezvoltarea fără precedent a canalelor informaționale care substituie prin modele
virtuale activitatea și experiența concretă.
În consecință, școala ca sistem organizat, cu obiective concrete în formarea individului
pentru viață, trebuie să-și asume atât rolul de „furnizor de experiență” cât și pe acel de
facilizator al comunicării între persoane.
Iată de ce ne propunem în lucrarea de față să relevăm rolul jocului, concret al jocului
de rol utilizat în activitatea școlarului mic în dobândirea competențelor de comunicare, în
acumularea de experiențe care să permită „reeditarea” lor adaptat unor noi situații și contexte.

1. MODALITĂȚI ACTUALE DE ABORDARE A COMUNICĂRII ÎN CICLUL

PRIMAR

1.1. Conceptul de comunicare din perspectiva europeană

 „Comunicarea în limba maternă este abilitatea de a exprima şi de a interpreta
concepte, gânduri, sentimente, fapte şi opinii, atât în formă scrisă, cât şi orală (ascultare,
vorbire, citire şi scriere) şi de a interacţiona lingvistic adecvat şi creativ, în diverse contexte
sociale şi culturale: în educaţie şi formare, la muncă, acasă şi în timpul liber.”
(Competenţe-cheie pentru învăţământul pe tot parcursul vieţii – Cadrul european de
referinţă, Anexa la Recomandarea Parlamentului şi a Consiliului European, 2006)
Noţiunea de competenţă de comunicare a evoluat foarte mult, înglobând astăzi
domenii de cunoaştere din ce în ce mai vaste.
Consiliul Europei consideră că există şase componente în aptitudinea de comunicare
(şi trebuie remarcat faptul că mulţi autori sunt de acord cu acest lucru) şi anume:
- competenţa lingvistică,
- competenţa socio-lingvistică,
- competenţa discursivă,
- competenţa socio-culturală,
- competenţa strategică;
- competenţa socială.
Recomandarea Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene privind
competenţele-cheie din perspectiva învăţării pe parcursul întregii vieţi (2006/962/EC)
conturează, pentru absolvenţii învăţământului obligatoriu, un „profil de formare european”
structurat pe cele opt domenii de competenţă cheie, definite ca ansambluri de cunoştinţe,
deprinderi şi atitudini care urmează să fie formate până la finele şcolarităţii obligatorii, de care
are nevoie fiecare individ pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru cetăţenia activă,
pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii. Structurarea acestor competenţe-
cheie se realizeazăla intersecţia mai multor paradigme educaţionale şi vizează atât unele
domenii „academice”, precum şi aspecte inter- şi transdisciplinare, metacognitive, realizabile
prin efortul mai multor arii curriculare.

1.2. Competențele de comunicare

Competenţa de comunicare este considerată ca o capacitate globală. Comunicarea

constă în trensmiterea unui mesaj între un emițător și un receptor prin intermediul unui canal
de comunicare. Pentru ca ea să se realizeze este necesar ca emițătorul și receptorul să opereze
cu același cod de comunicare, respectiv să cunoască și să utilizeze același limbaj fie el oral,
scris ori nonverbal, specific unui anumit domeniu (lingvistic, matematic, muzical, cibernetic
etc.).
Lingviştii susţin că nu există limbă fără comunicare, nici comunicare fără limbă, fără o
bună cunoaştere a acesteia; iată deci o funcţie dinamică a limbajului ca mijloc de comunicare.
Competențele de comunicare în limba maternă trebuie să-i asigure persoanei
(emițător/receptor) feedback referitor la:
- scopul comunicării;
- situația de comunicare;
- elementele de conținut importante (idei, argumente, fapte, opinii);
- caracteristicile formale/de conținut;
- cheia/stilul funcțional (beletristic, științific, juridico-administrativ, colocvial etc.) în care
este abordată comunicarea.
Copilul de vârstă școlară mică operează preponderent cu stilul colocvial, pentru că
limbajul utilizat este unul familiar, are caracter autentic, posibil a fi întâlnit în viața de zi cu
zi; presupune naturalețe, majoritsatea mesajelor fiind în același timp din sfera textului
nonliterar, legate de nevoile concrete de comunicare în limba maternă, prin care exprimă
emoții, trăiri, trebuințe etc.
Stilul beletristic este stilul operelor literare, are o mare bogăție expresională, folosește
unități frazeologice mai puțin obișnuite și contribuie la dazvoltarea competențelor de
comunicare în limba română îmbunătățind capacitățile de:
- înțelegere a textului (mesajului verbal oral sau scris);
- exprimare și argumentare a unui punct de vedere;
- organizare a discursului;
- receptare a mesajului;
- descriere obiectivă și descriere subiectivă;
- utilizare a limbii literare.

1.3. Rolul motivației în comunicarea funcțională

Pornind de la ideea că un demers de proiectare curriculară trebuie să acorde

conceptului de competenţă semnificaţia unui „organizator” în relaţie cu care sunt stabilite
finalităţile învăţării, sunt selectate conţinuturile specifice şi sunt organizate strategiile de
predare-învăţare-evaluare, actuala programă şcolară a urmărit valorizarea cadrului european al
competenţelor cheie la următoarele niveluri:
- formularea competenţelor generale şi selectarea seturilor de valori şi atitudini;
- organizarea elementelor de conţinut şi corelarea acestora cu competenţele specifice;
- elaborarea sugestiilor metodologice.
Motivaţia rămâne un factor determinant, un element cheie al reuşitei învăţării. Printr-o
motivare pozitivă, adecvată, elevii dobândesc valori şi atitudini legate de:
• Cultivarea interesului pentru lectură şi a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul
literaturii
• Stimularea gândirii autonome, reflexive şi critice în raport cu diversele mesaje receptate
• Cultivarea unei atitudini pozitive faţă de comunicare prin conştientizarea impactului
limbajului
asupra celorlalţi şi prin nevoia de a înţelege şi de a folosi limbajul într-o manieră pozitivă,
responsabilă din punct de vedere social
• Cultivarea unei atitudini pozitive faţă de limba română şi recunoaşterea rolului acesteia
pentru dezvoltarea personală şi îmbogăţirea orizontului cultural
• Dezvoltarea interesului faţă de comunicarea interculturală
În afara motivelor de ordin social, privind dezvoltarea competențelor de comunicare
există şi raţiuni de ordin psiho-pedagogic motivante pentru învățare şi anume:
- antrenarea gândirii și memoriei prin îmbogățirea vocabularului și a celorlalte mijloace
de comunicare;
- creşterea ponderii văzului în cadrul comunicării prin îmbogățirea mijloacelor
paralingvistice, pe lângă auz ceea ce prezintă mari avantaje din punct de vedere al
asimilării cunoştinţelor.
Un joc didactic spre exemplu, permite vizualizarea simbolurilor verbale, deoarece cu
ajutorul unei imagini se poate arăta, confirma, concretiza ceea ce altfel ar rămâne doar la
nivelul imaginaţiei.
Acest mijloc trebuie să contribuie şi el în mare măsură la motivarea activităţii la clasă
pentru că „o imagine bună şi bogată în conţinut trezeşte interesul, curiozitatea, îndeamnă la
reflecţie şi implicit promovează spiritul de cercetare” (Miron Ionescu). Al. Roşca în
„Motivele acţiunilor umane” spune că „Importanţa trezirii şi menţinerii curiozităţii
epistemice, a intereselor cognitive la elevi este cu atât mai importantă, cu cât se ştie că fără o
motivaţie puternică – râvnă, perseverenţă etc. – o inteligenţă remarcabilă poate rămâne sterilă
sau mult sub nivelul potenţialului de realizare”.
Pentru că a comunica nu înseamnă numai a transmite informaţii, a stoca elemente de
limbă (cuvinte şi reguli de gramatică) ci şi a reconstrui, a reacţiona, a conversa, a acţiona
asupra altuia, trebuie să-i obişnuim pe elevi cu ideea că a comunica înseamnă în fapt o
practică socială determinată de convenţii socio-culturale care indică cine are dreptul să spună
ceva, cui, unde, când, cum. Acest lucru presupune bineînţeles, existenţa, pe lângă mijloacele
lingvistice necesare la un moment dat, şi a unor reguli de comportament de raporturi
interumane, de atitudine socială. Iată de ce pe lângă lectură jocurile, glumele, cântecele sau
mijloacele nonverbale (gesturile, privirea, exprimarea diferitelor sentimente) pot să-i aducă pe
elevi în situaţia de a se putea descurca în contexte concrete de comunicare.

1.4. Comunicarea în școală

Cuvântul „comunicare” provine din latinescul „communis” și înseamnă „a pune de

acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relație”. Pentru antici, acesta avea sensul de „a
împărtăși ceva celorlați”.
Mulți dintre noi păstrăm amintirea unui dascăl care ne-a transmis și împărtășit
dragostea pentru obiectul lui de învățământ, pentru materia predată, deschizând calea
înțelegerii, asigurând astfel premisele unei relații armonioase. Dacă vrem să-i redăm
profesorului blazonul meritat, trebuie să-i oferim și instrumente noi de lucru, cu ajutorul
cărora vor câștiga, în termenii stimei de sine și ai performanței, ambii parteneri din relația
maestru-discipol.
Ne propunem aici să restaurăm sensul de „acord”, „legătură”, „relație” al cuvântului
„comunicare”. Se impune așadar adoptarea unui nou model, cel comunicativ-funcţional,
adecvat nu numai specificului limbii și literaturii române ca obiect de studiu, ci şi
modalităţilor propriu-zise de structurare a competenţei de comunicare a elevilor.
Programele școlare actuale propun abordarea limbii ca instrument de comunicare
şi sunt construite prin aplicarea „modelului comunicativ-funcţional” din perspectivă
interdisciplinară. Concret, acest model presupune dezvoltarea integrată a capacităţilor de
receptare şi de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris şi de exprimare
scrisă.
Cadrele didactice din învățământul preuniversitar dobândesc în noua abordare
curriculară capacități și posibilități noi de relaționare cu elevii, colegii și comunitatea, cum ar
fi: ascultarea activă; utilizarea registrelor formale și informale în comunicare; oferirea corectă
a feedback-ului; managementul emoțiilor în procesul de comunicare, abordarea asertivă.
Competenţele sunt seturi de cunoştinţe, deprinderi, atitudini care optimizează
depistarea, analiza și rezolvarea problemelor, asigurând astfel flexibilitatea învăţării.
Dezvoltarea tuturor competenţelor de comunicare se realizează numai prin familiarizarea
elevilor cu situaţii diverse de comunicare orală şi scrisă, prin lucrul nemijlocit cu texte literare
şi non-literare adecvate vârstei şcolare, prin exersarea comunicări în contexte cât mai variate.
Competențele de comunicare ale personalului didactic în relația cu elevii cresc și ele
semnificativ, prin elaborarea și implementarea unor programe pluridisciplinare de pregătire al
căror scop este creșterea performanței și eficienței didactice.
Deci competenţele sunt măsurabile prin acel „a ști să faci”(savoir-faire) care
determină, în timp, configuraţia individuală a lui „a ști să fii”(savoir-être), prin aşezarea în
locul cuvenit al lui „a ști să înveți”(savoir-apprendre), adică aşezarea individului într-un
spaţiu deschis al învăţării pe tot parcursul vieţii. Prin urmare, noua viziune asupra
programelor de învățare are o perspectivă deschisă, care nu se sfârşeşte odată cu ieşirea
elevului din sistem.
Scopul cercetării din lucrarea de față vizează investigarea aspectelor specifice
comunicării educaţionale, ca factori facilizatori şi barierele din procesul de învăţare, din
relaţia profesor-elev și din relația educat-societate prin intermediul jocului de rol ca metodă
de învățare, respectiv depășirea acestor bariere prin exerciții de comunicare plăcute și
eficiente.
Scopul studierii limbii (române) în perioada şcolarităţii obligatorii este acela de a
forma un tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea, să
comunice şi să interacţioneze cu semenii, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile
proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viaţa cotidiană, să poată continua în
orice fază a existenţei sale procesul de învăţare, să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel
creat de om.
Competenţele generale, sociale şi civice pe care le urmărește studiul limbii și
literaturii române pe parcursul școlarității înarmează viitorul adult cu capacități de:
1. Receptare a mesajului oral în diferite situaţii de comunicare;
2. Utilizare corectă şi adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situaţii de
comunicare monologată şi dialogată;
3. Receptare a mesajului scris, din texte literare şi nonliterare, în scopuri diverse;
4. Utilizare corectă şi adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite
contexte de realizare, cu scopuri diverse.
În programa școlară actuală, curriculum-ul disciplinei Limba şi literatura română pentru
clasele primare urmărește „formarea şi dezvoltarea progresivă la elevi a competenţelor esenţiale ale
comunicării orale şi scrise, precum şi familiarizarea acestora cu texte literare şi nonliterare,
semnificative din punctul de vedere al vârstei...” „...scopul studierii disciplinei Limba şi literatura
română în perioada şcolarităţii obligatorii este acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură
comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să
interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la
frumosul din natură şi la cel creat de om, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii
pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi cu zi, să poată continua în orice fază a
existenţei sale procesul de învăţare. În acest sens, curriculum-ul de faţă are la bază modelul
comunicativ-funcţional, model ce presupune dezvoltarea integrată a capacităţilor de receptare orală,
de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris (“citirea/lectura”) şi de exprimare
scrisă.”, „...Astfel, curriculum-ul şcolar al disciplinei Limba şi literatura română pentru ciclul
primar creează, prin ansamblul obiectivelor de referinţă, o hartă echilibrată a ceea ce înseamnă
competenţă de comunicare la această vârstă, accentuând asupra elementelor de interacţiune în grup,
de cooperare etc. Activităţile de învăţare recomandate au fost selectate astfel încât să fie de tip
productiv, să ofere o motivaţie intrinsecă pentru învăţare şi să aibă un sens pentru copil...”
Obiectivele cadru ale acestei discipline vizează:
Dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului oral
Dezvoltarea capacităţii de exprimare orală
Dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului scris (citirea/lectura)
Dezvoltarea capacităţii de exprimare scrisă
Proiectul programei școlare pentru clasa pregătitoare pus în dezbatere publică pe parcursul
lunii februarie a anului 2012 „... îşi propune să înceapă structurarea comunicării orale şi scrise,
limitându-se pentru clasa pregătitoare la contextele uzuale, respectiv acelea în care se găseşte cel
mai frecvent copilul de această vârstă. Programa se centrează pe dezvoltarea competenţelor de
comunicare şi sugerează o diversitate de activităţi prin care acestea se pot dezvolta. Competenţele
de comunicare vizate se referă la ascultarea de mesaje, exprimarea de mesaje orale, receptarea de
mesaje scrise (lectură) şi redactarea de text simplu.
În construcţia comunicării sunt avute în vedere într-o manieră integrată sau corelată,
limbajul verbal şi limbajul nonverbal, vizual, corporal etc. Programa accentuează modelul
comunicativ-funcţional şi acordă prioritate construirii comunicării într-o manieră sincretică, evitând
analitismul tradiţional. Sunt astfel ocolite noţiunile de gramatică tradiţională, având în vedere că în
mod firesc se învaţă mai întâi comunicarea.
Elementele de gramatică reprezintă aspecte care au fost abstrase de specialişti din realitatea
vie a comunicării. Ar fi nenatural să procedăm invers cu minţile unor elevi de clasă primară.
În urma dezvoltării competenţelor de comunicare, elevul va avea următorul profil: civilizat,
sociabil, comunicativ, implicat, interesat, creativ;
■ va înţelege că poate comunica, transmiţând celor din imediata apropiere propriile gânduri într-un
mod care să-l facă înţeles;
■ va respecta regulile unui dialog civilizat;
■va descoperi că poate comunica folosind o multitudine de limbaje convenţionale şi
neconvenţionale;
■ va reflecta la importanţa comunicării în viaţa fiecăruia şi se va apropia mai uşor de bogăţia
transmisă prin intermediul mesajelor scrise;
■ va observa că prin intermediul comunicării se poate apropia de cei din jurul său, stabilind relaţii
armonioase;
■ va fi interesat să găsească soluţii la diferite probleme prin intermediul comunicării, cărţilor,
calculatorului;
■ va cunoaşte unde/cum găseşte informaţiile de care are nevoie;
■ va descoperi plăcerea lecturii dintr-o carte, de pe iPad, de pe eBook sau orice alt suport, plăcerea
de a merge la teatru, de a viziona un film.”,
„Actuala programă intenţionează să aşeze în centrul preocupărilor cadrului didactic (şi ale
părinţilor!) dezvoltarea capacităţii copilului de a-şi comunica propriile idei, opinii, gânduri şi
sentimente, într-un mod accesibil. Se urmăreşte apropierea copiilor de lumea cărţilor, de mijloacele
de informare şi nu în ultimul rând de ceilalţi copiii.”.
În concordanță cu această intenție, proiectul programei are în vedere printre modalitățile de
realizare a receptării de mesaje orale în contexte de comunicare variate, pentru sesizarea
semnificaţiei globale a unui scurt text audiat: „Participarea la jocuri de grup, ca urmare a înţelegerii
regulilor jocului (ex.: respectarea regulilor jocului <<Şotron>>”.
În această etapă a achizițiilor fundamentale jocul are o pondere simnificativă în economia
demersului didactic, printre exemplele de activități de învățare numărându-se:
- Participarea la jocuri de rol de tipul vorbitor - ascultător, folosind păpuşi pe deget, pe
mână, marionete, măşti etc.;
- Audierea unor poveşti citite, înregistrate sau povestite de adulţi sau copii;
- Participarea la activităţi de tipul „tu eşti ecoul meu” (reproducerea unor mesaje formulate de
adult sau copii);
- Participarea la activităţi de tipul „ştirile zilei”, în care copiii ascultă întâmplări/evenimente
povestite de copii sau adulţi.
Astfel de activități-joc vin ca o continuare firească a „întâlnirii de dimineață” practicate de
ani buni atât în grădiniță cât și în ciclul primar ca modalitate practică de promovare a comunicării
între membrii colectivității școlare (grupă, clasă) ori între aceștia și adultul (cadru didactic) inserat în
respectiva colectivitate.

1.5. Competențele de comunicare în limba maternă

Comunicarea în limba maternă este intrinsec legată de stadiul dezvoltării capacităților

cognitive ale vorbitorului și presupune din partea lui capacitatea de exprimare în limba
maternă, respectiv abilitatea de: a asculta, a vorbi; a scrie și a citi. Toate acestea trebuie să fie
prezente şi aplicate în situaţiile de viaţă socială şi culturală.
Ontogeneza, evoluția stadială a personalității presupune etape ale dobândirii acestor
abilități. Ciclul achizițiilor fundamentale de la debutul școlarității oferă instrumentele
necesare scris-cititului, creind premisele comunicării plenare în ciclurile următoare de
dezvoltare. De aici se deschide calea spre alte paliere ale comunicării prin utilizarea
comunicării prin simboluri ori ale comunicării în alte limbi decât cea maternă.
În peisajul european, atât de divers din punct de vedere lingvistic şi cultural, limbile
străine reprezintă punţi care le oferă cetăţenilor posibilitatea de a comunica, de a înţelege
propria cultură şi culturile altora, de a descoperi şi a construi, mai departe, valorile noastre
comune.
Şcolii îi revine uriaşa responsabilitate de cultivare a interesului elevilor pentru
limba română, de motivare a acestora încă din primii ani de şcoală pentru lectură, în
condiţiile existenţei fenomenului de globalizare. Tendinţa de reformare a sistemelor
educaţionale pentru a respecta principiul „limba maternă plus alte două limbi străine”, enunţat
la Barcelona, era deja evidentă în mai multe state membre, deşi unele au comunicat că planul
de acţiune le-a influenţat decizia de a lansa reforme. Principalul impact al planului de acţiune
la nivel naţional a fost acela de a orienta şi a sprijini politicile naţionale, pentru a acţiona în
domeniile strategice stabilite prin planul de acţiune şi conform liniilor directoare cuprinse în
acesta. După trei ani, imaginea de ansamblu a politicilor naţionale privind limbile străine
apare mai consecventă, pretutindeni: există un consens general privind problemele de bază,
cum ar fi importanţa limbilor străine considerate drept competenţă principală din perspectiva
învăţării continue, necesitatea predării a două limbi străine elevilor în perioada de început a
educaţiei lor şi necesitatea asigurării calităţii în predarea limbilor străine şi a unei evaluări
transparente.
Specialiştii în domeniu consideră competenţa de comunicare drept o capacitate
globală, iar competenţa de comunicare într-o limbă străină o componentă a acesteia. Prima,
cuprinde capacităţi comunicative globale deja dobândite de către elevi inclusiv de-a lungul
anilor de şcoală, în timp ce a doua va fi definită ca o capacitate lingvistică şi se va realiza prin
intermediul orelor de limbi străine. Astfel se redescoperă calea de acces spre lume cu ajutorul
altei limbi, ceea ce implică o metodologie aparte care poate să îmbunătăţească cunoştinţele
deja dobândite şi să pregătească o competenţă de comunicare mai performantă pentru viitor.
Încă din 1968, la al XXII-lea Congrès de l’École Moderne, Franţa atrăgea atenţia că
„formarea personalităţii copiilor şi adolescenţilor nu se mai poate realiza fără să se ţină seama
de restructurările atât de profunde pe care tehnicile moderne le-au adus în viaţa culturală a
popoarelor” (Miron Ionescu).
Datorită faptului că omul este o fiinţă socială, dorinţa sa de a comunica reprezintă un
factor care intensifică învăţarea limbii.
În consecinţă, se impune o reevaluare a importanţei competenţei de comunicare în
limba română, atât a vorbitorilor nativi, cât şi a celor pentru care româna este fie o a doua
limbă de comunicare, fie o limbă străină.
În studiile de specialitate, comunicarea este definită prin apelul la diferite orientări din
planul lingvisticii, evocându-se componente care vizează competenţa şi performanţa.
Componenta pedagogică stă la baza unei întregi teorii a educaţiei şi a învăţării
limbajului precum şi a comunicării, prin asigurarea unui caracter funcţional al acestuia.
Componenta lingvistică vizează cunoaşterea abstractă a unei limbi şi nu poate ignora o
facultate înnăscută, de natură lingvistică, a fiinţei umane. Coroborând cele două componente
care definesc competenţa de comunicare lingvistică, rezultă contextul sociocultural, care
permite dezvoltarea personalităţii umane, pe fundamentul comunicării, ca expresie a
interrelaţionării. Se pot deduce astfel regulile sociale şi funcţionale ale limbajului, competenţa
de comunicare fiind definită drept capacitatea care permite producerea şi interpretarea
mesajelor, precum şi negocierea sensului în contexte specifice, asimilate situaţiei de
comunicare.
Limba este unul dintre sistemele de semne care asigură comunicarea interpersonală,
folosit în mod curent de omenire, pentru relaţionare. În planul educaţiei, comunicarea
presupune transmiterea unui mesaj modelator cu ajutorul unui cod de semne, în cazul de faţă
fiind vorba despre codul lingvistic. Prin urmare, competenţa lingvistică asigură suportul
pentru comunicarea personală, nefiind un scop în sine al educaţiei în spiritul comunicării, ci
doar instrumentul acesteia. Competenţa de comunicare vizează aplicarea de către o persoană a
competenţei lingvistice proprii în actul comunicării personale şi interactive. Prin urmare,
relaţia dintre cele două dimensiuni ale termenului de competenţă, dimensiunea
lingvistică şi dimensiunea comunicativă vizează aspectul complementar al lingvisticii cu
interacţiunea socială. Competenţa lingvistică se defineşte prin achiziţiile despre formele
limbii, despre evoluţia acestora, corelând semnificatul cu semnificantul, în
contextul semnificării, adică al producerii de sens.
Cercetările recente de didactică a limbii române propun o redefinire a disciplinei, fapt
care implică o reevaluare a conţinutului didacticii domeniului, ca soluţie de aplicare a
curriculumului, în vederea eficientizării actului didactic. Percepută ca o „disciplină de
frontieră (aşezată în zona de intersecţie a ştiinţelor limbii şi literaturii cu ştiinţele educaţiei şi
psihologia educaţională), disciplină orientată deopotrivă teoretic şi practic” (Alina Pamfil).
Limba şi literatura română produce efecte colaterale evidente care pot fi controlate şi evaluate
din perspectiva construirii la elevi a competenţei de comunicare şi a performanţei lor
comunicative la toate celelalte discipline din planurile de învăţământ. Rolul instrumental pe
care îl are limba română în dobândirea de către elev a competenţei de comunicare capabilă îi
permite acestuia abordarea tuturor registrelor limbii, în dimensiunile specifice comunicării și
vizează înţelegerea şi producerea de text.
Ştiinţele educaţiei definesc competenţa de comunicare prin capacitatea:
- de a activa cunoştinţe,
- de a manifesta atitudini,
- de a le contextualiza în sfera interrelaţionării.
Prin competenţă de comunicare nu se înţelege volumul de cunoştinţe despre limbaj
deţinute de un vorbitor, ci valoarea lor funcţională, generatoarea unei activităţi de
interrelaţionare. Comunicarea nu poate fi abordată în afara socialului şi, în consecinţă, trebuie
avută în vedere şi dimensiunea integratoare a procesului. Ca atare, competenţa de comunicare
nu este doar „reproducerea itemilor memoraţi, ci se defineşte ca sistem de strategii creative ce
permit înţelegerea valorii elementelor lingvistice în context, dezvoltând abilitatea de a aplica
cunoştinţele despre rolul şi funcţionarea limbajului”, ci are și un putermic rol formativ prin
două acţiuni fundamentale: înţelegere de text şi producere de text, atât în componenta scrisă,
cât şi în componenta orală.
 În procesul de comunicare, persoana poate avea rolul de: auditor, lector, locutor şi
scriptor, conducând către un statut de participant activ la procesul comunicării, de implicare a
acestuia, în sensul activării tuturor componentelor care concură la o comunicare izbutită. În
concepţia lui C. Simard, citat şi de documentele UE privind politicile lingvistice,
componentele competenţei de comunicare sunt în număr de şase şi converg pentru definirea
modelului curricular al disciplinei, după cum urmează:
1. componenta verbală care integrează toate componentele limbii (dimensiunea lingvistică,
o dimensiune textuală şi o dimensiune discursivă);
2. componenta cognitivă al cărei rol este de identificare a operaţiilor intelectuale implicate
în producerea şi înţelegerea limbajului;
3. componenta enciclopedică ce impune cunoaşterea aspectelor lingvistice, textuale,
discursive specifice unor anumite domenii de activitate umană: istorie, tehnică etc.;
4. componenta ideologică al cărei rol este de a dezvolta capacitatea de a ne situa şi de a
reacţiona la diverse idei, valori, atitudini, principii vehiculate prin discurs;
5. componenta literară operează trimiteri literare şi pune în valoare capacităţile de
valorificare a creativităţii verbale individuale;
6. componenta socioafectivă dezvoltă sentimentele şi atitudinile care pot influenţa
comportamentul verbal al fiecăruia.
Competențele de comunicare se concretizează prin cunoștințe, deprinderi și atitudini
pe care le dobândește persoana pentru a înțelege mesajele în calitatea sa de receptor, respectiv
pentru a fi înțeles atunci când emite mesaje. Comunicarea în limba maternă se sprijină pe
înțelegerea codurilor de comportament și de bune maniere general acceptate în diferite
societăți și medii; interacțiunea dintre identitatea culturală națională și cea europeană;
abilitatea de a comunica în mod constructiv în diferite medii pentru a manifesta toleranță;
exprimarea și înțelegerea diferitelor puncte de vedere; iar iar sub aspect atitudinal cultivă
colaborarea, asertivitatea, manifestarea interesului pentru comunicarea interculturală,
valorizarea diversității și a respectului față de celălalt, deschiderea pentru depășirea
prejudecăților și aprecierea diversității culturale.
Nu trebuie omis amănuntul că limba este unul dintre sistemele de semne care asigură
comunicarea interpersonală, folosit în mod curent de omenire, pentru relaţionare. În planul
educaţiei, comunicarea presupune transmiterea unui mesaj modelator cu ajutorul unui cod de
semne, în cazul de faţă fiind vorba despre codul lingvistic. Prin urmare, competenţa
lingvistică asigură suportul pentru comunicarea personală, nefiind un scop în sine al educaţiei
în spiritul comunicării, ci doar instrumentul acesteia.
 Evaluarea competenţelor de comunicare nu trebuie să se limiteze doar la domeniul
strict al disciplinei, ci se impune extinderea acesteia, prin raportarea la deprinderile şi
atitudinile conţinute de cele opt competenţe-cheie, luând în calcul concomitent atât palierul
specific, cât şi extinderea acestuia în sfera celorlalte discipline de studiu, precum şi efectul în
asigurarea competenţei sociale integratoare.
Prin orientările moderne în materie de curriculum, noile programe abordează
complementar problematica limbajului şi a comunicării, deplasând accentul pe latura
pragmatică a învăţării limbii române. Modelul curricular al disciplinei s-a modificat, fiind
compatibilizat cu modelul pedagogic al educaţiei pentru pregătirea elevilor în sensul învăţării
pe toată durata vieţii şi pentru integrarea activă a acestora într-o societate bazată pe
cunoaştere. Acesta vizează dubla calitate a limbii române, ca disciplină de studiu şi ca limbă
de şcolarizare, responsabilă, din această ultimă perspectivă, de succesul şcolar al elevilor la
celelalte discipline de studiu.
În noul model curricular al disciplinei se precizează că scopul acesteia este
„construirea unei culturi comunicaţionale şi literare de bază, elevul devenind capabil să
înţeleagă lumea, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, să-şi utilizeze în mod eficient şi
creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viaţa cotidiană, să
poată continua în orice fază a existenţei sale procesul de învăţare, să fie sensibil la frumosul
din natură şi la cel creat de om”.
În concluzie, fără cunoașterea ei nu este posibilă însușirea niciuneia dintre
competențele cheie, care vizează:
- comunicarea în limba maternă;
- sensibilizare și exprimare culturală;
- inițiativă și antreprenoriat;
- capacitatea de însușire și de comunicare în limbi străine;
- competențe sociale și civice;
- competențe matematice de bază în științe și tehnologii;
- competențe digitale.

1.6. Competențele de comunicare în contextul european

Limba română este una dintre cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene şi, din
acest punct de vedere, nu numai că este apărată, dar este şi promovată. De la 1 ianuarie 2007,
limba română şi-a schimbat statutul în raport cu celelalte limbi ale ţărilor din componenţa
Uniunii Europene, valorificând astfel şi concluziile studiilor lingvistului suedez Alf Lombard,
privind româna şi limbile europene. Cercetătorul a constatat că limba noastră este una dintre
marile limbi europene, atât din punctul de vedere al numărului de vorbitori, cât şi datorită
importanţei sale în planul comunicării culturale, vorbitorii acesteia fiind împrăştiaţi pe mai
multe continente, dar având majoritatea în România. În acest context, responsabilitatea şcolii
în activitatea de învăţare a limbii române se amplifică, succesele, ca şi eşecurile în acest
domeniu, având implicaţii majore în definirea imaginii României în lume.
Concomitent cu această recunoaștere internațională a împortanței limbii române apare
și necesitatea studierii limbilor străine la un nivel corespunzător, astfel încât barierele
lingvistice să nu constituie împiedimante în calea comunicării și a relaționării multiculturale.
În vederea introducerii învăţării timpurii a limbilor străine, Comisia Europeană a
finanţat un studiu despre „Principiile pedagogice fundamentale care stau la baza predării
limbilor străine persoanelor foarte tinere” Studiul a confirmat rolul central al profesorilor în
învăţarea timpurie a limbilor străine şi a recomandat difuzarea constatărilor cercetării către
profesionişti, dezvoltarea metodologiilor şi a instrumentelor de examinare şi evaluarea
competenţelor copiilor şi acordarea unui sprijin pentru începerea învăţării unei a doua limbi
străine în şcoala primară.
Deşi ţările U E nu au pornit de pe aceeaşi poziţie şi nici nu au acţionat cu aceeaşi
viteză, reformele s-au concentrat cu prioritate asupra următoarelor domenii:
 revizuirea întregului sistem educaţional, din perspectiva învăţării continue a limbilor
străine;
 introducerea învăţării timpurii a limbilor în învăţământul primar şi, uneori, în cel
preşcolar;
 introducerea unor CLIL (învăţare bazată pe conţinut a unei limbi străine) în programă;
 creşterea ofertei de limbi străine la nivelul învăţământului secundar;
 creşterea investiţiilor în formarea profesorilor de limbi străine;
 revizuirea programei, a examenelor şi a certificatelor pentru a le alinia cu Cadrul
european comun de referinţă pentru limbi;

Aplicarea intențiior enunţate presupune cunoaşterea unor noţiuni care vizează

elemente de ordin fonetic, lexical, morfologic şi sintactic, dar şi punerea în mişcare a logicii
textului, prin identificarea structurii narative, descriptive, argumentative, explicative sau
dialogate şi, deopotrivă, prin valorificarea registrelor limbii şi aplicarea lor contextuală,
precum şi a normelor de interacţiune verbală.
 Competenţa lingvistică a individului este prioritară în spaţiul cultural european, de
aceea misiunea formativă a şcolii este coerent exprimată în statele avansate. Conceptul
de educaţie timpurie  a prins contur în ultimii ani și se doreşte a fi aplicat şi în România,
motiv pentru care formarea competențelor de comunicare în ciclul primar capătă o și mai
mare împortanță și pondere.
În acest context, pentru a răspunde unui asemenea interes, este nevoie de eforturi, nu
numai la nivel comunitar, ci în special la nivel naţional, pentru a promova limba română la
nivelul Uniunii Europene.
Conferinţa Naţională ECL „Şanse egale de promovare a limbilor europene“,
desfăşurată la Universitatea din Bucureşti, a adus în prim-plan aspecte actuale ale
multilingvismului în Europa:protejarea limbii române în spaţiul lingvistic european;
multilingvism în sistemul de învăţământ preuniversitar; multilingvism în sistemul long life
learning.
Programele actuale propun abordarea limbii ca instrument de comunicare şi sunt
construite prin aplicarea „modelului comunicativ-funcţional”. Acesta se înscrie în „pedagogia
comunicării”, caracterizată printr-un pronunţat caracter funcţional şi prin „dezvoltarea
integrată a capacităţilor de receptare şi de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului
scris şi de exprimare scrisă”.