C.

Cerchez

Dacia preistorica si istorica

Prefata

Cristofi Cerchez s-a nascut în comuna Baneasa-Herastrau, la 4 iulie 1872. Tatal

sau se numea Pavel Cerchez si era un modest functionar rural, împovarat de o
casa cu 16 copii.
Desi hartuit de greutati si purtat mai mult pe drumuri, cu familie cu tot, pe unde
îl cereau slujbele, Pavel Cerchez, temperament optimist, a reusit sa mentina de-
a lungul vietii o atmosfera sanatoasa de familie, bazata pe principii morale,
transmise din stramosi, cultivînd respectul fata de om, cinstea si dragostea de
munca, alaturi de sotia sa devodata, Ana.
Autodidact, cu o cultura îngrijita si mare iubitor de arta, Pavel Cerchez îsi
daruia timpul liber literaturii nationale si muzicii. În mijlocul prietenilor gasea
prilej de aleasa desfatare spirituala. Luau parte deseori si scriitori consacrati, ca
Delavrancea, Caragiale etc., ca si pictorul N. Grigorescu, care a facut portretul
sotiei sale, Ana Cerchez, portret care în anul 1947 a fost dat Muzeului Simu.
Astfel se explica cum, în asemenea atmosfera, doi copii ai sai talentati, Niculaie
si Eugenia, s-au dedicat muzicii, urmînd amîndoi Conservatorul din Bucuresti,
primul la vioara, al doilea la pian.
Razboiul din 1877 si urmarile lui îi zdruncinara din temelii caminul. Pavel
Cerchez îsi pierdu bruma de gospodarie, urmata de o molima devastatoare care
îi rapi de timpuriu opt copii deodata.
Lovitura o înfrunta cu greu, dar reusi sa-si recapete echilibrul, datorita atît
resurselor sale spirituale, cît mai ales tovarasei lui de viata, care, cu tact si
întelepciune, îi sustinu încrederea în viitor. Luptînd eroic cu greutatile, Pavel
Cerchez îsi întretinu mai departe familia, dîndu-si copiii la învatatura, fara sa le
neglijeze aptitudinile.
Cristofi Cerchez, fiind printre copii cel mai vîrstnic, datorita perseverentei îsi
termina studiile primare în orasul Turnu Magurele si Alexandria (Teleorman) si
cele gimnaziale la “Mihai Viteazul” din Bucuresti, iar în anul 1894 este
absolvent al Scolii Nationale de Poduri si Sosele din Bucuresti. În scurt timp
obtine functia de subinginer la salinele Doftana, reusind astfel sa-si ajute
familia.
Înca din copilarie, Cristofi Cerchez dovedeste o deosebita sensibilitate
manifesta prin multiple inclinatii artistice. Elev fiind, el este subdirijor la coruri
bisericesti, dupa cum singur o spune în primele pagini ale cartii sale, pe care o
va întocmi de-a lungul vietii: “si de drag, si ca sa ma mai ajut cu un ban de
buzunar” (Dacia în lumina preistoriei).
Muzica îl atrage sub toate formele; cînta din gura, cînta la început dupa ureche
la pian si la vioara. Dar ceea ce îi trezeste de timpuriu interesul este tovarasia
batrînilor satului, pastratorii traditiei poporului românesc. Din nenumaratele lor
povestiri, tînarul Cerchez desprinde valoarea de netagaduit a folclorului nostru,
care se va reflecta mai tîrziu în activitatea sa.
Avid sa cunoasca cît mai mult trecutul neamului românesc, preocupat
permanent de studii de înalta factura istorica si dotat cu un pronuntat spirit
analitic dublat de o intuitie exceptionala, afirmata tot mai eruptiv, Cristofi
Cerchez îsi croieste drum anevoie printre golurile documentare, dublate de
vinovata indiferenta a istoricilor contemporani, care, fie din motive politice, fie
din pura neîntelegere ocoleau aceasta problema de deosebit interes national.
Cristofi Cerchez nu se lasa înfrînt si nu renunta la cautarile lui, pentru ca
mostenise de la tatal sau comoara de pret a optimismului, care l-a animat toata
viata.
O mare filantroapa de pe atunci, Elena Turnescu, mare sprijinitoare a
elementelor tinere cu drag de învatatura, auzind de preocuparile lui, îi ofera
posibilitatea sa plece în Italia, acordîndu-i o bursa personala. Dupa trei ani de
studii sustinute la Milano, el obtine cu succes diploma Academiei de Belle-
Arte, cu medalia de bronz. În anul 1898, se reîntoarce în tara.
În vremea studentiei, concomitent cu programul încarcat al scolii, Cristofi
Cerchez studiaza asiduu istoria poporului românesc.
Zaboveste ceasuri întregi prin biblioteci renumite. Pe cît îi permite timpul, se
opreste si în alte orase ale Italiei. La Roma consulta izvoare si conspecteaza din
operele marilor istorici universali. Parcurge mai ales cu aviditate cartea
deschisa a celor 2.500 de planse ale Coloanei Traiane, în care iscusitul sculptor
Apolodor din Damasc a imortalizat razboaiele daco-romane.
Aceste cunostinte le îmbina cu studiile de arhitectura, gasind ecouri în stilul
bramantesc. Întors în patrie, el îsi cristalizeaza bogatul bagaj de cunostinte în
realizarea autenticului stil românesc, pe care marele arhitect Ion Mincu,
predecesorul lui, un adevarat rapsod al neamului, reusise sa-l concretizeze în
arhitectura noastra.
Italia ofera tînarului Cerchez cheia cu care sa deschida poarta blindata în
cunoasterea trecutului istoric al neamului românesc, citind în original slova
marilor descali ai omenirii. Si bogata este seria lor. Pornind de la Homer
(povestitorul), trecînd apoi la Hesiod, Pindar, Herodot, Lycophron, Diodor
Siculo, Vergiliu, Titu-Liviu, Strabo, Dione Chrisostomul, Martial, Horatiu,
Juvenal, Pliniu, Plutarh, Dione Cassiu, Pausanias, Festus, Macrobius – la care
se adauga un nesfîrsit lant de scriitori moderni: Amédée Thierry, Dr. Hanusch,
prof. Nielsen (arhitect german), Pierre Kropatkin, Lartat, Morgan, Salomon
Reinach, Ku. Kinch etc.
Dar stradania lui îsi gaseste deplina satisfactie în fata Coloanei Traiane din
Roma, cel mai viu si valoros document istoric.
Cu acest cunostinte pretioase, fara a fi viciat cîtusi de putin de cosmopolitism,
reîntors în patrie, Cristofi Cerchez îsi propune sa traduca în fapt doua realizari
fundamentale: sa faca cunoscut autenticul stil românesc si sa stabileasca
adevarul istoric al originii neamului nostru.
De la început, pe tarîm profesional el se izbeste de rezistenta forurilor
conducatoare, care încurajau numai pe acei ce aveau legaturi de rudenie, sau
prestau o activitate politica a timpului, iar în domeniul istoriei, de elemente
conservatoare, potrivnice cercetarilor revolutionare. I se imputa între altele,
influenta lui N. Densuseanu, care în lucrarea sa Dacia preistorica are o pozitie
mistica, lipsita de o fundamentare pozitiva.
Dar Cristofi Cerchez, artist prin definitie, si cu o cultura polivalenta a
profesiunii sale, ramîne neclintit, indiferent la toate opozitiile. Pasiv la onoruri
efemere, fara sa guste bucuria cîstigului banesc, el îsi închina întreaga activitate
cercetarilor. De cele mai multe ori abia poate face fata existentei, avînd de
întretinut o familie destul de grea, cu parinti si copii, fiind singurul sustinator,
fara sa ocupe posturi de stat sau la întreprinderi particulare, decît sporadic (în
timpul primului razboi mondial, functionînd ca sef al Serviciului de arhitectura
la Primaria Capitalei).
Singur la batrînete, se aciuiaza pe lînga una din cele trei fiice ale sale, care îl
apreciaza în mod deosebit si îl întelege. Lipsit de vreun venit, fara o pensie,
ajutat uneori de prieteni, el duce o viata modesta, alaturi de aceasta, care
împarte cu tatal si un copil al fiicei lui, un cîstig mediocru si o viata de
privatiuni. Abia cu doi ani înainte de sfîrsitul vietii (1953), Cristofi Cerchez,
macinat de o boala grea, primeste de la Uniunea arhitectilor, la sezisarea unor
colegi, o pensie viagera de merit, recunoscîndu-i-se valoarea artistica. Dar
satisfactia este tîrzie; la 15 ianuarie 1955, el se stinge din viata, modest, asa
cum a fost întotdeauna, aratîndu-si pîna în ultimele momente convingerea, ca
va veni cît de curînd ziua cea mare, care va dezvalui comorile ascunse de
veacuri ale trecutului nostru istoric, asezîndu-le pe piedestalul binemeritat al
adevarului.
De-a lungul vietii, Cristofi Cerchez s-a documentat continuu, adîncind tema
prea interesanta a trecutului nostru istoric, scriind neobosit numeroase articole
în presa (ziarul Universul), sau vorbind în cicluri de conferinte (la Casa
Scoalelor, Uniunea Arhitectilor, Fundatia “Regele Carol I”, Sala “Dalles” etc.)
despre subiecte, care gravitau în jurul acestei probleme. Dar cea mai importanta
activitate a sa în acest domeniu a fost conceptia unei lucrari de sinteza, extrem
de anevoioasa, care demonstreaza – largo sensu – prelatinitatea poporului dac.
Este regretabil faptul ca lucrarea a lasat-o în manuscris, nerevazuta în forma
definitiva, nesistematizata pe caitole. Mi-a revenit mie datoria s-o dau
cititorului, încercînd ca redactarea sa pastreze imaginea cît mai autentica a
fondului si a formei. Prin aceasta îmi împlinesc un angajament pe care mi l-am
luat cu putine zile înaintea sfîrsitului tatalui meu.

Din cercetarile de teren, din izvoarele istorice amintite si din studiul analitic al
Coloanei Traiane, Cristofi Cerchez, animat de un pronuntat simt de orientare,
dezvaluie o serie de date fundamentale, revolutionînd cunostintele curente
legate de istoria stramosilor nostri. Cu convingere si curaj, el rastoarna dogma
potrivit careia romanii, dupa ce au razbit neamul barbar al dacilor, bastinasii
acestui pamînt, le-au dat limba, obiceiurile si întreaga viata social-culturala.
Întemeindu-se pe multiple consideratii, rezultate din sapaturile arheologice de
pe atunci, la care era întotdeauna prezent, Cerchez le asociaza cu datele
istoricilor clasici si moderni, cum si cu traditia orala transmisa de tarani,
pastratori ai obiceiurilor pamîntului, aratînd într-o serie de capitole vechimea
milenara a Dacilor, dusa pîna catre începuturile cuaternarului, cu profunde
conceptii spiritualiste animate de o cunoscuta orientare cosmogonica.
Autorul stabileste în Dacia leaganul omenirii risipite ulterior prin flux în Estul
si Vestul Europei, ca si în Sud, în zona mediteraneana, pîna în Nordul Africii
(în Egipt): “La început, omenirea a format o singura masa, o singura rasa – rasa
latina, raspîndita pe tot cuprinsul Europei, si chiar în afara de Europa, cu
centrul de pornire în Dacia””
Într-un curat limbaj românesc, accesibil oricarei minti, Cerchez dezvolta acest
maret proces de migratie, subliniind pe tot parcursul expunerii, puternica
personalitate a poporului dac, “înzestrat de zei” – Titani sau Novaci – fii de zei,
protoparinti ai dacilor.
Cristofi Cerchez fundamenteaza istoria dacilor pe o mitologie locala, stabilind
adevaratul Olimp în muntii Carpati, considerat de istoricii antici drept munti
sfinti.
Interesant este capitolul privitor la limba dacilor, care de asemenea rastoarna
teoria curenta.
Poporul dac avînd o “origine sacra”, si limba dacilor este tot “sacra”, sanscrita
(scriere sfînta) – atribut ce îi revine Daciei, nu Indiei.
Cu aceasta limba au plecat misionarii daci în migratiunea lor catre Rasarit, sub
numele de sciti. Dacii sînt, cu alte cuvinte, detinatorii limbii cu adevarat latine,
ai latinei primordiale. Marturie stau tablitele subtiri dreptunghiulare, cu scriere
daca, asezate pe altarele templelor dace. Se adauga o seama de cuvinte si
derivatii, legate îndeosebi de cosmos si de viata spirituala, pe care le aflam
raspîndite în lung si-n lat la toate natiunile care-si trag originea de pe aceste
pamînturi, unde sensul lor si-a pastrat adevaratul înteles.
Dacia, conchide autorul, este leaganul limbii sanscrite, indo-europene
primordiale. Glotologia dovedeste în India denumiri de plante si animale
inexistente în conditiile climatice ale locului, cuvinte ramase în urma fluxului
dacian.
Herodot citeaza, în Cartea II, un faraon egiptean, pe nume Psametus (sec. VII
î.e.n.), care afirma ca cea mai veche limba este a frigienilor, a pelasgilor. Or,
cine altii sînt acestia, decît stramosii Dacilor? “Dacii vorbesc limba barbara de
idioma latina”, spune Horatiu în Liber II.
Ne oprim la aceste exemple lasînd pe Cristofi Cerchez sa-si dezvolte tema,
întrebîndu-ne si noi dupa el: cum se explica faptul ca un popor stravechi, cu un
trecut victorios, recunoscut de cei mai aprigi razboinici ai Persiei si temut de
imperiul roman, a putut trai fara o limba vorbita sau scrisa, pîna la venirea
împaratului Traian?
De retinut sînt si capitolele privitoare la primele sanctuare dacice, la formele
primare de cult, strict spiritualiste, în care cosmogonia a servit de intermediar,
prin pronuntatul accent monist, usor de transplantat în crestinism. Se explica
clar cum vechile datini pagîne: Craciunul, Rusaliile, Dragaica etc. au putut fi
adoptate ulterior de biserica crestina ortodoxa. De remarcat mai este si istoricul
joc al calusarilor, foarte interesant ca tematica, importat de la chaldeeni (joc de
cult al soarelui), descris cu lux amanunte si urmarit pe tot cuprinsul tarii.
Nu putem trece usor peste capitolul domniilor spirituale si materiale ale Daciei,
unde ne aflam în fata unui bogat sir de protoparinti ai regilor daci, semizei,
urmati de regi, în majoritate nepomeniti de istoria curenta. Numele lor se
încheie cu marele Decebal “sarabul dacilor”, viteazul sef al statului, care s-a
masurat cu invincibilul împarat roman, Traian: “Traian nu a venit în Dacia sa o
latinizeze si nici sa o civilizeze, pentru ca Dacii erau si latini si civilizati
înaintea Romanilor”, spune autorul. Adevaratul scop a fost rezolvarea
dificultatilor financiare în care se zbatea imperiul.
Decebal a fost un eminent strateg, superior lui Traian, fapt confirmat si de
Coloana Traiana. Si aici Cristofi Cerchez insista, prezentîndu-ne coloana în
toata perfectiunea ei, prin continut si executie. În cca 2.500 de figuri, grupate în
124 tablouri, sculptorul imperial înfatiseaza razboaiele purtate de Traian
împotriva temutului popor dac, timp de cinci ani. Bogatia basoreliefurilor reda
scene de o infinitiva varietate, gravitînd în jurul episoadelor de razboi. Deosebit
de scenele de lupta, prezentate în toata complexitatea lor, Apolodor dezvaluie
celor vazatori prima icoana crestina – figura lui Crist, care se recunoaste în
compozitie dupa nimb, simboluri si litere evocatoare epocii de crunta
persecutie pagîna în care aceste evenimente s-au petrecut. Sculptorul, însusi
crestin, a cautat sa înfatiseze faptul cu toata grija si totusi, stranie coincidenta,
istoria aminteste ca, la scurt interval de la terminarea lucrarii, el a disparut fara
urma.
Urmarind desfasurarea scenelor de lupta ale Coloanei, Cristofi Cerchez afirma
ca Traian a purtat cu dacii trei razboaie, si nu doua, cum arata istoricii.
Apolodor înfatiseaza fara partinire etapele de lupte crîncene duse de ambele
parti, razboaie epocale, care exprima iscusinta dacilor, tactica lor de lupta,
strategia în atac, ca si repetatele curse folosite în scopul zadarnicirii înaintarii
trupelor romane, care au obtinut cu mari sacrificii biruinta finala.
Catre sfîrsitul celui de al treilea razboi, asistam la un ceremonial reprezentînd
unul dintre cele mai importante momente psihologice. Este scena bauturii pe
care o primesc capeteniile dace, interpretate pîna acum drept otravirea lor în
fata dezastrului iminent. Cihorius o explica, însa, ca savîrsirea unui ritual, iar
Froehner, drept împartirea rezervelor de apa în cetatea asediata.
Cristofi Cerchez, cu un ascutit simt intuitiv si bazat pe o adînca cunoastere a
conceptiei daciane, este încredintat ca aceasta scena nu este altceva decît
primirea împartasaniei, în preziua luptei hotarîtoare, crestinismul fiind atunci
religie de stat. Se sprijina pe faptul ca o otravire a capeteniilor ar fi dus implicit
la sfîrsitul razboiului, ori luptele continua cu mai mare îndîrjire. În plus, scena
aceasta nu arata victimele otravirii, dimpotriva se observa în timpul savîrsirii
acestui ritual, cum capeteniile dace sînt în atitudini de rugaciune: unii privesc
catre cer, cu bratele ridicate, altii duc mîna la cap în semn de închinare.
Compozitia înfatiseaza un moment de extaz, în care personajele cu pieptul
descoperit primesc bautura într-o atitudine pioasa.
Scena înfrîngerii temutului rege dac este redata magistral, lasînd posteritatii un
document de mare valoare. Marele titan de la Istru îsi daruieste scump viata,
dupa ce a folosit si a epuizat toate mijloacele posibile, spre a salva pamîntul
sfînt al Daciei.
Cucerirea tarii a însemnat un adevarat triumf al împaratului Traian, care a
sarbatorit mareata victorie cu un fast neobisnuit. Beneficiile victoriei au salvat
Statul Roman de la un iminent faliment economic, iar numarul mare al
istoricilor vremii au descris pe larg imensele bogatii, îndeosebi în aur si sclavi,
capturate din Dacia.
Capitolul “Arcul de triumf de la Salonic” trateaza unul dintre cele mai
importante documente istorice, în care este înlaturata falsa teza a unei
colonizari si stapîniri romane de lunga durata.
Cristofi Cerchez arata cum, dupa 190 ani de la aceasta înfrîngere, generalul
Galeriu, cu ajutorul armatelor dace, cîstiga razboiul împotriva partilor, care
pîna atunci erau biruitori. În cinstea acestui eveniment, Senatul Roman a dispus
ridicarea unui arc de triumf la Salonic, cercetat în amanunt de profesorul danez
Kinch, care a scris în limba franceza L’Arc de triomphe de Salonique (1890),
aratînd pe larg situatia dacilor în urma razboaielor purtate cu Romanii.
Din interpretarea basoreliefurilor acestui arc, rezulta ca dacii s-au refacut
complet la scurt interval dupa dezastrul suferit.
Daca Coloana Traiana este actul de moarte al dacilor, Arcul de triumf de la
Salonic, dimpotriva, este actul de nastere al poporului nostru, demonstrînd
continuitatea dacilor în sirul vremii.
Lucrarea autorului se încheie cu capitolul “Arta si arhitectura româneasca”, în
care cauta sa raspunda la urmatoarele întrebari:
1. Daca avem sau nu o arhitectura româneasca?
2. Daca aceasta poate sta alaturi de a celorlalte popoare?
3. Daca este sau nu lipsita de monumentalitate?
În descifrarea acestor dificile probleme, autorul se sprijina pe bogatele
cunostinte însusite în studiile serioase începute din studentie si continuate pîna
la sfîrsitul vietii.
Daca lucrarea în asamblu prezinta pe alocuri interpretari subiective, asociate
cercetarilor de teren, în arhitectura, însa, Cristofi Cerchez leaga strîns teoria de
practica. El nu se adreseaza numai mintii, ci ne arata – de visu – specificul
bogat si variat al stilului românesc, care îsi poarta radacinile pe pamîntul
Daciei.
Arhitectul aduce exemple concrete, aratînd cît este de înzestrat taranul român,
purtator al folclorului si maestru neîntrecut al artei sub toate aspectele.
Trec peste clasificarile generale si locale a diferitelor forme ale arhitecturii în
evolutie, nefiind în rostul acestei prezentari. Las în grija profesionalistului sa-si
dezvolte acest capitol de un profund interes documentar.
Lucrarea se încheie oferind numeroase jaloane de orientare oamenilor de arta si
cultura. Fapt cert este ca, în acest manuscris, pentru care si-a închinat cu
abnegatie si devotament întreaga viata, Cristofi Cerchez a strabatut un drum
spinos, asemenea unui explorator pasionat si neajutat de nimeni, care a
strabatut cu perseverenta paduri virgine, expus continuu la numeroase atacuri.
Daca lucrarea sufera vicii de forma, cer îngaduinta cititorului, mai ales pentru
coordonarea materialului, care s-a facut cu greutate, din lipsa unei revederi
finale a autorului care, pîna în preziua sfîrsitului sau, a revenit cu adnotari si
modificari pe alocuri.
Lucrarea am redactat-o ca un scrib constiincios, împlinindu-mi, asa cum am
mai aratat, o fagaduiala si trebuie sa marturisesc ca, în ciuda dificultatilor, mi-a
procurat clipe de o rara satisfactie.
Aduc multumiri totodata arhitectului Lucian Teodossiu, care m-a secondat în
redactarea lucrarii, facînd si controlul stiintific al citatelor si aducînd
suplimente bibliografice, pe lînga încurajarea pe care am avut-o permanent sa
duc la bun sfîrsit aceasta interesanta scriere.

Cristina CERCHEZ
1 iunie 1958

Cuvînt înainte
“Sînt multi ani de atunci” Stiu atît, ca eram copil prin clasa a III-a la Gimnaziul
“Mihai Viteazul”; pe vremea aceea nu era liceu. Înjghebasem cu mai multi
colegi un cor la Biserica Icoanei” si de drag, si ca sa ne mai ajutam si noi cu un
ban de buzunar. Eu eram subdirijor” frumos îsi mai petreceau timpul copiii pe
atunci, facînd cu drag muzica, gimnastica, exercitii militare si diverse jocuri,
dar cu masura, fara sa neglijeze învatatura. Atît ne-ar fi trebuit, s-o fi luat pe
alaturea, daca voiam sa avem de furca cu tata si cu biata mama, saraca” Parca îl
aud pe tata: “Ia, destul! Mai vezi si de carte! Cartea nu se prinde în zbor”.
Ceea ce ma atragea mai mult era muzica: pianul, vioara si mai ales corul. Si
orele de repetitie le faceam chiar la Biserica Icoanei.
Din întîmplare, mai bine n-ar fi fost, ca poate îmi era si mie mai bine, peste
drum de biserica se ridica o cladire mare: Scoala Centrala de Fete. Era
frumoasa casa aceea, si nu stiam pentru ce ma atragea atît de mult înfatisarea
ei”
În afara de învatatura si de orele de repetitie la cor, cum aveam timp liber,
veneam si ma uitam la ea; era ceva care îi vorbea sufletului meu. Îmi vorbea de
tara, de satul în care m-am nascut – Herastraul, nu cel de astazi, pe care
edilitatea Bucurestiului l-a cuprins în raza orasului. Cel de pe atunci era departe
de capitala, departe de zgomot, la tara. Îmi amintea de anii copilariei, pe care
pîna la vîrsta de scoala îi petrecusem în Olt, la Dorobanti, la Beciu”, pe unde
bietul tata îsi avea si el drumurile lui. Îmi vorbea de anii claselor primare, pe
care le facusem la Turnu Magurele si la Alexandria, de anii de prin gimnaziu,
pe care vara, în vacanta îi petreceam pe la Cîmpulung-Muscel, Arges etc. Îmi
vorbea de toate casele taranesti de la tara sau de la oras, cu cerdacurile lor, cu
podoabele de pe ele si cu forme nemaipomenit de frumoase. Îmi aprindea
aceasta cladire o nostalgie nepotrivita pentru un copil de vîrsta mea.
Dar soarta si-a urmat cursul ei” Ma facui mare, intrai la Scoala de Poduri si
Sosele, dar nu apucai sa-mi iau drumul pe care îl croisem, ca pe neasteptate
doua carari mi se deschisera în fata ochilor: doua burse. O bursa la Liège,
pentru ingineria de mine, si alta la Milano, petru arhitectura, bursa d-nei dr.
Elena Turnescu, mare filantroapa, care a facut mult bine tarii. A dat burse în
special pentru medici, a facut spitale, farmacii, a înzestrat si capatuit fete, a
ajutat Scoala “Protopopul Tudor” etc. Autoritatile noastre, însa, atente ca
întotdeauna, au dat nume de piete, nume de strazi ca: gîndaci, silfide si alti
minotauri, dar numele Elenei Turnescu nici vorba. Lumea trece, uita”
Am ales bursa pentru Milano – arhitectura”
Pe la sfîrsitul primului an, cînd se predau proiectele de diploma, mare mi-a fost
bucuria privind la biserici, palate cu diferite cupole, castele etc. prezentate în
numarate stiluri. Dar printre ele era si o casa modesta, cu înfatisare frumoasa si
cu cerdac ca pe la noi.
La premiere, toate proiectele au fost recompensate mai mult sau mai putin si,
spre marea mea surprindere, casa cu stilul ca la noi a fost premiata cu medalia
de argint cu distinctie” Am ramas uluit si atunci mi-am permis sa-l întreb pe
autor (se numea Catanio Angelo): “Ce stil este acesta?” – “Stil bramantesc”,
îmi raspunse. Dar de ce semana cu stilul nostru românesc? – fapt ce mi-a dat de
gîndit, punîndu-ma si mai mult în nedumerire.
Am terminat scoala; am venit în tara cu un bagaj de cunostinte, mai ales în ceea
ce priveste stilurile, care de fapt nu sînt altceva decît rezultatul împrejurarilor
istorice. Am cautat sa ma documentez, dar stilul “bramantesc”, casa de pe la
noi ma urmarea în mod special si primul drum pe care l-am facut a fost sa mai
revad casa din str. Icoanei, cladita de “marele Mincu”. Dar n-am mai vazut-o
bramantesca, ci româneasca. Si am mai vazut si altele, am vazut si bramantesti”
Atunci de-abia mi-am dat seama de frumusetea si mai ales de bogatia tarii pe
tarîmul artistic.
Si astfel am început sa cercetez, iar dupa o munca de ani, cu toate necazurile
vietii, cu traiul greu, lovindu-ma mereu de o mentalitate specifica a noastra, m-
am hotarît totusi sa dau la lumina tot ce bruma strînsesem, fie bine sau rau
primite de cititorii mei, pe care îi rog de îngaduiala”
Asa am început sa scriu despre arhitectura rumîneasca, dupa ce am creat cîteva
lucrari în diferite caractere, cu specific rumânesc. Mai întîi am cautat sa vad
daca s-a mai scris si de catre altii în acest domeniu, bineînteles ceva mai
închegat; dar n-am gasit decît crîmpeie si atîta tot. Si atunci mi-am luat curajul
si m-am hotarît sa cercetez singur.
Prima problema ce mi s-a pus în fata ochilor a fost sa cunosc poporul, sa-i
cunosc radacina, pentru ca manifestarile pe care le vedeam nu erau talmacite în
adevarata lor lumina. Trebuia, asadar, sa cunosc taranul si pe stramosii lui,
dacii. Cum era si firesc, m-am adresat istoriei, filologiei si chiar teologiei si am
ramas cuprins de spaima de ceea ce am aflat; complet buimacit” Dacii au fost
betivi, netrebnici, barbari si, daca nu ar fi fost romanii, nimic nu s-ar fi ales de
capul lor si al nostru. Asa vorbeste istoria despre ei.
M-am adresat filologiei. Si mai grozav! Dacii nu au avut o limba proprie.
Limba noastra rumâneasca, o parte vine de la romani, alta de la slavi, de la
unguri, de la turci” iar de la daci, ca si cum oamenii acestia ar fi fost muti.
M-am adresat teologiei. Noul Testament, care are la baza Vechiul Testament,
nu spune nimic, desi traditiile poporului exprima un trecut foarte bogat.
Dar nu este destul sa spunem ca sîntem rumâni, trebuie s-o dovedim, cercetînd
adevaratul trecut al poporului nostru. Daca taranul se mîndreste cu numele de
rumân, el stie ca într-adevar el este rumân, pentru ca are o constiinta întemeiata
pe o cultura a trecutului, traditionala, înaltatoare, mult superioara aceleia pe
care o au cei mai multi dintre noi. Odata intrat la scoala, el nu mai stie ce este.
Convins, deci, ca adevarata cultura îsi trage originea din traditie, mi-am
îndreptat pasii catre acest mare bibliotecar al neamului si taranului nostru m-a
luminat. Am vazut ca el stie, stie multe, multe de tot, atîtea lucruri de care noi
habar n-avem. Pacat, însa, ca el le vorbeste într-o limba necunoscuta noua, pe
care nici nu încercam s-o pricepem. O limba a carei cheie o gasesti pe alte
tarîmuri.
Si atunci m-am hotarît sa caut iarba fiarelor, care sa dezlege aceasta limba, iar
cît am putut prinde dau si eu cititorilor mei. O fi buna, o fi rea, vor vedea si
dumnealor. Asta e. Nu am pretentia sa fi descoperit totul, dar cel putin o mica
pîrtioara, cît de îngusta, pe care s-o mai largeasca si s-o mai adînceasca cei ce
vor umbla dupa mine, caci numai astfel poate sa se dea poporului nostru cinstea
si meritul la care are dreptul fata de alte neamuri. Numai astfel ne vom putea
numi rumâni cu adevarat. Altfel nu!
Cu aceste premize am pornit cercetarile mele, dar, pe masura ce ma afundam,
abisul mi se deschidea tot mai mult si atunci a trebuit sa împing cercetarile si
mai în adînc, la “geneza”, chiar pîna la formatia planetei.
Dînd drumul acestei carti în omenirea noastra rumâneasca, stiu de la început ca
nimeni nu e profet în tara lui, asa ca nu îmi fac nici un fel de iluzie, ci mai mult
o datorie pentru împacarea sufletului si mai ales a constiintei mele.
Scriitorul L. Chevreuil, în opera sa On ne meurt pas, spune: “Orice noutate
trece prin trei faze. Întîi este luata în rîs, apoi e contestata si mai tîrziu se
impune ca si cum s-ar împinge usi închise”.
“Poate voi cadea si eu în aceasta categorie.
“Si acum, pleaca în lume cartea inimii mele” Te trimit în lume”

Traditia

Ne aflam în fata unui subiect pe cît de vast, pe atît de greu de patruns. Si tocmai
datorita greutatilor perceptibile si neperceptibile se explica nedumerirea si
ezitarea cercetatorilor de a ataca acest domeniu. Pentru un asemenea studiu, se
cere un spirit patrunzator, un spirit care sa stie sa citeasca în sufletul marelui
nostru bibliotecar – taranul –, dar nu orisicare taran, si nici din orisice regiune,
ci numai de acolo unde, simbolic vorbind, se vede camasa lunga, tipica vechilor
daci, singurul care poate desfunda calea întelenita.
Nu este exclus ca aceleasi ramasite sa se gaseasca si pe aiurea, acolo, bunaoara,
unde substratul a fost si este din ramura dacica, din marele arbore dacic, cum
este de exemplu Ucraina – vechea Sarmatie, sau Vestul Europei, sau Nordul ei,
sau în sfîrsit, în afara de Europa, pe acolo unde a calcat piciorul strabunilor
nostri daci.
Noile asezari formate din popoare straine noua nu au avut prea mare influenta
asupra autohtonilor; dimpotriva – ocupantul a suferit influente, dupa cum se
întîmpla în majoritatea cazurilor. Si acest scump capital noua – traditia –
confruntat cu scrierile Orientului, confirmat de ele, ne pune în situatia de a
scoate din adîncuri marele briliant care se cheama Dacia.
Despre vechimea poporului dac fata de a altor popoare, cel mai autentic
document ni-l ofera folclorul si viata taraneasca, folclor care, în cele mai multe
cazuri, se refera la spirit, fiind pastrat si transmis de popor, care calca sanatos.
Cînd aud Desteapta-te, române, ma cuprinde indignarea si întristarea, fiindca
îmi dau seama ca sînt vorbe goale; adevaratul dusman al tarii nu sînt cei din
afara, ci noi sîntem, cei dinauntru. Dar sa lasam acest mare proces în seama
viitorului. Sa ne gîndim ca poate si împrejurarile istorice au contribuit la
aceasta. Sa ne gîndim ca, în fata unei straluciri numai aparente, cum a fost
cazul cu romanii, adevaratul drum a fost parasit.
Taranul nostru, ca nimeni pe lume altul, are constienta trecutului pierdut în
negura vremurilor, Constiinta lui paseste alaturi de stiinta, paralel cu ea, pe
aceeasi cale pastrata cu suferinte. Fiind vorba de folclor, ne aflam pe un tarîm
real, nu metafizic, care îndeparteaza îndoiala celui mai rau binevoitor, celui mai
sceptic. Este constiinta taranului nostru, care îi arata vechimea lui pe pamînt,
mergînd pîna la formarea planetei, pîna la geneza. Si, ca verificare, este
presupusul “esoterism al Orientului”, care sta la temelia doctrinelor asiatice,
adaugîndu-se Biblia, Vechiul Testament, în afara de geneza adamica. În
realitate, aici nu este vorba de esoterism, ci de cel mai pronuntat exoterism –
exoterism dacian*, care devine esoterism. Astfel ca nimic dinlauntru, cum se
crede, ci totul, în ceea ce îi priveste pe ei, totul vine din afara, din Dacia. Si
scriptele lor o confirma, cu exceptia, bineînteles, a diferitelor aporturi locale,
care survin mai tîrziu, fara sa fie în spiritul exoterismului capatat, ci cu mult
mai scazute. Nici nu leaga una cu alta, cum e cazul cu Vechiul Testament –
geneza adamica, care apare cu mult mai tîrziu. Omul nu poate fi desprins de
natura; nu sta pe socoteala si la bunul sau plac. El se încadreaza în legile
naturii.
În acest sens, Rabindranath Tagore, unul dintre cei mai mari sofisti ai
Orientului, as putea spune chiar ai lumii, face o comparatie foarte apropiata în
urmatorul pasaj din Sadhana (p. 20): “Cînd omul îsi paraseste punctul de
reazam în Univers si apuca pe frînghia subtire a personalitatii lui, trebuie sa
joace pe acea frînghie sau sa se pravaleasca”.
A scrie istoria dacilor, dupa cum vedem, este un lucru extrem de greu. Ne
lipsesc scriptele, mai ales cele rumânesti. Iar putinul pe care-l avem este lipsit
de valoare, pentru ca nu numai ca nu corespunde adevarului, dar e si
defaimator. Nu a ramas nimic de la daci, spun cercetatorii. Dar ce a ramas de la
etrusci? Nimic. Iar cele cîteva stele funerare descoperite sînt si ele nedeslegate.
Si cu toate acestea, etruscii au dat civilizatia Romei! Dar totusi ne-a ramas
ceva: o literatura orala foarte puternica. O literatura care nu este opera unui
singur om, de multe ori patimasa si necorespunzatoare adevarului, ci o
literatura “orala”, literatura taranului, “traditia” – care apartine tuturor.
Confruntata cu cea mai veche literatura scrisa a Orientului, nu numai ca o
justifica, dar se proiecteaza întîietatea ei fata de aceea a Orientului (a Egiptului,
a Asiei, a lumii). Se observa “materia prima”, se vede “matricea”.
Stramosii nostri nu ne-au lasat o arta monumentala în Asia, în Africa (Egipt).
Nu ne-au lasat piramide, cele mai de seama monumente ale lumii. Dar, daca
piramida este o sinteza, si este o sinteza, apoi “teza” este aici la noi, în Dacia;
este în marele monument al naturii, muntii nostri. Si daca piramida este
construita pe principiile tezei dacice, principii absolut spiritualiste, care îi
apartin, confirmarea marilor scriitori asiatici, egipteni, greci este o marturie
puternica. Aceasta nu pretuiesc mai mult decît orisicare document? De aceea
afirm: pentru a cunoaste istoria dacilor, trebuie mai întîi sa cunosti foarte bine
taranul si în urma Orientul. Si numai astfel, controlate între ele si coroborate, se
poate obtine ceva temeinic în cunoasterea marilor nostri înaintasi – dacii.
Nu ne-a ramas nimic de la daci? Ne-au ramas tara, muntii, apele. Ne-au ramas
fiinta, vorba, limba, toate considerate de asiatici drept “sfinte” si acestea
vorbesc.
Nu voi cauta sa patrund marea arhitectura a Universului, Cosmosul, caci nu
este de competenta mea; nici de datele Bibliei, în paradox cu ea însasi. Voi
reaminti de spusele Evanghelistului Ioan: “La început a fost cuvîntul”“ Dar nu
numai atît. Natura poarta de grija omului, în ceea ce priveste hrana si viata lui.
În fiecare an, atunci cînd zapada, cu ultimul ei asternut, paraseste pamîntul, ca
sa lase libera munca omului, îi arata, ca un miracol, ce va iesi din aceasta
munca a lui. Îi daruieste acea planta minunata, acel indicator, care îi prevesteste
cum va fi recolta în acel an. Este planta care apare primavara si dureaza numai
cîteva zile, numita de taran, cu drept cuvînt: rodul pamîntului, avînd dispuse
de-a lungul tulpinii excrescente asemanatoare principalelor culturi cu care se
îndeletniceste taranul. De aceea poporul considera cerul drept factorul principal
al vietii, adevaratul lui stapîn si caruia i se închina.

Marile elemente creatoare

I. CERUL

Cerul era considerat în vechime drept unul dintre principalele elemente

creatoare. Confucius, marele filozof chinez, îi atribuie calificativul de
“inteligent”. Conducatorii statelor asiatice dau si azi edictele lor – “în numele
cerului”.
Metafizica daciana atribuie cerului un rol preponderent. Iata cîteva versuri
evocatoare:
S-apuca de a ceti
Si la cer a s’umili,
Ca e fiul Cerului
Si e domn pamîntului.
………………
Nu cînt împaratului,
Ci cînt numai dorului,
Dorului si fiului,
Cerului, pamîntului.
………………
Ia-ti copila iertaciune
De la mama, de la nene,
De la cerul cel cu stele.
(Marian, Nunta la rumâni)

De la cer provine si ideea de umanism:

Foaie verde-a bobului,

N’am o scara sa ma sui
Sus în naltul cerului,
Sa iau cheia raiului,
Sa dau drumul dorului
Pe fata pamîntului.
………………
Cu glas mare din pamînt
Pîn’ la sfîntul ceriu strigînd,
Cu glas mare pîna’n cer,
Cu lacrimi pîna’n pamînt.

“Cei dintîi oameni în Grecia considerau zei pe acei care erau adorati de catre
cei mai multi dintre barbari, adica soarele, luna, stelele, pamîntul, cerul”
(Platon).
În colindele noastre, în balade etc., cerul este adorat si astazi ca divinitate:
“Cerul sfînt”, “Cerul Domnului”, “Cerul cu stelele”“ Tot ce exista pe cer, toate
constelatiile, întreaga bolta cereasca nu este altceva decît un reflex, ca într-o
oglinda, a tot ce este de seama pe pamînt. Astfel se vede: carul mare, carul mic,
closca cu pui, calea laptelui (nogatia), ciobanul cu oile, crucea preotului, crucea
siderala, simbol al cosmogonismului, legat de viata omului pe pamînt, cu care
împleteste o armonie perfecta, într-o simfonie divina.
Omul dac, la rîndul sau, nu s-a desmintit si a cautat sa fie cît mai mult în
vederile marelui creator, marelui arhitect al Universului, sa fie demn de opera
divinitatii în care s-a integrat, pentru ca era convins de ocrotirea divinitatii
pentru buna lui purtare fata de cer, care poate cu usurinta sa-i retraga ajutorul
lui si sa-l piarda, ori de cîte ori îl nesocoteste. Astfel se explica raspunsul pe
care l-au dat dacii lui Darius: “Nu te teme de nimic, decît numai de mînia
cerului” (Herodot).
Si folclorul nostru ne arata îndestul atitudinea dacilor în viata lor de toate zilele
fata de Marele Creator.

II. LUNA

Un alt element creator, spiritual si material, care a impresionat omenirea, înca

de la începutul ei, îndeosebi pe stramosii nostri daci, a fost, fara îndoiala, luna,
“sfînta luna”, dupa cum si astazi o spun taranii.
Daca soarele, cu caldura lui dogoritoare, influenteaza materia, luna, prin
linistea ei fermecatoare, se adreseaza vietii, inimii, sufletului. Ea face legatura
între cer si pamînt.
În psihologia mistica daciana, Luna a fost cel mai însemnat element al creatiei
si, mai mult, ea a personificat procreatia.
Element ispititor, element care rascoleste sufletul, Luna predispune la nostalgie,
la liniste, la pace, la extaz. Si italianul în cîteva versuri spune:

Luna! dai reflessi d’argento,

Io mi sento amarito!
…………………
în traducere:
Luna! cu reflexe de-argint
Eu ma simt pierdut.

Prin farmecul ei, Luna, personificata în Ileana Consînzeana, l-a ispitit pîna si pe
Soare, întruchipat în Fat-Frumos. Soarele este în vesnica cautare a ei, fara s-o
poata ajunge. Obosita de insistentele lui, ea consimte casatoria, cu conditia ca,
la cununia lor, sa-i ridice o biserica de ceara cu noua altare, cu noua preoti,
toate de ceara, într-o insula a marii (Insula Leuce, probabil Insula Serpilor,
dupa N. Densusianu), cu pod de ceara, pe care sa treaca nuntasii pîna la
biserica.
Soarele se supune, dar, cînd a fost sa vina nuntasii, podul s-a topit de la caldura
soarelui si ei au cazut în apa. Fiind pe punctul de a se îneca, Dumnezeu i-a luat
si i-a azvîrlit pe cer, cu conditia sa nu se mai întîlneasca niciodata, chiar de s-ar
cauta. Si de atunci Soarele alearga continuu dupa Luna:
Umbla frate mîndrul soare
Umbla frate sa se-nsoare
Noua ai pe noua cai,
Care noaptea pasc în rai.
Umbla cerul si pamîntul,
Umbla frate ca si vîntul,
Zi si noapte plin de dor,
Ars de-un foc nestingator.
Si odihna nu avea
Nici atunci cînd se vedea.
Cînd rasai eu, tu apui,
Sa nu fim pe-acelasi cui.
………………
Apoi Domnul Dumnezeu,
Cuvînta cu glasul Sau:
Iar cînd Domnul cuvînta,
Lumile se spaimînta,
Marile se tupila,
Muntii se cutremura,
Cerul se-ntuneca,
Tu, Ileana Consînzeana,
Sufletel fara prihana,
Si tu, soare luminate,
Trupusor fara pacate,
Cu ochii sa va zariti,
Dar sa fiti tot despartiti,
Zi si noapte plini de dor,
Arsi de foc nestingator,
Vesnic sa va alungati,
Cerul sa-l cutreierati,
Lumile sa luminati.

În biblioteca regelui Asur (Asurbanipal), se afla urmatoarea legenda despre

calatoria lui Istar (Luna) în infern, culeasa cu 2.500 de ani î.e.n. din traditia
adusa de marele flux dacian.
“Frumoasa Istar, care personifica Luna, calatorind prin vazduhul albastru, pe
carul ei cu roate de argint, vede culcat, la umbra unui cedru urias, pe
încîntatorul cioban Dumuzi, feciorul lui Ea si al zînei Damakina. Cuprinsa de
patima violenta pentru dînsul, Istar îi cere mîna si îl face, desi muritor, sotul ei.
Ranit de moarte de un mistret, Dumuzi, cu toate plînsetele catre zeii Infernului
si rugamintile tovarasei sale Divina, se pogoara în Infern sa caute izvorul de
apa vie (viitorul botez), care tîsnea de sub pragul însusi al zeitei mortii,
neîndurata Allat:
“Catre lacasul de unde nimeni nu se mai întoarce,
Catre tinutul departat al singuratatii îsi îndreapta
pasul Istar, fiica lui Sin, a zeului luna.
A zeului luna fiica îsi îndreapta pasul sau,
Catre lacasul noptii eterne, resedinta zeului Ircalla,
Catre lacasul unde odata intrat ramîi pe veci”.

Ajunge la poarta, bate si ameninta cu distrugerea. Paznicul vine si o roaga sa se

opreasca:

“Opreste, stapîna, ma voi duce sa-i spun reginei Ninkigal

Aceste ape trecutu-le-a sora ta Istar.
Dar cînd Ninkigal auzi spusele lui se îngalbeni ca o
floare smulsa ce se cutremura ca nuiaua de trestie”.

Era revolta, era mîhnirea care o cuprinsese pentru ceea ce avea sa se întîmple
pe pamînt. Plînse omenirea si zise:

“Ce gînduri o împinse spre mine,

Ca valul revarsarii pica-vor lacrimile mele
Asupra barbatilor ce si-au lasat femeile,
Asupra nevestelor ce si-au lasat barbatii,
Asupra copiilor ce disparura mai înainte de timp.
Dar du-te, paznice, intrarea o deschide,
Cu dînsa te poarta dupa vechile datine”.

Si s-a dus Namtar, portarul” Si la fiecare dintre cele sapte porti îi smulse cîte o
podoaba. Pe primul prag, Namtar îi smulse coroana de aur. “Pentru ce, paznice,
îmi smulgi cununa de aur?” – “Asa vor vechile datini”, raspunse Namtar” Si
astfel proceda mai departe, pîna ce trecu de a saptea poarta, cînd, goala
complet, se prezenta înfricosatoarei Allat, care avea trup de femeie, cu
membrele descoperite, cu vipere în loc de bice, cu aripi pe spate, cu fata de
leoaica” si trupul placerilor amoroase îl lovi cu lepra rozatoare si cazu întinsa în
tarîna”
Lipsita de ea, oamenii nu se mai nasteau, vitele nu se mai împerechiau; nici
chiar pentru jertfe nu mai erau. Si atunci zeii adunati plasmuira o alta fecioara
mai frumoasa, cu numele Udusunamir, si o trimisera lui Allat, în locul lui Istar,
cu porunca sa-i dea drumul.
Fata de aceasta mare nedreptate, regina Ninkigal grai, dînd porunca lui Namtar,
slujitorul sau:
“Namtar, du-te de sparge palatul dreptatii,
Sfarîma toate columnele cele de marmora,
Scoate duhul pamîntului din adîncimi,
îl aseaza pe tronul de aur,
Peste Istar întoarce izvorul vietii
Si las-o sa plece din umbrele mortii.
………………
Se duse Namtar si sparse palatul dreptatii,
Sfarîma toate columnele cele de marmora,
Duhul pamîntului din adîncuri îl scoase,
Pe tronul de aur îl puse,
Peste Istar întoarse izvorul vietii
Si drumul îi dete din umbrele mortii”.

Si cu acelasi ceremonial o îmbraca la fiecare poarta si îi dete apa din izvorul

vietii lui Dumuzi.
Poema se încheie cu cuvintele:

“Catre lacasul de unde nimeni nu se mai întoarce”.

Chaldeea trecu la cele mai oribile crime: Asurbanipal, cel mai milos dintre regii
cruzi, precum se numea el singur spune: “Pe fratele meu Samsumuchen,
vicerege al Babilonului, care se razvratise împotriva mea, l-am ars de viu, iar pe
cei ce-l urmeaza i-am nimicit, le-am scos limba din gura” (Teohari Antonescu,
Lumi uitate).
În cosmogonia daciana, Luna este personificata în Maica Domnului, beatificata
de catre Daci drept “Sfînta Vineri”, iar ziua ei este sarbatorita în post si
rugaciune, în reculegere. Interesanta este povestirea din cîntecul Murei (cîntec
de dragoste).

“Strigai! Tinere, dragut prietene,

Spune-ti numele, dragut pruncusor.
Iar el, verzile ceste cetine
Ma cunosc numai ca vînator,
Maica-mi este dulcea “Vinere”,
Vînez inimi blînde tinere,
Iar tu, jura-te, prunca tînara
Ca-mi vei fi buna; eu sînt Amor,
Ca pentru tine eu viu si mor.
………………
De-atunci pare ca nu-s dulci fragile,
Cumu-s murele d’amor dragile”.
(Ioan Budai-Deleanu, Poezii,
Casa Scoalelor, p. 73)

Sau o alta poezie:

“Sa iubim pîna în tinere vine

Sîngele salta si se revarsa,
Sa iubim pîna a iubi ne vine
Racorind inima de dor arsa,
Ca nu cumva apoi odinioara,
Cum ca n’am iubit rau sa ne para,
Sa iubim pîn’Amor ne prieste,
Pîn’ “Vinerea” ne poarta pe brate”.

Cea mai mare sarbatoare la rumâni, prin mostenire de la daci, este Vinerea
Mare, care personifica Luna. Si dupa cum în ritualul Calusarilor, care se
adreseaza Soarelui, jocul nu tine mai mult decît atît cît soarele e pe cer, tot
astfel în ritualul Vinerii Mari, ceremonia religioasa nu se petrece decît atît cît
luna este pe cer.
Puterea cea mai mare pe care luna o are asupra sistemului nervos se vede în
cunoscuta manifestare a somnambulismului.
În lexicul rumânului mostenit de la daci, somnambulul apare sub numele de
“lunatec”. Nu cunosc interpretarea pe care strainatatea o da acestei boli, dar stiu
ca sînt destul de cunoscute cazurile de somnambulism, iar puterea de sugestie a
lunii asupra sistemului nervos, în unele cazuri devine zdrobitoare. Exemple sînt
destule si se aud si în zilele noastre.1
Iata ce ne spune prof. italian Archinti, în legatura cu adorarea lunii: “Analog
pietrelor oscilante este faimosul simbol al Astrateii, ’Venerea Sidonia‘, zeita
principala a arabilor si sirienilor, al carui cult înfatisat în Orient, de catre
fenicieni, era oficiat de preoti si eunucii stricati si prostituati. Simbolul consta
dintr-o piatra bruta, taiata grosolan în forma de con, cu trei fete si cu vîrful
întors în jos, prins într-o alta piatra asezata orizontal, care sustinea conul”.
În antichitate era renumit marele sanctuar înaltat acestei divinitati, în insula
Pafo din Fenicia, unde era adorata sub strania forma de con sau piramida, si de
care preistoria noastra e plina. Zeita purta diverse denumiri, dupa popoare:
Astarteea, Baalti, Melita (Cipru), Mama noastra, Fecioara noastra, Nascatoarea
noastra, Alita, Istar, Isis (Archinti, Degli Steli, Milano).
Arabii o numesc Venera Sidonia; dar ei vin cu mult mai tîrziu. Lucrurile se
explica astfel: arabii, în migratiunea lor, pe locurile ocupate si astazi în Irak, s-
au asezat pe substratul “zendic”. Zendi ˆ popor arian, o ramura din marele
arbore dacic. Ei erau astrolatrii, practicau sabeismul, cosmogonia. Dar cine sînt
sabeii? Sînt o ramura daciana, ca si etruscii, oscii, latinii, care au luat parte la
întemeierea Italiei si a Romei. În ceea ce priveste numele de Sidonia, alaturi de
Venera, aceasta o explica faptul ca fenicienii, raspînditorii cultului, aveau doua
cetati importante: Tirul si Sidonul.
Uimitoare este prezenta, în preistoria noastra, a unor mici piramide facute din
os, din lemn, din piatra, cu desene reprezentînd barbati si femei, care nu se pot
considera altfel decît simbolul lunii, al personificarii ei, al procreatiei. De fapt,
piatra, numita de arheologi oscilanta, nu este altceva decît “pronia cereasca”,
care se revarsa asupra pamîntului – Creatia. Este aceea pe care Evanghelistul
Ioan, crescut în cultul menhiric, o numeste – “Cuvîntul”. (“La început a fost
Cuvîntul”, spune el).
Luna, atît în antichitate, cît si mai tîrziu în crestinism, este considerata drept
“marea creatoare spirituala a lumii”, capatînd numele de Sfînta Vineri,
denumirea pe care poporul o da cuvioasei Parascheva.

III. STELELE

Stelele completeaza frumusetea boltei ceresti, a întregului Univers în noptile

senine, parînd ca tainuieste ceva. Maretia aceasta vorbeste sufletului si cu el
întreaga natura resimte aceasta marturisire divina, revarsata asupra pamîntului.
Si omul este un produs al naturii, al cosmosului, nu este izolat si nici de sine
statator pe acest pamînt. Fiind legat de cosmos, se încadreaza lui, ca orisicare
produs al naturii.
Ca e legat de natura, acest mare fapt îl afirma traditia noastra: “Fiecare om îsi
are steaua lui”. Miliardele de stele de pe cer reprezinta tot atîtea suflete pe
pamînt. Cînd omul moare, steaua lui apune, spune credinta populara. Exemplu
viu îl da pastorala Miorita, unde se vorbeste de trei ciobani care veneau cu
turmele la pasune: unul moldovean, altul vrîncean, si al treilea ungurean
(ardelean). Cel mai cu stare dintre ei era cel moldovean, iar ceilalti doi, din
aceasta cauza, s-au hotarît sa-l omoare. Taina lor a descoperit-o una dintre oite,
Miorita, care o destainuieste ciobanului, sfatuindu-l sa-si mute turma într-alta
parte si sa-si ia si un cîine cu el. Ciobanul roaga pe nazdravana (asa o numeste
el), ca de-o fi sa moara, sa-l îngroape în dosul stînii, ca sa-si auda oile si cîinii.
Iar la capatîi sa-i puna fluieras de os, de fag, de soc, ca batînd vîntul în ele sa
sune frumos. Iar maicutei sa nu-i spuna ca a murit, ci ca s-a însurat cu o fata de
crai, ca:
“La nunta mea Mustacioara lui
A cazut o stea, Spicul grîului,
Soarele si Luna Perisorul lui,
Mi-au tinut cununa, Pana corbului,
Brazi si paltinasi Ochisorii lui
I-am avut nuntasi. Mura cîmpului”
Preoti muntii mari, Tu mioara mea,
Pasari lautari, Sa te’nduri de ea,
Pasarile mii Si-i spune curat,
Si stele faclii, Ca m-am însurat
Iar dac’ai zari, Cu-o fata de crai,
Maicuta batrîna Pe-o gura de rai.
Cu brîul de lîna, Iar la cea maicuta,
Din ochi lacramînd, Sa nu-i spui, draguta.
Pe cîmp alergînd Ca la nunta mea
Si la toti zicînd: A cazut o stea,
Cine-a cunoscut, C-am avut nuntasi
Cine mi-a vazut, Brazi si paltinasi,
Mîndru ciobanel, Preoti muntii mari,
Tras printr-un inel? Pasari lautari,
Fetisoara lui Pasarele mii
Spuma laptelui, Si stele faclii!”

Atunci va întelege ea ca el a intrat întru ale naturii, ca a murit.

“Fiecare om are steaua lui”, spune rumânul. Si marele scriitor indian,
Rabindranath Tagore, care si-a desavîrsit studiile în Anglia, acolo unde traditia
daciana e prezenta, dupa cum vom vedea mai tîrziu, spune: “Steaua nu cade, ea
apune”. “Si nu orisice stea”, adauga Tagore, “ci steaua care se gaseste în
constelatia de pe meridiana vietii lui, care se determina dupa directia în care
arde în momentul mortii lui”.
Si biserica crestina spune ca, la nasterea Mîntuitorului Iisus Cristos, a aparut pe
cer o stea stralucitoare, ca o cometa, care i-a condus pe magi pîna la locul
nasterii, pierzîndu-se apoi în marea constelatie.

IV. SOARELE – MARELE ELEMENT GENERATOR

Pentru primii oameni, a fost o totala nedumerire aparitia si disparitia repetata a

soarelui pe cer. Acest fenomen îi facea sa se întrebe cu îngrijorare, ori de cîte
ori apunea, într-o impresionanta apoteoza, în infinitele straluciri de culori, daca
va mai reveni. Turburarea lor o explica si faptul ca aveau în minte, prin traditie,
marele eveniment al cuaternarului, cu întunericul lui, cu sfîrsitul lumii, cu
sfîrsitul a tot ce este creatie, viata.
Aceasta teama le-a curmat-o soarele printr-o faptura care-i anunta rostul si viata
sa de dincolo de pamînt, ca si revenirea. Si într-adevar, aceasta faptura
închinata lui este cocosul1, care, în zorii zilei, ca si în timpul noptii, îi vesteste
existenta. Cu un sistem nervos strîns legat de univers, de sferele eterice, simbol
al reînvierii, cocosul îl vedem prezent în catacombe. El anunta revarsatul
zorilor, cursul zilei si miezul noptii.
Soarele traieste si revine cu acelasi fast, uneori mai fermecator decît acela cu
care a asfintit. Creatia îi da oul regenerator2, pe care gaina, dupa ce-l face, îl
cînta prelung, parc-ar vrea sa fie auzit de toata lumea. Este singura pasare de pe
pamînt care-si cînta oul.
Impresionat peste masura de marea revelatie, cum ca totul este opera soarelui,
taranul îl coloreaza în rosu aprins, ca soarele, si îl încondeiaza cu tot ce are
cerul mai frumos, în care predomina soarele cu globul sclipitor si cu razele lui.
Ca omagiu adus divinitatii, printre obiectele care formeaza celebrul tezaur de la
Pietroasa, gaina ocupa locul de frunte, locul de cinste. O vedem executata în
mod magistral, cu totul si cu totul din aurul cel mai fin; gaina cu oul sub aripi,
facut din pietre nestimate aduse de pe toate meleagurile pamîntului si cu unul
mai mare, gata de “produs”.
Biserica cosmogonica daciana, devenita crestina, pastreaza mai departe oul
rosu la Sarbatorile Pastilor, ca simbol al reînvierii Mîntuitorului. Credinciosii îl
ciocanesc confirmînd adevarul prin el, însotit de cuvintele: “Christos a înviat!”
– “Adevarat a înviat!”
Datorita marelui flux dacian, popoarele asiatice si-au însusit si ele oul,
trecîndu-l în datine, care formeaza baza adevarata a credintei lor, colorîndu-l si
împartindu-l la înmormîntari, în vederea reînvierii, sau cînd soarele este la
echinoxul primaverii (viata noua). Evreii puneau pe masa pascala oua tari.
Persii, egiptenii, arabii, grecii considerau oul drept simbol al Universului
(reînvierea). Popoarele Europei nu au pastrat acest obicei.
În mitologie, soarele era personificat de Apollo, caruia traditia poporului nostru
îi da numele de Fat-Frumos.
Sa ascultam ce spun scriitorii: Ed. Schuré, în cartea sa Marii Initiati, se opreste
în special la Apollo. Din cercetarile sale, arata ca Pitagora mentioneaza:
“Apollon vine din tara hyperboreilor”. Dar unde este tara hyperboreilor?
Numele de hyperborei scriitorii orientali l-au dat dacilor, iar locul si tara lor
este Dacia.1 Chaldeea îi numeste “oameni de dincolo de lume, oameni eterici,
supraoameni”, iar traditia si scriitorii o confirma.
Apollo traieste într-o comunitate întinsa, iar cînd vrea sa faca oamenilor un dar
regal, el le trimite din tara hyperboreenilor unul
dintre acele suflete luminoase pe care-l face sa se nasca pe pamînt, pentru a
învata si încînta muritorii. El însusi se întoarce în toate primaverile la Delfi,
cînd se cînta peanurile (imnurile de slava). Vazut doar de initiati, vine în
albeata hyperboreeana, într-un car tras de lebede mladioase, si se stabileste în
sanctuarul din care Pythia transmite oracolele date de el, pe care înteleptii si
poetii le asculta. Privighetoarea atunci cînta, fîntîna Castaliei clocoteste în unde
de argint, efluviile unei lumini orbitoare si ale unei muzici ceresti patrund în
inima omului, pîna si în vinele întregii naturi”
În aceasta legenda a hyperboreenilor mijeste în raza stralucitoare fondul
ezoteric al mitului lui Apollo. Tara hyperboreenilor este imperiul sufletelor
binevoitoare, ale caror aurore astrale lumineaza zonele multicolore. Apollo
însusi personifica lumina imateriala si inteligibila, soarele fiindu-i doar
imaginea fizica, lumina din care purcede tot adevarul. Lebedele minunate care-l
aduc sînt poetii, divinele genii, mesagerii marelui sau suflet solar, care lasa în
urma lor freamate de lumina si armonie. Apollo hyperboreanul personifica
soarele, deci pogorîrea din cer, întruparea frumusetii spirituale în sînge si carne,
absorbirea adevarului transcendent prin inspirare si divinizare.
Si descrierea continua aratînd legatura cu cele mai vechi mitologii ale lumii. O
gasim în imnurile vedice, în cultul lui Zoroastru, al lui Mitra, personificatorul
soarelui la persani, transmise de daci în marele lor misionarism, cum si în arta
greceasca, aici turnat în forma omeneasca si dramatica, cu ideile cele mai
abstracte, exprimînd aceeasi doctrina a mitului lui Apollo hyperboreanul.
Tot Schuré, vorbind de marele mit al vechilor greci adauga: “Apollo, verbul
solar, este educatorul oamenilor, în a caror micime îi place sa traiasca printre
tinerimea barbata, în luptele poeziei” Dar nu ramîne acolo decît vremelnic.
Toamna se întoarce în patria sa, în tara hyperboreenilor, poporul misterios al
sufletelor luminoase si transparente, care traieste în eterna aurora a unei
desavîrsite fericiri”.
Nicolae Densusianu, în Dacia preistorica, vorbind de Apollo, aminteste de
ruinele unui maret templu ciclopic în Insula Serpilor.1
Templul este construit din marmora alba, dupa traditie, noua usi, noua altare,
noua sfesnice” Noua este numar simbolic, închinat divinitatii – cerul
(“Craciuna”). Si tot în insula se gaseste biserica si mormîntul lui Achille.
Insula s-a chemat la început “Leuce”, adica “insula luminata”, alba, dupa cum o
numeste Homer, Pindar s.a. Este destul aceasta veche denumire pentru a ne da
seama ca aici este vorba de soare, Insula Soarelui. Dar mai este de subliniat si
un fapt de mare importanta pentru noi: N. Densusianu, în urma cercetarilor,
face o analogie între Apollo si Ler-împarat din traditia noastra. Scriitorii straini
afirma, dupa cum vom vedea, ca Apollo a fost împarat al dacilor.
În colindele poporului închinate divinitatii (la Craciun), Ler apare în toata
frumusetea: “Hai Leroi, Da-i Leroi Doamne””
Între monedele dacilor, toate de forma convexa (forma cerului), gasim pe
extrados, invizibil oamenilor, un norulet care întruchipeaza un chip de om cu
gura deschisa, iar pe intrados, vizibil pe Apollo, cu cîrja în mîna, sau numai
cîrja, calarind calul solar, iar la picioarele calului “Io” ˆ descendent din soare.
Apollo, personificatorul soarelui, faptura luminoasa, purta, ca si marii initiati, o
mantie de culoare alba, culoarea soarelui. Pacat ca preotimea nu a luat în
atentie acest lucru si poarta îmbracaminte neagra, simbolul întunericului, în loc
de alba, simbolul luminii. Catolicii la solemnitati poarta mantii albe.
Taranii nostri considera soarele drept “Soare sfînt”. Admiratori si iubitori ai
cerului, ei vad pe cer, în toate formatiile de stele, constelatii referitoare la
agricultura: carul mare, carul mic, closca cu pui (Pleiadele).
Cîntecele noastre populare sînt inspirate în mare parte de adoratia soarelui.

“Vazui trei sori,

Trei surori
Ai sfîntului Soare.
La mine au alergat,
În sfînta haina m-au îmbracat,
În scaun de aur m-au înaltat”.
(Culegeri din Ardeal)
“Sfinte Soare,
Sfînt Domn mare,
Ai 44 de razisoare.
Patru mi le dai mie,
Patru tine-le tie,
Doua sa mi le pui în sprîncenele mele,
Si doua în umerii obrazului,
La toti feciorii sa le para,
Ciresi de munte înflorit,
Cu margaritare îngradit”.
(Poezii cu pasarea maiastra)

Cînd apune Soarele, rumânul spune: A sfintit! – adica a devenit sfînt, tot asa
dupa cum crede ca omul cînd moare se face sfînt.
Sa amintim si despre o straveche mostenire ramasa pîna în zilele noastre, care
arata cum se celebreaza cultul soarelui la noi în jocul Calusarilor – “Calusul”
(Calul solar – vezi cap. “Calusarii”).

V. P{MÎNTUL

Alaturi de celelalte mari elemente ale naturii generatoare, traditia neamului

nostru considera pamîntul de origine divina.1
Este de mare importanta sa cunoastem înfatisarea planetei noastre pentru
început, în raport cu celelalte planete.
Iata ce scrie Rabindranath Tagore: “A fost o vreme cînd pamîntul era numai o
masa de neguri, ale carei particele se împrastiau la departari prin puterea de
expansiune a caldurii; un timp cînd el nu ajunsese la forma lui hotarîta si nu
avea nici frumusete, nici finalitate, ci numai foc si miscare. Treptat, cînd aburii
lui se condensara într-un tot consistent si rotund, prin mijlocirea unei forte, ce
cauta sa aduca sub imperiul unui centru toate materiile divergente, îsi lua el
locul între planetele sistemului solar, ca un smarald într-un sirag de diamante”
(Sadhana II).
Geologii nu dezmint traditia, dimpotriva, o confirma. Pamîntul n-a fost asa cum
îl vedem noi astazi, ci o mare masa de apa cu o fauna si o flora acvatica de mari
proportii. Omul de asemenea era acvatic, înzestrat cu o inteligenta vie, care îl
ajuta sa se descurce”
Istoria asiatica pomeneste de “Ohanes”, care ziua iesea din apa si predica, iar
noaptea se cobora în locasul lui. Asemenea si de “Dagon”, pe care preistoria îl
numeste “zeul peste”, civilizator. La noi apare pe discurile bisericilor de la Iasi
– Sf. Nicolae Domnesc, Trei Ierarhi s.a. – unde este aratat jumatate om, restul –
de la mijloc în jos – cu trup de peste, încît nu se poate spune ca el a luat parte la
evenimentele pe care ni le ofera preistoria.
Dar atmosfera se raceste, o zapada eterna se asterne pîna la paralela Berlinului.
Marea Sarmatica se retrage în bazinul Marii Negre si ramîn lacurile: Fundata,
Amara, Lacul Sarat s.a., toate cu apa de compozitie marina. Se formeaza
Carpatii, pe care Dunarea la Portile de Fier îi desparte de Balcani. Atunci apare
omul preistoric, avînd cultul mortilor, omul necrofil.
Iata ce spune Orientul, în urma marelui flux dacic civilizant, despre care voi
vorbi pe larg la capitolul respectiv:
Scrierile persane amintesc de omul acvatic, Dagon, zeul-peste civilizator,
caruia îi închina temple. Scrierile din Chaldeea, tara cu care dacii au luat primul
contact în Asia spuneau: “Pe vremea cînd ceea ce este sus nu se numea înca
cer, pe vremea cînd ceea ce este jos nu se numea înca pamînt, abisul si eternul
produceau oameni fantastici, asa cum se vad pe monumente. Razboinici cu
corp de pasera, oameni cu cap de corb, tauri cu cap de om, cîini cu patru
corpuri si cu coada de peste.
Omul, asa dupa cum îl vedem, traia gol si dezarmat în mijlocul acestor monstri,
pîna în ziua cînd Ohanes iesi din Golful Persic, pentru a-l instrui. El avea, dupa
cum am mai spus, corpul de peste, capul si glasul de om, iar picioarele îi ieseau
din coada de peste. Ziua si-o petrecea pe pamînt, învatîndu-i pe chaldeeni
practica literelor, stiintelor si altele, principii de legi, de geometrie, de
însamîntari si seceris. La sfintitul soarelui se afunda în mare înotînd sub
talazuri. De la el încoace nimic nu n-a mai fost inventat” (Maspéro, Histoire de
l’Orient, Paris, 1899).
Astfel, înaintea omului tertiar apare omul acvatic, stramosul lui, uriasul. Este el
destul de superior, pentru ca Homer sa-l considere prototip al zeilor? Va
raspund ca da! Si dovada ne-o face preistoria, unde este întemeiata grija de
suflet, pe care omul tertiar, urmat de cel cuaternar, o are pentru sufletul
disparutului. De asemenea si predecesorul sau, omul acvatic, dovedeste însusiri
spirituale.1
Iata ce spune Herodot despre omul de ieri: “Dupa cum marturisesc scitii (dacii),
neamul lor s-a format astfel: la început s-ar fi nascut pe acest pamînt, care era
pustiu, un barbat cu numele de Tarkitan. Si zic ei ca pamîntul acestui Tarkitan –
mie nu-mi pare ca spun lucruri de crezut –, dar spun ca ar fi fost cerul si fiica
lui, rîul Boristena (Niprul). Si ca acest Tarkitan avea trei copii: pe Lipoxais,
Apoxais si cel mai tînar, Galaxis” (nume grecizate – Herodot, 1, IV).
Ei sînt primii organizatori spirituali ai bisericii cosmogonice daciane, dupa
cum, mai tîrziu, cei trei apostoli ai crestinismului în Dacia au fost Inu, Pinu si
Rininu, personificînd trei fluvii si care sfîrsesc înecati.
În solul si subsolul tarii noastre observam, pe locul fostei mari sarmatice, fosile
marine, pe care le gasim îndeosebi în Baragan, pe sub Albestii Cîmpulungului
etc. Pe coaste aflam fosile de plante din era secundara, feriga, cum o numesc
taranii si astazi. În vaile dealurilor s-au gasit în Muscel, la Valea Nandrei, în
Rîpa Jidovilor, oase de mamut din neogen, cum si zacaminte de petrol,
provenite din distilarea elementelor organice, de plante si animale supuse la
temperaturi si atmosfere mari. Maistrii nostri sondori, cînd opresc sondajul
spun: “Am ajuns la stratul dacian”.
Geologii cred ca titeiul poate fi datorat amestecului hidrogenului cu carbunele
din interior – în proportii anumite. Decît numai ca pamîntul are o sectiune mai
mult sau mai putin regulata, întocmai ca taietura lemnului, si atunci ar trebui ca
titeiul sa se gaseasca în toate tarile lumii, pornind, se întelege, cam din acelasi
inel si la aceleasi adîncimi. Or, acest fapt nu se întîmpla. Petrol nu se gaseste
decît acolo unde odata a fost mare, iar raspîndirea lui în inelele pamîntului se
datoreste zacamintelor, depozitelor subterane de materii organice, tot de prin
adîncurile fostelor mari (stratul dacian, cum îl numesc sondorii).
Într-adevar este vast acest capitol, dar el ne da ideea evolutiei pamîntului,
evolutie care întareste traditia stramoseasca cu privire la marile transformari din
decursul timpurilor.
E foarte important sa cunoastem cum arata subsolul României. Sub stratul
vegetal arabil, de grosimi variabile, se gaseste de obicei un strat de pamînt
galben-loess, o argila calcaro-nisipoasa cu concretiuni marnoase, numit de
popor siga. Sub loess se afla un strat de nisip cuartos, uneori feruginos. Sub
nisip se gaseste pietris de diferite marimi, numit în popor chisai si cu acest
pietris se termina seria straturilor diluviene, cu o grosime de peste 10 metri.1
Marea revelatie divina

Cunoscutul scriitor francez Eduard Schurée, în cartea sa Les grands initiés,

înfatiseaza cîteva aspecte din secolul al V-lea î.e.n., referitoare la ideologia
antichitatii. Autorul aminteste de starea decadenta a Greciei, care ajunsese sa
conteste chiar si existenta lui Orfeu, autorul moral al desfrînatei Grecii, desi
acesta traia înca prin discipolii sai, cum era Pitagora, care petrecuse o mare
parte din viata în Egipt, de unde si-a însusit învataturile marelui preot Sankis
din Memfis. Plecînd în Chaldeea, Pitagora gaseste aceeasi ideologie si, dupa ce
calatoreste mai în tot Orientul, ajunge la constatarea ca peste întreg pamîntul
situatia este asemanatoare. În China, Lao Tse purcede din esoterismul lui Fohi,
cel din urma Buda. Sakia-Muni propavaduia pe tarmurile Gangelui. În Italia,
sacerdotiul etrusc trimite la Roma un înzestrat cu cartile sibiline, pe regele
Nuna, care încerca sa înfrîneze prin întelepte asezaminte amenintarile Senatului
Roman. Si nu întîmplator apar acesti reformatori concomitent la atît de diferite
popoare, a caror misiune urmarea acelasi scop, fapt ce dovedeste ca în anumite
epoci un curent unitar spiritual strabate în chip tainic omenirea întreaga.
Tot Schurée ne mai spune, prin gura lui Pitagora, ca Apollo, supranumit verbul
solar si hiperboreanul, vine în fiecare an la Delfi, iar toamna se reîntoarce în
patria sa, la hiperboreeni, poporul misterios al sufletelor luminoase si
transparente, care traiesc în eterna aurora a unei fericiri desavîrsite. Aici se afla
adevaratii preoti ai lui Apollo si iubitele-i preotese”
Explicatia acestui fapt ne-o da marele arheolog francez Alexandre Bernard,
adînc cunoscator al lumii galice, în cartea sa Archéologie celtique et gauloise,
prin cuvintele: “Nu trebuie sa ignoram faptul ca totul apartine unui neam de
oameni, care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (dacii).
Pentru a calca pe urmele cercetatorilor, sa vedem ce s-a petrecut în Dacia în
vremea tertiarului. Istoricii nu amintesc nimic, dar sa ne adresam marelui
bibliotecar, taranul nostru, adînc cunoscator si pastrator al traditiei. Iata ce
auzim de la el: “A fost o vreme cînd ar fi trait pe pamînt niste jivine cît casile
de mari. Si o data cu ele si niste oameni tot atît de mari, care calcau cu un picior
într-un vîrf de munte si cu altul în alt vîrf, de le ziceau ’uriasi‘, ’jidovi‘. Dar
vremea s-a fost posomorît, cerul s-a fost întunecat, soarele si-a fost ascuns fata
lui, muntii s-au fost batut în cap. Jivinele au pierit si oamenii spun ca animalele
fiind bune la Dumnezeu, El i-a fost împietrit în carnea si oasele lor”.1
Si vremea se schimba în rau. Atmosfera se raceste si se anunta cuaternarul.
Spiritul animînd o noua materie si-a pierdut constiinta trecutului, identificîndu-
se cu cea noua. “Iar cînd vremea s-a schimbat iar în bine, Dumnezeu i-a
desfacut tot în carnea si oasele lor, de le-a zis “Novaci”, oameni noi,
supraevoluati” (omul cuaternar).
Dar împietrirea si despietrirea au putut avea loc?
Este usor de vazut ca aici nu este vorba de împietrire si despietrire, ci de o
materializare si o rematerializare a omului care a binemeritat, deoarece de
materie nu poate fi vorba: aceasta nu a putut vietui în vremea marelui
cataclism. O materializare si rematerializare a spiritului omului ultramoral, asa
cum spune traditia. De aceea li se spune “Novaci” oameni noi. Ei au si darul
constiintei trecutului, care sa serveasca de exemplu viitorului. Dovada –
formidabila ideologie, pe care au raspîndit-o în toata omenirea, prin marele flux
dacian, punînd, totodata, pe lînga temelia scolilor teozofice si temelia unei
singure biserici, biserica daciana universala, dupa cum constata marele
Pitagora. Simbolul ei este bolovanul de piatra – menhirul. Si Carpatii devin
sfinti: “Piatra Domnului” (Car ˆ piatra; pati ˆ Domn, în limba clasica armeana,
care este o ramura dacica. Menhirul este un cuvînt compus: men ˆ spirit; hir ˆ
hire – hirea (firea) omeneasca, în perioada ei de trecere din tertiar în cuaternar.
Menhirul este simbolul perfectiunii si al vietii eterne. El stabileste o norma în
viata omului. Este un comandament divin.
Menhirul îsi avea psihologia lui. Cei vechi i se închinau, încredintati ca se
adreseaza însasi divinitatii, iar în aceasta forma sadita adînc în sufletele lor, ca
trimis de sus, menhirul se raspîndeste peste tot pamîntul. Sub acest înteles a
patruns peste tot locul unde exista suflare omeneasca, punînd temelia unui
singur lacas – biserica universala si a celei dintîi scoli doctrinare, desavîrsite de
marii initiati care le conduc.
Pentru explicarea faptului, dam cuvîntul profesorului arheolog Archinti, care, în
cartea sa Degli steli, vorbind de menhire, spune: “Istoria si descrierile
calatorilor antichitatii, ca si arheologii moderni, au semnalat existenta unei
imense cantitati de monumente brute, mai primitive decît toate monumentele
cele mai frumoase ale antichitatii”. Aceste “razii”, de cea mai veche arta
primitiva se gasesc raspîndite în întreaga omenire. Oriunde ramîne amintirea
unei stravechi civilizatii” Aceste monumente aflate pe toata suprafata
pamîntului, pe ambele emisfere, în unele centre sînt mai numeroase, iar în
altele sînt dispuse la distante foarte mari si rare. Cele situate în afara Europei
sînt putine si foarte departe unele de altele, iar cea mai mare parte au aspectul
de adevarate opere de arta, care au scapat atentiei arheologilor. Cele existente
în Europa stîrnesc de secole curiozitatea si interesul oamenilor de stiinta si
inspira o teroare mistica celor din jur. Numele lor e menhir sau menir, iar cea
mai mare parte se gasesc în Franta (Bretania), Anglia, Irlada, Scotia etc.,
formînd mari aliniamente sau cercuri sfinte (Cromlech). Noi avem Curm.
Numele lor sînt luate din vechile dialecte galice.
În regiunile unde este prezent menhirul, populatia vorbeste un dialect neînteles
nici de francezi, nici de englezi etc. ceea ce denota ca numele lor sînt luate din
vechile dialecte: menhiri, cromlechi; în Sardinia – “Pietre del circo”“ toate cu
acelasi caracter religios. Obiecte de groaza mistica, sau de teroare, de legende
stranii, fabuloase si socotite opere supranaturale, ele sînt anterioare oricarei arte
orientale egiptene sau asiatice.
Si acum ne punem întrebarea: cum si cu ce mijloace preistoricii au putut ridica
în picioare acei monoliti, menhiri, de înaltimi si grosimi considerabile atingînd
zeci de metri?1
Asemenea monumente se afla în nordul Frantei (Armorica), în Anglia (Irlanda),
în Spania, dincolo de Gibraltar, în nordul Africii. Ptolemeu, marele geograf, le
gaseste în Egipt. Se mai semnaleaza în Rusia, prin Siberia, India, Asia
(Chaldeea, Persia, Palestina), în America si peste tot pamîntul. Profesorul
italian Ed Morse a descoperit grupuri de dolmene la baza muntilor situati la 10
mile de Osaka (Japonia). În toate aceste regiuni, traditiile locale spun ca
popoarele vechi îsi faceau rugaciunile înaintea acestor pietre, încredintati ca se
adreseaza însasi divinitatii. Cu ele si-au facut oamenii lacasuri de rugaciune,
mari aliniamente, cercuri sacre.2
Menhirul este temelia bisericii universale, temelia adevaratului ortodoxism, în
sensul strict al cuvîntului. Si, cu toate acestea, Conciliul Ecumenic tinut la
palatul Trulli din Constantinopole, compus dintr-o preotime influentata de
Vechiul Testament, a hotarît sa se darîme pretutindeni aceste pietre sfinte,
oprind pîna si pomenirea numelui lor. Unul dintre membrii Conciliului a dat
ordin sa se distruga pietrele sfinte din Galia. S-a lovit, însa, de rezistenta
antropologului Quatrefages, care s-a opus acestui ordin. Pe întinsul Galiei, s-au
descoperit peste 15.000 de asemenea monumente sacre, cu toate intemperiile si
mai ales distrugerea oamenilor.

Preistoria

Aparitia omului pe pamînt o stabileste stiinta, dar o mai arata si cartile de cult,
si printre acestea Biblia pomeneste de o serie de evenimente nepatrunse înca de
spiritul omenesc.
Din punct de vedere stiintific, însa, numai urmele materiale, pe care omul le
lasa dupa el, pot face dovada aparitiei si existentei sale pe pamînt.
Omul primitiv, pentru a-si duce existenta, avea înainte de toate nevoie de hrana,
începînd cu apa si cu asigurarea elementelor nutritive: lapte, carne, fainoase, iar
pentru îmbracaminte, în primul rînd de o piele de animal care sa-i acopere
trupul.
Pentru procurarea acestor lucruri si-a facut scule, la început foarte rudimentare,
ramasite care se vad si astazi adunate peste tot locul. Cît priveste epoca în care
au fost realizate, aceasta ne-o arata geologia, dupa vîrsta straturilor de pamînt
pe care le stabileste.
Odata definita proba materiala, arheologia ne da explicatii si asupra atitudinii
spirituale a omului primitiv, îi arata rostul si comportarea lui care o are în fata
acelui “ce” necunoscut, închipuit în diferite forme.
În studiul pe care mi l-am propus, voi cauta sa prezint cititorului Dacia vazuta
prin prisma celor doua laturi preistorice, ambele strîns legate între ele, si
anume:
1) Latura materiala
2) Latura spirituala1.
1) Înainte, însa, de a trata latura materiala, trebuie sa arat ce întelegem prin
“preistorie”. O spune însusi numele. Este stiinta care se ocupa de existenta
omului pe pamînt, mai înainte de scrierile cercetatorilor, este stiinta care
cerceteaza urmele lasate de om pe pamînt.
Preistoria a luat fiinta la sfîrsitul secolului XVIII în Danemarca. Ideea a pornit
de la secarea vechilor lacuri, a turbariilor de care e plina Jutlanda si care aveau
în stratificatie trunchiuri de copaci, rînduiti în paturi; trunchiuri de fagi, care
acopereau trunchiuri de stejari din ce în ce mai marunti. Mai în adîncime
trunchiuri de pini drepti si frumosi, apoi strîmbi si chirciti, printre care s-au
gasit diverse unelte rînduite astfel: în straturile de la suprafata, scule de fier, sub
ele scule de bronz, iar în adînc, printre pini, scule de piatra, unelte de care s-au
servit primii oameni.
Cel dintîi fapt care a determinat pe cercetatori sa stabileasca vechimea omului
pe pamînt au fost ramasitele de coji de stridii, de scoici, adunate în adevarate
gramezi, care au constituit hrana acestuia. Ele se gasesc din abundenta pe
coastele Danemarcei, ca si pe multe coaste ale apelor (în Portugalia, pe malurile
fluviului Tajo). Despre fosta existenta a acestor scoici, chiar daca ele au
disparut, ne vorbeste culoarea verde stralucitoare, aproape sidefata, a plantelor
crescute pe ele, observate de la mari distante din cauza culorii lor stravezii.
În nisipurile de sub loess s-au gasit resturi neogene de animale diluviene
(dinotherium, mastodont, mamut etc.), care odinioara, înainte de diferentierea
climatului, traiau în turme pe pamînturile Daciei.
Muzeele tarii noastre au adunat numeroase resturi scoase de prin plaiuri si de
sub dealuri. Citez un schelet întreg gasit la Mînzati (Tutova). Eu însumi am fost
martor cînd niste tarani, sapînd la o fabrica de caramida din Colentina, au gasit
în nisipul diluvic un colt de mamut, de cca 2 metri lungime si cu un diametru
de 15-18 cm.
Spre Dunare, loessul este mai gros, catre nord se subtiaza pierzîndu-si culoarea
înspre negru luînd denumirea de cernoziom (cuvînt dac slavizat).
La început, studiul obiectelor gasite în stratificatia pamîntului si a urmelor
lasate de ele nu a întîmpinat nici o greutate. A fost de ajuns un spirit mai ascutit
si o staruinta în cercetari pentru stabilirea originii lor. Mai tîrziu, însa, cînd
lucrurile s-au mai complicat, a fost nevoie de studii mai serioase si de
specialitate, pentru a se ajunge la rezultate pozitive, si astfel au aparut o serie de
cercetatori ca: Worsar, Thomson, Steentrup, Mortiller, Montelier, Dumas,
Boucher de Perthes s.a., de numele carora este legata preistoria.
“Sub pamîntul” este marele bibliotecar al acestor marturii care dovedesc
existenta omului preistoric, a carui structura scheletica nu difera cu nimic de a
omului din zilele noastre. El a fost acelasi pe tot cuprinsul pamîntului, numai
climatul si mediul înconjurator a determinat rasele.
În subteran se afla înmormîntate de zeci de mii de ani, daca nu chiar de sute de
mii de ani, parte libere, ori în grupuri mai mari sau mai mici, parte împreuna cu
omul, o multime de unelte de care s-a folosit acesta; parte chiar la lumina zilei,
pe coaste, pe rîpi, prin locuri pe unde nu mai calca picior de om.
Nu ma voi încumeta sa ma afund în studiul preistoriei, pentru ca nu acesta este
rostul scrierii mele. Voi arunca, însa, o privire generala în lung si-n lat, staruind
în special asupra tarii noastre, cu consecinte asupra întregii omeniri.
Dupa felul materialului si al fasonarii lui, cercetatorii împart preistoria în mai
multe epoci:
Epoca eolitica (aurora epocii de piatra), epoca paleolitica, epoca neolitica,
epoca metalelor (arma, cositor, bronz, aur, fier).
Felurile de piatra întrebuintate de primii oameni au fost: silexul (cremenea) si
rocile eruptive (porfirul, dioritul, ofitul, granitul, serpentina), iar dintre rocile
sedimentare – gresia, piatra calcaroasa s.a. Au mai fost folosite si alte pietre,
înca neidentificate.
Printre uneltele mai des folosite s-au gasit: ciocane, dalti, cutite, raschitoare,
unelte de pescuit, buzdugane etc. etc.
Cezar Bolliac a facut o descoperire de mare însemnatate pentru noi, pe muntele
Lespedea din judetul Dîmbovita (vezi Trompeta Carpatilor, nr. 846, 1870). Iata
ce ne spune Bolliac: “Pe muntele Lespedea, din judetul Dîmbovita, se vad niste
pietre mari, pe care sta o lespede (pietroi), formînd un acoperamînt deasupra a
doua încaperi: una de 15 picioare lungime si 8 picioare largime, cu o intrare si
cu o iesire în partea opusa a intrarii, înalta de 7 palme si larga de 3 palme;
bolovani mari, drept praguri si cîte un bolovan ca treapta de coborît într-însa.
Intrînd înauntru prin deschizatura de catre apus, la dreapta este un bloc de
piatra de forma patrata – altar (negresit), cu înaltimea de 4 palme si tot atîtea de
cele patru laturi. Pe acest altar erau urme de cenuse si cioburi amestecate cu un
fel de nisip. Am luat cîteva din aceste hîrburi, toate vinete si albite pe dinafara,
si am strîns si o cantitate din acea cenuse sacra. Alaturi cu aceasta sala,
despartita printr-un zid format dintr-un singur bloc de piatra, care acopera si
prima sala în forma de tinda, este o alta sala mai mica decît cea dintîi, fara altar
si fara nici o îngradire”.
Pe malul Oltetului, în apropierea manastirii Polovraci, se afla o cetate. Mai sus
de ea, în minunata “Poiana lui Pades”, se gaseste o straveche necropola, unde
se observa clar urmele monumentelor dolmenice, ale caror pietre au fost smulse
de la locul lor si aruncate la vale. Necropola este înconjurata de un sant foarte
adînc, iar putinele sapaturi facute în graba au scos la iveala resturi de oase
amestecate cu mici cioburi de lut asezate pe un strat destul de gros de cenusa si
carbuni. Pe coasta dealului s-a gasit un schelet de om cu genunchii la gura si cu
mîinile strînse pe genunchi. Mai la vale s-au gasit cîteva obiecte de lut.
Teohari Antonescu ne spune urmatoarele: “Am fost la Schela în Gorj si am
constatat pe muntele Gornicelu o cetatuie înlauntrul careia s-au gasit, cu ocazia
unor sapaturi, obiecte primitive de lut, iar în afara cetatii siruri de pietre înfipte
în pamînt si rînduite în forma aliniamentelor din Bretania, adica un rînd de
pietre la egala distanta una de alta, formînd un dreptunghi regulat, care închide
un sir de trei rotocoale concentrice ca si dreptunghiul, înfipte la aceeasi
adîncime în pamînt”.

În vreme ce preistoria se gasea înca în fasa în lumea vestica, Rumânia, înainte

cu cîteva zeci de ani, încerca o noua si mare transformare.1 Era tocmai în acele
vremuri cînd studiul preistoriei se plamadea în special în Danemarca, apoi în
Franta si în Germania, iar oamenii nostri de stiinta de pe atunci, de mult în
strînse legaturi îndeosebi cu Franta, nu puteau ramîne surzi si orbi la cele ce se
petreceau în vest.
Astfel, A.T. Laurian (1840), N. Beldiceanu, C. Butureanu, Al. Odobescu si altii
începura sa faca sapaturi în locurile banuite ca s-ar afla asemenea marturii, în
special dupa spusele taranilor nostri, tinîndu-se seama chiar de numele date de
ei unor localitati.
Ceea ce i-a preocupat cu precadere pe cercetatori a fost traditia, pe care au
înteles-o, fapt ce le face cinste. Era acea literatura orala, care curge din gura în
gura, ducînd chiar pîna la formatiunea planetei. Se observa fara exagerare,
legatura cu stiinta geologiei, verificata în traditia taranului nostru (existenta
planetei si formatia ei; aparitia vietii – fauna si flora.
Si cercetarile lor au dat rezultate rodnice. Pretutindeni, dar mai ales prin locuri
anumite, unde se aflau ridicaturi de pamînt, ceva mai rasarite decît pamîntul din
jur si despartite de el printr-un sant larg sau chiar doua, ei au gasit sumedenie
de obiecte de os, de lut, de coarne de cerb etc.
2) În legatura cu viata spirituala, omul preistoric ridica adevarate monumente
de pamînt, carora le da numele de gorgane: “gorg” ˆ sus; “dolj” ˆ jos. Acestea
se afla în genere în apropierea statiunilor preistorice.
Bucurestiul, centru cunoscut de asezari preistorice, îsi are si el gorganul lui,
peste care, poate din traditie mistica, este asezata Biserica Sf. Ilie din Gorgani.
Tara noastra, mai mult ca oricare alta, fiind centru de pornire, numara cu miile.
În Vîlcea, aflam Movila Tursanului; în Romanati – Movila Turtanului (etrusci).
Nu trebuie sa se uite ca etruscii s-au numit la început tursi, tusci, tisci, tirsi, iar
“agatirsii” sînt din aceeasi familie. Aga – prefixul, s-a tradus în urma “marire”.
Si agatirsii au însemnat mult în istoria dacilor.
Facînd sapaturi în “gorgane”, s-au descoperit schelete omenesti, cea mai mare
parte în sicrie de piatra, sau libere, acoperite de lespezi de piatra, asezate
vertical (sistem de înmormîntare neolitic).
Dr. D. Goilav, un medic din Iasi, a cercetat cu cîtiva ani în urma zeci de
asemenea movile de pe malul Prutului, în preajma asezarilor preistorice, si a
gasit în ele trupuri omenesti alaturi de obiecte preistorice. Acolo unde lipsesc
gorganele, sînt cimitire asezate pe terenuri mai ridicate, îngradite cu stîlpi din
pietre mari, sau cu stîlpi fixati la capatîiul mortului, spre rasarit. În acestea se
depuneau sicrie cu diferite obiecte de pamînt, de os, de piatra, chiar si alimente
asezate cu grija lînga cel decedat, dovedind ideea unei vieti eterne, poate si a
reînvierii. Statiunea Sarata Monteoru ne ofera exemple de îngropari la mari
adîncimi, în conditiile aratate mai sus.
În Iliada, vîrful cel mai înalt al muntelui Ida se numea Gargaron (Homer, Iliada,
VII). Vechile gorgane erau facute de pamînt (Iliada, VI). În Apulia (Italia) un
munte purta în antichitate numele Garganes (Plinius, Istoria Naturala, III).
Omul cuaternar avea în constiinta lui ideea existentei sufletului, conceptie
raspîndita pretutindeni si mai ales în întreaga Europa, datorita marelui substrat
dacic. Horatiu, în odele lui, vorbeste de gorgane (Ode, II).
Galii spun “kerougant” sau “galgal”, si nu dolmen – kerkeno (A. Bernard), iar
irlandezii – “kruochau”.
În rasaritul Europei, pamîntul ocupat de URSS este plin de asemenea gorgane
(morminte). La Cernagor, Moghilev, Pscov, Novgorod si chiar în vecinatatea
Leningradului se gasesc o multime de movile purtînd numele de “kurgan”.
Scriitorul rus Uvarov spune ca, de pe coastele Marii Negre si pîna în apropierea
principalelor orase ale URSS, gorganele sînt foarte numeroase, a caror origine
se pierde în lumea Scitilor.
Herodot, cu mult înaintea lor, afirma acelasi lucru.
Asemenea monumente sînt raspîndite si în Balcani, în Tara Galilor si în Italia.
Mausoleul împaratului August era un tumul enorm de pamînt (Strabo,
Geographica, V).
Localitatile raspîndite peste tot pamîntul tarii, multe la numar si ferite de
atacurile oamenilor sau al fiarelor erau asezate mai mult pe malul apelor sau al
lacurilor, chiar pe gradistele apelor. Taranii le numesc cetati sau cetatui si
precizeaza: cetati de pamînt. Aceasta interpretare o dau dupa aspectul exterior
al pietrelor din jur, care le imprijma si un caracter mistic; cimitire pagînesti prin
continutul sapaturilor. Este extrem de semnificativ ca taranii nu au pierdut
constiinta acelor necropole. Ei spun: Cetatea Letinilor sau Horoborenilor,
cuvînt deformat din “hyperboreeni”.
Mai toate cetatile sînt asezate pe Jurasic, pe depozitele diluvice, sub straturi de
cenuse umede, în care s-au descoperit locuinte, obiecte de cult din lut nears, din
os, coarne de cerb, piatra; la început numai aschii din piatra necioplita, mai
tîrziu trasa la roata si urmînd, pe scara progresiva, metalele (arama, bronzul,
fierul, aurul) lucrate cu o perfectie artistica, care uimeste pe cei mai iscusiti
gravori moderni. Toate acestea sînt executate pe acelasi temei principal
neîntrerupt, dovedind continuitatea unui aceluiasi neam, dotat cu însusiri care
constituie frumusetea artei noastre taranesti, înlaturînd ipoteza unui popor de
migratiune.
În unele locuri, satul se transforma în oras, pe masura evolutiei, cum este
Bucurestiul nostru, unde cartierele marginase mai pastreaza înca pe ici, pe colo
manifestarile artistice de arta taraneasca.
Dar asezarile nu arata numai existenta primilor oameni, ci stabilesc si rasa, care
joaca un rol important în mersul omenirii (de exemplu, Cetatea Letinilor).
În Dacia, sînt popoare ramase locului, pastratoare ale amintirii genezei si care
formeaza marele trunchi comun, cu ramuri pornite în migratiune, chiar din
primele faze ale preistoriei, dînd nastere popoarelor cunoscute, despre care voi
vorbi mai tîrziu.
Localitatile mai cunoscute din tara noastra unde s-au gasit numeroase vestigii
sînt statiunile de la Sculeni, Cucuteni (în apropierea Iasilor), de unde au fost
scoase si resturi de case din bîrne, învalatucite de lut si paie, fatuite si varuite;
Vadastra (Romanati); în jurul si pe locul Bucurestiului (aratînd astfel vechimea
si continuitatea orasului fata de celelalte orase ale Europei). C. Bolliac si în
urma Al. Odobescu afirma ca obiectele gasite în comuna Copuzul (Ialomita)
seamana cu cele aflate în Bretania si Irlanda; apoi Oravita (Mehedinti),
Gornicelu, Poiana lui Pades (Gorj), Lespedea (Dîmbovita), Sarata Monteoru
(Buzau). La Albele (Vlasca), s-au dezgropat obiecte de ceramica, silex, pistra,
ca si cîteva de metal.
Interesanta este pictura vaselor cu grafit si culori. Casele din paianta, asemenea
celor din ziua de astazi au unele dintre ele peretii pictati. Sapaturile de la Pecica
si Semla (Arad) au scos la iveala instrumente primitive si obiecte din arama si
bronz.
Sapaturile facute în vechea albie a rîului Aranca (Banat) si în colinele din jur au
dat la lumina obiecte preistorice de foarte mare valoare, ne spune prof. dr.
Rosca de la Cluj.
Dar una dintre cele mai valoroase statiuni preistorice de la noi este, fara
îndoiala, cea de la Brebu (Prahova). Aici, preotul Vasile Nicolau, întors în tara
dupa o calatorie prin Egipt, are meritul ca, în urma sapaturilor, care au avut
drept rezultat descoperirea unor obiecte foarte interesante, a facut singur un
frumos muzeu, poate cel mai pretios din tara.
Asezata pe un platou înalt, statia Brebu a fost scutita de influente geologice.
Dupa marturia preotului, mai toate obiectele au fost gasite pe malul rîului
Lupea si la mica adîncime. Geologii sînt de parere ca respectivele “statui”
reprezinta “trovanti” – separatiuni sferoidale în depozite nisipoase (gresii) slab
consolidate, forme diferite, mai ales ovale întîlnite în depozitele de gresie.
Trovantii sînd de asemenea gresii, dar mai bine cimentate decît restul
sedimentului.
Studiile geologice ne arata ca cuaternarul si-a îndeplinit opera, dînd nastere
pîrîului, afluent al Doftanei, care a taiat statia în doua, fapt care a facut posibil
ca majoritatea obiectelor gasite sa poata fi vizibile în coastele malurilor,
determinînd pe preot sa-si întinda cercetarile descoperind sumedenie de
obiecte, care au fost completate cu altele aduse de rîu de la departare mai mare.
Obiectele preistorice sculptate în piatra sînt de o valoare artistica aproape
michelangeleasca, reprezentînd toate vîrstele prin care a trecut omenirea, de la
vremurile cele mai îndepartate pîna dincoace de epoca fierului, de la sculpturi,
care unele din ele se pot talmaci drept conglomerate (datorita fluviilor tertiare),
din care nu lipsesc însa obiecte facute de mîna omului, pîna la sculpturi cu
tendinte anatomice (nuduri). Între aceste straturi s-au gasit si scule de silex,
cremene si coarne de cerb, toate cioplite si lustruite, executate cu cea mai
splendida perfectiune.
În vreme ce în Franta obiectele se marginesc la gravura, la noi gasim si
sculptura si gravura.
Interesanta este cercetarea pe care a facut-o Bolliac în 1869, într-un deal de
lînga satul Oravita (Mehedinti), unde se gaseste cetatea preistorica numita de
tarani cetatea Letinilor.
Bolliac gaseste în sapaturile de aici, printre cioburi de culoare cenusie si alba,
printre oseminte omenesti si vase cu cenuse, obiecte de bronz si de fier (vîrfuri
de sageti s.a.). El este surprins de ce taranii i-or fi zicînd cetatea Letinilor, cînd
nu a gasit nimic “roman” într-însa. Dar taranii au fost destul de clari; ei nu i-au
spus cetatea romanilor, ci cetatea letinilor, care nu este acelasi lucru. Din punct
de vedere etnic, acest cuvînt indica numele rasei si al pornirii.
Aproape în toate statiunile, sculele de piatra sînt întovarasite de ceramica. În
frumusetea acesteia ca desen, colorit si mai ales înteles, nelipsit de semne
cosmice-astrologice, se întrevede de la început vechimea si mai ales evolutia
spirituala a stramosului nostru. Se întrevede un focar de civilizatie, ce nu
întîrzie sa apara, care înlesneste trecerea mai departe la epoca aramei.
O statie, care dainuieste din preistorie si unde ceramica este viu prezentata pîna
în zilele noastre o aflam la Potigraful (comuna în judetul Prahova). Numele
însusi celto-grec explica vechimea si felul de ocupatie al satenilor (pot ˆ oala,
fr.; graf ˆ scriere, grec) Voi arata în cele ce urmeaza migratia celtilor de pe
meleagurile Daciei.
În alte locuri, evolutia nu a urmat calea normala din Dacia. Dovada o fac
obiectele de bronz, pe care le gasim imediat dupa piatra, fara trecerea prin
epoca de arama, de unde deducem ca bronzul a fost luat de la noi. Uneltele de
bronz din Dacia, comparativ cu alte regiuni, sînt mai frumos executate.
Mestesugul prepararii bronzului (aliajul cositorului cu arama) înclin sa cred ca
provine de la noi, fiind dus ulterior în alte parti, iscusinta care apartine omului
nostru preistoric. Acest fapt explica o continuitate fireasca certificata si de
cercetatorii clasici de mai tîrziu. “Armuraria dacilor este cu mult mai perfecta
ca executie, desen si ornamentatie, decît aceea a grecilor” (Pausanias).
Dar pîna la armuraria dacilor sînt sculele de bronz ale epocii si monedele de
mai tîrziu, care se scot de sub straturile urmatoare aramei, întrecînd orice
perfectiune.
Asemenea obiecte le gasim raspîndite în întreaga Europa, din Atlantic pîna
dincolo de Caucaz, din Elada pîna la Finlanda si dincolo de granitele ei, chiar si
în America, care dupa forma si material fac dovada unui singur centru de
pornire.
Muzeul nostru arheologic are o colectie bogata de astfel de obiecte aduse din
Franta, apartinînd epocei Madeleine – neolitice, scose din albia rîului Vazère
(sudul Frantei), care daca nu ar indica dupa inscriptie localitatea, ai crede ca
sînt gasite la noi, atît de mare fiind asemanarea; parca ar fi una si aceeasi mîna
peste tot locul.
Marele preistoric Worse, elev al lui Thomson, împarte neoliticul în doua mari
vîrste:
a) vîrsta primara “primele migratiuni” (el admite migratiunea);
b) vîrsta megalitelor, a blocului de piatra, adica trecerea la cuaternar.

Egiptul

Primele siruri misionare ale dacilor se îndreapta spre Sud-Vest, trec Gibraltarul,
înfiinteaza Cartagina, dîndu-i numele de Bîrsa si se opresc în Egipt, unde
formeaza talpa tarii.1 Ei vorbesc un dialect aparte, deosebit de limba araba
oficiala. În ceea ce priveste religia, felahii au trecut la islamism, care nu este
altceva decît continuarea fireasca a vechii religii cosmogonice daciane. Cei de
la oras, coptii au primit crestinismul, confirmarea dacismului; oficial, ei se
numesc felahi.
Cei mai vechi oameni, considerati si astazi adevaratii autohtoni ai Egiptului sînt
felahii (valahii nostri).2
Avînd un pamînt fertil, Egiptul este invadat mai tîrziu de arabi, care îsi parasesc
pamînturile lor nisipoase si pun stapînire pe aceasta manoasa tara, impunînd
limba lor felahilor redusi ca numar, astfel ca limba araba ramîne oficiala.
În Egipt, felahii au manifestat întregul ideal de viata dac, atît pe tarîm material,
cît si pe cel spiritual, cautînd sa se identifice cît mai mult cu patria-muma,
Dacia, lasînd impresia ca au nazuit sa faca Egiptul cu Dacia un corp comun.
Întreaga conceptie dacica dusa în Egipt dovedeste ca valahii nu s-au desmintit,
ci si-au îndeplinit cu prisosinta înalta lor misiune. Si, într-adevar, preocuparile
si manifestarile psihice si materiale le citesti pe toti peretii monumentelor,
exprimînd felul lor de trai, cu portul lor: femeia cu bibilurile înca din preistorie,
cu floricica în par, cu gradinita în fata casei; barbatul cu îndeletniciri agricole –
semanat, cules, treierat (Archinti, Egiptul).
Asa au ramas felahii pîna în zilele noastre, cu toate influentele primite de la
negroizi, arabi si englezi, pastrînd fondul în pofida schimbarilor exterioare.
Si cu aceste premize sa intram în miezul subiectului”
Locuit de negri din timpuri întunecate, Egiptul se afirma de îndata dupa ce
primii înaintasi latini, valahii, s-au oprit pe aceste pamînturi, formînd patura
autohtona (Gibbon). Faptul îl confirma si litaniile preotilor din Memphis si
Teba. Substratul autohton continua sa traiasca si astazi sub numele de felahi, cu
aceleasi îndeletniciri (agricultura), mostenite de la patria-muma – Dacia.
““Neam inteligent, traieste astazi resemnat, sarman” Tara se numeste ’Aia‘.
Poporul cultiva smochinul si vita de vie, iar roadele sînt din abundenta, datorita
pamîntului fertil, care dadea grîu si orz din belsug, iar turma nenumarate
pasteau pe colinele înverzite” (J. Knittal, El Hakin).
Cinstea, caracteristica dacilor, nu le lipseste, nici întelepciunea.1 Dar cel ce
completeaza latura practica, batrîneasca si psiho-logia lor este Novacul Osiris
(Ostrea), caruia dacii i-au închinat un munte în Gorj, venit în Egipt mai tîrziu.
Novac, urmas al uriasilor, protejat de zei, divinitate care, dupa cum spune
Homer, personifica soarele, si are de sotie pe Isis (luna din baladele noastre).
Osiris completeaza stiinta agriculturii, întemeiaza dinastia preotilor, adevaratii
conducatori ai statului si protejeaza scriitorii de aur.2
În vremea lui Osiris se fac canalizari, se asaneaza terenuri, se pun temeliile
celor doua capitale: Memphis si Teba, la care ia parte si Man, conducator
spiritual, pe care egiptenii îl socotesc întemeietor al rasei umane.
Osiris îsi începe misiunea în Dacia. Se mai vede si astazi la noi Brazda lui
Ostrea Novacul. Auxiliarul sau – boul –, considerat divin în Dacia, tot divin
este si în Egipt, unde este adorat sub numele de Apis si Minevis. De asemenea
în Armenia, Persia, Chaldeea, India si în întreg Orientul, pe unde au trecut dacii
ducînd cu ei si întreaga ideologie menhirica, a caror mare maturie este
“piramida”.
Osiris poarta cîrja preotiei si haina lunga pîna la pamînt, haina de preot. Dupa
aceasta haina lunga, mai tîrziu cu veacuri, Ioan Botezatorul recunoaste pe Iisus,
ramura daciana între evrei1, deosebindu-l în învalmaseala multimii, cu ocazia
botezului sau. Aceasta haina a ramas caracteristica preotimii, pacat ca este
neagra. O parte si voevozii nostri si ctitorii de biserici la mari solemnitati (blana
de hermina).xxx
S-a scris mult despre Egipt si despre piramide, si s-a vorbit si mai mult. S-au
risipit multe litere, dar fondul a ramas necunoscut pentru simplul motiv ca nici
unul dintre cercetatori nu a cunoscut Dacia, punctul de pornire material si
spiritual al marii conceptii egiptene. Am spus si o repet: ca sa cunosti
piramidele, trebuie sa cunosti mai întîi Dacia, pentru ca numai Dacia si spiritul
dacic deslusesc marea taina a piramidelor, cele mai impresionante si
semnificative realizari ale Egiptului.
În preistoria tarii noastre, se gaseste, între alte obiecte, “mica piramida” facuta
din os, din lemn sau pamînt si care simbolizeaza luna, creatoarea spirituala si
materiala a tot ce se vede si nu se vede, a întregii omeniri. Cunoscator al
psihologiei daciane aduse de Osiris, faraonul la piramida se opreste ca sa-si
zideasca mormîntul. Mai întîi, el cauta o apropiere strînsa de masivul carpatin
si se orienteaza dupa meridiana spirituala, vizînd polul getic, ultima stea din
Carul Mare, punct din care, coborînd verticala, cade în masivul carpatin. Voind
sa dea o importanta cît mai mare piramidei, faraonul alege un loc potrivit
pentru constructia ei. Cum Nilul îi sta în cale, se coboara la Gizeh, unde terenul
este mai accesibil si acolo ridica piramida, mormîntul lui. Forma si marimea
piramidelor sînt prea cunoscute ca sa mai insistam. De un real interes este
interiorul, unde îsi concentreaza faraonul întreaga psihologie daciana.
Piramida cuprinde doua camere destul de mari. În cea dintîi, camera umbrei,
vedem pe faraon stînd pe o sedila si tinînd discul solar în mîna dreapta,
descendenta si misiunea lui – puterea materiala, iar în mîna stînga – cîrja
spirituala (stapînitor material si spiritual). În fata lui, în genunchi sta Iisus
(Luna), care îi ofera ramura de brad, viata vesnica. În camera a doua, faraonul
îsi asigura materia, prin mumificarea trupului, iar ca prevedere, în cazul cînd
mumia s-ar pierde, îsi face si dublura de piatra. O data cu aceasta apare si
scrierea hieroglifica.
De retinut este faptul ca în primele piramide, faraonul, ca si Osiris, stramosul
lui, nu poarta insignele boieriei, adica pilul si cîrligul de sef material, cîrja de
sef spiritual si tiara, ci numai ramura de brad – viata nesfîrsita – care este
oferita lui. Aceste insigne (însemne), care apar în piramide mai tîrziu, le aflam
numai în camera umbrei, nu si în camera mumiei, unde nu se mai putea intra.
Pilul si cîrligul exprima o vanitate si o magulire a faraonului conceputa de cei
interesati; ele nu au nici o legatura cu ideologia carpatina, care avea cu totul alt
continut. În Carpati, se observa simplitatea si umilinta în fata divinitatii,
nicidecum vanitatea.
Marea revolutie adusa de Osiris se citeste în primele piramide, care pastreaza
unitatea în simplitate a celor doua camere: camera mumiei si camera umbrei,
care dubleaza fiinta mumiei de alaturi. De aici se vede ca autorul primei
piramide nu a urmarit altceva decît ideea carpatiana. Ulterior, însa, piramidele
si-au pierdut spiritualitatea specifica primelor piramide inspirate de ideologia
carpatina, intervenind diferite simboluri, care au dat nastere la fel de fel de
interpretari pe care eu le atribui magiei (influenta ebraica).
În ceea ce priveste hieroglifele de pe peretii camerei umbrei, aici nu mai poate
fi vorba de o mistificare, ci este înfatisata însasi doctrina daciana, care este
imortalizata. Atitudinea de rugaciune a reginei Nefertiti la Luxor în fata
hieroglifelor marturisesc acest fapt, pentru ca nu era cazul ca regina sa se
adreseze magiei sau vreunei mistificari, ci legii divine adusa de Osiris din
Dacia.
În consecinta, piramida se prezinta sub doua aspecte:
1. sub aspectul ideologiei daciane (adevarata piramida)
2. sub aspectul magiei, care pentru noi nu mai prezinta interes.
Acelasi fenomen se petrece si în Chaldeea, unde vedem pe rege purtînd pilul si
cîrligul, simbolurile boieriei, cum si titlul de Io – “descendent din soare”, cu
care se intitula Nabucodonosor.
În mijlocul uneltelor trebuincioase vietii materiale, s-au gasit mumii sezînd cu
genunchii la gura, pozitia socotita de egipteni drept cea mai potrivita.
Asemenea atitudini le aflam mai ales în stratele diluvice, denotînd vechimea
lor. Cunoasterea ierburilor, servind pentru îmbalsamarea întregului corp, nu
numai a scheletului, arata gradul de perfectiune la care ajunsesera popoarele
antichitatii. Un exemplu viu îl gasim la Muzeul de Istorie Naturala “Grigore
Antipa” din Bucuresti, unde se afla o mumie adusa din Peru.
Fie ca s-a pierdut cunoasterea puterii ierburilor, fie ca acest fel de înhumare
este greu de executat, mai tîrziu apare un al doilea fel de înmormîntare, în
pozitie orizontala, asezat pe partea stînga si cu genunchii strînsi.1
Înmormîntarea se facea numai la apus de soare, considerînd corpul, materia
sfînta. Cercetatorii au aratat ca se vad urme de culori, în special rosu, ca si cum
cadavrul ar fi fost vopsit. Mai mult înca, pentru a se arata lumii ca în mormînt
se afla un “om”, aseaza afara, la intrarea piramidei, un sfinx (cu cap de om si
trup de leu), înfatisînd forta.
Unii dintre faraoni pun în locul capului de leu, un cap de miel, care
simbolizeaza bunatatea.
Toate civilizatiile, doctrinele si curentele religioase, care au la baza morala,
dogmele si marii initiati stau pe o temelie comuna, temelia daciana (Rama,
Osiris, Apollo, Orfeu, Buda, Zoroastru, Mitra, Pitagora, Moise, Mahomed,
Iisus). Unii dintre ei – Rama, Osiris, Apollo – sînt porniti din Dacia; iar ceilalti
au aceeasi ascendenta. Pitagora considera doctrina lui, sublima doctrina orfica,
pornita din cuaternar. Gnosticismul, spune Pitagora, este temelia omenirii.
Marile scoli spiritualiste din Eleusis, Delfi, doctrina eseniana, toate traiesc pe
acelasi cuaternar avînd ca centru de raspîndire Dacia.
Nordul omenirii africane este patruns de ideologia daciana si, pentru a întari
aceasta realitate, sa dam cuvîntul scriitorilor:
“Getulii se spune ca au fost geti, care au plecat cu corabiile lor în numar foarte
mare si au ocupat Sirtele din Libia” Si fiindca venisera din teritoriile getilor au
fost numiti getuli” (Isidori Origines, 1, 9, 1) Ei stapîneau regiunile dintre
Mauritania, Numidia, Cirenaica si desertul cel mare.
“În drumul lor spre sud, si anume în Egipt, se observa o civilizatie neolitica cu
caracter preistoric, venita înca din epoca de piatra” (Morgan, Recherches sur
les origines de l’Égypte; l’Âge de la pierre, Paris, 1896-97).
“Libienii au fost un popor agricol. Femeile lor purtau pieptare de piele, boceau
mortii si aveau stergare pe cap” (Herodot, IV, 191-198, Hecatel, Historie Gr.,
I).
“Cartagina a fost la început pelasga” (Silly, Ist. Punica).
“Cel mai vechi nume al Cartaginei a fost Byrsam” (Strabo, Virgil).
Scriitorul german Cremer spune: “Cultura egipteana a fost precedata de alta cu
mult mai veche decît aceea a popoarelor asiatice” (T. Antonescu, Lumi uitate;
Cremer, Semitische Kulturentlehnung).
Hommel, adîncind si mai mult cercetarile, crede ca perioada protosemita a
Egiptului a trebuit sa fie precedata de o alta, cînd protosemitul traia laolalta cu
arianul primitiv. Asa se explica asemanarea de radicali la unele cuvinte din
limbile ariene cu cele semite. Autorul presupune ca egiptenii sînt veniti din
Asia Mica (Chaldeea) si de aici confuzia. Aceasta negura ce învaluieste
realitatea se explica prin faptul ca se dau concluzii fara sa fie cunoscute
premizele.
Cînd si cît de îndelung a trait împreuna aceasta lume, nu se poate spune, dar
presimtim multimea mileniilor, care s-au scurs pîna la ruperea grupului egipto-
chaldeu din trunchiul comun. Dar, oricît de neguroasa ar fi aceasta perioada de
cultura, îndaratul ei distingem cu puterea închipuirii si a patrunderii o alta lume
si mai veche, lumea ariana. În orice caz, fiorii ce cuprind în fata acestei
prapastii adînci a trecutului, în care mai mult simti decît vezi agitîndu-se
popoare fara nume si fara caractere distinctive, învaluite, precum sînt în negura
vremurilor (Antonescu, Lumi uitate, p. 128).
Dupa cum am spus, getii – valahii – ocupa tot Nordul Africii. Ideologia
menhirica se împrastie peste tot. Toate triburile arabe, beduine sînt patrunse de
marea opera daciana, careia îi ramîn credincioase, cu tot mahomedanismul care
nu o altereaza, adaugînd bineînteles influente locale foarte slabe. Astfel o
primeste Mahomed, înscriind-o cu litere de aur în Cartea Sfînta (Coranul).
Dacismul ramîne la temelia mahomedanismului.
Olimpul Iliadei nu este Olimpul Thessaliei, ci este “Olimpul cel vechi”, de
lînga Istru, unde era originea zeilor (Homer, Iliada, I, XIII).
Titanii sînt prototipurile zeilor si ale oamenilor distinsi, prototipurile parintilor
nostri (Homer, Iliada, XIV).
În rugaciunile lor, sufletele mumiilor egiptene se adreseaza divinitatilor
supreme, care traiesc în nordul Istrului (Homer, Iliada).
Titanii se numeau geniile vechiului pamînt si fiii pamîntului (Virgil).
În Carpati se afla muntele Mamîie (cuvînt dacic). În limba noastra se aude si
astazi destul de des: “Ce stai ca o mamîie?”
În Carpati emigrau sufletele celor morti ai Egiptului, spre a-si continua viata
noua si fericita (Dionysi).
Scitii din Europa au domnit peste Africa. Acestia erau scitii de la Dunarea de
Jos, cei mai civilizati, mai avuti si mai razboinici, a caror memorie o aflam în
traditiile istorice ale persilor, indienilor, chinezilor (Gibbon, Histoire de la
décadence romaine). Domnia lor a avut o durata de 1.500 ani (Justini, Historie
Philip, 1, II).
La baza religiei hyperboreenilor sta credinta în imortalitatea întîlnita de la Istru
pîna în Grecia, Egipt, Etruria, Cartagina (Diodor Siculo).
Strabo denumeste sciti întreaga familie latina, în frunte cu dacii (scit ˆ misionar
religios, de unde au ramas prin derivatie cuvintele schit si schinic, schimnic).
Sosirea poporului preistoric în Egipt se anunta înca din paleolitic, mai ales în
Algeria (Anthropologie, An. IX, 1900).
Cea mai veche dinastie egipteana, numita a “zeilor”, a fost preistorica
(Manethonis, Histoire des Grecs, II Diodori, Lib. I).
Memfis, prima capitala a Egiptului, aminteste numele lui Man. Teba, de
asemenea, dainuieste din preistorie; a fost înfiintata de regele Ogybus din
Beotia. Tebanii se considerau cei mai vechi oameni de pe pamînt (Homer,
Iliada, IX; Tzetzes, Lycophron; Diodor Siculi, Lib. I). În tara noastra, Tape
(Banat) aminteste de Teba.
Înaintea Egiptului faraonic a existat Egiptul preistoric (Cantre, Hist. Univ., I).
Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau blaci, de la belaci (derivat din
valahi).
O localitate din Asia Mica, lînga muntele Olimp din Bitumia se numeste Blakia
(Melal, Lib. I; Pliniu, V). Acesti locuitori au fost o colonie a getilor din Nordul
Dunarii de Jos (Strabo, XII).
Civilizatia egipteana este pelasga, începînd din neolitic (Morgan, Origines de
l’Égypte).
Cei dintîi locuitori din sesul Nilului au fost zeii, care domnisera peste Egipt, iar
patria lor era în nordul Istrului (Georges Pierret, Livre des morts, Lib. VI, I).
Catre acesti oameni-zei, care au domnit peste Europa si Africa, adreseaza
mumiile egiptene rugaciunile lor, sa li se îngaduie ca si pe cealalta lume sa
lucreze pamîntul, sa are, sa semene, sa treiere, sa irige locurile lipsite de apa, sa
transporte nisip de la apus spre rasarit (Pierret, ibidem).
În Dacia, Istrul, rîul cel mai mare, era considerat divin (Pierret, Livre des
morts).
Istrul este parintele zeilor (Homer, Iliada).
Istrul este rîul sfînt; el apartine istoriei religiilor timpurilor primitive (Dionisii).
“Acolo era catena muntilor sfinti, în care un vîrf se numea Man, muntele vietii,
unde se gaseau stîlpii cerului” (Pierret, Livre des morts; Maspéro, Hessiod,
O.D.).
În vechile litanii scrise de preotii din Teba si Memfis, pentru divinizarea lui
Osiris, se aminteste, ca o binecuvîntare eterna, ca una dintre gloriile cele mai
mari ale acestui monarh este aceea ca a deschis drumurile din regiunea
Nordului, adica din Tara Scitilor (Dacia) (Pierret, C.M.).
În papirusurile pe care preotii egipteni le depuneau lînga corpul mumiilor se
aminteste de tara cea fericita si divina din partile de Nord ale lumii vechi, era
situata lînga rîul cel mare si sfînt – Istrul, unde s-au nascut toti zeii si unde
migreaza sufletele celor morti (Pierret, L.M.).
Zoroastru, întemeietorul religiei persilor, care traise cu mii de ani în urma
marelui eveniment petrecut în Dacia, a rezumat numai vechile traditii, credinte
si legende ale Apusului, transmise în Media si Partia prin imigrarile si
peregrinarile Scitilor (Isidori Origines, XIV).
Cei dintîi oameni care au descris regiunile pamîntului numeau sarmati pe
hyperboreeni, locuitorii din Nordul Pontului si al Istrului (Strabo, XI).
Dupa ideile cosmogonice ale hyperboreenilor, Universul era considerat ca o
sfera concava, în centrul careia se afla asezat pamîntul (Platonis, Axios, Didot
II, 560).
Scriitorii fixeaza si orientarea astronomica în locul unde se afla geticul polus
(Martiales, Epigr. L. IX, 46). Statius îl numea hyperboreii axis (Statius,
Thebaida, L. XII, 650).
Polul Nord se afla în Scitia, pe muntele Rîpei (Virgilius, Georgicele, I). Ovidiu
vorbeste de Ursa getica. Axa boreala, în jurul careia se învîrtea Universul,
atingea pamîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hyperboreenilor, sau getilor
(Pliniu, H. N. IV, 26).

Nu este lipsit de interes sa stim ce s-a ales de acesti felahi, dupa mii si mii de
ani.
Pentru a raspunde la întrebare, citim un pasaj al autorului mentionat, Knittel, în
cartea sa El Hakim, scrisa dupa memoriile unui doctor felah: ““Sa nu va aud ca
noi egiptenii sîntem negri, arabi sau semiti! Ce prostie! Nu neg ca stapînirea
straina ne-a pecetuit rasa cu stigmatele ei fizice si sufleteste, si ca sclavele
aduse din Sudan ne-au altoit în vine sîngele lor negru. Dar nu toti dintre noi.
Rasfoiti paginile stravechii noastre istorii, examinati cu atentie profilurile
zugravite pe stravechile ziduri ale bisericilor, sau pe sarcofagurile noastre;
aceste profiluri pure, eterne si stramosesti, si sa nu îndrazniti atunci sa sustineti
ca acel sînge curat, sîngele stravechi al celor dintîi oameni nu mai pulseaza în
Egiptul de astazi”. Tot atît de semnificativa este si credinta doctorului, pornita
din subconstient: “NU! Fii drept. Nici într-un an, nici în douazeci nu va ajunge
’tara ta‘, asa cum vrei tu sa fie. În împaratia stramosilor tai””
Privitor la credinta felahului din zilele noastre, trebuie sa aratam ca, pornit din
patria-muma – Dacia –, în Egipt, înca din preistoria cu ideologia cosmogonica,
o parte dintre ei, o data cu patrunderea crestinismului, devini crestini (copti).
Cealalta parte ramasa, în special taranimea, trece la mahomedanism, fara sa-si
uite, însa, etnicul lor. Mai este de observat ca ritualul mortilor s-a pastrat pîna
în prezent.

Din cele aratate mai sus, tragem urmatoarele concluzii:

Dacii, în drumul lor spre Apus, sub conducerea lui Osiris (Ostrea), trec
Gibraltarul, înfiinteaza Cartagena, pe care o numesc Byrsa, urmaresc mai
departe litoralul mediteranean, trec Sirtele si se opresc în delta Nilului,
populînd-o sub numele de felahi. Iau apoi contact cu negroizii Egiptului si
impun limba si psihologia daciana peste tot pamîntul. ““Am pus sa traga plugul
peste tot Egiptul, pîna la Elefantina”, spune Amenemhat I “si am raspîndit
veselia pîna la baltile deltei. Nilul, la ruga mea si-a revarsat unda lui hranitoare
peste tarini; în vremea mea flamînd n-a fost si nici chinuit de sete, caci
pretutindeni cuvîntul meu dadea viata si porunca mea era sfînta” (Teoharii
Antonescu, Lumi uitate, p. 138).
Psihologia daciana este prea cunoscuta, ca sa mai revin asupra ei. Adaug doar
ca, în drumul lor, dacii duc menhirul, pe care-l vedem la ei transformat în
obelisc. Cît priveste divinitatile lor, acestea nu sînt altceva decît marile puteri
creatoare, marele politeism, raspîndit peste tot pamîntul.

Marele flux dacian

Europa latina

Dacii, cu numele generic de Sciti – misionari religiosi – s-au raspîndit în lumea

întreaga ducînd cu ei doctrina unitatii cu divinitatea si avînd ca simbol al
acestei unitati piatra, menhirul.
Din rîndurile dacilor au iesit marii initiati: Rama, Osiris, Orfeu, Mitra. Dar
calugarul sau misionarul, neavînd puterea sa oficieze, se impunea necesitatea
unui factor indicat pentru asemenea lucrare – preotul; el tîrnoseste biserica, el o
deschide, el o slujeste.
În lexiconul spiritual dacian exista propozitia “pre”, rezervata divinitatii.
Crestinismul a pastrat aceasta prepozitie în slujba religioasa, unde auzim: pre
Tine, pre Împaratul, pre Dumnezeu” Dacii au substantivizat prepozitia “pre”,
formînd cuvîntul preot – detinator, purtator, înfaptuitor al cuvîntului divin.
În Italia se spune “prete”; lombarzii îl prescurteaza la “pret”; francezii, prin
mostenire de la vechii gali, îl numesc “prêtre”; germanii asezati si ei ca si
primii pe substrat dacic îi spun “priester”. Cît priveste numele de “popa”, acest
cuvînt apare ceva mai tîrziu.

Primul templu dacic închinat soarelui a fost ridicat pe muntele Istrita Buzaului,
dupa vechiul obicei de a se alege înaltimile drept lacas de rugaciune. Acolo
unde acestea lipseau, se ridicau movile artificiale, ca bunaoara cele din
Ialomita, “bakine”.
Cuvîntul dus prin flux îl gasim si în Siria “bakine”. Slujitorii templului se
numesc “popki”, cuvînt ramas la moldoveni “poki”, în restul tarii degenerînd în
“popa”.
Pe drept cuvînt, Rabindranath Tagore scrie: “Iar cînd arianii (dacii) au venit în
padurile Indiei, s-au pus bazele brahmanismului si civilizatiei indiene”.
Dacii, în pornirea lor succesiva, grupati pe familii, s-au raspîndit în Europa, ca
o imensa masa prelatina, împartita în: etrusci, osci, sabeli, gali, basci, catalani.
Neamul prelatin se întinde astfel peste tot si cuvîntul latin dateaza din preistorie
(în Oltenia avem, asa cum am aratat, “Cetatea Letinilor”).
Virgiliu spune: “Regele latin, primind pe ambasadorii lui Enea le adreseaza
cuvintele urmatoare: ’Nu fugiti de ospitalitatea noastra, nu ignorati pe latini,
ginta lui Saturn, oameni drepti nu prin pedepse, nici prin legi, ci prin inclinatia
lor, care de bunavoie mai pastreaza si astazi cu sfintenie institutiile stramosesti
ramase de la Dumnezeul cel batrîn‘“.
Cu acest însusiri pornesc ei si formeaza Europa latina, materiala si spirituala,
dînd nastere statelor cunoscute: Galia (Franta de azi), Belgia, Anglia cu Irlanda
(Isverna), Spania, Portugalia, Italia, Macedonia, Albania, Dalmatia, Istria.
Italia la început s-a numit Saturnia Ausonia, dupa numele lui Auson, rege dac,
care a înfiintat-o, iar mai tîrziu Italia, dupa Italus, rege al Arcadiei. În Nord,
Finlanda era dacica1 si se numea Suomi (Tara de Sus). De asemenea, dacice
sînt Suedia, tot centrul Europei, sudul Rusiei europene, Ucraina, vechia
Sarmatie, Moldova.
De la daci pornesc marile învataturi – teologia si filozofia, cu marii initiati.
Toate divinitatile pamîntului îsi au obîrsia în Dacia.
Prin analogie cu Carpatii si Istrul, considerati sfinti în Dacia, observam si în
tarile unde a patruns fluxul dacian, aceeasi traditie de a considera sfinte, apele
si muntii mai de seama (Asia, Africa, America). India numeste Muntii
Himalaia, munti sfinti, iar Gangele, apa sfînta; Tibetul, Persia, Armenia, China,
Japonia, Egiptul la fel.
Menhirul, simbolul misionarismului (bolovan mistic) îsi pastreaza de asemenea
pretutindeni caracterul sau spiritual, ca si construirea templelor pe înaltimi
naturale sau artificiale. Mormintele le sapa în munti, ornamentîndu-le intrarile
(Egipt, Licia, India etc.) spre a fi cît mai strînsa legatura cu spiritul carpatin, cu
menhirul (Mausoleul lui Midas).
Dar un obiect nu devine factor de adorare, de cult, decît numai atunci cînd este
legat de un factor divin. Si menhirul nu a fost adorat de om înainte ca
divinitatea sa-si fi aratat puterea sa. În menhir divinitatea a materializat pe om
cu calitatile lui superioare, ocrotindu-l de marele dezastru cuaternar. Mai mult,
la semiti (la evrei în special), piatra (menhirul) este luata în înteles dacian, drept
simbol al reînvierii, si asezat în cimitire la capatîiul mortilor, ca si crucea, acel
instrument de tortura, inventat de fenicieni cu mii de ani înainte de era noastra,
si care devine sfînta, adorata si protectoare în fata raului, abia atunci cînd Iisus
si-a dat sfîrsitul pe ea. Piramida “hram”, loc sfînt, dupa cum îi spun arabii, nu
este considerata ca atare, decît numai dupa ce defunctul si umbra lui sînt
asezate în interior, în spirit carpatin.
Aceste principii fundamentale dacii le-au raspîndit în omenire prin marele flux,
în miscari succesive, ducînd cu ei menhirul.
Dupa ce am vazut ca simbolul minionarismului dacian este “menhirul”, care
proclama biserica universala una si singura peste tot pamîntul, sa urmarim
acum prin cîteva exemple consistenta ei luata în sensul de mare simbol al
adevaratei credinte (ortodoxe).
Daca facem o comparatie între cele trei religii: crestina, ebraica si
mahomedana, observam ca adevaratul ortodox e mahomedanul.
Iata ce spune Mahomed în Coran: “La Kaaba, în acest sanctuar mistic, locul
sfînt al lumii, se gaseste frumoasa piatra neagra, obiect de veneratie, care
descinde din legenda, iar sarbatorile seculare ale acestei pietre erau cerute si de
dorinta lui Alah” (Th. Martas, Confucius, Buda, Mahomed, pp. 83, 121).
“Credinta spune, si vîntul nisipului o raspîndeste, ca beduinul care vine sa
sarute piatra de la Kaaba poate sa apara fara teama în fata Atotputernicului.
Piatra aceasta a avut prioritatea sa absoarba toate pacatele. Toti beduinii
Arabiei, în siruri de caravane au venit în pelerinaj si au sarutat aceasta piatra cu
proprietati miraculoase” (ibidem, pp. 33, 128).
De asemenea, vechea biserica la evrei, templul, compusa din marea sala
rezervata publicului, apoi din locul Sfintei catapetesme si în fund locul cel prea
Sfînt, care era o camaruta mica cu pamînt pe jos, avea în mijloc un stîlp de
piatra rupt din stînca Setijah (menhirul), unde salasluia Iahve. O data cu
Vechiul Testament, noua lege pastreaza menhirul, dar îi pierde semnificatia pe
care si-o însuseste sarbatoarea Iom Kipur (împacarea cu Dumnezeu si iertarea
pacatelor). În biserica crestina ortodoxa din zilele noastre, la slujba de parastas,
se pomeneste: “Si ne-ai întarit pe noi pe piatra marturisirii tale””, înteles pe
care preotii nu-l cunosc, deoarece nu au patruns geneza.

Herodot, Dione Laertiu, Maspéro si alti scriitori sustin ca dacii, sositi mai tîrziu
în regiunile pomenite mai sus, au gasit pe acele locuri primele lor ramuri care
aveau aceleasi obiceiuri si vorbeau o idioma identica cu limba lor.
Dar menhirul (piatra sfînta) este strîns legat si de ideea de suflet, de ideea de
spirit, care e în curs de a se desavîrsi, iar aceasta notiune de continua si vesnica
existenta a spiritului a interesat pe om cu deosebire, ducînd astfel la ideea de
rematerializare spirituala, pîna la perfectionare (teoria spiritualista).
Pitagora spune: “Ceea ce se misca în tine, ceea ce se numeste – tu – sufletul tau
este un dublu eterat al corpului, care cuprinde în sine un spirit nemuritor. Acest
corp spiritual este organul spiritului. El slujeste sa însufleteasca corpul, care
fara dînsul ar sta inert”.

Fluxul dacian se semnaleaza si se verifica prin denumirea asezarilor ramase

pîna în ziua de astazi. În India gasim astfel regiunea Dacistan; în Persia, în
Turkestan, se gasesc de asemenea urme dacice.1 Ecoul mersului lor misionar,
acolo unde ei n-au ajuns ni-l certifica prezenta menhirului, avînd acelasi
caracter în locurile cele mai îndepartate ale Siberiei, Japoniei, pîna dincolo de
ocean (în America).
Omul apare pe toata suprafata pamîntului împreuna cu celelalte vietuitoare.
Inferior dintru început, datorita calitatilor lui superioare, omul se aseaza la locul
de cinste fata de toate vietuitoarele, fata de întreg universul, înscriindu-se în
ritmul armonic al cosmosului. Si marea faclie purcede din Dacia, de la daci,
adevaratii posesori ai atomului astra. Acestora, dupa cum am spus, le urmeaza
marii initiati, iluminati ai lumii. De la Roma ne-a ramas si numele de români,
sau rumâni, nume spiritual sinonim cu “credincios”.
Sa urmarim mai pe larg raspîndirea ramurilor în Europa de Nord si de Sud.
În Nord, aceste ramuri se aseaza în Finlanda, Sudul Angliei, Tara Galilor,
Irlanda1 (Isverna).
Arheologii Schleicher, Oscar Montelius, A. Bernard spun: “Popoarele care au
navalit în Suedia si Finlanda si au locuit-o la început veneau dinspre Dunare si
Marea Neagra”.
Asupra acestor asezari a influentat si climatul prin schimbarea elementelor
somatice ale omului. Centrul Europei îl ocupa Dacia. Cu poporul finic s-a
petrecut un fenomen asemanator asezarii ungurilor în Ardeal. Folclorul
finlandez este o marturie, care întareste aceasta realitate. De exemplu: în
noaptea de 24 iunie, finlandezii aprind focuri spre a goni spiritele rele si
executa jocuri rituale, fapt corespunzator cu obiceiurile noastre în noaptea de
Dragaica.
O serie de scriitori straini afirma ca arienii primitivi au locuit în sud-estul
Rusiei – Sarmatia (Schrede), sau lînga Volga, acolo unde Volga se împreuna cu
Kama (Tomaschek, Taylor), iar Cuno arata ca arienii s-au întins pe întreg sesul
dintre Franta si Urali.
Abii sînt o ramura a hyperboreenilor: “Oamenii cea mai buni, cei mai drepti
dintre toti muritorii” (Homer, Iliada, XIII, V, b). Abii locuiau în nordul Istrului
si erau foarte evlaviosi, praznicile lor fiind vestite si cautate de cei din jur
(Homer, Iliada, I, XIII). Amazoanele erau fiicele lui Marte, din neamul scitilor
(Justini II).
Primii scriitori care au descris regiunile pamîntului numeau sarmati arimaspi pe
hyperboreeni, aflati deasupra Pontului Euxin si al Istrului (Strabonis XI). Rasa
cailor lor moldovenesti era renumita (Cantemir, Descrierea Moldovei). Scitii au
fost cei mai faimosi calareti (Dione Cassius). Rasa boilor vînjosi si mari în
coarne, care se întinde din Caucaz si pîna în pusta maghiara, e tot moldoveana
(Brum, prof. Valeriu).
Dacii se raspîndesc si spre Apus, în Galia, unde ramura galica se aseaza din
timpurile preistorice, pastrîndu-si obiceiurile si vorbind aceeasi idioma. Porniti
din partile noastre, duc cu ei mai tîrziu druidismul, care are toate caracterele
religiilor vechi, secrete si metafizice orientale. Druidismul se suprapune
religiilor primitive ale vechilor gali, constînd din adorarea fortelor naturale
personificate printr-un fetisism grotesc si înfricosator, reprezentînd divinitati
create de propria fantezie, sub impresia fenomenelor naturii, interpretate în mod
primitiv. Galii au si menhirul, caruia i se închina, precum si cuvîntul “menire”,
fara sa-i cunoasca originea, dînd diferite întelesuri menhirului,
necorespunzatoare.
În tara noastra sînt o serie de denumiri ca: Pasul Chimerilor (Muntii Gorjului),
Breasa Streiului (Cîmpia Transilvaniei), unde Streiul face o spartura – breche,
satul Simeria dovedind pe aceste locuri existenta galilor înca din preistorie.
Iata ce spune Archinti: “Rasa galilor este cunoscuta în istorie ca împartita, înca
de cînd istoria vorbeste de ea, în doua ramuri. Originea ei se pierde în
preistorie. Au ramas proverbiale urme chimerice (în Crimeea de astazi). Mai
mult, ’chimeri‘ este adevaratul nume al rasei, care se împarte în doua ramuri,
prima a galilor si a doua, care-i cuprinde pe armoricani (bretoni)1, belgi, volki,
boii.
Prima ramura a ocupat Galia înca din preistorie. A doua ramura a familiei
galice, în secolul XII î.e.n. porneste si ea spre Galia, dar numai o parte, cealalta
ocoleste Dacia, ocupa Balcanii si trece Helespontul în Asia Mica. Ramura
ajunsa în Galia se suprapune primilor gali sositi acolo însa din preistorie”. Este
interesanta descrierea pe care o face vicontele Hersart de la Villemarque, în
urma unui studiu asupra bretonilor (colectia Berzas Breiz). Acesta, cercetînd
cîntecele de folclor din mai multe dialecte bretone, deduce ca cel mai vechi
cîntec dateaza din epoca druidismului. Cîntecul cuprinde 12 întrebari si
raspunsuri între un copil si un druid asupra doctrinei sale, cu privire la destin,
cosmogonie, geografie, cronologie, astronomie, magie, medicina, metapsihoza
etc., teze bine cunoscute poporului dac. Femeile bretone le cînta copiilor, fara a
le cunoaste întelesul.
Thierry, ca si scriitorii care s-au ocupat de originea galilor, au gasit în
formatiunea lor ramura boilor, pe care îi aflam si în marea masa a scitilor, ca
misionari. Burebista (Boerebista), regele dacilor, îsi tragea originea din aceasta
ramura. Unii scriitori francezi presupun ca rumânii ar fi urmasii galilor, pentru
ca dacii, din care se trag ei, au pornit dinspre Atlantic printr-o miscare de
migratie. Dar faptul s-a petrecut invers. Amédée Thierry precizeaza ca miscarea
galilor porneste din Dacia spre Galia. El se întemeiaza pe scrierile lui Herodot,
Dione Laertiu s.a. cînd afirma urmatoarele: “La anul 632 î.e.n., a doua ramura
galica porneste din Crimeea luînd doua directii: una înconjoara Dacia înfiintînd
localitatea Galati, patrunde în Balcani, trece Hellespontul si intra în Asia Mica,
unde înfiinteaza între rîurile Halis si Sangarius, imperiul Galatilor –
Gangarnisch. Cealalta ramura porneste spre Galia, unde se suprapune primei
ramuri galice, stabilita acolo înca din preistorie, dupa cum am aratat mai sus si
care vorbea aceeasi idioma si avea aceleasi moravuri. În trecerea lor prin Italia
înfiinteaza orasul Milano, a carui marca galica – scroafa cu purcei – se vede si
astazi în vechiul palat al bursei, în basorelief. Tot ei înfiinteaza si orasul
Padova”.
Etruscii (toscanii), destul de cunoscuti, au dat civilizatia Italiei. Ei aveau o
preotime instruita si o literatura bogata în ritualuri, ca si latinii din preistoria
noastra. Din pacate, romanii au stricat limba curata mostenita de la latini,
grecizînd-o, încat marele filozof Seneca le spunea: “Ispraviti cu atîta lumina
greceasca, ca o sa orbim”.
Agatirsii, artisti recunoscuti în faurirea obiectelor de arta din metale pretioase,
locuiau în preajma rîului Mures. Ei erau o populatie tursena, spune Stefan
Bizantinul, de origina dacica. Tot daci sînt si arimaspii (lucratori de aur),
alutenii, getii (Strabo, Virgil). O alta ramura dacica foarte importanta sînt si
oscii, cu centrul de pornire în Tara Oasului. Prin flux îi gasim în Franta
(Languedoc), în Caucaz (osetii) si în Italia, al carui rege Auson întemeiaza
Roma. “Neam stralucit”, spune Horatiu.1
Si astazi osenii pastreaza aceleasi calitati superioare de odinioara. Cu portul
specific, cu plete lungi, taranii din Tara Oasului au o tinuta deosebita. Se
adreseaza totdeauna cu cuvîntul “placa” (s’il vous plait; please). Cu toata
saracia din casa lor, întîlnim adeseori pe perete diploma de voevod, reînnoita de
unguri în secolul XI, care le dadea dreptul a fi scutiti de serviciul militar.
În tarile britanice, în lumea galica, taranii au aceleasi caractere ca cei de pe la
noi, uneori aceeasi idioma.
Dar Nuraghele, inspiratoarele viitoarelor castele medievale? Cele dintîi
manifestari pe care le aflam în Orient, ca si în Occident, în Asia Mica si Italia
(Sardinia), au ramas pîna în zilele noastre nedescifrate de cercetatori, în
privinta lor. Scriitorii analizînd sensul cuvîntului “nuraga”, au ajuns la
concluzia ca înseamna “foc mare”, prin traducerea cuvintelor ebraice si
asiatice. “Nur” ar însemna foc, iar “hag” – mare, cap. Adevarul, însa, ei nu-l
cunosc, pentru ca nu cunosc Dacia. Denumirea aceasta s-ar mai putea referi, în
sens figurat, la uriasi, la locuinta. S-ar putea sa-si traga originea de la gorganele
preistorice. Rumânul spune: “i-a dat de hag””
Dar talmacirea cercetatorilor o darîma pastorii din Sardinia, cu ceea ce au
mostenit ei din traditie. Daca îi întrebi ce sînt aceste constructii, ei îti raspund:
“Domos de antigos, domos de gigantes, domos de Orkos” (“orcos” în dialectul
sard înseamna “gigant”, “om teribil”).
Este vorba asadar de casa omului preistoric, mai înstarit.
Trecînd mai departe în Spania, ramurile basce, catalane etc. imprima nobilul
caracter dacic, care ramîne model de viata pîna în timpurile noastre.
În Italia îi gasim ca osci, etrusci, volki (valahi ˆ latini), umbri, ramuri din
marele arbore dacic. Numele de Ausonia, dat Italiei, dupa întemeietorul ei de
care am amintit (Auson), originar din Dacia, s-a extins în urma întregului
imperiu roman. Si Ovidiu în Tristele lui, spune: “Am fost exilat la marginele
Ausoniei, granita cu Sarmatia”.
Ramurile dacice care ocupa centrul Italiei, fundînd Roma, dau provinciei
numele de Latiu. Si astazi de la Roma în jos, sînt sate în care daca întrebi pe
locuitori ce sînt, îti raspund: “Aluteni, signore” (olteni)” “Iste sunt file mei,
frate meu sanzurat, sorsa fatencoa”; iar opincai îi spun “carpatina”.
“Nu ignorati pe latini, ginta lui Saturn” (Vergiliu, Eneida, VII).
Roma ante Romulus fuit, et ab ea nomen Romulus advenisivit (Servius).
Despre trecerea galilor prin tarile noastre ne vorbesc scriitorii vechi si noi. Sf.
Ieronim îi gaseste în vremea crestinismului asezati la Dunare. Amédée Thierry,
în Histoire des Gaulois, arata cum galii ocupa în doua miscari, pe care le fac la
distanta de timp una de alta, dinspre rasarit spre Galia, tot mijlocul Europei,
începînd dinspre Caucaz spre Jutlanda.
În Sud-Vest sînt si astazi ramuri dacice sub numele de dalmatini si ciribiri.1
Cine doreste sa se documenteze asupra lor, sa citeasca cartea Drumuri ciricire,
de Leca Morariu, Buc., 1941).
Titu Liviu, marele istoric al secolului I d.C. spune ca, pe vremea aceea, se mai
vorbea înca etrusca (limba de origina daca) în Alpi.
În Sud, ramura peleasga si valaha se întinde în întreg Balcanii Macedoniei;
numele de Macedonia îl ia mai tîrziu de la un episcop, Makedon.
Primii locuitori ai acestui tinut sînt valahii, pelasgii, precum si alte neamuri din
marele arbore central – dacii. Si Eschyl citeaza: “Eu sînt pelasg, fiul lui
Palaechton, nascut din pamînt”. Iar Diodor Siculi: “Pelasg a fost stranepotul
Istrului si al Tisei, nascut în Carpati”. Si Pausanias, scriitor asiatic, care a trait
cu 700 ani î.C. spune: “Pelasg s-a nascut în tara neagra, cu muntii avînd culmile
cele mai înalte, Carpatii”.
Pelasg a fost o divinitate nascuta din Novaci, Titani sau Giganti. Pelasgii dau
nume dupa ramuri, atît punctului lor de pornire, cît si locuitorilor unde s-au
stabilit. Tot asezari pelasge sînt Etruria, Umbria, Albania, Macedonia. Întreg
substratul balcanic, cu numele de rumîni, arumîni, cuto-vlahi, timoceni, are
constiinta etnicului dacic, pastrînd pîna în zilele noastre graiul românesc.
Asemanarea între folclorul si arhitectura multor tari (Ucraina, centrul Rusiei,
Finlanda, Spania, Galia, Bretania, Macedonia si, în sfîrsit, pe tot întinsul
Europei) duce la concluzia existentei unei foste Europe dacice, Europa latina,
peste care s-a asezat, din vremuri întunecate, rasa germanica si, mai tîrziu, cea
slava.
În urma razboiului lui Traian, autorul Evului Mediu, popoarele ugro-slave care
ne înconjurau au rupt lantul latin. Astfel se explica similitudinea observata în
limba, folclor si arta, despre care vorbesc autorii citati si multi altii.1
Spre Rasarit, în drumul lor spre Orient, dacii misionari, sub numele de
moldoveni, împartiti în alpi, alani, oseti (osceni), lasa urme nepieritoare
dovedind existenta omului tertiar dac pe tot cuprinsul Europei de rasarit, din
Caucaz pîna dincolo de centrul Rusiei. Aceste dovezi le fac gorganele si toate
urmele preistorice, paleolitice si neolitice si mai ales cele din epoca bronzului.
Menhirele îmbogatesc nordul Marii Negre, punînd în valoare solul Rusiei de
sud si al Ucrainei de astazi. Tot atunci se înfiinteaza nenumarate porturi la
Marea Neagra, legatura cu Orientul, prin fenicieni, argoliti, milezieni si altii.
Colectia marelui arheolog Chantres vorbeste îndeajuns, ca si scrierile
arheologilor rusi.
Cu numele generic de “moldoveni”1, popor cu radacina divina, dupa cum îl
numesc indienii (mula ˆ radacina, dava ˆ Dumnezeu), osetii, valahii si alanii se
întind din Carpati pîna dincolo de Caucaz, avînd între ei pe abi, ramura latina,
cunoscuta de clasici drept cea mai culta, religioasa, dreapta, buna, mai cinstita
si mai bogata dintre ramuri.
Tinutul moldovean capata oficial numele de Sarmatia, de la regele dac Sarmis,
care apare ca primul rege dac cu moneda batuta. Pîna la el, monedele purtau pe
ambele parti efigia cosmosului. Pe o fata – cerul, în forma unui nor neregulat,
parte din el conturîndu-se ca o figura aproape umana, cu gura deschisa (“la
început a fost Cuvîntul), iar pe cealalta parte fortele constructive ale naturii:
soarele, luna, stelele.
Moneda lui Sarmis apare între multele obiecte descoperite de Chantres în sudul
Rusiei, unde gasim globul solar cu cap si coada, schimbat apoi în ovoid, ca sa
se termine apoi în pasare – marca latinitatii, “fenixul”, sau pasarea cu doua
capete, unul cautînd spre soare-rasare, celalalt spre soare-apune. Mai tîrziu
aceasta este luata ca marca a Rusiei, a Germaniei, a Cantacuzinilor (familia
domnitoare de la noi) etc.
Fenixul apare si în bisericile noastre (la biserica Izvorul Tamaduirii din
Bucuresti, cartierul Izvor, asezat pe frontispiciul altarului.
Tara bogata, precum si starea atît de înfloritoare a Sarmatiei determina un
comert intens. Se întemeiaza capitala Helon, orasul soarelui, spune Herodot, pe
temeliile caruia se ridica Kievul de azi. Tot atunci se înfiinteaza numeroase
orase si porturi pe tarmurile Marii Negre: Callatis, Tomis, Odesus, Ovidiopolis,
pîna în Caucaz.
Fenicienii, argolicii si milezienii bat aceste porturi în legaturile lor comerciale
cu Dacia. Fenicienii îsi procura chihlimbarul din partile Buzaului. Din Helon
porneau carele încarcate cu aur, spun scriitorii (aluzie la carele încarcate cu
grînele sarmatice).
Alaturi de toate acestea se semnaleaza grandioasele aliniamente menhirice, care
începeau din Crimeea, traversau Transnistria, Basarabia, Moldova si se
pierdeau în Carpati, purtînd denumirea de Sînbie – Sfînta Cale. În lungul lor,
regii daci faceau marile lor praznice pentru evocarea stramosilor.
Elementul moldovean a pastrat obiceiurile si caracterul lui eroic. Jan Sobieski,
regele polon, în razboiul lui cu rusii spunea la consiliul de coroana: “Cu cazacii
de pe Volga este usor, trecem peste ei; cu cazacii de pe Don e mai greu, aceia
sînt toti moldoveni slavizati”.
În Ucraina, ofiterii nostri au întîlnit zeci de sate moldovenesti. Multi dintre
sateni si-au uitat limba. Întrebati daca sînt ucraineni raspundeau invariabil:
“Niet ukrainskii, moldovanskii!”; iar daca li se spunea ca sînt rumâni repetau:
“Niet, moldovanskii!” Ei nu cunosc notiunea de rumîni, care în fapt are un
caracter psihic, de credinta.1
În apropiere de orasul Vosnesensk, la rasarit de Bug, se afla centre rumânesti
de seama, raspîndite în satele Serbani, Malini, Rascova, Sibcenco, Subuca,
Alexandrovca, Nouhriorinca, Bulbarca; mai reduse în satele Razef, Serbanski,
Novogrigoresk si chiar în orasul Vosnesensk. Dupa spusele locuitorilor, se
gasesc rumâni în mai toate satele din stînga Bugului, pîna la Nicolaev.
Îndeosebi satul Serbeni e mare cît un oras, cu case înalte si frumoase ridicate
din piatra. Si astazi în centrul si sudul Rusiei, casele vechilor printi rusi poarta
numele de castele dacice (dacea), dînd impresia ca te afli undeva prin Italia,
într-un sat asezat pe ruinele vreunui oras antic.
Elementul dacic a fost prezent pe acest pamînt si în secolele anterioare, de
vreme ce gasim în limba tatarilor o multime de cuvinte rumânesti ca: cioban,
oi, cas, mamaliga, brînza. Ba înca, spre tarmul marii a fost cîndva cetatea
ciobanilor (Ciobanii-Kule).
Este de remarcat la populatia din Crimeea, ca la toti rumânii risipiti spre
Rasarit, un grai surprinzator de frumos, care merita sa fie studiat de filologii
nostri. Se pastreaza si acum numele lor rumânesti de familie: Ghocu,
Munteanu, Anastase, Serbu, Leulescu, Iuga, Dragomir, Manta, Cica, Banu,
Verza, Tabanu, Cornea, Rosca, Tara Lunga etc. Si izvorul se mareste, se
largeste, devine rîu, fluviu, mare, rasfirîndu-se în întreaga omenire”
Marele flux dacian trece granitele.

Refluxul

În descrierea refluxului dacian, vom pastra aceleasi principii, aceeasi ordine pe

care am urmarit-o în expunerea marelui flux.
Egiptul, Grecia si întregul Orient, care nu aveau nici un fel de notiune asupra
ideii de Creator, de Divinitate, în urma revelatiei transmise de daci, pun temelia
bisericii universale pe principiile daciane, înfiintînd secte si scoli teozofice
peste tot pamîntul: în India, Tibet, China, Japonia.
La evrei, secta esseniana, cu scoala de la Engadi înfiintata de Samuel, la care s-
au luminat profetii; secta si scoala de pe marginea lacului Maoris din Egipt,
frecventata de Moise; scolile de la Eleusis si Delfi; de la Crotona din Sicilia,
întemeiata de marele Pitagora” toate completate cu învataturile teozofice ale lui
Socrate, Platon si Aristotel, scolile etrusce ale lui Numa etc. etc. – toate sînt
secte si scoli bazate pe învatatura daciana, confirmata de Iisus prin secta
esseniana, la care si-a facut pregatirea însusi Mahomed, al carui Coran se
inspira din învatatura crestina.
Aceasta conceptie spiritualista daciana a determinat ulterior un reflux catre
Dacia, la început în grupuri restrînse si mai apoi în mase tot mai compacte.
Dovada refluxului o da numele de Sam-Soare, adus din Chaldeea, pe care-l
aflam în ritualul calusului, dans de cult. Din India ne vine “Indra”, subalterna
lui “Diaus”, care reprezenta acolo pe Dumnezeu. Ne vin nume de comune ca:
“Buda”, nume de rîuri ca: “Veda” (Sf. Scriptura indiana, sau “Iama”, “Siva”
(pomenit în ritualul Vasilica). Ostrovul din fata Ramadanului (Giurgiu) este
închis între trei mari rîuri, considerate sfinte: Istrul, Vede si Kama
(zeul amorului la indieni). Apoi Deva (Dumnezeu), numele orasului din judetul
Hunedoara, fosta resedinta a lui Decebal (oras divin). Si tot un Deva gasim în
Spania, nume transmis de Daci. Dar cel mai de seama eveniment al refluxului
este venirea “rahmana” sau “rohmana” în Dacia.
Rohmanii fac parte din marea familie hindusa, familie care, urmînd învataturile
marelui initiat carpatin Rama, cade în bigotism si pleaca sa-si faca sihastria
chiar în patria lui, în special în locul de nastere al acestui mare initiat, în muntii
binecuvîntati – Carpatii. Aici se stabilesc ca pustnici, întinzîndu-se pîna în
nord, în Galitia, dar avînd centrul la Nasaud, unde îi aflam si în zilele noastre.
Sînt multi curiosii sau învatatii care au încercat sa cerceteze aceasta secta, fara
a ajunge însa la rezultate satisfacatoare. Interesant este studiul profesorului
german dr. I. Hanusch, care îi considera secta brahmanica, venita în Carpati,
din India, ca propavaduitori ai lui Rama (I. Hanusch, Die Wissenschaft,
Lemberg, 1842, p. 197).
Scriitorul Gh. Cosbuc considera pe rohmani crestini, dar nu cu învatatura
crestina ca noi, de la Iisus Cristos, ci de la Oi si fiul Oi, de la Dumnezeu.
Doctorul W. Hein arata ca rahman în limba araba înseamna “îndurat”, blajin.
Confirmarea marelui flux indian ne-o dovedeste credinta lor în Oi. Explicatia
acestui cuvînt, pe care n-am gasit-o în carti, mi-a dat-o dr. Mulgund, indian
(brahman).
Astfel “Oi” este un derivat din auma ˆ om, divinitatea la indieni a trecut prin
transformarile “auma” ˆ “aui”ˆ”oi”, iar fiul Oi ˆ natura, spune dr. Mulgund.
Credinta în “Oi” si “fiul Oi”, în urma misionarismului lui Rama în India,
certifica în totul ideologia daciana – Dumnezeu si natura – iar ca omagiu adus
divinitatii i se închina cel mai înalt vîrf de munte din sirul carpatin, cu numele
de “om”. Om, nu “Omul”, spun taranii nostri.
Prof. Nielsen, arheolog german, considera pe rohmani drept o ramura
brahmanica, în urma studiilor facute la fata locului. Rohmanii sînt un neam cu
predispozitii spirituale ca si brahmanii; ei duc o viata contemplativa si sînt buni
la suflet si blajini, de unde li se mai spune si blajini.
“Rohmanii locuiesc pe lînga gurile apelor ce curg din Moldova, pe lînga apele
cele mari, în care se varsa toate rîurile; în ostroavele marilor sau în pustietatea
de pe tarmurile marii. Traiesc sub umbra pomilor, se nutresc cu poamele
pustiului si se întîlnesc o data cu femeile lor. Atunci petrec noua zile împreuna,
apoi iarasi se despart si-si duc viata în singuratate; barbatii într-o parte, femeile
în alta. Îsi petrec viata în devotiuni religioase (sînt anahoreti). Rohmanii aveau
intuitia ceasului de pe urma si se pregateau singuri pentru ultima clipa a vietii
lor. Se îmbracau în haine de moarte, chemau preotii, rudele si prietenii la
ceremonia de despartire, iar apoi acel caruia i-a sosit ceasul trecea singur dupa
un deal, iar ceilalti se întorceau acasa” (N. Densusianu, Dacia preistorica, p.
740).
Alta traditie spune ca rohmanii sînt un soi de oameni care traiesc pe lînga apa
Sîmbetei1, la marginea pamîntului si stau ascunsi. Cînd vad coji de oua rosii pe
apa, atunci stiu ca este Pastele crestinilor si-l serbeaza si ei. Secta lor traieste cu
veacuri înainte de era noastra, încît nu este nici o legatura sincronica cu Pastele
crestin, dar este o legatura spirituala. Oul rosu în realitate e simbolul anului
nou, simbolul reînvierii, de aceea preotii nostri care nu cunosc adevarata
semnificatie, considera ideologia rohmanilor drept o deviere de la crestinism.
Rohmanii sînt adevaratii crestini cu centrul bisericesc la Cluj.
Oul rosu este simbolul reînvierii si Orientul îl serbeaza la sfîrsit de an, o data cu
începutul Anului Nou” si la morti. Ca îsi prevad moartea si obisnuiesc ritualul
de care vorbesc scriitorii, aceasta se datoreste spiritului lor supraevoluat”
Rohmanii sînt marunti la faptura si putintei la minte. Ei cred ca apa Sîmbetei
ocoleste de trei ori pamîntul, ca un sarpe facut de 33 ori colac, iar în urma se
baga în pamînt si merge pîna în iad si duce acolo sufletele pacatosilor. Asa este
scris, ca sufletele pacatosilor sa se adune pe fata apelor, iar apele sa le duca
spre apa Sîmbetei, si de aceea, tu crestinul de azi este bine sa-ti faci cruce si sa
sufli pe ape cînd te scalzi (Nordul Transilvaniei, Maramures, Bucovina,
Moldova si Basarabia de Nord).
Rohmanii sînt cunoscuti si de ruteni, iar la hutuli se numesc rahmani. Ei au un
caracter nobil si exceleaza prin toate virtutile; stau între zei si oameni. Taranii
care nu cred în existenta rohmanilor sînt trazniti de Dumnezeu.
Dr. I. Hanusch, în cartea de mitologie tiparita la Lemberg (Lvov – Ucraina) în
1842 spune ca numele de rahman ar fi o schimonosire a numelui de brahman,
sau braman.
Sa cautam a analiza scrierile de mai sus:
Rohmanii sînt crestini, dar nu au învatatura de la Cristos, ca noi, ci de la Oi si
fiul Oi.
Rohmanii sînt de caracter nobil, excelînd prin toate virtutiile. Ei stau între zei si
oameni. Si aceasta particularitate a lor nu este consecinta psihologiei daciane –
omul si divinitatea?
Rahmanii, adeptii Marelui Initiat carpatin Rama, puteau avea alta ideologie
decît aceea a lui Rama, unul dintre alesii divinitatii?

Pe marginea istoriei

…De la lume adunate

si iarasi la lume date

Asia a fost cel dintîi si cel mai civilizat continent de pe suprafata pamîntului.
Asa cum spun scriitorii: leaganul civilizatiei.
Este foarte adevarat. Un lucru: aceasta civilizatie le apartine asiaticilor, ori este
importata de pe undeva din afara?
Pentru a raspunde la aceasta întrebare, ma voi ocupa mai întîi de problema
religioasa, deoarece cred ca de la ea porneste si civilizatia asiatica, concentrata
în special în zona cu climat cald.
Popoarele care locuiesc în zona central-sudica din cauza temperaturii ridicate
au nervii mai slabiti, simturile mai dezvoltate si o tendinta catre contemplare,
catre misticism. Cu aceeasi pornire, însa, trec cu usurinta la o atitudine complet
opusa, la simtul eului material, la speculatii, care nu mai cunosc idealul si nici
limita lui, scazînd astfel personalitatea omului. Primeaza interesul personal,
indiferent de mijloace, urmarind un singur scop: a parveni. Acestea au au fost
cele doua manifestari ale Asiei dintru început. Istoria lamureste destul de bine
acest proces, scotînd în relief importanta interesului care a dictat în toate
timpurile.
Dar sa lasam acest al doilea aspect si sa ne oprim la primul, cercetînd partea
spirituala, care a preocupat pe asiatici. La ce se refera aceasta? La trei mari
probleme:
1. Cunoasterea naturii
2. Cunoasterea creatiei
3. Cunoasterea omului în lumina creatiei.
Acestea erau tezele care îi atrageau si care le-au adus si civilizatia. Erau
înclinatii care se înscriau în cadrul credintei, al religiei, cea dintîi preocupare a
omului, indiferent de starea lui sociala.
Grija cea mare a primului om a fost: cum a aparut el si ce se va mai întîmpla cu
el? O asezare echilibrata, daca actiunile lui sînt la înaltimea creatiei, sau una
nelinistita, razvratita, în caz contrar.
Se naste însa întrebarea, daca acest mare material spiritual, caci e un mare
material, apartine omului asiatic, sau îi vine din alta parte? O spun, pentru ca îl
aflam pretutindeni si intra, deci, în universalitate, pornind de la acelasi izvor. Si
atunci toti de pretutindeni, toata Asia, Africa, Europa si chiar America, din
Atlantic si pîna în Japonia, toata omenirea se întreaba: de unde?”
Raspunsul voi încerca sa-l dau eu: din Dacia, de la daci, dupa cum voi arata în
cele urmatoare.
India, tara ultramistica, stînd pe principii daciane, îi numeste pe daci “popor
sfînt”; Dacia, tara lor, “tara sfînta”; limba lor, “limba sfînta”. Si aceasta limba
ei si-au apropiat-o, si nu numai limba, ci si întregul material cosmic – natura, în
care se înscrie totul, întrebarile si raspunsurile asiaticilor, pe care le vom
analiza în capitolele urmatoare.
În cinstea si pe temeiul acestui material, India a ridicat lacasuri religioase,
lacasuri dumnezeiesti, sanctuare, temple, scoli. Acest material, transmis apoi în
traditie a permis marilor initiati Buda si Confucius sa spuna: “Am pus mai mare
pret pe traditie, decît pe toate scriptele” (Confucius). Si aceste conceptii,
dogme, doctrine, religii iesite din traditie formeaza temelia existentei omului.
În aceasta consta întreaga problema a vietii Indiei, marea taina a civilizatiei
asiatice, de unde porneste totul si despre care vorbesc scriitorii lor. Vorbesc
marii initiati: Rama, Krishna, Orfeu, Osiris etc. templele din Memfis, Delfi,
Eleusis” vorbesc si ele. Ideea cosmogonica primeaza, unitatea creatiei cu
creatorul: cerul, disciplina morala.
Dar prin ce mijloace a patruns atît de radiant acest mare si sublim material
dacic, si cum a fost primit? Prin marele flux dacian ne spune traditia si în urma
toate scriptele religioase. “Dac” ˆ “Cuvîntul Domnului”. El este primul
misionar religios, cu carucioara lui: Scytarum solitudo. Acesta era numele
generic al rasei, dupa Strabo, de unde ne-a ramas termenul de schit.
Dar nu trece mult si întunecarea se iveste. Preocuparilor înalte, spirituale, le iau
locul speculatiile. Se ivesc zei si semizei, unii mai buni, altii mai rai, care îsi
disputa fiecare întîietatea. Disciplina si, o data cu ea, morala încep sa scada,
biciuita de zeii raului. Templele se profaneaza, devin centre comerciale,
obscenitatile se întrec unele pe altele; imoralul ia locul moralului, Istoria începe
sa se afirme prin revolte, razboaie. Popoarele Asiei sînt în fierbere, împaratiile
cad una dupa alta, se prabusesc.

Trecutul este garantia viitorului. Oamenii sînt aceiasi în ascensiune, atît timp cît
nu li se scoate radacina. La noi, însa, împrejurari nenorocite au facut sa se
destrame continuitatea, legatura cu traditia.
Este foarte adevarat ca, în ultima vreme, s-a format în tara noastra un curent
dacic, dar toti pornesc de la ideea gresita ca dacii au fost un popor de pastori
sau de munteni, un fel de triburi, iar civilizatia si latinitatea le-au dat-o romanii,
prin romanizare. Nimic mai utopic, nimic mai neadevarat, deoarece romanii
sînt un produs al dacilor, o ramura din trunchiul dac si prima lor civilizatie au
primit-o de la daci, dupa cum voi arata.
Trebuie sa se înteleaga ca elementul autohton dacic a ramas pe loc, în asa-zisa
Dacia Felix, care a fost “felix” pentru romani, nu si pentru daci.
Cînd ne gîndim la fractiunile dace: moldoveni, blaci (valahi), letini, pelasgi,
etrusci, osceni (osci), maramuri si stim ca acestia au dat civilizatia lumii, te
cuprinde revolta gîndind cît de gresit au deslusit unii istorici realitatea faptelor.
În Banat, si astazi taranul dac, caci de departe îl vezi, spune: “Or hi multe
neamuri pe pamîntul ista” dar fruncea, noi sîntem fruncea”.
Mai acum cîtiva ani, pe cînd vizitam Muzeul Satului de la Sosea, vad o casa
tuguiata, cu o tablita în poarta – comuna Uioara, judetul Hunedoara. Intru
înauntru si în cerdac dau de un batrîn de vreo 70 ani, stînd de vorba cu unul mai
tînar. Alaturi, o femeie vîrstnica, cu furca în brîu, torcea:
“– Buna seara oameni buni!
– Buna seara d-voastra. Ati venit si pe la noi?
– Am venit. Dar de unde sînteti d-voastra?
– Pai de unde sa fim? Din Uioara.
– Dar ce esti d-ta mosule?
– Ce sa fiu? sînt dac.
– Dar matusa?
– Pai, daca si dumneaei” ca noi luam altele.
– Stii mosule, ca am fost si eu pe la d-voastra?
– Ei, ei! Pe unde ai fost?
– La Sarmisegetuza” (fie vorba între noi, aceea nu este Sarmisegetuza, ci Ulpia
Traiana).
– Ei! Ei, la Tuza.
– Dar aia nu este Tuza d-voastra.
– Pai nu e, raspunse acesta cu dispret. Boierii spun. E a altora.
– Dar a d-voastra unde este mosule?
– Unde sa fie? La Costesti, sus la Orastia.1
– Dar motii ce sînt? mai întrebai eu. Sînt daci?
– Sînt amestecati cu altii, raspunse mosul tot cu dispret.”
Citeam în ochii si în sufletul lui, ura pe care o purta impostorilor de acum 2.000
de ani.
Dar n-a trecut mult si spusele batrînului s-au adeverit.
Dupa cîtiva ani, ma aflam la Deva. Pe vremea aceea se aflau în toi lucrarile de
dezgropare a asa-zisei Sarmisegetuza. Si dragostea si curiozitatea, la ideea unei
atît de mari descoperiri a cetatii lui Decebal, ma hotarîra sa ma duc si eu.
Deceptia mi-a fost mare” Nu era vorba de nici o Sarmisegetuza; era Ulpia
Traiana, si mosul a avut dreptate, asa ca nu m-am mai ocupat de ea.

Cercetînd în adînc viata taranului nostru, purtator al unei bogate traditii si

înzestrat cu o înalta conceptie spirituala, urmarind diferitele lui manifestari în
arta; casnica, industriala, arhitectura militara si civila, conchidem ca Dacia a
fost focarul întregii civilizatii de mai tîrziu, de unde s-a raspîndit în toate
colturile lumii, cu precadere în Orient.
Sa dam numai cîteva exemple: olaria, cu minunatele ornamente de la Cucuteni
(Iasi), tezaurul de la Pietroasa – Closca cu pui –, monument de arta, de forta si
conceptie unica; arta coregrafica, în care dansurile noastre nationale, si în
special jocul calusarilor trezesc admiratia tuturor, la marele concursuri
internationale1; muzica, cu o bogatie si si o variatie de melodii neîntîlnite la
nici un popor; tesaturile si minunata lucratura a costumelor nationale; sculptura
în lemn, de la obiectele marunte casnice, la ornamentatia de diferite dimensiuni
cu specificul locului etc. etc.2 Dar eroismul taranului rumân, care a uimit lumea
în toate veacurile?
Aruncînd o privire în urma, peste toate cele aratate, care s-ar putea amplifica la
maximum cu numeroase exemple, ajungem la concluzia ca acest puternic
trunchi dacic a dat primele mari roade si datorita altoiului dac s-a putut
înregistra marele revelatie a Asiei, civilizatia.
Dar care au fost marile calitati ale stramosilor nostri, pentru ca roadele lor sa fie
cunoscute si pastrate în lumea asiatica?
Primul pas spre civilizatie este datoria de a te cunoaste pe tine însuti: a-ti
cunoaste “menirea” fata de tine, fata de tot ce te înconjoara; menirea fata de
întreg universul, în simfonia caruia te integrezi ca om si în fata caruia trebuie sa
dai socoteala cu fiinta ta. Aceasta este marea calitate, care trebuie sa nu ne
paraseasca niciodata. Si astazi, dupa mii de ani, auzi acest corectiv: controlul
(self controlul) tradus în limbajul nostru prin cuvintele: “Asta e menirea ta? Om
esti tu?”
Vergiliu vorbind despre Daci, îi numeste genus antiqum terrae (cel mai vechi
popor de pe pamînt) si terrae filli (fii pamîntului) (Eneida, VI, 580). Si Servius
spune acelasi lucru.
În Orient, dacii iau numele de Titani sau Giganti. Mai mult, Homer îi numeste
“zei Titani” (Hymn in Apoli, 335, Hesiod, Theogonia, 630-668). Iar în Iliada,
tot Homer le spune “protoparintii zeilor” si ai oamenilor distinsi, sau
protoparintii parintilor nostri (Homer, Iliada, XIV).
Aceste concentrate spicuiri adunate atît din folclorul poporului nostru, din
traditia orala a taranului, cît si din aprecierile clasicilor, trebuie sa trezeasca si
sa mentina în constiinta noastra datoria de a nu ne dezminti titlul de om, de om
adevarat.

Satul

Taranul, detinatorul traditiei, denumeste asezarile de sate preistorice cetati sau

cetatui.
Dintru început omul a tins, în manifestarile sale, la o convietuire în colectiv, în
adevarate asezari, sate. Si a fost atît de valoroasa denumirea de “sate”, încît
India, în urma sugestiei capatate prin marele flux dacian, le aseaza alaturi de
divin, în prima lor Triada, si anume: Tat, Sat.
Sat ˆ înjghebare spirituala – Para Brama. Tat savi Tenrut.
În Egipt, prin analogie este Hermes ˆ Dumnezeu, constiinta, sir al initierii,
aspect nemanifestat al triadei: Sat, Chit, Ananda.
Chit ˆ inteligenta la oameni (si noi avem “chit” în limba: sîntem chit).
Ananda ˆ fericirea, iubirea, întelepciune, care realizeaza unirea tuturor
lucrurilor, bucuria suprema. Si rumânul spune: “nu faci sat cu el”.
Ca satul este o înjghebare spirituala, aceasta ne-o dovedesc satele preistorice,
asa zisele cetati, unde grija sufletelor, spiritualitatea se vede în toata maretia ei.
În fata marii revelatii divine si a diversitatii problemelor spirituale care li se
puneau, dacii au simtit nevoia sa se adune în mici colonii, unde batrînii,
profund traditionalisti, aveau sa se sfatuiasca între ei. Sînt colonii, pe care
urmasii le-au botezat “satul batrînesc”, ramas si astazi în gura urmasilor, adînc
sapat în sufletele lor, încît dupa multe mii de ani, se mai pastreaza si acum, în
plina civilizatie (în special în Ardeal).
Conducerea satului o avea primarele, de obicei un batrîn ascultat de toti. El
tinea si contabilitatea privind miscarea satului, însemnînd socotelile pe un lemn
în forma de baston mai gros, de care taranii tineau seama; un adevarat corbitor
cinstit.
În Bucovina i se spune “rabus”. “Bus” ˆ gura (“bouche” în franceza), “busa” –
cuvînt în vechea denumire dacica. Prin unele parti, influenta slava i-a schimbat
numele în “raboj” (Boj ˆ Dumnezeu).
Judecata se facea de catre un consiliu ales dintre sateni, sub conducerea
primarului. Cînd satele se înmultesc si devin adevarate colonii, se instituie o
conducere mai mare, avînd un sef spiritual si material.
În ceea ce priveste educatia morala a satului, rolul femeii este preponderent. Ea
imprima copilului preceptele morale si obiceiurile pastrate din traditie.1
În familia dacilor domnea matriarhatul. Femeia, “mama”, nu “omul”, barbatul,
era temelia casei. Acest obicei, dupa spusele scriitorilor îl aveau si sumerii,
ramura dacica nordica. Matriarhatul sta în picioare si astazi: “Cine trecu, fa?
Gheorghe al Floarei”. În cazarmi se aude: “Stana Ion, Pauna Ion”.
Cel mai mare filozof al dacilor se chema Ana Carsa.
Un deosebit interes prezinta impresiile scriitorului francez Pierre Kropatkin, în
urma vizitelor, pe care le-a facut prin satele indigene, mult înapoiate.
Scriitorul, dupa ce vorbeste de viata sociala a omului primitiv, trecînd la latura
spirituala o gaseste aceeasi pretutindeni. Într-una dintre lucrarile lui, intitulata
Ajutorarea omului primitiv, P. Kropatkin spune: “Viata sociala a acestuia este
asemanatoare. Uneltele de piatra se gasesc strînse la un loc, ceea ce dovedeste
existenta satului din cea mai îndepartata vechime”. Geologii constata prezenta
omului tertiar în pliocen si chiar în miocen.
Scriitorul francez Lartat afirma ca omul paleolitic din sudul Frantei obisnuia
praznicul dupa înmormîntare. Grija aproapelui, mai ales la boala, o aveau si
primitivii. Desi nu aveau o religie, în sensul liturgic, dovedeau sentimente
religioase si cultul mortilor. Batrînul familiei exercita functia de judecator. Un
fapt notabil era iubirea parintilor fata de copii. Viata frumoasa a primitivilor
este o enigma pentru cei civilizati. Sentimentul matern era atît de pronuntat,
încît mama era în stare sa se sinucida la pierderea copilului ei, pentru a avea
grija de el dupa moarte.
Pretutindeni cercetatorii au aflat aceleasi obiceiuri, aceeasi viata sociala a
clanului. Primitivul era si superstitios, considerînd raul ca o urmare a actelor
sale, carora nu le putea prevedea consecintele (P. Kropatkin, L’entr’aide,
1910).
Comparînd obiectele de care s-a servit omul primitiv, cu acelea ale omului
neolitic, precum si atentia pe care o are el pentru viata spirituala, observam
apropierea dintre omul despre care vorbeste Kropatkin, cu omul fluxului
dacian.
Dacii se strîngeau de obicei sarbatorile la un pahar de vin, unde îsi spuneau
pasurile, în timp ce tinerii petreceau în jocuri. Printre ei nu lipseau nici
marchidanii (negustorii).
În complex adunarea o numeau “ora” (nu hora), de unde romanii au luat
cuvîntul “for”. Astfel s-a format mai tîrziu “orasul”.
Grecii spun: “horas”: O! Atina proti horas (O! Atena, cel dintîi oras). Ungurii,
dupa veacuri i-au spus: “varos”.
În sate si în locasurile lor de retragere, dacii îsi organizeaza marile lor sarbatori,
începînd cu Craciunul închinat Divinitatii.
Dar primul pas pe care l-au facut a fost al dezvoltarii materiale: agricultura.
Odata pamîntul destelenit de zapada cuaternara, de catre Novacul Traian,
neamul dacic începe sa-si puna în valoare bogatia pamîntului lor, sub toate
aspectele: agricultura, albinaritul, minele de aur, de arama, cositor, fier,
carbuni, sare s.a.
În ceea ce priveste cultura, temelia ei spirituala, dacii au raspîndit-o cu darnicie.
Astrologia, astronomia, psihologia, metafizica” toate au fost duse cu ei în lume.
Pe temeliile acestui bogat material iau fiinta marile scoli doctrinare de la
Eleusis, Delfi, Crotone, Engadi, Maori, Anfictioni etc., care au inspirat marile
scoli filozofice ale lui Socrate, Platon, Aristotel, scolile profetice.
Putem, oare, declara ca dacii au fost lipsiti de cultura, cînd etruscii duc
civilizatia la Roma, ca si oscii? Cînd marii initiati ca Rama, Osiris, dulcele poet
Orfeu duc civilizatia în Asia, Africa, Grecia, India? Cînd avem exemple ca:
Ana Carsa, Deceneu, Zamolxe1 (marele initiat), considerat unul dintre marii
filozofi ai lumii, spune Clemente Alexandrinul.
Ca nu se cunosc caractere de litere? Dar ce sînt caramizile de la Slon, sau
semnele de pe inelul tezaurului de la Pietroasa, sau de pe gulerele taranilor din
Ardeal? Caractere de litere prelatine, care mult mai tîrziu, sub influenta celor
grecesti, inspirate de pelasgi, ramura dacica, dau nastere alfabetului, al doilea
alfabet dupa cel prelatin2, alfabet pe care noi îl numim cirilic. Ciril a luat din
Dacia acest alfabet si l-a dus în lumea slava.
Si scriitorul nostru, Costache Negruzzi se ridica împotriva numelor de: az,
buche, vede”, cînd ele de fapt aveau numirile lor valahe si sînt de caracter valah
si nu cirilic.

Sarmisegetuza – Atena – Roma

Într-un articol scris în ziarul Universul (26 febr. 1935), am aratat, vorbind de
cele trei orase însemnate ale antichitatii, despre însemnatatea Sarmisegetuzei în
raport cu celelalte doua.
Ce a reprezentat si cum a evoluat Sarmisegetuza?
Ca si Roma, Sarmisegetuza îsi pierde numele în mitologie” Capitala a unui
popor autohton, ramas aici din mersul popoarelor prelatine spre vest,
Sarmisegetuza îsi croieste o viata proprie.
Dacii, cu o fire contemplativa, cu un simt estetic accentuat, care-si manifesta
superioritatea în fata celorlalte popoare, duc o viata sobra, o viata de ordine, de
respect, mult invidiata de romani în epoca lor de aur, în vremea lui August.
Popor temut în razboaie, spune Tacit; adus pîna la ferocitate cînd este încalcat,
spune Ovidiu, popor de mare disciplina si de mare respect al familiei, spune
Horatiu, popor de mare arta, o spun Martial si Pausanias. Popor de mare
activitate si cu mult spirit comercial, spune Herodot, completînd pe marii
profeti, cercetatori ai vremii: Isaia si Ezechiel; popor de mare traditie a tot ce e
frumos si înaltator, spune întreg folclorul nostru în toate domeniile.
Dacii dau tarii mari regi si mari sacerdoti; dau Romei mari împarati.
Nu ne-a ramas de la daci nimic scris?
Nici de la etrusci, fratii lor, nu ne-au ramas scrieri, desi înca nu se stie. Nici
galii nu au scris, dar în cuvintele lor de leagan pe care le cînta mamele bretone,
se aud cuvinte luate din astrologie, astronomie, metafizica, filozofie, spuse de
catre druizi, vechii lor preoti, ucenicilor lor, fara ca mama sa stie o iota din ceea
ce spune, asa dupa cum auzim astazi în literatura noastra de folclor, cuvinte
înaltatoare de o importanta si frumsete fara seaman. Miorita o gasim si în
literatura egipteana, fara ca sa atinga nici pe departe conceptia ei metafizica.1
Litere au avut si le-au dat italicilor, si dupa veacuri le-au dat si slavilor. Si nu
au scris? Dar atunci la ce le-or fi folosit literele? Si nu au avut arta, muzica,
dans si poezie?”
Atrasi de gloria dacilor, care îngîndura; de avutul lor care îndestula, romanii îsi
îndreapta privirile catre Dacia. Neputinciosi sa lupte singuri cu un colos,
recunoscut chiar de scriitorii lor, romanii aduna toate popoarele lumii: ale
Europei, Asiei, Africii si cu totii laolalta pornesc razboiul de distrugere asupra
Daciei. Iar dupa ani de lupte si hartuieli izbutesc sa o rapuna, si cu aceasta, fara
sa-si dea seama rapun chiar si Roma lor. Distrug sentinela si ramîn ei însisi în
fata puhoiului evului mediu. Sarmisegetuza cade, arde, se naruie. Dacii, desi
slabiti, nu pier; fata, însa, nu mai pot face.

O cercetare a celorlalte doua orase, mai amanuntita, nu-si are rostul, pentru ca
ele sînt destul de cunoscute istoriei.
Stim ca Atena, în viata sociala a fost focarul civilizatiei clasice, fara ca totusi ea
sa fi fost chiar si creatoarea. Spiritul artistic al elenului, sub toate aspectele a
stiut sa vada, sa aleaga, sa acumuleze si sa cizeleze adevarata lumina asiatica,
ca apoi sa culmineze sub Pericle (sec. V î.e.n.). În mersul ei, lumea ramîne
credincioasa principiilor marilor artisti din aceasta epoca. La doi pasi de
înaintasii ei, Atena nu poseda însa nici liniile mari ale Asurului, nici liniile
Tebei, orasul cu 100 porti, cu strazile subterane, pentru ca miscarea trupelor în
vremea razboaielor sa nu o simta populatia, ci numai reîntoarcerea victorioasa,
cu prizonieri, haremuri, cu rege, cu sclavi, lei, tigri, pantere, elefanti; o întreaga
menajerie imperiala a razboitului împarat” Totul în sunete de tobe, de fanfare si
în aplauzele multimii entuziaste, pentru ca în urma praf si cenuse sa se asterne
peste tot; nimic din toate acestea la Atena, care, fidela principiilor ei, îsi
urmeaza mersul, decazînd în cele din urma. Literele, stiintele, artele, altadata
fala orasului si a lumii întregi, se naruie. Sub poalele batrînei Acropole,
multimea de pretutindeni, înca înflacarata de acest trecut, care a iluminat ca un
far gigantic sute de generatii, trece nepasatoare pe lînga Dione Laertiu Diogene,
care, cu lampa în mîna de 23 veacuri, cauta “omul adevarat”.

Roma, zamislita din popoare italice, prelatine, dintre care cel mai important –
etruscii – porniti de pe plaiurile Europei centrale, poate chiar ale Daciei, la
contactul cu popoarele meonice, care vin din Sud, reusesc sa faca din oras o
capitala cu cladiri de toate felurile si de toate formele, cu stradute strîmte si
întortochiate, un amalgam, care displace lui August. La porunca lui încep sa se
zideasca din piatra temple, terme, amfiteatre si multe altele, dar disproportia
fiind mare, nu place spiritului artistic avîntat al lui Nero (sec. I î.e.n.), care da
foc Romei (se spune). Se naruie case, temple, teatre, foruri, ca în urma, dupa
planuri bine întocmite si bine studiate, în sensul vederilor neuitatului împarat
(care dupa unii a fost un monstru, si a fost fata de crestini), sa se ridice o Roma
noua, cu cladiri înalte, chiar prea înalte, cu strazi regulate, cu gradini, piete etc.,
care fac din monstru cel mai mare urbanist al timpului.
Dar soarta Romei este în repetate framîntari. Sub loviturile barbarilor (care si-
au croit drum prin distrugerea Daciei, straja de la rasarit), Roma cade, pentru ca
mai apoi, datorita principiilor umanitare ale crestinismului, care înfiera sclavia,
Roma sa se prabuseasca cu totul, luîndu-i locul o noua Roma, cu o viata de
libertate, de fraternitate. Iesit de sub asuprire, întregul popor, întregul geniu
latin este pus la contributie, pentru a reda gloria marelui oras, dar la marginea
gloriei apare decadenta. Si modernismul ia locul celei mai frumoase si artistice
vieti. În mersul frenetic dupa progres, tot ce este vechi si înaltator se uita, se
naruie, dispare. Arhitectura, pictura, sculptura, muzica, filozofia, literele si
viata în sine se banalizeaza, pentru a face loc vietii usoare, dezordinii,
revoltelor, vietii bastarde puse în slujba regimurilor politice nefaste.

Bucurestiul în lumina trecutului

Dupa 20 de veacuri, ca din cenusa a aparut Bucurestiul” Asezat într-o regiune

si în conditiuni cu totul exceptionale, fata de oricare alt oras al Europei,
originea Bucurestiului se pierde în negura preistoriei.
Daca originea asezarii Romei, ca si a celorlalte orase ale Italiei, care sînt si cele
mai vechi apartin de pragul istoriei (Roma îsi gaseste temelia în personajele lui
Homer), Bucurestiul nostru are la temelia lui preistoria, sub toate formele si cu
tot fondul gîndirii, constituind baza metafizicii, cu primele notiuni de
cosmogonism.
A fost poate si un noroc aceasta asezare (de altfel, apanajul românului), care
îndeplinea atunci poate numai o cerinta estetica, ca mai tîrziu sa raspunda unor
necesitati vitale, concentrînd la un loc apararea (dealuri, vii, lacuri, ape,
potrivnice razboaielor), cu agricultura, nervul vital al întregii tari, indicate cu
deosebire vietii unei capitale.
Sa analizam foarte succint noua capitala a românismului, asa cum ne-am
propus, dupa caderea Sarmisegetuzei, vechea capitala a tarii.
Observînd solul, pe care este asezat orasul, si în special analizînd stratificatia
geologica, gasim în sistemul diluvic, ca prim strat – pamîntul vegetal, caruia îi
urmeaza cel galben – loessul sau siga, apoi nisipul, deseori feruginos si în
sfîrsit pietrisul sau chisaiul, totul asezat pe argila tertiara.
Cele doua straturi din urma constituie diluviul sur, care poarta urma de neogen,
apartinînd perioadei tertiar (mamifere, care au mai putut rezista marelui
cataclism de trecere a pamîntului din perioada tertiara în cea cuaternara.1
Dupa perioada tertiara, pamîntul ia forma pe care o vedem, cu Dîmbovita
serpuind printre doua maluri abrupte, cu afluenti veniti fie din lacurile
abundente, pe dreapta si pe stînga ei, fie de la departari mai mari, ramasite ale
marii sarmatice, dupa retragerea ei, formînd ca un fel de gratar, peste care omul
cuaternar îsi face aparitia.
Numeroasele centre preistorice din jurul Bucurestiului, si chiar din interiorul
lui, ne dovedesc acest fapt. Obiecte de silex, de os, de cremene, de lut, coarne
de cerbi” toata viata neoliticului, continuata cu cea de arama, de bronz, de fier,
din care obiectele cu caracter mistic nu lipsesc, arata o viata neîntrerupta pe
aceste meleaguri.
Taranii, pastratorii traditiei, numesc “gorgane”, peste tot cuprinsul tarii, niste
ridicaturi de pamînt artificiale, care ascund înlauntrul lor adevarate necropole,
cimitirele omului preistoric, principiul viitoarelor piramide.
Daca viata preistorica a stramosului bucurestean o ascunde pamîntul, gorganul
ei fiind prea înalt a ramas în afara, ca o marturie, si deasupra lui, ca si cum ar fi
fost predestinat, avem noi cei de astazi lacat de pietate, cu numele de Sf. Ilie
din Gorgani.
În aceasta “delta”, în acest gratar de ape, s-au strîns stramosii nostri, fapt care
ne face sa ne întrebam: care a fost ratiunea ce a determinat o asezare omeneasca
într-un loc destul de neospitalier si, în special, destul de nesanatos?
Adapost de migratiuni nu se poate atribui omului preistoric, pentru ca aceste
migratiuni s-au facut linistit si fara ciocniri. Pamîntul a fost destul de încapator,
ca sa-i primeasca pe toti, la început putini la numar, porniti dintr-un singur
centru si raspînditi mai apoi pretutindeni; dovada toate obiectele preistorice de
peste întreg pamîntul, facute din acelasi material si cu acelasi dimensiuni,
combatînd astfel geneza biblica.
Nu teama de ciocniri a hotarît locul orasului (pe care o vedem mai tîrziu la
Ligurii din lagunele Venetiei), nici interese domestice, pentru ca Dîmbovita era
destul de lunga, ca sa se aseze pe malurile ei în aval sau în munte, asa cum sînt
asezate mai toate satele noastre, si nici interese comerciale, asa cum le-au avut
întemeietorii Romei, Vienei, Parisului, Londrei”, si care nu ne-ar fi stricat nici
noua, largind Dîmbovita.
Asezarea Bucurestiului pe aceste locuri nu o putem atribui decît sau unui
interes de ordin vital (alimentul de capatenie fiind pestele din lacuri, care a lasat
în preistorie atîtea elemente-greutati de aruncat plasele de prins peste etc.), sau
un interes cu totul sentimental, de care omul a fost stapînit dintru început. Ne
aflam, deci, în fata unei noi si mari probleme, a carei dezlegare ne-o ofera
metafizica.
Pe multi cititori îi va face sa zîmbeasca poate, aceasta argumentare, considerînd
metafizica drept ceva închipuit, cu totul abstract. Sub aspect etnografic, însa,
metafizica joaca un rol deosebit de important în viata popoarelor, si mai ales
atunci cînd abstractul îmbraca forme concrete, asa cum se observa în epocile
care au urmat cosmogonismul. În cazul de fata, ne aflam în prima ei faza, a
cosmogonismului, cînd gîndirea, care joaca un rol primordial se concretizeaza
si ea prin forme primitive, gravuri, chipuri întîlnite în neolitic.
Adorator al Universului, pentru ca se gasea în absoluta dependenta de el, omul
preistoric este impresionat de cele patru forme creatoare: cer, pamînt, soare si
apa, deoarece de ele sînt însasi existenta lui. Si toate monedele dacice, ca si
folclorul ne vorbesc îndeajuns de acest fapt.
Cu mersul vremii, aceste elemente, cel putin la noi, si se verifica si astazi, au
legaturi pîna si cu sufletele celor vii; cade o stea; taranul spune ca moare un om
etc.
În credinta anticilor, astrele si întreg cosmosul erau în strînsa legatura cu
sufletele celor ce se duc. Mai mult, nimic din ceea ce exista pe lume nu poate sa
traiasca fara sa fie animat de un suflet din sferele astrale, fie ca omul moare de
la sine, fie ca se provoaca moartea lui. Cer, soare, pamînt, casa, biserica s.a. –
toate trebuie sa aiba suflet ca sa traiasca.
Upanisadele ne confirma acest fapt” Si doar noi spunem ca sîntem indoariani.
Este o stare de antroporfism, al carui germene îl gasim în figurinele
neoliticului, în asa-zisii idoli de lut, de os, de piatra etc. Încît numai unei
asemenea conceptii se poate atribui apropierea omului cît mai mult de acest
gratar de ape ale Bucurestiului, mai ales ca aici prin complexitatea lor se
prezinta si sub o forma grandioasa.
Odata viata începuta prin aceste locuri, ea se continua mai departe pîna în zilele
noastre. Acest fapt este dovedit de preistorie. Astfel, daca observam cu atentie
neoliticul de pretutindeni, aflam si în Bucuresti manifestari cu un început de
arta decorativa, care prin forma si specificul ei pune temelia viitoarei arte
taranesti, pe care o gasim mai tîrziu raspîndita în toata tara, evoluînd în diferite
centre, dupa loc si împrejurari, dînd nastere stilului arhitecturii taranesti. Acesta
este cel mai important argument de continuare neîntrerupta, pîna în zilele
noastre a omului preistoric peste tot cuprinsul tarii.
Dar se pune si o alta întrebare: omul preistoric a continuat sa traiasca în acest
gratar de ape, neîntrerupt si sa dezvolte si aici o arta taraneasca, justificîndu-si
viata lui, pîna în vremea cînd istoria a început sa vorbeasca despre el, ori el a
pornit vreodata din aceste locuri si mai tîrziu a revenit de prin alte parti?
Raspunsul este foarte simplu. Eu cel putin cred, si ca mine gîndesc si altii, sînt
convins ca nici un motiv n-ar fi facut pe omul bucurestean, ca odata nascut,
crescut aici si ajuns la maturitate, sa paraseasca la un moment dat locul unde a
vazut lumina zilei, ca mai tîrziu urmasii lui sa se reîntoarca tot pe acelasi loc,
pastrînd vechile traditii. Ar fi o naivitate, o lipsa de logica sa credem astfel,
ignorînd o serie de argumente care ma îndreptatesc sa vad originea
Bucurestiului în preistorie.
Sa urmarim acum evolutia acestei asezari, sa vedem cum ia forma de oras si
mai tîrziu de capitala a tarii. Cercetînd acest lucru pe plan artistic si cautînd a
determina faptul pe temeiul arhitecturii, nu este un drum tocmai simplu, cu
toate ca arhitectura vazuta sub aspect general are epocile ei bine stabilite, care
pot determina o cronologie, dusa la aproape o exactitate a faptelor. Dar aceasta
se întîmpla numai în tarile unde se succed faptele pe date stabilite de maestrii,
care le-au determinat. Nu este acelasi lucru în cazul nostru, unde arhitectura
este opera tarii întregi si nu a individului. Aici fenomenele s-au însiruit în mod
automat, întocmai ca valurile marii, care se urmaresc unele pe altele, fara sa-ti
dai seama cînd te gasesti în mijlocul apei, de unde încep si unde se ispravesc. Si
abia numai pe ici, pe colo, cînd intervine ceva din afara, cu datele cunoscute, se
mai poate fixa un punct de reper, ca astfel adunînd totul la un loc sa determine
evolutia orasului nostru. Un exemplu este interventia manifestarilor straine de
la Curtea de Arges, cu Sf. Nicolae Domnesc si cu Sf. Nicoara, care precizeaza o
epoca (între secolele XI si XII), si anume aceea în care aceasta arhitectura se
concretizeaza si prin alte parti cunoscute în istoria artelor. De aceea, la noi,
punctele de reper sînt puncte mari, cu miscari foarte lente, care angajeaza
veacuri, încît trecerea de la o situatie la alta se face pe nesimtite, fara sa
marcheze date.
Cultura asiatica, despre care am vorbit, si care a fost fîntîna de la care s-au
adapat dacii, a determinat si o arhitectura folosita în Dacia, mai mult de catre
clasa cu dare de mîna, fiind foarte costisitoare. O data cu caderea
Sarmisegetuzei si cu risipirea clasei avute, aceasta arhitectura trece în Moldova
si în Bucovina. Ajunge si în Ardeal, dar pe scara foarte redusa, în mîna celor
ramasi pe loc si a celor asezati pe plaiurile Maramuresului, care-si mentineau
rangul de boierie, asa dupa cum puteau. Asa se explica spre exemplu, relicvul
din palatul contilor Bethlen din Deva (centrul dacismului), care reprezenta
“phenixul”, pajura tarii (stema României).
Alaturi de aceasta arhitectura, tot restul tarii, în special taranul, ducea mai
departe lantul traditiei – arhitectura româneasca – care evolua pe aceleasi baze
ale trecutului. Cu timpul, ea se afirma în centre diferite (Fagaras, Sighisoara,
Curtea de Arges, Cîmpulung-Muscel).
Bucurestiul odata constituit evolua la fel ca si orasele din restul tarii, pe baza
acelorasi principii. Nici o influenta noua ca la Curtea de Arges, nu se vede, care
sa-l confirme ca oras mai mare sau ca centru conducator. Nimic altceva decît o
slaba nuanta asiatica adusa de vechile legiuni siriace, înglobata în masa
taraneasca, reflectata în casele celor mai înstariti, pe care le întîlnim si prin
centrele pomenite mai sus. Si pe aceleasi principii, în dispozitive mult mai
mari, din care nu lipsea interventia clasicismului elen, daca nu chiar al celui
etrusc. Se vad pilastrii azvîrliti fara nici o regula pe fatade, într-o asimetrie care
da simetria cea mai perfecta. Numai traditionalism puternic, unde se întrevede
esenta omului si deci continuitatea lui, în felul aratat mai sus, datorat faptului
ca nici cea mai mica influenta straina nu s-a putut infiltra (nici chiar produsele
epocii romano-bulgare, neobizantinismul, ca la Arges). De aceea, pîna în
secolul XVI, cînd se produce interventia genoveza, stapîna Marii Negre si a
Dunarii, nici o cronologie nu se poate determina pe aceasta cale. Casele
boieresti, pe care le-am mostenit noi, destul de numeroase la centru, printre
zecile si sutele de biserici, toate cladite în spiritul pur latin, ne fac cu prisosinta
dovada.
Acesta este Bucurestiul nostru, prelatin la temelie, latin pîna în zilele noastre.
Pacat ca ultimele lovituri ale tîrnacopului de acum 30 de ani au distrus cele mai
autentice marturii: casa Turnescu si casa Ciurcu. Numai cele doua ramase –
casa Melic (str. Armeneasca) si casa Moruzzi (Calea Victoriei) se mai vad si
astazi, stricate însa de un arhitect francez chemat sa le repare, acum vreo 80 de
ani, si care nu le-a priceput. Nu mai vorbesc de zilele de adevarat prapad ale lui
23 August 1944, care a pierdut în flacari si ruine adevarate cladiri de arta.
Ca marturie a acestei sublime arhitecturi rumânesti, de care eu sît puternic legat
sînt cladirile: casa General Candiano (parcul Filipescu, distrusa de
bombardament) si casa N. Stanovici (din strada Remus nr. 6) ambele cladite de
mine, unde am imprimat caracterul autentic al caselor bucurestene din veacul
XVII. Nu pot trece cu vederea nici creatiile altor colegi, ca de exemplu: casa
Rosianu (str. Dr. Racovita), cum si cîteva vile din orasul Cîmpulung-Muscel,
ale arhitectului Berechet.
Cît priveste prima faza, Cîmpulung Muscel ne ofera un numar de vile din
vechile exemplare; Argesul de asemenea, iar în Bucuresti, ca o copie fidela –
casa Matasaru (din str. Porumbaru nr. 12). Ca fapt nou, nu s-ar putea considera
altceva, decît intervenirea unui nou si mare stil de arhitectura valaha, care
germineaza din manifestari pre-bizantine si pre-renastere, ce îsi fac aparitia în
Bucurestii din timpul domniei lui Serban Cantacuzino si care culmineaza apoi
în epoca lui C. Brîncoveanu schimbînd fata orasului. Este cea mai frumoasa
pagina din istoria artei noastre, care îi aduce consacrarea. Pacat ca restauratorul
din zilele noastre al castelului Brîncoveanu, de la Mogosoaia, cazut în mrejele
arhitectului francez Lecomte de Nouy de acum 100 de ani, nu a înteles-o.
Acesta a fost Bucurestiul de ieri”
Dar numele orasului?
Orasul pierdut în preistorie, dupa cum am aratat, este greu de admis c-ar fi trait
fara un nume. Banuiala ca numele s-ar trage de la acea biserica a lui Bucur nu
sta în picioare, fiidnca aceasta biserica este mult mai noua decît multe alte
biserici aflate si astazi în oras.
Sa nu uitam ca una dintre apele care lega lacul Icoanei de Dîmbovita se numea
Bucurestioara. Si numele orasului, dupa cel al apei se pierde în toponimia
dacica, aidoma cu al tuturor apelor si localitatilor, muntilor si vailor din tara
noastra. S-ar putea ca numele lui Bucur si al Bucurestiului sa se traga de acolo,
asa dupa cum s-a tras al jienilor, de la Jiu si al oltenilor, de la Olt. Legatura
dintre Bucur si Bucuresti am facut-o noi, dupa cum am mai facut si altele, ca
podul lui Traian la Severin etc.
Este eronata afirmatia ca numele Dîmbovita e de origine slava, deoarece ei au
venit abia în secolul VI, cînd desigur ca rîul avea un nume al lui.
Nu putem încheia fara sa pomenim numele marilor ziditori: Matei Basarab si în
special Constantin Brîncoveanu care, pe temeiul traditiei au dat Bucurestiului si
tarii, cele mai frumoase pagini de manifestare artistica în Cîmpia Dunarii. Pacat
ca noi nu o prea întelegem.

Limba poporului dac

Am aratat în capitolele precedente ca cele mai de seama documente ale
omenirii dateaza din preistorie, în special din neolitic. Pe temeiul lor, si mai
ales al menhirului s-a ajuns la concluzia ca la început omenirea a format o
singura masa si, consecinta o singura rasa, raspîndita în tot cuprinsul Europei si
în afara de Europa, cu centrul de pornire în Dacia.
Am vazut ca scriitorii si documentele arata ca menhirul îsi are originea în Dacia
(de altfel numai noi avem cuvîntul, care si-a pastrat adevaratul înteles). Asa se
întîmpla si cînd arunci o piatra în apa; la mijloc, unde a cazut piatra apa se
turbura pîna în adînc, si cu cît de departezi de centru, inelele îsi pierd din
intensitate.
Aceasta rasa raspîndindu-se, cu timpul a dat nastere la state de- sine-statatoare,
peste care, si chiar în inima Europei a patruns rasa germana, invadînd lumea
latina, fenomen asemanator cu invazia ungurilor la noi.
În scoala s-a înradacinat dogma în a considera de origine romana tot ce se
gaseste în subpamîntul tarii noastre. S-ar putea întîmpla ca eu, care nu sînt de
aceasta credinta, sa am soarta lui Galileo Galilei, fara sa fiu pus pe rug, pentru
ca am depasit acele vremuri. Am credinta însa ca odata si odata va iesi adevarul
la iveala, pentru ca trebuie sa sfîrsim cu aceasta stare de lucruri de a trai din
mila cutaruia sau cutaruia, fara se ne recunoastem comorile noastre materiale si
spirituale.

Germanii, patrunzînd în aceasta masa latina, despart popoarele Europei în:

finezi (care ramîn la nord), în gali si franci, stabiliti pe locurile unde se gasesc
astazi, în itali si iberi, împinsi în sud-vest, în daci si traci, ramasi pe loc în sud
si sarmati, catre rasarit, formînd state cu diferite denumiri.
Incursiunea lui Traian a zdruncinat Dacia din temelii, reusind s-o
dezmembreze. Aceasta a fost opera cuceritorului, promotorul Evului Mediu,
care a facut prin aceasta o mare greseala politica, distrugînd zagazul de la
Nistru, deschizînd calea navalirilor barbare, care s-au scurs prin Cîmpia Dunarii
si prin nordul tarii, pîna hat departe, la marginile continentului european.
Desi crunt încercati de înfrîngerea suferita în razboaie, dacii ramîn totusi în
centrul latinitatii si detinatorii limbii adevarat pre-latine, limba legata de
existenta poporului.
Marele evenimente petrecute în Dacia au fost transmise prin viu grai si au fost
scrise cu caractere dacice, preetrusce. Dovada ne-o dau caramizile de la Slon,
tezaurul de la Pietroasa, ornamentele de pe gulerele taranilor ardeleni, în “ritm
cufic”, adica în cuvinte formate numai din consoane, fara vocale.
Astfel scriau Dacii cartea lor sfînta, cu litere sapate pe tablite subtiri
dreptunghiulare, asezate pe altarele templelor lor, care s-au transmis apoi cu
aceeasi cinste pe altarele tuturor templelor lumii (cartea preceptelor de aur, cum
o numeste India.1
Pornind de la faptul existentei dintru început a unei singure mase de oameni, un
trunchi comun, cu centrul de raspîndire în Dacia si cu o limba comuna, aratam
ca acele cuvinte de prim ordin ca: cer, stele, noapte, a fi, soare etc. sînt comune
la toate natiunile. Si un exemplu tipic îl ofera derivatiile multiple ale cuvîntului
“menhir”: omenie, neomenie, om-neom, aminte, cuminte, nimeni, amen, menit,
dezminti, încremenire, descremenire, amnar, pomenire etc. Iata o serie de
cuvinte cu o radacina comuna, care a existat în toata omenirea, încît ne aflam în
alternativa: ori asezam leaganul omenirii în India, ori îl asezam în Dacia.
În India nu subzista aceasta credinta. Putem vorbi de indo-germani, de indo-
slavi, dar nu de indo-arieni. Nu putem fi si indo- si arieni. Ori sîntem indo-, ori
sîntem arieni, pentru ca “arian” înseamna “om legat de pamînt”.
Dar sa admitem totusi ca venim din India. În acest caz, ar mai fi crezut cineva
ca Dacia este o tara sfînta? Deoarece tara aceasta a fost considerata sfînta,
poporul sfînt, Dunarea sfînta, muntii sfinti, aceasta dovedeste ca de aici s-a
raspîndit omenirea, iar teoria care o atribuia Indiei nu sta în picioare. Se admite
deci o limba comuna, o limba universala, o limba sfînta ca si purtatorul ei –
limba sanscrita (“san” ˆ sfînt; “scrit” ˆ scris) care ne apartine noua, nu Indiei.
Si acum un scurt apel la glotologie. Din cercetarile filologilor, cît si ale altor
oameni de stiinta, s-a stabilit ca în India se gasesc denumiri de plante si
animale, care n-ar fi putut trai prin acele parti, din cauza conditiilor climatice.
Acestea au fost duse acolo o data cu fluxul dacian si, neputînd subzista, le-a
ramas doar numele.
Cu aceasta limba sanscrita au plecat misionarii daci spre Rasarit, sub numele de
sciti1, misionari religiosi. Noua ne-a ramas cuvîntul “schit” ˆ manastire si
“schimnic” ˆ calugar, cu calificativul de crestin ˆ fiul Domnului, dupa cum
“dac” ˆ “ajutorul Domnului, iar “moldova” popor de radacina divina.
Si acum sa cercetam vechile scrieri”
“Si era peste tot pamîntul o singura limba”” (Moise, Cartea I) dar nu o numeste.
Psametus, unul dintre cei mai culti faraoni ai Egiptului, care a trait cu sapte
veacuri î.e.n. spune: “Am facut multe experiente în viata mea, ca sa aflu cel mai
vechi popor pe pamînt si ce limba vorbea acel popor; în sfîrsit am ajuns la
convingerea ca limba cea mai veche a fost a frigienilor, adica a pelasgilor si
prin urmare acesta este cel mai vechi popor” (Herodot, Cartea II).
Dar cine sînt pelasgii?
O spune Diodor Siculo: “Eu sînt pelasg, nascut din pamîntul negru al Daciei”
(Diodor Siculo a fost stranepotul Istrului si al Tisei, nascut în Carpati).
De la pelasgi ia numele fractiunea de popor dac, care a ajuns mai tîrziu si în
Italia. Pelasg a fost o divinitate nascuta din Novaci, Titani sau Giganti.
Ctitorul Asiei, Pausania, care a trait cu 700 de ani î.e.n., era pelasg si a fost
crescut pe muntii cu culmi înalte ale Carpatilor.
“Limba prisca, adica limba batrîna a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii
cei mai vechi ai Italiei în timpul lui Ianus” (Isidori, Origine). Ianus 11 ani a fost
zeificat la Roma, în Palatin, unde îsi are templul lui, dar o data cu raspîndirea
crestinismului în Italia, a fost uitat. La noi el este sarbatorit pîna în ziua de
astazi la Sînziene – 24 iunie, sfînta zi a lui Iani.
“Latini au fost aceia care au existat înainte de întemeierea Romei” (Festus).
“Colchii si dacii ma cunosc; vorbesc limba barbara de idioma latina” dintre
popoarele latine fac parte dacii” (Horatiu, Lib. II).
Sextus Rufus spune ca proclamatiile date de romani catre Filip, regele învins al
Macedoniei, cum si proclamatia din 167 e.n., pentru noua organizare a acestei
tari s-au facut în limba latina populara, nu pentru ca sa impuna învingatorului,
ci pentru ca idioma populara era latina barbara.
Titu Liviu, marele istoric din vremea lui August, afirma ca în Alpi se vorbea
limba etrusca. Ori etruscii, dupa cum stim, sînt o ramura comuna cu dacii.
Ovidiu povesteste ca, fiind trimis într-o regiune salbatica, între sarmati si geti,
singura-i distractie era sa compuna versuri, dar ca nu se gasea nimeni care sa le
citeasca si sa le înteleaga, deoarece în acea regiune nu se cunostea latina vorbita
de romani (Elegiae, III). Populatia Tomisului era compusa din geti si greci,
elementul get fiind preponderent. “Ce pacat, spune el, ca limba getilor a pastrat
unele urme din limba greaca si acestea desfigurate, dupa pronuntarea getica. În
acest popor nu este nimeni, care din întîmplare sa vorbeasca macar cîteva
cuvinte latinesti, cît de simple” (Elegiae, VII).
Dar cum era limba latina în acea vreme? Limba vorbita la Roma numai latina
nu era. Patura culta a luat cuvintele ausone – latine si le-a adaugat es, is, os, us,
dupa moda greceasca, cu verbul la sfîrsitul frazei. Se vorbea astfel o limba
artificiala, deformîndu-i caracterul latin, limba care nici n-a putut trai.
Seneca spune: “Ispraviti cu atîta lumina greceasca, ca o sa orbim”. Iar Catilina:
“Ispraviti cu atîtea grecisme în limba, ca nu ne mai putem întelege cu poporul”.
Cezar, asasinat în Senat, vazînd în capul conjuratiei pe Brutus, i-a strigat în
greceste: Essi ios emu (Tu esti fiul meu).
Asa întelegea Ovidiu latina, asa întelegea el o limba culta, latina vorbita de
romani, daca aceea se putea numi limba, si înca pretentie de culta, limba latina
complet grecizata, artificiala, care de aceea nici n-a putut trai. Si totusi, acelasi
Ovidiu spunea: “Armoniosul Horatiu a tinut urechile mele, cînd a compus
poezia culta pe lira ausoniana” (limba daca negrecizata – Elegiae, IV).
Si profesorii nostri cauta originea limbii rumînesti “adevarata limba latina”,
prin derivarea ei din limba grecizata a romanilor”1
Ovidiu, vorbind de scrierile lui, sustinea ca nu putine cuvinte barbare s-au
strecurat în ele, dar vina nu este a lui, ci a locului – Ausonia (Elegiae, VII). Si
tot el adauga ca, pentru a se întelege cu getii a trebuit sa învete sarmata. Faptul
este lesne de înteles, fiindca sarmatii sînt moldoveni si vocalizarea lor este la
fel cu aceea a etruscilor; Etruria Toscana s-a numit la început Ianicola.
Papa Nicolaie I, într-o scrisoare adresata lui Mihail al III-lea, împaratul
Bizantului, scria: “Grecii numeau limba latina, limba pe care o vorbeau scitii”.
Ori toate acestea nu sînt documente? De unde vrei sa le iei? De la Caius, Titus,
Sempronius?” Fireste, daca te obsedeaza o singura prezumtie – romanitatea, si
excluzi documentele care o contrazic, te îndepartezi de adevar.
Avem noi constructia lor de fraza? Avem noi pe: us, is, os si verbul la sfîrsit,
asa cum aveau romanii? Nu, vorbim asa cum am vorbit de cînd ne gasim pe
pamîntul acesta. Noi pastram întreaga traditie, pe care alte popoare de aceeasi
origine nu o mai au. Italienii nu au traditia noastra si nici folclorul pe care-l
avem noi. Se cunoaste ca este un popor nou.
Si daca lucrurile stau astfel, cum poate sa gîndeasca cineva ca oamenii acestia,
a caror rasa si limba era bine determinata, au amutit si au surzit, trebuind sa
astepte 1.000 de ani, pîna au venit peste ei romanii sa-i vindece de mutenie si
sa-l învete limba romana?
Atît fiinta, rasa, cît si civilizatia si limba dacii au dat-o romanilor, iar nu ei
noua. Îsi poate închipui cineva ca Traian a fost pîna în Urali, unde ofiterii nostri
au gasit zeci si sute de sate moldovenesti? A fost pîna acolo Traian si i-a învatat
si pe aceia sa vorbeasca latineste?

Rabindranath Tagore, în cartea sa Shadana, la capitolul I, spune: “Cînd Arianii

au patruns în padurile Indiei, s-a pus baza brahmanismului si civilizatiei
indiene”. Este vorba asadar de ariani si de limba lor, care a fost indianizata. Dar
cine sînt acestia si ce limba vorbeau? Oameni sfinti, veniti dintr-o tara sfînta –
Dacia, iar limba lor era aceea cu care s-a scris Vedele, scrierea lor sfînta.
Si Krishna Murti, urmasul lui Buda, cum si alti scriitori laici si mireni indieni,
îi califica pe arieni drept rasa nobila, rasa spirituala, care au adus limba si
civilizatia în India.
Elena Blavatski, fosta presedinta a Societatii Teozofice din India, în scrierea sa
Vocea Tacerii, spune: “În cartea preceptelor de aur – Vedele –, aproape toti,
daca nu chiar toti cei mari archati (acei care emigrara în Tibet, viitorii lamaisti),
erau hindusi si arieni, iar nu mongoli. Originalele perceptelor sînt gravate pe
lame rectangulare, subtiri si lunguieti, asezate pe altarele templelor”.
În poema epica Ramayana, unde se gasesc celebrate principiile carpatine ale
marelui initiat Rama, se insista mult asupra primelor monumente, care poarta
numele de “stupo”, ca si în Afganistan. Acest cuvînt sanscrit (dac) s-a pastrat la
noi pîna în zilele noastre; si într-adevar monumentul are forma de “stup”.
Si acum, daca vom cauta procentul de cuvinte din limba lor, vom afla, daca nu
în totalitate, ca majoritatea ne apartine noua rumînilor. Aceasta este limba
ariana, de care s-au servit hindusii, si toate încercarile cercetatorilor de a arata
ca limba noastra deriva din sanscrita sau romana sînt lipsite de temei.
Dictionarele sanscrite si cele ale lui Barbulescu Dacul, Nica, cum si diferitele
scrieri din presa, ale lui dr. N. Lupu, Bratescu-Voinesti s.a. considera
fundamental gresit cînd afirma derivarea limbii noastre din sanscrita, deoarece
lucrurile s-au petrecut cu totul invers. Acestia, influentati de scrierile
arheologilor moderni, care nu au ajuns sa cunoasca Dacia, îi socotesc pe daci
drept indo-arieni, ca si cum totul porneste din India, si astfel scriitorii nostri se
consuma în derivari eronate.
În lexiconul dacic, apare înca din preistorie “cra”, “cre”, “cri”, atunci cînd este
vorba de demnitati înalte. Exemple:
Craciun ˆ ziua de omagiu adusa Divinitatii
Cra ˆ stapîn; un ˆ unul singur
Caraiman ˆ munte închinat lui Man
Craiova ˆ capitala domneasca
Creator, cremene, creasta, crestet, credinta
Crestinii sînt fiii Domnului.
Cristos este calificativul dat Marelui Iisus.
India, în urma fluxului dacic confirma întelesul acestor prefixe. Astfel, în
dictionarul clasic sanscrit francez, al lui Emile Burnouf, gasim cuvîntul: crestin
ˆ “homme éminent par sa naissance ou autrement”. Rama, Krishna ˆ crestin.
India atribuie totul zeitei Cri, zeitei binefacerii, a avutiei, frumusetii, demnitatii,
majestatii. Dar cuvîntul acesta n-a venit oare din fluxul dacian?
Marele scriitor si profesor de la Geneva E. Bilard spune: “Romînul nu este
popor de migratiune, el este bastinas”. “La arieni, mitul si poezia iau forme
fantastice, iar tendinta catre nemasurat, catre extraordinar, predomina atît la
indieni, cît si la iranieni. Aceste însusiri au fost mostenite, înca din cele mai
vechi timpuri” (Ed. Mayer, Geschichte des Altertums, 1884, T. Antonescu, p.
71).
În încheiere subliniez ca de indo-arianism, pe temeiul limbii sanscrite nu se
poate vorbi, deoarece am aratat cum s-a format în India limba sanscrita. Cît
priveste pe indo-germani, sau indo-slavi, aceste denumiri facute tot pe temeiul
limbii, pot fi justificate, daca atingerea acestor doua neamuri în India, s-a
produs în urma indianizarii limbii dacice (în arhitectura taraneasca rusa se
observa o oarecare influenta indiana, pe care rusii au trecut-o în clasicismul
lor).
Sa nu se uite ca majoritatea cuvintelor ambelor popoare, cele în legatura cu
cosmosul si cu viata spirituala si unele cuvinte mai vechi din viata materiala,
care au un caracter latin, se datoresc asezarii acestor neamuri pe substratul
dacian. Încît nici de vorbit nu este de germanisme sau slavisme în limba
noastra, ci dimpotriva, de rumînisme în limba lor, în afara bineînteles de cele
bisericesti, dat fiind influenta cultului slavon în limba noastra.
N-am pretentia sa schimb toate cartile de gramatica de la noi, dar trag nadejde
ca cu vremea o s-o lasam ceva mai domol, ca sa intram pe fagasul demnitatii si
al cinstei, în care ne-am nascut si în care trebuie sa traim în ciuda tuturor
acelor, care vor sa ne falsifice trecutul.

Sanctuarele daciane
Templele si marii sacerdoti

În afara de arta taraneasca, apare în Dacia arhitectura de mare valoare în forma

si continut, “arta ciclopica”, arta inspirata.
Pe scara evolutiva, atît marile aliniamente, numite de daci “Cale sfînta” –
Sînbie – (termen necunoscut cercetatorilor nostri), cît si impresionantele
“cromleh”-uri asezate în cerc, toate au la baza menhirul, piatra sfînta.
Menhirele asezate în forma de cerc simuleaza soarele, asezat în mijloc, purtînd
numele de hirmen, “datator de suflet”, de viata. Cu vremea acestea se unesc
între ele dînd nastere astfel primelor temple.
N. Densusianu, în lucrarea sa Dacia preistorica, ne spune ca, în urma
cercetarilor sale, templul Soarelui de pe Istrita avea o forma circulara cu o
zidarie masiva, cu diametrul de 6,39 m si era pavat cu pietre. Tot acolo s-au
gasit pavele subtiri de marmora si sticlarie, purtînd numele de Sura de aur.
Primele temple construite au imaginat stelele cu raze.1
Începînd cu Templul Soarelui, cu o forma rotunda, ridicata pe înaltimi, traditia
transmite principiul mai departe, si acolo unde nu sînt înaltimi naturale, s-au
creat artificiale, din pamînt, purtînd numele de “pochine”.
Un alt aspect al primelor temple îl arata asa-numita “Casa zînelor”, cercetata si
descrisa de C. Bolliac.
Avînd intuitia apropierii cît mai mult de Divinitate, oamenii au cautat sa-si
ridice primele lor sanctuare chiar în inima muntilor, în menhire.1
Unul dintre primii mari initiati carpatini, care a propovaduit prin partile noastre
a fost, fara îndoiala, Zamolxe, cuvînt care despartit în doua, înseamna în
albaneza: “za” ˆ gura si “molxe” ˆ mos.
Dar, cu mult înaintea lui, Rama este primul personaj mistic, urmasul vechilor
misionari daci. El apare în panteonul întregii omeniri, dupa cum o dovedesc
scriptele si litaniile preotilor egipteni, indieni, chinezi, si mai ales dupa Avesta.
Pornit din Dacia, Rama îsi întemeiaza doctrina printr-un mare act de bunatate,
de pace (se împotriveste jertfelor religioase omenesti). Parasind Europa în
vremea primului flux, trece Caucazul, Iranul si ajunge în India, unde devine
împarat, zeu, cel mai mare diriguitor de popoare de pe malurile Oceanului
Indian. Cerîndui-se în vis sa renunte la demnitatea de sef material în schimbul
nimbului ceresc, el îndeamna popoarele sa-si aleaga regi, dupa legile firesti ale
lumii. (“Eu voi veghea de sus asupra voastra”, spune el).
Învatamintele lui Rama2 s-au împrastiat peste tot pamîntul (Egipt, Iran, India),
fiind consacrat drept cel mai mare initiat, caruia îi urmeaza în India, Krishna,
Buda.
Un alt mare initiat, tot carpatin, dac de origine este Orfeu3, care a predicat în
acelasi spirit ca si Rama, în Balcani, Asia Mica, Grecia, Sicilia si a pus temelia
Scolii de la Delfi, pe al carui frontispiciu sta scris: “Cunoaste-te pe tine însuti”.
Egiptul a avut pe marele initiat Osiris, asemenea lui Rama în India. Ostrea, în
Egipt – Osiris – a pus temelia atît vietii spirituale, cît si a celei materiale –
agricultura.
Tot mare initiat a fost si Man1, care a domnit peste egipteni (Diodor, Herodot)
si era considerat de preotii din Memphis drept întemeietorul dinastiei umane în
Egipt (Diodor)2. Man a fost acela care a canalizat Nilul si a întemeiat orasul
Memphis (Herodot, 1, II).

Cosmogonia

Ne gasim în fata unei probleme, pe cît de dificila, pe atît de controversata de

istorici. Este vorba de cercetarea primelor forme de credinta ale stramosilor
nostri, legate de marele cosmos si adoptarea lor de religia crestina.
Dupa Biblie, în Potop a pierit întreaga suflare, oamenii nefiind demni sa
supravietuiasca. Nu a ramas decît Noe cu familia lui, care a dat nastere
poporului evreu.
Dupa traditia taranului nostru, mostenita de la daci, în acest cataclism nu a
pierit nici un om. Divinitatea i-a mentinut prin împietrire si despietrire.
Împietrirea s-a facut în muntii Carpati; acolo s-au împietrit si tot acolo s-au
despietrit” si de aceea Carpatii au fost considerati munti sfinti, ca si Dunarea
(Istrul). Ca un simulacru, indienii au muntii Himalaia si Gangele (apa sfînta,
purificatoare) si egiptenii – Nilul (fluviu sfînt).
Elementul creator al Divinitatii a fost “cerul”, cu exponentul sau “soarele”, iar
elementul generator “pamîntul” si “apa”.
Dacii au asadar constiinta existentei sufletului si a nemuririi, prin împietrire si
despietrire, luînd piatra ca simbol al genezei si raspîndindu-se în omenire prin
marele flux, primit pretutindeni cu mare si deosebita cinste. Ca omagiu adus
Novacilor, Titanilor, s-a ridicat în Persia, la Persepolis, un templu închinat lor,
cu numele de “Celminar” (40 de mucenici), iar pentru mucenicia Novacilor1
împietriti a fost adorata piatra.
În facultatea noastra de teologie se învata ca la început oamenii se închinau la
pietre. Credeti dvs. ca au adorat pietrele caldarîmului? Piatra a avut fara
înaoiala o semnificatie, a fost primilor martiri, si în cinstea lor s-a ridicat
templul de la Persepolis, cu 76 secole î.e.n.
Crestinismul, legînd biserica cosmogonica cu biserica crestina a pastrat
sarbatoarea celor 40 de mucenici, întelegînd pe cei 40 de martiri crestini, o
interpretare anacronica, pe care o vom explica la capitolul sarbatorilor crestine.
Vorbind de credinta stramosilor nostri, legata de marele cosmos, nu putem
trece cu vederea marele eveniment petrecut în Dacia, si anume venirea
rohmanilor, în urma fluxului dacian. Acest neam necunoscut multor istorici îl
aflam în nordul tarii (în Maramures, Bucovina, pîna în Galitia). Despre rohmani
am vorbit mai pe larg la capitolul “Reflux”, aratînd derivatia numelui lor din
“Oi” ˆ “auma ˆ “om” ˆ “Divinitate”. În cinstea acestei Divinitati s-a numit
“Omul”1 vîrful cel mai înalt al Carpatilor Meridionali.
Pe monedele dacice figureaza soarele, ca exponent al cerului; în capul soarelui
se afla o semiluna cu corn – diagrama Divinitatii.
Biserica cosmogonica daciana se prezinta sub forma de trinitate2: cerul
(creator), pamîntul si apa divinitati generatoare, carora le corespund
urmatoarele sarbatori:
Craciunul – închinat cerului,
Rusaliile – închinate pamîntului si soarelui,
Dragaica – sarbatoarea apelor.
O data cu venirea rohmanilor au fost aduse din India si divinitatile lor: Buda,
Kama, Siva, Iama, precum si credinta în existenta spiritelor rele care au dat
nastere la superstitii. Împotriva acestor spirite rele poporul a dus o lupta
continua. Si astazi se pastreaza obiceiul de a înfige un topor în pamînt pentru ca
sa le îndeparteze.
În credinta dacilor, exista o strînsa legatura între pamînt si plante.3
Un alt ritual în cosmogonia daciana sînt si “ditarii”. Despre aceasta ne vorbeste
un profesor de liceu, de limba româna, care s-a ocupat asidu de traditiile
poporului român. Fiind într-o echipa de cercetare cu prof. D. Gusti (la Catedra
de Filozofie-Sociologie a Universitatii Bucuresti) în Muntii Vrancei, a asistat la
un priveghi1, la care taranii au scos mortul pe prispa si au facut un foc mare, ca
sa goneasca spiritele. Peste fata mortului au asezat o basma2, iar catre ora 12
noaptea au început sa soseasca tineri mascati cu chipuri de animale. Au încins o
hora mare în jurul focului (ritual ca în jocul calusarilor), iar dupa ce au sfîrsit
jocul s-a întins o masa. Capul îl aveau însa tot acoperit. Au mîncat si au plecat,
fara sa stie nimeni cine au fost” Profesorului i s-a spus ca au fost “ditarii”, fara
sa poata însa afla semnificatia lor.
Intrigat si persecutat de aceasta forma de cult m-am adresat d-lui Salagian, un
vechi cunoscator al traditiilor Orientului, care mi-a raspuns ca “este masa sfînta
în timpul focului, apartinînd cultului lui Zoroastru”.
Profesorul Gusti a cumparat cîteva masti, fara sa cunoasca pe atunci
semnificatia lor.
Mai amintesc despre un alt obicei numit “caloian”, o papusa care se aseaza pe
apa, într-un cosciugel, si i se da drumul. Este o imitatie a lui Iani, simbolizînd
purificarea apelor.
Dupa ce am aratat prin cîteva exemple aspecte ale religiei daciane, legate de
cosmogonia si adoptarea lor în mare parte de catre biserica crestina, voi trece în
paginile urmatoare la dezvoltarea temei privind ritualul marilor sarbatori.

Marile sarbatori
Craciunul

Cea mai mare sarbatoare, rînduita de daci în cinstea marii Divinitati este
Craciunul (“cra” ˆ crai, “ci” ˆ eufonie, “un” ˆ unul, un singur stapîn), care ocupa
primul loc în calendarul dacic.
Cuvîntul Craciun îl au toate popoarele, dar adevarata lui semnificatie nu o
cunosc.
Germanii spun: Weihnachten; italienii: Natale, referindu-se la nasterea lui
Cristos. Francezii, constienti de originea lor galica, îl numesc: Noël; spaniolii:
Novidat. Dar la ce se refera acest Noël sau Novidat? La serbarea pomului,
pentru ca pomul este adus la nasterea Mîntuitorului. Pomul vietii n-are nici o
legatura cu nasterea lui.1
Spre deosebire de celelalte popoare, numai noi am pastrat, pe lînga ritualul
crestin, si pe cel vechi, al adevaratului Craciun, necunoscut multor oameni de
stiinta.
Un prim ritual se refera la nasterea lui Cristos: Steaua, Vicleimul, Icoana etc.,
iar dupa un interval de cîteva zile apare al doilea ritual: Plugusorul, Pomul,
Vasilca.
Sarbatorile Craciunului tin 9 zile, de la 22 pîna la 31 decembrie, iar a zecea zi,
adica 1 ianuarie, devine prima zi a anului, începutul noului an, începutul vietii.2
Dacii serbeau Craciunul ca omagiu adus Divinitatii, pentru binefacaerile
soarelui din cuaternar. În primele zile serbeau focul (ignes), care a intervenit la
definitivarea si asezarea pamîntului în sistemul solar. Biserica noastra l-a
desfiintat, cinstind în locul sau pe Sf. Ignat. Cred ca nu este nici o legatura între
Ignes si Ignat, în afara ca este si anacronic.1 Biserica a mai înlocuit si pe Bazil
împaratul cu Sf. Vasile, desfiintînd în fapt marea sarbatoare daca.
Noaptea de 31 decembrie, a 9a zi a Craciunului, este sarbatorita pîna în zilele
noastre de întreaga omenire. În Occident, lumea cunoscuta si necunoscuta se
îmbratiseaza pe strada. În tara noastra, veselia generala a poporului se
manifesta prin strigari si urari de bine ale colindadorilor, care umbla din casa cu
“Vasilca”. Dar ce este Vasilca? Este o capatîna de porc, frumos împodobita,
asezata pe o tava, pe care taranii o poarta umblînd din casa în casa, citînd:
“Vine Siva la-mparatul / Sa-l judece Dumnezeu””
Cine este Siva? Este zeul distrugator, care ia locul lui Sundra si se prezinta
împaratului (Vasilevs) sa-l judece Divinitatea. Între Siva si Dumnezeu este
împaratul, cu dubla calitate, de sef spiritual si material, mentinuta pîna în
vremea din urma, cînd regele da mitropolitului cîrja arhiereasca. Dar, de unde
vine cuvîntul “vasilevs”? De la “vasilisa”, nu cum spun unii scriitori: de la
“vasilicon”, pe care îl cînta tiganii.
În zorile zilei de 1 ianuarie, un grup de flacai, îmbracati în minunate costume
nationale, colinda cu un brad1, frumos împodobit, asezat pe un plug tras patru
sau sase boi, cu coarnele aurite. Flacaii troznesc din bice si striga:

“Aho, aho, copii, argati, Si-a încalecat

Stati putin si nu mînati, Pe-un cal învatat
Lînga boii v-alaturati Cu nume de Graur,
Si cuvîntul mi-ascultati: Cu seaua de aur”
S-a sculat mai an Mînati mai, hai, hai”.
Badica troian

Este asadar vorba de Troian, care a destelenit pamîntul de zapada si sarbatoarea

se refera la divinizarea cerului.
Dupa traditie, Troian a tras prima brazda, de la Apus la Rasarit, cu un plug de
aur, la care erau înjugati doi boi negri sau pri (pri sînt boii negri cu o varga alba
prin mijloc). “Ca sa ramîna de pomeneala””, spun taranii nostri, încredintati ca
au învatat de la el plugaria, pe care o socotesc sfînta.
La noi, boii împrumuta nume de zei: Miercan, Duman, Sîmbotin, pentru ca
boul intra în cosmos, se integreaza în el. Si aceasta semnificatie sacra s-a
transmis si în Egipt, prin fluxul dacic. Sub numele de Apis si Nevis, boii au fost
sanctificati, iar cu ajutorul lor, Isis si Osiris au tras primele brazde.
În plugul de Craciun apare si pomul vietii, frumos împodobit cu panglicute.
Pomul vietii este prezent si la nunti, înmormîntari si pe acoperisul caselor,
atunci cînd zidirea ajunge la acoperis (zidarii înfig pe acoperis un pom, urînd
proprietarilor viata lunga).
Pomul vietii îl au si chaldeenii.1
Din cele aratate tragem concluzia ca sarbatoarea Craciunului nu se refera la
nasterea lui Cristos, ci nasterea sa a fost adusa la marea sarbatoare a
Craciunului, la sarbatoarea Divinitatii, ca fiind Fiul lui Dumnezeu.
Cercetînd ce spun învatatii nostri despre originea cuvîntului Craciun, am gasit
numai la Tictin afirmatia cum ca vine din limba slavona. Era de asteptat” numai
ca acestia l-au luat de la sarmatii peste care s-au asezat.
În vremea regilor daci, dupa Titani, Tani, scrie Herodot în Cartea VI-a, a cazut
din cer un plug, un jug, o secure si o patera de aur.
Arheologii unguri, facînd sapaturi în Transilvania, au gasit în multe locuri, la
adîncimi nu prea mari, aceste obiecte mici de aur.
Badita înseamna în limba elena om întelept.2
Boul3 apare ca sfînt în heraldica noastra. În sapaturile de la Craiova s-au gasit
reprezentari de boi cu un vîrtej în frunte. Vîrtejul se numeste plexus frontal si
înseamna legatura cu Divinitatea. Boul îl vedem ca stema a Moldovei, ramasa
pîna în zilele noastre. Si ucrainenii îl au în stema, ei fiind tot de origine
moldoveneasca.

Crestinismul în Dacia

Dupa ce am aratat în cîteva exemple, primele manifestari religioase ale

poporului dac, axate pe cosmogonie, cum si semnificatia si ritualul marilor
sarbatori, voi încerca sa expun pe scurt cum au devenit stramosii nostri crestini.
Dupa anii istorici, dacii au fost barbari si crestinismul a aparut o data cu venirea
romanilor”
În fapt, crestinismul a patruns chiar de la început, adus de apostoli, iar biserica
noastra este apostolica, si nu evanghelica.
Dacii, avînd constiiinta cuaternarului, nu urmeaza doctrina Bibliei iudaice, care
sustinea ca Dumnezeu a coborît din cer si a facut pe Adam si Eva. Principiul
iudaic este în plina contrazicere cu Evanghelia; nu se împaca Vechiul
Testament (doctrina severa, cu implicatii care contrazic uneori morala) cu Noul
Testament (doctrina cu totul altruista, fundata pe iertare, ajutorare, întelegere).
Poporul nu stie de Vechiul Testament, ci de ceea ce a apucat din stramosi. Prin
mostenire de la daci, taranii nostri au constiinta cuaternarului, de care au fost
ocrotiti prin împietrire si despietrire, iar drept simbol al acestui fapt este
menhirul, raspîndit prin fluxul dacian în întreaga omenire. Asa se explica de ce
menhirul a fost adorat pîna în vremea din urma si numai printr-o gresita
interpretare în secolul XVI s-au dat dispozitii severe de a se distruge pietrele
sfinte (Consiliul ecumenic din Palatul Truli de la Constantinopole a oprit “cu
desavîrsire sa se mai pronunte cuvîntul menhir”).
Dacii au adorat natura, cosmosul, geneza fiind un fenomen al naturii, fapt ce a
condus la întemeierea bisericii cosmogonice daciane.
Prima biserica daciana a fost întemeiata de Tar Titan (Tar Kitan), împreuna cu
cei trei fii ai sai. Biserica cosmogonica avea la baza, ca si crestinismul,
trinitatea, formata din cele trei elemente: cer, pamînt, apa, care s-au transmis în
Chaldeea prin flux cu numele de: un, ea, bil avînd acelasi sens.
Acestei trinitati denumite “Tri Murti” de hindusi1 îi mai corespund cele trei
sarbatori: Craciunul, Rusaliile si Dragaica.
Cuvîntul “biserica” este de origina daca, iar bazilica romana n-are nici o
legatura cu biserica noastra.
“Sarica” înseamna vesmînt împaratesc, iar “be” – de doua ori, împarat spiritual
si material. Acest cuvînt ne apartine numai noua si numai noi l-am pastrat.
Biserica a fost înfiintata de Novaci (Titan era Novac), iar crestinismul a fost
adus în Dacia de catre apostolul Andrei, care avea si el trei scoliti, pe: Inu, Pinu
si Rinu. În traditia noastra, acestia sînt fiii lui Tar Titan, rematerializati.
Teologii spun ca cei trei apostoli ar fi fost omorîti; în realitate ei au murit
înecati.
O serie de elemente îmi întaresc asadar convingerea ca crestinismul nu a fost
adus în Dacia de catre colonistii romani, asa cum se spune.
Se stie ca libertatea cultului în Italia si în întreaga omenire a acordat-o
Constantin cel Mare, prin edictul de la Milan, la anul 313, libertate care nu a
durat, pentru ca Iulian Apostatul a revenit la vechea conceptie politeista.
Curînd, însa, a învins credinta crestina, care prinsese adînc în masa poporului.
La noi, crestinismul s-a înscaunat fara varsare de sînge, întrucît temelia peste
care s-a asezat doctrina crestina era apta sa o primeasca.
Discutînd cu preoti de seama, care negau patrunderea dintru început a
crestinismului în Dacia, le-am adus în sprijinul convingerii mele argumente
evidente, descoperite pe Coloana Traiana de la Roma.
De 1.800 ani, aceasta coloana exista la Roma si sute de arheologi de toate
neamurile au studiat-o, fara însa a reusi sa patrunda mistica ei.
Sculptura si basoreliefurile exprima, dupa cum se observa, felul de viata al
poporului dac, obiceiurile si credinta, în timp ce cartea de istorie, scrisa uneori
cu patima, poate denatura adevarul”
În scena de la sfîrsitul celui de-al doilea razboi, care reprezinta apoteoza lui
Traian, am observat, ca o relevatie, figura lui Crist si a evanghelistului Luca.
Este cel mai autentic chip al Mîntuitorului, care murise cu 70 de ani înainte,
sculptorul, Apolodor silindu-se, desigur, sa-l înfatiseze cît mai apropiat de
adevar.1 Ca sa ma lamuresc si mai bine, am cercetat si cealalta coloana din
Roma, a lui Antoniu si am observat existenta unor scene religioase, scene de
ritual la romani, cît si la germani. Era, deci, firesc ca si pe Coloana lui Traian sa
se afle asemenea scene legate de viata spirituala a poporului dac, dotat cu o
sensibilitate specifica, contemplativa, cu un substrat budist, mai propriu
crestinismului. Si atunci m-am întrebat: sa nu fi avut în vremea lui Decebal
acest popor nici un fel de credinta? La care logica mi-a întarit convingerea ca
subiectul e simbolic, destul de ferit ochilor împaratului, în vremea aceea de
mari persecutii. Si nici lui Apolodor nu i-ar fi convenit sa cada prada fiarelor.
Fireste ca foarte multi se întreaba cum este posibil ca pe Coloana lui Traian sa
fie reprezentat chipul lui Cristos. Dar cînd îti comanzi o haina la croitor, stii ce
ti-a strecurat înauntru? Asa s-a putut întâmpla si în cazul nostru. Fapt este ca
Hadrian, sub un pretext oarecare, l-a ucis pe Apolodor.
Studiind cu atentie cele doua figuri, Mîntuitorul si evanghelistul Luca, prima
mai sus, cealalta ceva mai jos, ambele dau impresia unei atitudini de adoratie.
Figura de sus tine cu mîna stînga coarnele unui berbec, iar cu dreapta umerii
persoanei a doua, în fata careia sta un bou, acoperit cu grija de mîneca celui de
sus. La o observatie mai atenta se vede pe îmbracamintea primei persoane, sub
capul berbecului, semnul conventional al “crestinilor”, urmarit cu înversunare
de catre autoritati, semn des folosit în catacombe – X, hi grecesc ˆ Isus Cristos.
Si pe încetul continutul acestei planse mi se dezleaga ochilor: “berbecul”,
pasiunea lui Crist în catacombe.
Pe umarul stîng un alt X taiat de litera V ni grecesc ˆ Isus Cristos Nica. În jurul
capului Lui, sînt dispuse trei aureole concentrice, începînd cu nimbul vertical
din jurul capului, care dovedeste începutul ortodoxismului înaintea
catolicismului (care are nimbul orizontal) urmat de petale si de înca o aureola,
care închide a doua persoana. Aureola este în litere. Si, ca sa nu ramîna nici o
îndoiala, deasupra primei figuri – trei litere: I.S.N. ˆ Iesus Nazarensis.
A doua figura are nimbul vertical în jurul capului, cu o inimioara deasupra lui
si cu doua litere pe umar: E (epsilon cu caracter grecesc) si alta, L (cu caracter
latin) stabilesc persoana evanghelistului Luca; iar în apropiere – boul, simbolul
lui.
Pe pieptul lui Luca, un V – triunghi – Sf. Treime.
Într-o alta scena, pe vexila regelui Decebal (steagul tarii), chiar în mijlocul ei,
apare aceeasi litera X încadrata de alte semne metafizice pe care timpul le-a
sters.
Cele analizate mai sus îmi întaresc convingerea ca crestinismul poarta pecetea
oficialitatii, este religie de stat si aceasta înainte de razboaiele dacice. Dacii
erau crestini, ca si Apolodor din Damasc, de unde îsi avea originea si apostolul
Pavel. Si aceasta cu 200 ani înaintea crestinarii romanilor.
În marea apoteoza închinata împaratului, Traian este înfatisat pe un sedil, în
mijlocul suitei, privind Dacia umilita la picioarele lui. La sfîrsitul scenei apare
figura lui Crist, ca o replica, cu cuvintele: “Isus Cristos Nika” – Isus Cristos
învinge” Si asa s-a si întîmplat.

Din cele analizate, am ajuns la concluzia ca în Dacia se întemeiaza religia

crestina. Preotii crestini au tolerat sarbatorile cu denumiri dacice. Rusaliile si
mucenicii am vazut ca sînt sarbatori care nu apartin crestinilor. De asemenea
parastasele, colivele, mataniile, pe care nu le are biserica de rit catolic.
Nasterea Mîntuitorului a fost adusa la sarbatoarea Craciunului; la Rusalii, cînd
calusarii împart pelin si usturoi împotriva zînelor rele, mergînd din sat în sat si
proferind blesteme, biserica crestina a asezat pogorîrea Sfîntului Duh,
împartind foi de nuc; la sarbatoarea Sînzienilor, sarbatoarea apelor, biserica
ortodoxa soroceste nasterea lui Ioan Botezatorul etc. etc.
Iata, asadar, cît de strîns s-a adunat biserica pe traditie. Poporul spune: “Mîine
avem Rusaliile”, si nu “Mîine este pogorîrea Sf. Duh”, pentru ca a pastrat
mostenirea vechii biserici cosmogonice daciane.
Si acum cîteva cuvinte despre slujitorii bisericii.
Cum se alegeau preotii? Se stie ca nu orice om de la tara putea fi numit preot.
Pentru aceasta se cerea o conditie: “dignus et axios”. La Daci preotul trebuie sa
se traga din familiie religioasa.
Iornande1 citeaza un document al lui Dione Crisostomul, care ne explica
fundamentul organizarii statului dac. Iata ce spune: Ut refert Dio, qui historias
eorum annalesque graece stilo composuit, qui dixit primum Sarabas tiareos,
deinde vocitatos Pileatos hos, qui inter eos generosi extabant: ex quibus eis et
reges et et sacerdotes ordinabantur” În traducere: “Dione, care a scris în
greceste istoria dacilor, ne spune ca la dînsii se numeau sarabi tiarei, pe
latineste pileati, clasa cea de sus, din care se alegeau regi si sacerdoti”.
Întîiul împarat pamîntean avea deci doua atributii. Denumirea de “sarab” era
precedata de particula “ba”, sinonima cu “bi”, regele detinînd în acelasi timp
puterea spirituala si materiala. Iar prin faptul ca familiia regelui era socotita de
origina divina, s-a pus înainte cuvîntul “Io” – “soarele”.
Acest fapt se poate verifica cercetînd monedele dace din veacurile VI-VII î.Cr.:
pe o parte este reprezentat soarele, sub care sta scris “io”, iar pe verso –
dumnezeirea, cerul. Dacii nu bateau monede cu efigia regelui. Acestea apar
numai de la Sarmis.
Prin fluxul dacian, titulatura “io” trece în Chaldeea. Astfel regii chaldeeni se
intituleaza “io”. Muzeul Luvru detine o caramida din timpul lui
Nabucodonosor, pe care este scris “io” – soarele.
Pileatii, de care vorbeste Dione, apartineau clasei de sus, din care se alegeau
oamenii de seama. Ei aveau ca simbol “pilul” (o biciusca – simbol al marilor
turme pe care le stapîneau) si “cîrligul”, pe care, prin fluxul dacian, le-au
adoptat si faraonii Egiptului.

Filozofia religiei

Se pune întrebarea de ce la noi religia nu a atins nivelul pe care îl merita si a

ramas umbrita de numeroase interpretari confuze?
Un distins profesor de filozofie, Ion Petrovici, arata într-o discutie legata de
aceasta tema, ca religia scade în fata stiintelor pozitive, începînd de la primele
clase de liceu, atunci cînd copiilul începe sa-si formeze bazele judecatii, din
pricina lipsei dovezilor materiale si recomanda pentru aceasta, ca îndreptar,
filozofia.
În principiu ar putea sa aiba dreptate ilustrul profesor, dar si aici se poate da o
explicatie: vina nu este a religiei, ci a interpretatorilor ei, cum si a gresitei
predari în scoala.
Sa examinam toate religiile din lume, începînd cu a noastra. Sînt ele abstracte,
nu au nimic concret la baza lor? Dar ce este Evanghelia, altceva decît un apel la
morala, la omenie, la umanism, la iubirea aproapelui. Dar ritmul naturii nu este
o religie, nu este un concret? Sii omul nu face parte oare din natura, nu se
integreaza în ea? Traieste si actioneaza pe contul lui propriu, este de capul lui?
Si Rabindranath Tagore spune: “Cînd omul îsi paraseste punctul de reazam în
Univers si apuca pe frînghia subtire a personalitatii lui, trebuie sau sa joace pe
aceasta frînghie, sau sa se pravaleasca”.1
Calauza pe care a dat-o Creatia omului este sufletul. Sufletul ales, sufletul de
elita, cu care sa se descurce în viata, indiferent de situatia sociala, ca astfel sa
fie demn de opera creatiei, fata de toate celelalte vietati, sa fie cu alte cuvinte
“om”. Si aceasta manifestare o observam înca de la omul primitiv. Acolo se
vede si iubirea aproapelui si grija de “mîine”, cuvînt care în limba hindusa se
traduce prin “viata viiitoare”.1
De aceea iubim biserica pentru ca în ea ne regasim pe noi; ne regasim sufletul
nostru, al stramosului nostru, al omului cuaternar, care a pus temelia bisericii
înca de la geneza, lasîndu-ne noua drept mostenire.
Primii oameni (omul tertiar) au fost impresionati de puterea creatiunii, iar
traditia noastra spune ca divinitatea i-a ocrotit prin împietrire si despietrire,
pentru ca au fost buni la Dumnezeu.
Expresia “fii om” are un adînc înteles, acesta este religia: sa fii om, ori o
temelie mai materiala ca aceasta nu exista. Restul, liturghia, reprezinta o faza
subordonata. Principalul este cerut de credinta sa ne statornicim baza, asemenea
astrelor cerului. Si astfel religia îsi fundamenteaza baza materiala, ca stiinta
fundamentala pe morala.

Bogatia tarii

Dacia, dupa cum se stie, a fost dintotdeauna o tara bogata sub toate raporturile,
o tara cu adevarat binecuvîntata. Grînele, fructele, legumele, cresterea
animalelor, albinaritul, abundenta pestelui, ca si bogatiile subsolului au fost
rîvnite de o seama de popoare straine, care au adus în schimb nesfîrsite
necazuri poporului rumânesc.

Agricultura
Traditia aminteste de brazda trasa de Traian Novac, care, pornind din Apus,
traverseaza întreaga Dacie, trece apoi în Basarabia si sfîrseste în Caucaz,
cuprinzînd tot tinutul sarmatic moldovenesc.
Mai tîrziu, dupa decenii, se vorbeste în unele parti de o alta brazda, “brazda lui
Ostrea” (în Gorj se afla muntele închinat lui Ostrea), care este una si aceeasi
persoana cu Osiris. Brazda a fost trasa de doi boi negri, Apis si Nevis,
consacrati lui Osiris si zeificati. Despre Osiris ne vorbesc si papirusurile
egiptene (G. Pierret, Livre des morts). Stefan Bizantinul pomeneste si el de
brazda trasa de Osiris (Ostrea) în Crimeea, tinut moldosarmatic.
Dupa traditie, cartea orala a poporului, taranii povestesc ca brazda lui Novac
începe acolo de unde apune soarele si sfîrseste unde rasare soarele, peste tot
pamîntul, cuprinzînd întreaga Europa, vechi pamînt dacic, si anume în Irlanda,
Germania1, Ungaria, Rusia, în special în sud, unde i se spune troian, pîna în
Caucaz (prin analogie – troian de zapada).
Homer spune în Iliada: “Dacia produce grîu fara sa astepte grija lucratorului.
Produce de asemenea orz, vita încarcata cu struguri; de albine nu mai poti
trece”.
De la Helon (Kievul de astazi), spun scriitorii, veneau carutele încarcate cu aur.
(Este o metafora referitoare la cerealele din Helon).

Arborii fructiferi
“Pamîntul acestei tari este foarte bun si fertil în toate, iar clima are o
temperatura excelenta, din care cauza fructele se produc de doua ori pe an”
(Hecatius). Livezile de pruni împînzesc din antichitate regiunile Muscelului,
Argesului si toata regiunea subcarpatica a tarii.
“Merele de aur” este o metafora referitoare la bogatia tarii în fructe. Arges în
limba persana înseamna pamînt bogat în fructe (“ar” ˆ pamînt; “ges” ˆ fructe).
“Merele de aur ale legendei erau din tara hyperboreenilor. Ele au fost cerute de
Euristeu (regele Mycenei) lui Hercule” (Apolodor, Lib. II).

Vita-de-vie
Cultul lui Dionysos, care avea ca atribut vita-de-vie, este destul de cunoscut, ca
si grandioasele serbari consacrate culesului viilor.

Cresterea animalelor
Una dintre importantele îndeletniciri ale neamului dac o constituie cresterea
animalelor, considerate de origine divina.
Calul1 era socotit drept un atribut al soarelui, ca si gaina (closca cu pui).
Boul2 era de asemenea divinizat, ca si în Orient, fapt verificat înca din
preistorie (în neolitic, daca nu chiar în paleolitic). Boul poarta steaua în frunte,
un semn în forma de vîrtej, care în metafizica indiana se numeste “chakras”
(centru eteric de origine divina), în legatura cu sistemul nervos si care, fiind
situat în frunte, poarta numele de “plexus frontal”, atribuit numai acelora alesi
de divinitate. Devenit astfel sacru, boul este raspîndit în India, Siria, Persia (în
cultul lui Zoroastru), Egipt (boul Apis), dus în aceste locuri de marele flux
dacian.
Italia, de asemenea era bogata în cirezi de boi, carora le închina la Roma un for
– Forum boarium, care avea în mijloc un arc ridicat în cinstea lui Iani, rege de
origina daca, întemeietorul Romei.
Turmele de oi numeroase de asemenea cunoscute din antichitate. Este
cunoscuta legenda expeditiei argonautilor, care, condusa de Iason, a ajuns pe
meleagurile noastre, la curtea regelui Aete, ca sa-i ceara berbecul cu lîna de aur.
Iata ce spun scriitorii despre bogatia Daciei: “Turmele de oi sînt asa de
numeroase, încît un singur boier are cîte 24.000, iar oile sînt atît de mari, încît
din departare par boi sau vaci”; “Coada unei singure oi moldovenesti are o
greutate cît o jumatate de oaie obisnuita” (Marci Bandini); “Pastorii daci vin cu
turmele lor pîna în Pind: ei au întemeiat oracolul de la Delfi”; “Marii nostri
boieri aveau grija sa aduca în dar, în templul de la Delfi, multe bunatati ale
tarii” (Pausania).
Într-o poezioara populara, adunata de V. Alecsandri, se spune acelasi lucru:

“Ce-am vazut la Oprisanu,

N-am vazut nici la Sultanu,
Ca el are în cîmp de soare,
Mii si sute mioare.
“““““““
El în curte a-naintat,
Într-un cui a aninat,
Un cîrlig de împarat,
Cu pietere scumpe lucrat,
Ce luceste ca un soare
Într-o zi de sarbatoare”.
Albinaritul este o alta bogatie binecunoscuta înca din antichitate si faptul îl
ilustreaza Herodot, cînd spune ca în Dacia nu se poate patrunde, din cauza
multimii albinelor.
Dupa cum se stie, albinele prezinta o deosebita importanta economica pentru
ceara si mierea pe care le produc, atragînd atentia si rîvna neamurilor straine
din toate timpurile, fiind un element de baza în schimburile comerciale si mai
ales amintita ca pesches, dijma sau deseatina în multime de hrisoave, alaturi de
alte danii, pe care eram obligati sa le daruim cotropitorilor, de-a lungul istoriei.

Bogatia subsolului
Minele de aur ale Transilvaniei de apus, de la nord catre sud, cum si
numeroasele zacaminte de minereuri, sînt amintite de Homer în Iliada (XI).
Ramura dacica a agatirsilor se ocupa – se stie – cu extragerea aurului din mine1
si din nisipurile aurifere ale albiei rîurilor.
Atît extragerea aurului, cît si neîntrecuta maiestrie a cizelarii a adus faima
Daciei dincolo de hotarele ei. Este destul sa privesti la vestitul tezaur de la
Pietroasa, de o valoare neîntrecuta ca material si ca executie, ca sa-ti dai seama
la ce grad de iscusinta ajunsese acest neam în prelucrarea metalului pretios, fara
sa mai insistam asupra nenumaratelor exponate de uz casnic sau de podoaba,
care înzestreaza muzeele noastre.
Recunoscuta, de asemenea, bogatia tarii în ocnele de sare, semanate pe tot
cuprinsul Daciei, alaturi de minele de arama, zacamintele de carbuni si de
petrol, cunoscute pe toate meridianele continentului, fara sa mai vorbim si de
alte minerale care, adunate laolalta, întregesc o bogata lista de daruri ale
pamîntului.

Comertul
Cum era si firesc, pamîntul Daciei, îndestulat de sol si subsol, a fost mult
pomenit de scriitori înca din cele mai vechi timpuri, ceea ce a antrenat dupa
sine primele incursiuni negustoresti.
Fenicienii strabat Marea Neagra, Dunarea (Istrul), rîurile si dupa ei argolicii,
milestii (greci), purtînd marfurile lor încolo si încoace si ducînd de la noi
produsele solului si subsolului.
O serie de porturi iau fiinta pe malurile Marii Negre: Odessus, Tomis, Callatis,
Istros etc.; pe malurile Dunarii: Sulina, Galati. Schimburile de marfuri sînt din
ce în ce mai bogate, iar produsele Daciei devin tot mai apreciate pîna în inima
Orientului. Fenicienii suiau cu corabiile lor sprintene pîna pe apa Buzaului, de
unde primeau chihlimbarul folosit pentru variate obiecte de podoaba, depozitele
paleogene din regiunea vaii Buzaului oferindu-le bogate rezerve, foarte
apreciate pentru varietatea lor, cunoscute sub numele de rumanit si moldavit. Si
în acest sens este cunoscuta mentiunea scriitorilor Italiei: “Ambra se le
procuravano dal Buzeu e Mar Nero”.
Argolicii dau numele portului-oras Drubeta (în Mehedinti); Aspasionopoli –
dupa numele Aspasiei (sotia lui Pericle) si, mai tîrziu, Constantinopole, oras
întemeiat de împaratul Constantin cel Mare, pe locul vechii colonii grecesti
Bysantion, la anul 326, devenind capitala Imperiului roman de Rasarit si apoi a
Imperiului bizantin, cu numele de Bizant.

Domniile spirituale si materiale

ale Daciei
Domniile spirituale

În capitolele precedente, am cautat sa arat, printr-o serie de exemple, accentul

pe care-l pune întreaga mentalitate daca pe fundamentul cosmogoniei, un
adevarat fir rosu în dirijarea tuturor manifestarilor.
Dupa cum am vazut, Carpatii sînt considerati drept centru al spiritualitatii, iar
domnia spirituala a fost cea dintîi forta care a condus tara aceasta considerata
sfînta.
Scriitorii clasici, papirusurile egiptene si scrierile chineze socotesc pe Novaci
drept protoparinti ai zeilor lor, din care au descins Saturn, Uranus, Atlas,
Cronos, Hermes, Orfeu, Cibele, Marte, Apollo, Tiphon, Osiris, Ianus1, zeii si
primii regi ai Daciei. Acestia sînt fii ai Olimpului (Carpatilor), iar Dacia, patria
lor, “Tara sfînta”.
Noi nu avem scrieri si nici o urma despre regii zei de mai sus, dar au ramas
ecouri în folclorul neamului nostru. Dupa traditie, cel dintîi împarat a fost
troian (Novacul Troian), care a destroienit pamîntul de troienii cuaternari. Si
astazi a ramas zicala: “Ce troian de zapada!””
Saturn si Uranus, tatal sau, sînt originari din Carpati. Adevaratul si cei mai
vechi Olimp este cel din preajma Istrului, urmat mai tîrziu de Olimpul Tesaliei,
al Iliadei.
“Din Carpati îsi trag originea zeii” (Homer, Iliada, IV).
“Saturn este parintele zeilor” (Pindar, Olimp, II).
Apollo a fost rege al dacilor; el a parasit Olimpul în urma unui conflict cu Joe,
venind la ginta sfînta a hyperboreenilor. Apollo purta numele de
Hyperboreeanul (Pindar), de acolo de unde era resedinta lui Uranus si a lui
Saturn (Homer, Iliada, VII). Apollo personifica soarele1, Liber Pater2, Ler
împarat (Cicero, v. VII). Nu exista colinda precrestina, în care sa nu se auda:
“Hai Leroi, Dai Leroi Doamne”. Apollo este cunoscut în metafizica daciana
sub numele de Ler-împarat si al nostru domn tineral (Daul, p. 44). Faptul pare
verosimil deoarece, personificînd soarele, de la care se asteapta totul, îl gasim
sub acest nuume, ca refren în toate colindele noastre, atît în cele precrestine, cît
si în cele de mai tîrziu: “Hai Leroi, Dai Leroi Doamne!” “Hai” si “Dai” este un
apelativ, ca si în jocul calusului (Hai Sam), iar apelativul “Doamne” indica
ideea de fiinta spirituala, de divinitate. Cuvîntul “Doamne” s-a pastrat si mai
tîrziu la voevozii nostri, alaturi de “Io”, descendent din divinitate, ca si cuvîntul
“domn”, spus astazi urmasilor daci, divini.
Dimitrie Cantemir povesteste ca Preda Stambol, un voinic din tara
munteneasca, i-a spus: “…precum ca în Tara Româneasca, aproape de Dunare,
pe malul Oltului, sa se fi vazînd niste temelii de pe acolo, carora din batrînii lor
apucînd, le zicea ’Curtile lui Ler împarat‘“ (ed. 1901, p. 217).
Scriitorii antici amintesc si de alte domnii spirituale:
Prometeu a fost rege în Scitia (Herodot).
Atlas este un alt rege hyperboreu (Pindar, Pit. X), care avea cunostinte de
astrologie (Diodor Sicul IV).
Achile a fost rege al Scitiei (Lykophron).
Marte este originar din muntii din tara getilor (Valerius Flachus, Argon V).
Toti sînt urmasi ai Novacilor si îi vedem figurati pe patera de aur depusa cu
mare cinste în templul soarelui de pe Istrita.
Dupa domniile spirituale urmeaza sirul domniilor materiale.
Regii daci, considerîndu-se descendenti din Divinitate, si-au pastrat particula
Io1 ˆ soare, ca si conducatorii spirituali, punînd-o înaintea nuumelui de
“Basarab”, cuvînt cu sensul de doua ori conducator (“sarab” ˆ conducator; “b” ˆ
de doua ori; “a” ˆ eufonie) a împaratiei materiale si spirituale. Exceptie face
Decebal care, dupa cuvîntul “dece”, pune sufixul “bal” ˆ soare, dupa moda
feniciana. Dupa acesta, însa, se reia vechea formula, care ramîne prezenta pîna
la fanarioti.

Domniile materiale ale Daciei

Seria regilor materiali începe cu Takitan, care este si organizatorul bisericii
daciane, urmat de cei trei fiii ai sai: Inu, Pinu si Rinu. Neputîndu-se stabili însa
o cronologie exacta, voi însira cîtiva regi mai proeminenti:
Dupa legenda, Aete a fost unul dintre cei mai bogati regi, renumit pentru
rafinamentul artistic de la curtea sa (auraria si pietrele nestimate). Aete, avînd
legaturi comerciale consolidate cu Orientul, si-a mutat capitala de la Buzau
(Solis urbs), la Tiglina, unde si-a ridicat un palat somptuos. Acolo a primit Aete
delegatia Argonautilor, condusa de Iason, care cauta berbecul cu lîna de aur.
Lîna de aur este o figura metaforica, care exprima bogatia tarii în turma de oi,
fiind vorba de un export economic în lîna, trebuincios grecilor. Legenda spune
ca Aete avea o trasura cu totul si cu totul de aur, în care îsi plimba cele doua
fete, împodobite cu aur si pietre nestimate.
În traditiile argonautice, locuitorii din regatul lui Aete1 (rege hyperboreu),
figureaza cu numele de kiti, însusi regele Aete se chema Kitacos si avea
capitala la Tereghina (Tiglina – Apoloniu Rodiu, II, 403).
Geryon este tot un rege dac, cunoscut ca mare economist si cel mai bogat în
turme de oi, cirezi de boi, herghelii de cai. El a trait în vremea lui Hercule
(Herodot). O relicva semnificativa este un basorelief, care îl reprezinta pe
Hercule mînînd de la spate cirezile de vite ale lui Geryon.
Urmeaza regele dac Auson2, stramosul osenilor (oscilor) din Tara Oasului, care
vorbeau o limba latina rustica.
Sarmis este unul dintre cei mai mari regi ai dacilor. Interpretat dupa moneda, se
vede a fi, pe lînga un mare conducator religios, si întelept si un bun organizator.
Pe o fata a monedei batute de el, capul îi apare bifacial, cu o fata spre rasarit si
alta spre apus, privindu-si imperiul, cu numele lui scris în litere grecesti: Sarmis
basilevs ˆ Sarmis împaratul. Pe fata opusa, se figureaza un templu, avînd la
intrare, gravate pe pardoseala, zvastica si boul, care simbolizeaza munca si
legatura cu divinitatea (boul Apis la egipteni).
Urmeaza regele Ariantan si, dupa el, Idantirs, în timpul caruia Darius, regele
persilor, face faimoasa incursiune în Dacia, descrisa de Herodot în cele mai
mici amanunte.
Nu putem trece cu vederea faimoasa încurcatura în care l-a pus pe invincibilul
Darius delegatia dacilor trimisa de Idantirs, înfatisîndu-i o pasare (cocos), o
broasca, un soarece si cinci sageti, talmacite de vraci astfel: voi persilor, daca
nu veti zbura cum zboara pasarea, daca nu veti înota ca broasca si nu veti intra
în pamînt ca soarecele, veti pieri de sagetile noastre.
La scrisoarea lui Darius, în care acesta îl face pe regele dac las, pentru ca fuge
din fata lui si nu primeste lupta, Idantirs raspunde: “Eu, care nu m-am temut de
nimeni niciodata, nu am fugit, si nici acum nu fug dinaintea ta” Daca însa ar
trebui numaidecît sa ajungem mai în graba la o batalie, avem din întîmplare
mormintele noastre stramosesti. Poftiti de le gasiti si încercati a le turbura;
atunci veti afla daca noi ne vom lupta sau nu, pentru mormintele noastre” si
drept raspuns la cuvintele prin care ai zis ca esti stapînul meu, eu îti raspund:
’Vai de tine!‘“ Si Darius a fost biruit!
Seria regilor continua cu Cotison, supranumit “rege poet”, din vremea lui
Octavian August. Si Suetonius, scriitorul roman, spune: Marcus Antonius
scribit primum eum Antonius filio suo despondisse Iuliam, deinde Cotissoni,
Getarum regi, quo tempore sibi quoque invicem filiam regis in matrimonium
petisset” (Octavian Caesar Augustus, LXXIII). În traducere: “Marc Antoniu
scrie ca el (August) promisese pe fiica sa Iulia în casatorie fiului sau Antoniu,
iar mai apoi lui Cotison, regele getilor, în vremea cînd el însusi ceruse în
casatorie pentru fiica regelui”.
Despre Cotison, Ovidiu vorbeste destul de frumos într-o scrisoare: “O, tu rege
poet, intervino pe lînga Cezar”.
Dupa acesta, urmeaza la domnie regii citati de istorie Burebista1 (? – c. 44
î.e.n.) si Dromihete (în jurul anului 300 î.e.n.).
Sirul regilor daci se încheie cu nefericitul Decebal (87-106), care din motive
strategice îsi muta capitala de la Curtea de Arges la Sarmisegetuza.

Decebal

Decebal1, “sarabul dacilor”, personifica pe cel mai mare si mai viteaz rege al
Daciei, care s-a afirmat în istorie prin razboaiele purtate cu invincibilele armate
ale Imperiului Roman.
Dupa Suetonius, scriitor din vremea împaratului Traian, adevaratul nume al lui
Decebal era Durpaneus (Durban).
Decebal înseamna în exprimare etimologica “al zecelea rege al soarelui”
(“dece” ˆ zece; “Bal” ˆ soare) în esoteria feniciana.
Dupa cum se stie, suirea pe tron e legata de împrejurari politice din cele mai
grele. Prelatinitatea era compusa din diferite neamuri, împaratie în provincii:
iberi, itali, albani, macedoneni, daci, oseti, sarmati, alani etc., dintre care italii
(romanii) aveau pretentii de dominare, în afara de o multime de alte neamuri
din afara, care amenintau tara Daciei. Astfel: de la Dunare si din apus –
romanii; de la nord – germanii, iar de la nord-est – slavii, care se lasau peste
sarmati (popor si el prelatin), spune Ovidiu.
Pe de alta parte, ebreii, refugiati în urma distrugerii Ierusalimului de catre Titus
(70 e.n.) îsi fac aparitia pentru prima oara prin partile noastre. Amestecati în
afacerile minelor de aur ale Daciei, pentru ca sa se razbune pe romani,
alimentau continuu cu bani rascoalele, fapt pe care îl spune Josephus Flavius,
un evreu renegat, scriitor în vremea lui Traian.
În asemenea climat, domnia lui Decebal este o piatra de încercare în conjuctura
politica, mai ales ca navalirea romana, care se manifesta tot mai periculos era si
o riposta, cu gînd de razbunare, pentru înfrîngerea suferita de împaratul roman
Domitian în ciocnirile anterioare. Nu mai vorbim de criza financiara în care se
zbatea imperiul roman1.
Traian nu a venit în Dacia ca s-o latinizeze si nici ca s-o civilizeze, pentru ca
dacii erau si latini si civilizati înaintea romanilor. Au venit, cum s-a vazut
ulterior, ca sa-si rezolve o serie de încurcaturi, care complicau si pereclitau
mîndria Romei, catre care se îndreptau cu admiratie si teama popoarele
dinauntru si dinafara Imperiului roman.
Decebal, perfect constient de aceasta situatie, si animat de un instinct primitiv,
pe lînga o inteligenta sui generis, a fost nevoit sa-si ia toate masurile dictate de
împrejurari, pentru a stavili o incursiune masiva, care ameninta cu dezastrul atît
tara lui sfînta, cît si securitatea popoarelor Europei, fapt dovedit cu prisosinta în
anii care au urmat. Ca era un strateg superior lui Traian, faptul îl ilustreaza
îndeajuns Coloana Traiana.
Traian, pe de alta parte, stiind ca în fata sa avea un adversar redutabil, a venit
împotriva lui Decebal cu legiuni adunate de pe toate meleagurile pamîntului:
din Mauritania, Libia, Egipt, Siria, Mesopotamia, Macedonia, Galia, Panonia
etc., la care s-au atasat nomazi mercenari, un fel de zlatari, care colindau tara
nesuparati, asa dupa cum ne arata Coloana.
Sarmizegetusa, capitala Daciei a devenit astfel o Plevna de proportii
grandioase, înconjurata de siruri de redute, care au obligat pe romani s-o
cucereasca pas cu pas.
Plansele Coloanei ne arata ca o carte deschisa tactica celor doua mari tabere
dusmane si observam uneori o serie de diversiuni, care îi fac pe romani sa se
bata între ei. Alteori, dacii trec Dunarea cu cavaleria înot, pentru a provoca
rascoale în Balcani si a taia retragerea lui Traian. Si i-au taiat-o în primul
razboi. În cele din urma, Traian trece Dunarea pe un pod de vase, însotit de
doua mari armate, luînd calea Jiului si a Oltului, iar o a treia armata venind din
Asia se îndreapta spre Dobrogea (unde avea si baza lui de operatii), trece
Dunarea pe un pod de piatra, mai jos de Hîrsova, si apoi peste alte patru poduri
peste Borcea: Nouvos Pontes (poduri noi), spune Plinius. Se îndreapta spre
Ialomita, strabat Baraganul, trec prin Valeni, Drajna, Tabla Butii, Brasov, cu
obiectivul – Sarmizegetusa. Calatorul care porneste de la Simeria catre
Petrosani, si astazi poate întîlni unul dintre punctele de reper ale armatelor
romane, la rascruci de pasuri: turnul dintre statiile Crivadia si Merisor.
Dar, în final titanul cade” si asemenea lui Brîncoveanu este decapitat si capul
este expus multimii pe o tipsie. Si, o data cu el, cad si capetele feciorilor sai,
doi baieti, unul de 16 ani si altul de 20 ani înfatisati pe Coloana”

Îmi amintesc ca, înca licean fiind, mintea mea ardea de curiozitate sa stiu cum
era Decebal la înfatisare. Dar cîta nemultumire am simtit cînd cartile de istorie
îl arata asa cum îl vedem noi si pîna în ziua de astazi. Si chiar busturile facute
de sculptori de mîna a doua îl prezinta prin muzeele istorice cu acelasi aspect
depersonalizat; o figura lipsita de expresie, fara un contur deosebit, fara planuri,
fara acel joc al muschilor fetei si al ochilor, caracteristic unui portret, fara
absolut nimic autentic.
În memorie de pictura, sculptura, cînd este vorba de redarea figurii, desenul, si
mai ales personalitatea celui ales, trebuie sa arate trasatura caracteristica a lui,
pe lînga gradul de intuire a artistului care îl executa, spre a-i determina
autenticitatea. Este ceea ce numim noi “tehnica lucrului”, în care un ochi
exersat, o mîna abila, o experienta mare garanteaza verosimilitatea figurii. Este
adevarat ca fotografii, pe vremea lui Decebal, nu existau, si nici pictori nu se
cunosc, care sa fi lasat portrete. Dar erau sculptorii”
Crescuti la scoala mesopotamica, artistii greci au înteles sa aduca arta cît mai
apropiata de natura. În timp ce sculptura mesopotamica nu a putut iesi din
formele rigide si interpreta atributele zeilor prin simbolisme (un compromis
între vechea conceptie cosmogonica si viitorul politeism teogonizat), grecii au
înteles sa perfecteze antropomorfismul în legatura cu subiectul ce aveau sa-l
reprezinte. Si aceasta au realizat-o scolile neîntrecute nici pîna în zilele noastre,
care fac admiratia muzeelor lumii: Scoala lui Fidias, Scopas, Praxitele, Polictet,
Mirone1 etc.
Si Apolodor din Damasc, artist prin definitie, prieten al dacilor, a cautat sa ia
toate masurile spre a lasa posteritatii chipul marelui rege. O figura serioasa si
plina de întelesuri, în fata marelui act pe care-l traieste, din care totusi blîndetea
nu-i lipseste, este expresia înteleptului, marelui Basarab, crescut în spiritul
umanitarist al budismului, veche a doctrina daciana, perfectata în crestinism.
O data cu acesta, marele sculptor si-a dat osteneala sa înfatiseze si figura lui
Traian, alaturi de alte numeroase scene pe care le-a socotit de prima importanta.

Organizarea statului

Cu privire la organizarea statului dac, istoricii ne dau foarte reduse informatii.

Cele mai vechi scrieri dateaza de la Dione Crisostomul, scriitor în vremea lui
Traian. Ca o fatalitate, majoritatea s-au pierdut, dar Iornande, care a trait în
veacul al VI-lea e.n. a gasit cîteva fragmente, dintre care unul se refera la
alegerea conducatorilor statului. Si citatul ne ajuta sa cunoastem adevarata
conceptie daciana din punct de vedere social-politic.1
Am aratat la Capitolul “Crestinismul la daci”, ca textul latin aminteste de
pileati, clasa nobila din care se alegeau regi si sacerdoti, oameni de seama
socotiti descendenti ai divinitatii. În fapt, ei sînt boierii tarii, oameni foarte
avuti în turme de oi, herghelii etc. Simbolul puterii erau pilul si cîrligul de
pastor, insigne pe care le purtau numai acei ce se trageau dintre zei.2
Senatul dacilor era compus din rege, conducator suprem, pileati si sacerdoti. Si
senatul roman avea aceeasi componenta: împaratul si patricienii – patres
conscripti. O data cu August, împaratul este supranumit “Divu”.

Armata

Ariantan, rege dac, vrînd sa stie cîti luptatori are statul dac, dadu ordin ca
fiecare luptator sa aduca un vîrf de sageata si istoria spune ca s-au adus atîtea
sageti, încît s-a asezat un vas mare de bronz în care s-au depus toate aceste
marturii.
Cînd Darius, regele persilor, a venit cu 500.000 de razboinici asupra dacilor,
deducem ca si armata regelui dac Idantirs dispunea de un numar apropiat de
luptatori.
Fapt semnificative este relatarea lui Horatiu, care spune: “Abia astept sa plec
din Roma. Nu pot iesi din for, ca toata lumea ma întreaba: ’Spune-mi ce se mai
aude cu dacii? Stii, desigur, ca doar esti în tainele zeilor. Nu vreau ca copiii
nostri sa moara în lupta cu Titanii‘“. Si August marturiseste acelasi lucru”
Ovidiu, scriind de Tomis, spune: “Adevarata figura a lui Marte o au soldatii
geti. Sagetile lor sînt muiate în venin de vipera”.
Tacit, scriiitor latin în vremea lui Nero, vorbind de germani si despre
moravurile lor spune: “Germanii sînt despartiti de romani prin munti si apa, iar
de daci printr-o frica reciproca”.
“Se lupta cu Titanii de la Dunare”, i se spunea lui Cezar, cînd planuiau razboiul
cu dacii.
Coloana lui Traian, dupa cum se poate cerceta, ne ofera cea mai autentica
indicatie despre modul cum era organizata armata daca.
Si, în urma studiului ei amanuntit facut cu interes pentru adevar, sentiment si
multa pregatire, am ajuns la concluzia ca Traian a purtat cu dacii 3 razboaie, cu
7 episoade, si nu doua cum afirma istoricii nostri.
Nu pot încheia aceasta scurta prezentare a subcapitolului armata, fara a
mentiona ca steagul de razboi al dacilor este simbolic. El reprezinta un balaur
cu cap de lup, balaurul simbolizînd întelepciunea, iar lupul, forta – forta prin
întelepciune.

Moneda

Dacii, în dorinta ca întreaga omenire sa cunoasca principiile fundamentale ale

cosmogoniei lor, aveau nevoie de un element circulator, pe care sa imprime
simbolurile lor diriguitoare; de un mijlocitor mai eficace decît scriptele, si astfel
au ales moneda.
Pe moneda, cu putere mare de raspîndire, dacii au pecetluit asadar marea opera
divina, care înfatiseaza conceptia lor.
Daca monedele de mai tîrziu sînt dedicate marilor împarati si regi, prima
moneda care a luat drumul în lume este închinata marelui creator. Aceasta
conceptie în fapt deschide capitolul artei lor decorative, arta considerata de
marii scriitori cu titlul de divina.
Pausanias, scriitor grec, considera arta decorativa daca, superioara celei
grecesti, iar Martial mentioneaza ca dacii sînt neîntrecuti în conceptie, în
cabuson (dovada Closca cu pui).
Moneda daciana, astfel, înlocuind trocul de pîna atunci, cu puterea ei de
raspîndire, face cunoscuta lumii înalta spiritualitate daciana, ca o carte vie în
vesnica miscare.
Trebuie sa subliniem înainte de a face prezentarea ei, faptul ca dacii erau
superiori grecilor si în privinta notiunilor cosmografice. În vreme ce grecii
socoteau miscarea soarelui în linie dreapta (Apollo, zeul soarelui, umbla pe o
biga trasa de patru cai ceresti), dacii observa miscarea lui în linie curba.
Astfel, prima lor moneda înfatiseaza bolta cereasca asa dupa cum si este,
rotunda, concava. Pe partea convexa, invizibil pentru omul de jos, un nor, care
într-o parte contureaza o mare figura umana, cu gura deschisa din care ies
stelele, cu buzele întoarse, care ar spune: “Cuvîntul”, “Sa fie” (Divinitatea; pe
Dumnezeu este cu putinta a-L vedea). Pe partea concava, vizibil pentru oameni,
este înfatisat soarele si semiluna sus, cu un punct la mijloc: soarele în mersul
lui rotativ. Este Apollo carpatinul, calarind calul solar.
Aceasta este pe scurt talmacirea primelor monede concave, care, dupa mii de
ani, sînt reluate de împaratul Constantin cel Mare (dac de origine), dar fara
semnele cosmice, uitate desigur în negura timpurilor. Aceste monede, denumite
“constantinate” si-au pierdut întelesul creatiei, pe care îl detineau dacii.
Moneda cu efigia împaratului apare în timpul domniei lui Sarmis, fondatorul
Sarmisegetuzei. Pe o parte a ei se vede figura acestuia, bifacial, privind spre
marele lui imperiu de Rasarit si Apus, iar pe cealalta parte se observa un
templu. La usa templului se afla un bou sacru si zvastica, gravata în prag, ca o
continuare spirituala a primelor monede.
Toate monedele au reprezentata pasarea soarelui, “phoenixul” cu ciocul întors
spre soare (pe partea unde este înfatisat templul), careia crestinii mai tîrziu i-au
pus o cruce în cioc.
Pheonixul ramîne ca marca a tarii pîna în zilele noastre, iar nu vulturul roman.
Este o precizare pe care o aduc, pentru a combate pe acei scriitori ai nostri care
nu si-au dat seama ca pasarea reprezentata este un pheonix.
Aceasta pasare a soarelui o mai vedem reprezentînd marca orasului Buzau,
prima capitala a Daciei, în apropierea caruia se afla, asa cum am aratat, templul
soarelui de pe muntele Istrita.
Cel mai frumos exemplar de pheonix, ca marca a tarii, îl gasim în orasul Deva,
în palatul contelui Bethlen. Este executat foarte frumos în marmora de Carrara,
iesind dintr-o flacara, cu ciocul întors spre soare.

Legi1

La daci, legile se cîntau, ca sa nu se uite, sau erau imprimate pe coloane de

arama, pe tablete triungliulare sau dreptunghiulare: Leges belogines.
De aceste condice de legi ale dacilor, s-a servit Solon, marele legislator atenian,
care marturiseste ca la întocmirea lor s-a inspirat dupa legile Spartei facute de
Lycurg, cum si de luminile unuia dintre cei mai mari legislatori si filozofi ai
Daciei.
Tot de aceste legi s-au mai servit si decemvirii, la Roma, fauritorii celor 12
table.

Coloana Traiana

Coloana Traiana reprezinta pentru cunoasterea trecutului nostru, cel mai

valoros document istoric, fiindca ne face cunoscut, sub forma unei carti
deschise, marile evenimente politice ale timpului.
Prin bogatia planselor, care ating 2.500 de figuri în basorelief, plastica antica,
sub mîna iscusitului sculptor Apolodor, ne ofera studierea – de visu – a
atmosferei social-politice a Daciei si în special desfasurarea celui mai
înversunat razboi purtat de Imperiul Roman, împotriva nefericitului popor dac,
neîngenuncheat pîna la împaratul Traian.
Iata ce spune istoricul Salomon Reinach, în cartea sa intitulata Le Collone
Trajane au Musée de Saint-Germain1: “Informatiile obtinute de studiul
Coloanei sînt cu atît mai valoroase, cu cît privitor la epoca lui Traian, istoricii
nu au lasat decît scurte descrieri foarte sarace, Coloana vorbind în locul
cronicilor piierdute”.
Pe lînga faptul ca Coloana reprezinta un monument al victoriilor daco-romane,
ea contine la baza o camera mortuara, unde a fost depus corpul împaratului
Traian. Inscriptiile nu mentioneaza faptul, însa istoricul antic Dione Cassius o
certifica (LXVIII, 16).
În urma razboaielor daco-romane, Traian a ridicat la Roma un întreg for,
dominat de Coloana Traiana, a carei lucrare s-a savîrsit în anul 113.
Maretia acestor constructii a facut pe împaratul Constantin cel Mare sa spuna,
pe drept cuvînt, cu 200 de ani mai tîrziu, cînd si-a facut intrarea triumfala în
Roma, ca nu are pereche”
Un arc de triumf deschidea o piata imensa, înconjurata de colonade, în centrul
careia se ridica statuia ecvestra a împaratului Traian. Ceva mai departe se ridica
Bazilica Ulpiana, avînd cinci sîni, pardosita cu marmora frigiana. De cealalta
parte se ridica mîndra Coloana Traiana, înalta de 40 m, încadrata de doua
biblioteci: una consacrata literaturii grecesti, cealalta literaturii latine.
Pentru realizarea acestor minunate opere de arta, arhitectul imperial Apolodor
din Damasc a fost nevoit sa taie o coloana întreaga, care se întindea între
Quirinal si dealul Capitolin.
Dar, dintre toate aceste lucrari valoroase, astazi nu a mai ramas decît Coloana
Traiana, pe care au crutat-o invaziile barbare. Mormîntul împaratului a fost
violat, statuia de bronz din vîrf a fost data jos si topita, dar basoreliefurile au
ramas, ca un memento al evenimentelor petrecute.
Epoca crestina a luat sub ocrotirea sa acest maret document istoric (Papa
Grigore, sec. VI e.n.).
În secolul X e.n. în piata forului se ridica o mareata manastire, careia Coloana îi
servea drept clopotnita.
Basoreliefurile Coloanei Traiane minunat executate au constituit sursa de
inspiratie pictorilor Rafael, Leonardo da Vinci, Iuliu Roman si Polydoro
Caravaggio, precum si marelui sculptor al tuturor timpurilor, Michelangelo.
Iata cîteva date istorice în legatura cu evenimentele petrecute în jurul acestei
sculpturi nemuritoare:
În anul 1536, papa Paul al III-lea Farnese a dat dispozitii sa se îndeparteze toate
ruinele îngramadite în jurul ei.1
În 1587, în vremea papei Sixt al V-lea, arhitectul Domenico Fontana a dispus
darîmarea caselor ridicate recent din vecinatate, oferind acestei marete opere de
arta perspectiva pe care o necesita2, si, ca s-o puna la adapost de eventuale
stricaciuni, a împrejmuit-o cu un zid. Papa Sixt al V-lea a dispus sa se zideasca
interiorul, pentru a mari rezistenta suportului si, în locul statuiei lui Traian, care
disparuse, a asezat o statuie de bronz aurita, a Sf. Petru, batînd si o medalie
comemorativa cu inscriptia: Exaltavit humiles3.
În anul 1812-1814, Împaratul Napoleon a dispus sa se îndeparteze toate
depunerile care amenintau sa invadeze piedestalul.
Dar cu 15 ani mai înainte, Coloana Traiana a trecut printr-un nou pericol. Dupa
tratatul de la Tolentino, care a pus la dispozitia Frantei bogatiile Romei,
generalul Pommereul a avut ideea sa o transporte la Paris, spre a servi ca
piedestal unei statui a Libertatii.1 Din fericire, Napoleon nu a fost de acord.
Mai tîrziu însa Napoleon al III-lea, urmarit de o dorinta asemanatoare, darui
parizienilor mulajele coloanei, permitînd astfel sa se studieze la Saint-Germain
victoriile romanilor, mai lesne decît pe Coloana de la Roma. Astfel
basoreliefurile deveneau accesibile, fie prin mulaje, fie prin gravuri.
Initiativa de a se studia episoadele Coloanei dupa gravuri si mulaje apartine
Frantei, lucru pe care îl certifica si urmatoarele evenimente, înca cu ani înainte:
Istoria ne vorbeste de regele Francisc I, marele admirator al lui Traian, care în
anul 1541 a trimis pe Primatice (pictor italian stabilit în Franta), sa scoata
mulaje dupa cele mai frumoase sculpturi, inclusiv mormîntul. Arhitectul
Vignola si-a luat în sarcina aceasta operatie, dar, fiind foarte costisitoare, s-a
multumit numai cu cîteva parti pe care le-a expediat la Fontainebleau, de unde
însa au disparut.
Acest proiect a fost reluat în anul 1665 de Ludovic al XIV-lea, sau mai bine zis
de Colbert. Lucrarile au fost duse pîna la capat, obtinîndu-se mulajele
întregului monument, sub directa supraveghere a lui Charles Errard, primul
director al Societatii Franceze din Roma. Mulajele, terminate în 1670, nu au
fost expediate toate la Paris. Unele s-au pierdut, iar altele se gasesc la Vila
Medicis, la Scoala de Arte Frumoase din Paris si la Muzeul Leyde.
În anul 1576, au aparut 130 de planse gravate de Villamena, dar cea mai
autentica executie îi revine lui Napoleon al III-lea (1861), care a dat ordin sa se
muleze coloana în întregime, cu scopul de a înalta într-una dintre pietele
metropolei, prima copie completa a monumentului lui Traian. Cum ghipsul nu
rezista intemperiilor, s-au reprodus mulajele prin galvanoplastie, la uzina
D’ondry, si au fost despuse la Luvru în vara anului 1864. Din pacate, însa,
probele
aduse de la Roma au fost distruse prin acest procedeu, cu exceptia a 94 de
bucati, care se pastreaza la Scoala de Arte Frumoase si la Muzeul Saint-
Germain. Si ideea de a se reconstitui Coloana la Paris a fost abandonata.
Probele galvanoplastice au fost transportate de la Luvru în anul 1870 în
pivnitele pavilionului Daru si apoi în magaziile Muzeului Gallo-Roman din
Saint-Germain-en Laye.
În 1876, s-au luat supramulaje pentru muzeul din Kensington (Londra), unde
Coloana Traiana a fost expusa în întregime.
În 1864, mulajele Coloanei au fost fotografiate si reproduse prin fototipie în 4
enorme in-folio, publicate în anii 1872-1874 de Froehner si Arosa. A fost o
lucrare foarte costisitoare, unde fototipia a dat rezultate mediocre.
În anul 1865, Froehner a publicat o nota de formatul in-8°, pentru a face
lucrarea accesibila publicului, realizînd un studiu de ansamblu reusit al acestui
monument. Volumul cuprinde si gravuri, care nu redau însa decît scenele
principale ale Coloanei, dar a caror executie nu este tocmai fericita.
Coloana Traiana în continut este o cronica lapidara a razboaielor lui Traian cu
dacii, o oglinda fidela a luptelor, care au durat cinci ani, reprezentate în 124 de
tablouri sculptate în spirit realist, asemenea operelor de arta egiptene si
asiriene, care exprima sentimentul national al acestor popoare.
Motivele figurate pe coloana sînt de o varietate infinita: drumuri, navigatii,
consilii de razboi, lupte, asalturi, incendii, interogatorii cu prizonierii, sacrificii,
negocieri, episoade în succesiune fara a obosi atentia. Este o imagine a vietii
militare în toata complexitatea ei, însumînd toate aspectele. Nu lipsesc nici
scenele duioase: ajutorarea ranitilor, daci plîngînd pe tinerii disparuti, Traian
luînd sub protectia sa dupa victorie printesele captive si copiii lor etc. etc.
Împaratul Traian este reprezentat de peste 50 de ori, îndeplinind dublu rol: de
conducator suprem si de mare pontif. Soldat si preot, el lupta si oficiaza
sacrificii. Traian nu era numai seful armatei, ci si primul dintre soldatii romani.
Sculptorul n-a fost nedrept nici cu învinsii. El înfatiseaza rezistenta lor eroica si
dispretul în fata mortii”
Coloana Traiana este construita din marmura de Paros, cu o înaltime de 100
picioare romane1, fara a socoti piedestalul si domul, care încoroneaza capitelul.
Înaltimea totala în starea actuala este de 38,221 m. Sculpturile se desfasoara în
forma de spirala, începînd de la baza spre partea superioara. O scara de 185 de
trepte se afla în interiorul Coloanei si primeste lumina prin 43 deschideri.
Studiile întreprinse în anul 1833, sub conducerea lui M. Semper, au dus la
concluzia ca basoreliefurile poarta urme de pictura aurie; probabil pe figuri, pe
arme si pe cuirase. Dar aceste presupuneri nu au fost stabilite cu certitudine.
Urmarind desfasurarea scenelor de lupta de pe Coloana, am ajuns la concluzia
ca împaratul Traian a purtat trei razboaie cu dacii.
În paginile care urmeaza, încerc sa fac o interpretare cît mai veridica a
diferitelor episoade petrecute în desfasurarea planselor.

Razboaiele daco-romane
Dupa ce am prezentat Coloana Traiana, ca aspect si continut, sa trecem la
interpretarea scenelor figurate pe plansele cu maiestrie sculptate de marele ei
autor, Apolodor din Damasc.

Razboiul I

1. Pregatirile de razboi au început în primavara anului 101, Traian parasind

Roma la data de 25 martie. Plansa arata malul stîng al Dunarii pazit de
sentinelele romane, care vegheaza din turnurile de aparare la descarcarea
proviziilor masive de grîu, furaje, lemn de constructie, butoaie etc. aduse în
ambarcatiuni.
2. Pentru trecerea armatelor s-a construit un pod de vase pe Danubiu,
personificat ca zeu, care se arata favorabil oamenilor, tinînd cu mîinile una
dintre barcile podului. În departare se zaresc zidurile unui oras, probabil
Viminacium (Kostolatz, în Serbia).
3. Împaratul Traian, urmat de armata, trece podul, întrerupt de o insula
(probabil Orsova). El merge pe jos însotit de ofiteri, care au port-drapele, iar în
fata-i este calul sau de razboi dus de capastru.
4. Odata debarcat pe pamîntul Daciei, Traian, asezat pe un tron, prezideaza un
consiliu de razboi.
5. Se oficiaza primul sacrificiu de bun sosit în tara inamica; un taur, un berbec
si un porc, ritual pe care-l savîrseste chiar împaratul, îmbracat într-o toga de
mare preot.
6. În picioare pe o platforma si asistat de doi aghiotanti, Traian vorbeste
trupelor si da semnalul de plecare. Un trimis al burilor purtînd un mesaj scris pe
o ciuperca, este trîntit de catîrul care-l purta.
7. Traian supravegheaza lucrarile de construire a unui castru, care sa sustina
înaintarea romana, sau sa serveasca de reazam la o eventuala retragere.
8. În drumul ei, armata trece peste rîuri si ridica noi castre, doborînd copaci, din
care taie grinzi necesare lucrarilor.
9. Pretutindeni Traian supravegheaza lucrarile.
10. În fata împaratului este adus un prizonier sau un spion dac.
11. Romanii construiesc un pod peste un rîu si întaresc un nou castru.
12. Traian trimite în recunoastere cavaleria.
13. Armatele romane strabat o padure si taie arborii pentru a-si croi drum.
14. Se da prima batalie la Tapae (în Banat), numita Theba. Trupele romane
aduc în lupta formatii de infanterie si de cavalerie, în vreme ce Dacii numai
cavalerie. Decebal trece Dunarea înot împreuna cu cavaleria si, dupa ciocniri
crîncene si sîngeroase, petrecute în timp de furtuna, dupa prezenta zeului
Jupiter fulminant, care arunca dintr-un nor cu traznetul în daci, taie retragerea
lui Traian obligîndu-l sa lase totul balta si sa fuga. Aceasta dovedeste o înalta
strategie a razboinicilor daci, cu toata prevederea împaratului Traian si a
generalilor sai care conduc operatiunile. Se recunoaste dupa costum în armata
romana, un soldat auxiliar german, care lupta gol pîna la brîu.
15. Soldatii daci îsi aduna ranitii pentru a le da primul ajutor.
16. Traian suit pe o colina ordona sa se incendieze casele inamicului; se vad
capete înfipte în pari ale celor cazuti în captivitate, si un steag dacic în forma de
sarpe cu cap de lup.
17. Armatele dacilor se retrag urmarite de romani, care trec prin vadul unui rîu.
18. Înaintea împaratului Traian se înfatiseaza o delegatie daca, cerîndu-i pace.
19. Romanii urmaresc pe daci în panica si dau foc caselor. Se vede un batrîn,
cautînd sa fuga însotit de un copil.
20. În apropiere se observa o grota plina cu animale ucise de daci, pentru a nu
cadea în mîinile dusmanului.
21. Femei si copii sînt luati prizonieri de romani (probabil din familia regelui
dac. Traian le fagaduieste ocrotire.
22. Ne aflam în iarna anului 101. În lipsa lui Traian, plecat la Roma, daci calari
încearca sa atace un post roman, trecînd peste un rîu înghetat, care se sparge
sub greutatea lor.
23. Un post roman înaintat înfrunta atacul infanteriei dace si al cavaleriei
sarmate îmbracate în zale. Alti daci încearca sa faca o spartura în zidul castrului
roman, cu ajutorul unui berbece de lemn cu cap de fier.

Razboiul al II-lea

24. Razboiul începe în primavara anului 102. Pe malul de nord al Dunarii,

corabii descarca proviziile necesare campaniei care se apropie.
25. Împaratul, debarcat pe pamîntul Daciei dintr-o birema1 comandata de el
însusi, vorbeste armatei si apoi porneste calare în galop în interiorul tarii urmat
de trupe. În drum este întîmpinat de doi calareti Romani.
26. Încep luptele; sarmatii vin în ajutorul dacilor. Batalia tine ziua întreaga,
pîna la caderea noptii. Bustul noptii apare deasupra stîncilor. O capetenie daca,
un pileat, se omoara, pentru a nu cadea captiv inamicului.
27. Romanii iau prizonieri batrîni, femei si copii pe care îi duc legati. Se
construieste, sub supravegherea împaratului, un castru roman.
28. Se dau îngrijiri ranitilor romani.2
29. Armata se pune în miscare si se încinge o batalie înversunata sub ochii
împaratului, în fata caruia este adus un prizonier dac. Romanii arunca sageti cu
ajutorul catapultelor asezate pe carucioare. Dacii sînt pusi pe fuga, lasînd pe
cîmpul de lupta morti si raniti.
30. Traian vorbeste trupelor si le împarte recompense. Un soldat, fericit ca a
fost decorat, cade plin de emotie în bratele unui camarad; un altul saruta mîna
lui Traian.
31. Se vad prizonieri daci sub paza într-o transee.
32. În interiorul unei întariri dacice, prizonierii romani sînt torturati de femei,
care-i ard la focul tortelor.
33. Pe malul unui rîu, împaratul primeste supunerea sau alianta a doi sefi
barbari.
34. Traian trece, în fruntea trupelor, un rîu pe un pod de vase si ocupa o întarire
parasita de daci.
35. Împaratul Traian da dispozitii trupelor sale.
36. În fata unei fortificatii puternice, împaratul primeste o delegatie daca cu
propuneri de pace.
37. Soldati romani doboara copaci pentru construirea de întariri.
38. Traian oficiaza un sacrificiu si vorbeste armatelor.
39. Armata înainteaza într-un teren paduros, croindu-si drum printre arbori. Se
vad doua capete de inamici, probabil spioni, înfipte în pari dinaintea unei
întarituri.
40. Împaratul trece calare podul peste un rîu si ordona incendierea satelor
dusmane. Dacii se retrag.
41. Romanii construiesc un castru fortificat. Un sef dac vine sa i se supuna.
42. Armata romana înainteaza, urmata de un sir nesfîrsit de carute încarcate cu
provizii.
43. Se vede o pozitie romana fortificata. Sub privirea împaratului, cavaleria
auxiliara numida1 se arunca în lupta, calarind fara sea si haturi, dupa obiceiul
tarii lor.
44. Dacii sînt pusi în fuga si se ascund în paduri.
45. În primul plan, se vede o catapulta pe un carucior tras de doi catîri. În
fundal se ridica constructia unei întarituri romane.
46. Traian primeste delegatia a doi printi daci trimisi de Decebal.
47. Negocierile nu reusesc si o noua batalie se încinge în padure.
48. Dacii doboara copaci si îsi construiesc o întaritura pe o colina.
49. Romanii înainteaza ridicînd si ei o întaritura. Împaratul ancheteaza
(cerceteaza) un prizonier.
50. Dacii sînt din nou atacati si respinsi pe pozitiile lor. Romanii dau asalt
întariturilor, formînd broasca testoasa (aparîndu-se de lovituri cu ajutorul
scuturilor lipite unul de altul).
51. Împaratului stînd pe o stînca i se aduc capetele a doi daci.
52. Armata romana înainteaza, se încinge o noua batalie, în care dacii sînt
învinsi.
53. Traian supravegheaza construirea întariturilor.
54. O noua fortareata se ridica în apropierea unui izvor. Împaratul, asezat pe o
estrada, primeste supunerea lui Decebal, cerînd pace, însotit de nobili daci, care
unesc rugile lor, dupa ce si-au depus armele.
55. Dacii îsi distrug fortificatiile.
56. Scena care urmeaza dupa supunerea lui Decebal si a nobililor sai este
interpretata de istorici astfel: Un lung sir de femei, batrîni si copii mînînd vitele
se reîntorc la vetrele lor pe care le parasisera din cauza razboiului” Eu, însa,
dau acestei scene un alt înteles, întemeindu-ma pe un complex de litere si figuri
simbolice, care îmi întaresc convingerea ca este vorba despre cea mai mareata
apoteoza crestina. Interpretarea am expus-o pe larg la capitolul “Crestinismul în
Dacia”.
57. Traian vorbeste trupelor victorioase. Zeita victoriei, înconjurata de trofee,
înscrie pe un scut un nou triumf al Romei.

Razboiul al III-lea
Se încheie pace între romani si daci

Istoria spune ca Decebal, socotind umilitoare conditiile biruitorilor la

încheierea pacii, nu a tinut socoteala de ele, fapt care a determinat pe Traian sa
porneasca un al treilea razboi, cu intentia de a-l îngenunchea de asta data si a
preface Dacia în provincie romana.
58. Este miez de noapte. Într-unul din porturile Marii Adriatice din Magna
Graecia (Italia de Jos), probabil Ancona (arhitectura mi-o spune) stau ancorate
în chei, gata de plecare, trei mari galere romane. La pupa vasului se înalta
fanionul de comandant suprem. Cîteva cuvinte adresate matelotilor si mica
escadra porneste în larg.
59. Dupa o calatorie destul de lunga, traversînd Adriatica, vasele poposesc
vremelnic într-un mare port al Albaniei, probabil Durazzo. Este vorba de o
întîlnire cu un scop bine hotarît, pe care împaratul tine s-o îndeplineasca în
trecerea lui prin marele oras. Pe cheiul înaintat în mare, care sta pe sute de arce,
ai caror pilastri de reazem sînt cufundati în mare, multimea asteapta pe nobilii
calatori, avînd în preajma lor un altar si un taur de sacrificiu.
60. Calatorii debarca îndreptîndu-se spre piata din port. Traian, urmat de suita
care-l însotea, este întîmpinat de o mare multime de nobili si patricieni, în
frunte cu guvernatorul, aflati în fata colonadei marelui for din port. Dupa
obiceiul roman, cele doua personaje – împarat si guvernator, purtînd amîndoi în
mîna stînga sceptrul de comandant, se saluta ridicînd mîna dreapta. Cîteva
cuvinte rostite produc o stupoare în întreaga adunare. E vorba de un ajutor
militar cerut de împaratul Traian, pe care nu toti îl împartasesc.
61. Dupa o odihna binevenita, în urma calatoriei pe mare, împaratul intra în
oras. El tine sa-l cinsteasca cu un sacrificiu de bun sosit. Urmat de lictori si de o
suita în toge, Traian iese pe sub arcul din poarta orasului, afara în cîmp, în timp
ce trirema din port sta pregatita pentru continuarea calatoriei.
62. În fata a doua altare simbolizînd fraternitatea romano-balcanica, se afla
patru tauri: doi la altare si alti doi deoparte, tinuti de jertfitori cu securile în
mîini, gata pentru sacrificiu. Un Ave Caesar general si întreaga adunare saluta
sosirea împaratului, ridicînd mîna dreapta. Insignierii a doua legiuni si
legionarii din castrul vecin se asociaza si ei nobilului salut. Serbarea a luat
sfîrsit.
63. Calatorii îsi urmeaza în liniste drumul. Trec frumosul arhipelag lasînd în
urma pozitiile minunate ale Bosforului si molcom vasele spinteca valurile negre
ale Euxinului. În cele din urma, ajung la locul hotarît, probabil la Tomis. Pe
cheiul înaintat în mare si rezemat pe sute de arce, mai frumoase si mai
proportionate, o mare adunare asteapta pe nobilii calatori, care vin de la mare
departare.1 Un alt Ave Caesar saluta sosirea împaratului, care raspunde cu
obisnuitul sacrificiu de bun sosit din aceasta calatorie îndepartata. În fata
notabililor si a trei legiuni, însusi Traian oficiaza slujba rituala. Augurii prezic
viitorul. În fundal se zareste un for, bazilica, amfiteatrul si turnul de observatie.
În cheiul din port stau ancorate trirema si alte galere, de asta data însa cu scopul
de a duce pe împarat si pe toti însotitorii lui undeva pe aproape, în cele mai
învecinat castru, în Dobrogea.
64. În fundal, împaratul urmat de cavaleristi si de pretorienii garzii, cu trei
insigne decorate, debarca dintr-un vas de razboi îndreptîndu-se spre castrul
zidit pe malul pietros, cu ziduri fara decoratiuni.
65. Armata romana împreuna cu împaratul porneste spre un mare oras, asezat în
cîmpie, cu cladiri si colonade, cu cerdace si acoperisuri de tigla. Traian lasa în
urma orasul, parcurgînd un lung drum, în fruntea unei coloane de cavalerie,
marsaluind în galop. Faptul ca a ales aceasta cale, contrar obiceiului de a merge
pe jos, dovedeste ca i s-a adus la cunostinta ca barbarii au atacat armatele
romane, si atunci se grabeste spre cîmpul de lupta. Ofiterul din spatele
împaratului, un tînar cu barba, este probabil generalul Hadrian. Pe drum sînt
întîmpinati de o delegatie daca (11 barbati si 4 copii). Barbatii au înfatisarea
specifica dacilor, cu barba si mustati; cîtiva au obrajii rasi, lasînd numai o
barbuta resfirata (sînt probabil gali). Dupa atitudinea lor (unul întoarce capul,
iar alti doi tin pumnul strîns ridicat, restul tin bratele întinse), reiese ca cer
pacea fortat.
66. Împaratul Traian nu-i baga în seama; îsi continua drumul si nu se opreste
decît la locul stabilit pentru constructia podului, hotarît de el si de arhitect,
pentru a fi aproape de armata si a fi scutit de o eventuala zadarnicire în timpul
lucrului. În poarta arcului de triumf, Traian oficiaza singur slujba punerii
temeliei maretului pod peste Dunare. În flacarile altarului arunca vinul spunînd
cîteva cuvinte, în vreme ce augurii prezic, iar baciumasii suna ruga. Romani si
daci, barbati, femei si copii, privesc la marea solemnitate. Ceva mai sus, în fata
altor patru altare, simbolizînd celelalte patru poduri aruncate peste Borcea1,
stau la rînd jertfitorii, tinînd de gura patru tauri mari si frumosi, împodobiti
pentru sacrificiu.
67. Solemnitatea continua, în timp ce o mare multime de lucratori romani si
daci prizonieri (zidari, dulgheri etc.) muncesc la facerea grinzilor, pentru ca sa
execute cît mai curînd constructiile. În mare graba se ridica si zidaria castrelor
de aparare si a celorlalte constructii alaturate, cu caracter religios si distractiv.
Se toarna betoanele în cutiile temeliilor, se încheie tiparele boltilor, se fac
parapetele si armatura podului. Se doboara numerosi stejari falnici si ulmi,
pentru mareata constructie a podului care trebuie sa înfrunte talazurile si
curentii celui mai mare fluviu al Europei. Operatiile se efectueaza cu mare
bagare de seama dar si cu mare repeziciune.
68. Decebal dîndu-si seama, dupa maretia lucrarii, ca Traian ia masuri
hotarîtoare pentru distrugerea definitiva a Daciei, cauta prin diferite mijloace
sa-i zadarniceasca planurile. Încheie în graba o alianta cu daco-galii din josul
Dunarii si cu ajutorul lor întreprinde o serie de hartuieli în Dobrogea de Jos.
Armatele întaresc transeele.
69. Romanii îsi consolideaza si ei transeele cu ziduri.2 Pentru a-i însela pe
romani, dacii închipuiesc ceva mai departe un mare atac asupra unui castru
roman; o diversiune, care s-a soldat cu lupte destul de sîngeroase. Romanii
nebanuind planul lor si vazîndu-si castrul atacat, îi vin în ajutor dîndu-se lupte
pe zidurile cetatii si în afara ei.
70. Vazîndu-i încurcati, grosul armatelor dace, care ocupau transeele, pornesc
la adevaratul si marele atac planuit. Sprijiniti pe transee, dacii înainteaza pîna
ce ajung în fata liniilor romane, înaintînd cu o iuteala si o îndîrjire
nemaipomenita. Abia atunci romanii îsi dau seama de cursa dacilor si cauta sa
le tina piept, luptînd pe viata si pe moarte. Cu o iuteala nemaipomenita, dacii
sar din sant în sant, ocupînd rînd pe rînd transeele romanilor, fara însa a-i putea
scoate complet de pe pozitiile ocupate. Si nu a lipsit prea mult ca sa fie atacata
si transeea din care veghea si conducea lupta Traian. Dar, încurajati de
împaratul lor, romanii nu capituleaza si primesc macelul pe “pozitii”, încît
oameni, scule, arme, însemne, capete, ziduri se fac una cu pamîntul. Si, în
învalmaseala luptei, în care cruzimea omului a atins apogeul, devenind fiara
salbateca, biruinta revine de partea celui în numar mai mare. Romanii biruiesc.
71. Dispretuind moartea, împaratul Traian paraseste cîmpul de lupta si calare,
urmat de nobili si de cavaleria garzii, spectaculos, cum ne-am obisnuit sa-l
vedem, porneste în directia unde-l asteapta o alta mare ceremonie, lasînd în
urma castrele. Lucrarea podului celui mare de peste Dunare se terminase si nu
ramasese decît inaugurarea lui si apoi trecerea armatelor romane în Dacia.
72. În fata impunatoarei opere a podului de piatra, cu tablier de lemn, pierdut la
orizont, spre a nu se repeta motivul ritmic devenit monoton artistului, împaratul
Traian, potrivit obiceiului, savîrseste el însusi sacrificiul. Pe malul Dunarii,
dinspre Moesia, în fata unei adunari numeroase, chemate din toate colturile
lumii, a augurilor, a buciumasilor, a armatei decorate cu trei insigne, a garzii, a
cavaleriei, a locuitorilor castrului si a orasului învecinat, cu for, amfiteatru si
cladiri frumoase, Capidava1, Traian varsa vinul în flacarile altarului, în timp ce
jertfitorul, cu taurul mare si frumos, sta gata pentru sacrificiu.
73. Dacii, vazînd ca orice speranta de pace e pierduta, fac înca o încercare si
trimit o solie numeroasa de barbati din toate rangurile sociale (unii purtînd
sarici bogate), care-l întîmpina pe împarat chiar pe pamîntul Moesiei, dupa
ceremonie, înainte de a trece Dunarea. Dar totul este zadarnic. Împaratul este
neînduplecat. El refuza sa le vorbeasca si ordona trecerea Dunarii pe noul pod.
74. Împaratul trece calare pe sub arcul de triumf din celalalt cap al podului si
intra pe drumul construit în balta, aparat cu îngradiri de lemn, trecînd pe un pod
de lemn peste bratul Borcea si paseste astfel pe pamîntul Daciei. Dupa el
urmeaza armata. Traian este de mult ajuns la capat, lasînd în urma sirul
soldatilor, care se mai vad înca iesind pe sub arcul de triumf1 al podului
împodobit cu doua trofee de cap de pilastru marginas, în atic. De retinut faptul
ca podul era atît de îngust, încît abia au încaput cele doua trofee în atic, fara alta
decoratie mijlocie si cel mult 2-3 soldati unul lînga altul. De mirare cum au
trecut pe sub ele armatele învingatoare, si înca scene triumfale, în frunte cu
împaratul în lectica.
75. Ajuns pe pamîntul Daciei, Traian este întîmpinat de trei legiuni, care
trecusera cu comandantii lor îmbracati în mare tinuta. Ei saluta sosirea
împaratului, cu mîna dreapta. În fruntea armatei se afla Hadrian, avînd în spate
fanionul de comandant. Îi urmeaza buciumasii, lictorii si legendarul taur, gata
de sacrificiu în fata unui altar ridicat în capul podului de lemn de peste Borcea,
pe pamîntul Daciei.
76. Dupa sacrificiul de inaugurare a podului si de buna sosire în Dacia,
urmeaza un alt ceremonial, pentru izbînda trupelor romane. Într-un mare lagar,
la raspîntie de drumuri, de fata fiind demnitari si comandanti de trupe, armata
etc., Traian oficiaza slujba, în haina de mare preot, tinînd bastonul de
comandant în mîna stînga, în timp ce buciumasii suna ruga. Rînd pe rînd sînt
aduse la altar animalele destinate sacrificiului (porcul, oaia si taurul).
77. Împaratul, urcat pe o estrada, dupa ce a oficiat solemnitatea, înconjurat de
generalii comandanti de armata si de lictori vorbeste trupelor. De fata sînt trei
legiuni, un port-acvila si cavaleria garzii.
78. Armatele se pregatesc de plecare. În înaintarea lor la ses, îsi construiesc
castre si lagare, pentru a le asigura retragerea. Scena reprezinta o pozitie de o
mare însemnatate strategica. Este primul loc din toate razboaiele purtate de
Traian cu dacii, în care se vede zidita de arhitectii romani o puternica cetate, cu
turnuri rotunde la colturi. Cu o înfatisare severa, lipsita de podoabe, în afara de
pietrele dreptunghiulare, bine legate între ele si cu o usoara iesitura la partea
superioara, un fel de cornise cu zimtii drepti. Este cetatea pe care Vitruvius, în
cartile lui de arhitectura, o prezinta ca tip de fortareata romana. Este cetatea
ridicata cu scopul de a apara mareata constructie a podului de zid, în caz de
înfrîngere. Este cetatea care sa marturiseasca de-a pururi urmasilor, ca si podul,
puterea de neînvins a împaratului Traian si a armatelor romane. Dar unde a fost
locul în care s-a ridicat? Poate Celeiul, sau Iglita? Nimeni nu si-a pierdut
vremea pîna acum sa faca vreo cercetare. În aceasta puternica cetate, Traian, cu
nelipsitul fanion în spate, tine sfat cu cei trei generali si cu comandantii de
armate.
79. Armatele îsi continua înaintarea pe locuri cîmpoase: sînt sesurile Brailei si
ale Ialomitei. Temîndu-se totusi de atacurile dacilor, foarte dibaci în lovituri
mestesugite, Traian da dispozitii sa se construiasca castre si valuri de aparare
paralele, pe masura înaintarii trupelor, pentru a le asigura sustinerea si
rezistenta în eventualitatea unei retrageri.1
80. Traian, alaturi de statul sau major, urmareste din transee mersul
operatiunilor. În urma armatelor, coloana de munitii si carute descarca
merindele si bagajele necesare trupelor.
81. Se razbate nemarginita cîmpie a Baraganului” Intendenta, prevazatoare,
zideste în apropierea Dunarii mari depozite pentru înmagazinarea fainii, dupa
macinarea grîului în mori de apa (poate pe rîul Ialomitei). Pentru apararea
magaziilor si a lagarelor ridica ziduri de cetate, în timp ce grosul armatelor îsi
continua înaintarea.
82. Avangarda romana ajunge în fata unei cetati dace situata într-o regiune
muntoasa si împadurita. Cetatea este înconjurata de doua rînduri de ziduri din
piatra, prevazute cu turnuri. Dacii din interior, zarind armatele dusmane, se
pregatesc de lupta. Primind si întariri, se produc ciocniri în afara cetatii.
83. Doua legiuni romane asediaza cetatea, fapt care rezulta dupa fanioanele
purtate de doua port-drapele din lagarul roman situat în fata cetatii dace. Lupta
este crîncena” În armata romana iau parte diferite neamuri, în majoritate trupe
aduse din Orient, cu înfatisare de tipuri semite, purtînd tunici lungi (pe un scut
se observa doua semilune – sînt Arabi).
84. Romanii asalteaza cetatea din trei parti; se pare ca au reusit sa cucereasca o
portiune, careia îi darîma zidurile. Dacii se apara cu disperare, aruncînd blocuri
mari de piatra sparte din ziduri.
85. Trupe auxiliare romane construiesc întariri în fata cetatii, taind copaci, pe
care-i aseaza în stive.
86. Scena înfatiseaza un dac pileat, îngenuncheat în fata lui Traian, caruia îi
cere sau îi ofera ceva cu insistenta. Împaratul se afla între doi ofiteri si este
înconjurat numai de trupe auxiliiare. Dupa atitudine, dacul nu cere pace; pare
mai mult un tradator.
87. Pe creasta unui munte se vede un oras-cetate dac, cu turnuri si porti, avînd
în interior cladiri cu un etaj, caruia în retragere dacii îi dau foc.
88. Scena reprezinta unul dintre cele mai importante momente psihologice ale
razboiului. În jurul unui cazan sînt adunati daci, majoritatea pileati, care
primesc o bautura scoasa din cazan, de doi pileati, care îndeplinesc acest
ceremonial. Actiunea are aparenta unui ritual: unul dintre daci tine bratele
ridicate si priveste spre cer; altul duce mîna la cap, ca si cum s-ar închina, iar
toti au pieptul descoperit” Aceasta scena a fost interpretata de majoritatea
istoricilor, ca o otravire în masa a capeteniilor dace deznadajduite în fata
dezastrului. Cum se explica însa faptul ca razboiul continua, în cazul ca ar fi
pierit capeteniile lor? Si apoi nu se observa nici un cadavru. Cihorius
interpreteaza aceasta scena drept savîrsirea unei ceremonii religioase, iar
Froener o socoteste o împartire a rezervei de apa în cetatea asediata. Eu cred ca
scena nu este altceva decît mistificarea unui ritual petrecut în casa lui Simeon
Leprosul: suprema împartasanie în ajunul luptei decisive pentru cucerirea
Sarmisegetuzei. Marele sculptor Apolodor a înfatisat tabloul cu o mare
dragoste si o maiestrie deosebita, reusind sa exprime exceptional însusirea
sufleteasca a poporului dac.
89. Scena înfatiseaza o groapa mare, în care sînt depuse trupurile celor morti în
razboi. În jur se vad raniti grav jeliti de neamuri.
90. Dacii parasesc în graba cetatea. O unitate romana (probabil un detasament
din Asia, dupa îmbracamintea în piei de animale), cu doi purtatori de steag si
vexile si cu un gornist, condusa de Traian între doi ofiteri, este întîmpinata de o
ceata de daci, care coboara de pe o stînca, cerînd îndurare si aducînd un mesaj.
Primii delegati îngenuncheaza în fata împaratului. Par a fi niste soldati
dezarmati. Gornistul suna înaintarea armatei. Este un moment important: atacul
decisiv, trupele fiind reprezentate prin toate armele.
91. Armatele au ocupat cetatea si încearca rezervele de grîu parasite de daci.
92. Traian si-a instalat cartierul general în teritorul cetatii. Biruitor, vorbeste
trupelor romane, care-i raspund cu aclamatii. Este a cincea aclamare
imperatorica, imortalizata pe Coloana si prima din razboiul al treilea. Ultima, a
sasea, o mai vedem la moartea lui Decebal.
93. Dupa cucerirea marii cetati dacice, pe care am vazut-o în scenele
precedente, trupe auxiliare de geniu (pentru constructii militare), ies din oras
printr-o poarta distrusa, îndreptîndu-se spre un mare fluviu. Materialele de
constructie sînt transportate înlauntru.
94. Apoteoza. Sculptorul, ca de obicei, încheie razboaiele prin-tr-o apoteoza, în
care expune pe scurt tot istoricul marelui razboi, pîna la sfîrsitul lui, înfatisînd
faptele care l-au determinat pe împaratul Traian sa-si ia masuri împotriva
dacilor. Apoteoza mai ilustreaza actiuni despre care istoria nu vorbeste si care
nici nu s-au observat în cursul scenelor de razboi. Cît priveste apusul marelui
Decebal, sculptorul, prin mestesugiri artistice, îl înfatiseaza în excesul unei
fantezii, fara ca sa dea impresia unei importante a faptului, dar si fara ca sa
omita adevarul.
95. În drumul lor, legionarii Macedoniei, sub conducerea mesterilor sirieni,
ridica numeroase baze militare si castre.
96. Marele cartier general, aprovizionat cu toate bunatatile, din care nu lipseste
vinul adus în butoaie mari, nu tine socoteala de învalmasala razboiului” Dacii
trimit o solie pentru a trata din nou pacea. Lucrarile continua cu aceeasi
repeziciune.
97. Se fac pregatiri pentru trecerea unei ape mari; legionari meseriasi
construiesc luntri pentru transportul materialului necesar podului.
98. Dacii, neputînd împiedica mersul operatiunilor si socotind nefavorabila
apararea în aceste locuri, se retrag la munte.
99. Armatele se întîlnesc si se dau lupte înversunate, atît înauntrul, cît si înafara
castrelor. Ochiul marelui rege dac, singur conducator, care si-a luat în mîini
raspunderea soartei dacilor, în fata prezentului si a viitorului, este atintit
pretutindeni; nu-i scapa nici o miscare a vrajmasului secular.
100. În fata soartei, care hotaraste rostul lucrarilor, “Mosneagul neamului” se
închina si se retrage. Dacii sînt biruiti. Dintr-o tribuna, împaratul Traian
vorbeste armatelor sale, multumindu-le, pentru ca prin vitejia lor au ridicat
prestigiul si gloria Romei.
101. Prin paduri, cavaleria romana, dupa ce s-a dedat la jafuri, cara pe seile
cailor tot ce poate purta în drumul ei.
102. Resturile armatelor dace se aduna în trecatorile muntilor, în soave si
asculta din gura “Marelui biruit”, hotarîrea lui Traian de a sfîrsi cu tara lor. Si
un fior de deznadejde din piepturile batrînilor si de curaj din al tinerilor,
exprimat de un strigat prelung al inimii, umple întreg vazduhul” Batrînii sînt la
capatul puterilor. Cu mîinile înclestate în praslele pumnalelor, si le împlînta
eroic. Iara cei mai slabi, roaga pe fratii lor sa-i omoare, sa se ispraveasca cu ei”
Tinerii, însa, mai îndîrjiti, îsi mai încearca o data norocul. Condusi de
comandanti de vîrsta lor, parasesc pasurile muntilor si se avînta din nou în
lupta.
103. Altii, între doua vîrste, cauta sa ademeneasca pe Traian cu bani (marele
desfacator) si se duc la cartierul lui încarcati cu daruri scumpe si cu pietre
nestimate.
104. Dar Decebal nu se lasa robit de soarta. Suflet calit, el priveste cu sînge
rece, stapîn peste tot ce se petrece în jurul sau si, fara sa stea mult pe gînduri,
întovarasit de o mica suita, porneste calare sa ceara ajutor la vecini.
Nadajduieste ca ajutorul lor, împreuna cu ramasitele vitezei lui armate, care
înca se mai hartuieste prin munti, sa poata da romanilor riposta hotarîtoare.
Traian prinde însa de veste si da ordin cavaleriei lui sa fie cu ochii atintiti la
fiecare miscare a lui Decebal.
105. Regele dac abia pornise si este ajuns din urma de cavaleria garzii romane.
Goana este fara seaman: prin pasuri, prin smîrcuri, prin paduri calaretii se
fugaresc pe un drum lung si foarte obositor.
106. Alte trupe romane de cavalerie, înstiintate din timp de drumul lui Decebal,
îi taie calea, iesindu-i înainte prin alte trecatori de munte. Decebal trece printr-o
clipa de sovaiala, care-l face sa-si încetineasca pasul.
107. Ajuns din urma de gonacii lui si înconjurat din toate partile, Decebal cade
de pe cal. Dar caderea lui nu este caderea omului, ci a taurului din arena,
încoltit de gladiatori. Este istovirea titanului. Sculptorul da atîta viata în aceasta
poema, încît nicaieri, în tot relieful Coloanei, nu întîlnim o asemenea expresie.
Este de neînchipuit ceva mai magistral, ceva mai grandios, decît înfatisarea
acestui moment psihologic admirabil înfatisat, demn de acel care a fost
invincibilul Decebal” Cazut de pe cal si sprijinindu-se în genunchiul drept, cu
restul corpului rigid si putin înclinat, cu mîna-i pe topuzul de comandant, cu
figura-i dilatata, întreaga înfatisare a viteazului rege iese din cadrul conceptiei
statuare a secolului. Sculptorul înainteaza, fara voia lui, cu 15 secole. Este o
realizare dictata de sentimentul care-l exalteaza. Este extazul momentului
suprem, abia stapînit, înaltîndu-l pîna la conceptia michelangeleasca. Fara a-si
pierde demnitatea, Decebal îsi priveste dispretuitor dusmanii, care au un
moment de sovaiala, si” se înjunghie. Scena confruntarii ne aminteste pe Mihai
Viteazul care, dupa 15 secole, face cu privirea-i taioasa sa înghete sîngele
calaului ce scapa securea din mîna. Este sîngele stranepotului, din sîngele
stramosului.
108. Romanii hotarasc. Marele Decebal este decapitat. Si cuceritorii nu-si
potolesc setea razbunarii. Ei urmaresc prin smîrcurile padurii si pe cei doi fii ai
sai (unul de 20 ani, iar altul de vreo 15) împreuna cu un neam de-al lor, pe care-
i prind si îi decapiteaza. Istoria se va repeta” Privind impresionanta scena,
gîndul ne poarta la un alt urmas care, mult mai tîrziu, peste secole, va suferi o
soarta asemanatoare: marele Constantin Brîncoveanu împreuna cu fiii sai.
109. Armata romana ia în sclavie o multime de prizonieri, iar capul viteazului
Decebal, asezat pe o tipsie, este aratat lumii.
110. În timpul noptii mai sînt capturati numerosi daci si facuti ostatici, în timp
ce bustul întunericului apare deasupra orizontului”
111. Romanii incendiaza un oras. Dacii urmati de turmele lor parasesc cetatile
ocupate de învingatori. Batrîni, femei si copii iau amarnicul drum al bejeniei”
Ne aflam în anul 107 e.n.

În urma biruintei, romanii iau în stapînire pamînturile Daciei, dar nu pentru

multa vreme si nici cu adevarata multumire ca atît timp cît au ocupat-o au fost
pe deplin stapîni. Istoria o dovedeste si cine cauta sa vada, vede, cine nu”
Înca de la început, învingatorii au fost biruitii biruitilor. Marile însusiri ale
poporului dac, sufletul lor neprihanit, puterea lor de sacrificiu, cinstea si iubirea
de tara si de neam au facut din învinsul de ieri, învingatorul de mîine..
Pe romani, sînge din sîngele lui, a fost usor sa-i absoarba; nu însa pe aceia, în
vinele carora clocotea viciul Romei, care au stat deoparte, fara sa iasa din
castrele lor si care dupa 150 de ani s-au dus la urma lor, dati afara din Dacia.
Dreptatea nu a întîrziat sa vina”
Biruiti în Armenia, romanii sînt nevoiti sa ceara ajutor dacilor, dupa ce o
parasisera. Si Galeriu, dac de obîrsie, în fruntea co-nationalilor lui, spala petele
înfrîngerii.1

Împarati romani de origine daca

Dupa memorabila înfrîngere a invincibilului Decebal, romanii stapînesc

pamînturile Daciei circa 160 de ani, dar hartuiti continuu în rascoale si purtati
de anumite interese sînt nevoiti s-o paraseasca la anul 274, sub împaratul
Aurelian, care-si retrage armatele si administratia în sudul Dunarii, lasînd
cîteva puncte strategice la nord. Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus) renunta
la stapînirea Daciei din cauza atacurilor popoarelor de la granita (goti, carpi
etc.).
Dacii bastinasi ramîn pe loc.
Un an mai tîrziu, romanii, purtînd razboi cu partii lui Narses (în Armenia),
generalul roman Galeriu este învins în primele lupte.
Galeriu, care mai tîrziu va lua conducerea Imperiului Roman de Rasarit (306-
311 e.n.) era originar din Dacia, nascut în apropiere de Serdica.1
Dupa pierderea primului razboi împotriva partilor, la care au luat parte legiuni
romane, Galeriu porneste din nou împotriva lor, de rîndul acesta luptînd cu
trupe dacice, care-i asigura victoria.
Senatul roman cinsteste acest eveniment al biruintei, înaltînd un arc de triumf la
Salonic.
Profesorul danez C.F. Kinch, facînd o interventie la Munif Pasa, ministrul turc
al Instructiunii Publice, obtine permisul sa cerceteze amanuntit ramasitele
acestui arc. Rezultatul cercetarilor sale este consemnat într-o carte scrisa în
limba franceza: L’arc de triomphe de Salonique. Iata cîteva citate din aceasta
lucrare:
“Coloana Traiana ne înfatiseaza pe daci complet învinsi, s-ar spune chiar
distrusi ca popor, într-un razboi de lunga durata, purtat în mai multe rînduri”.
Mai departe autorul descrie puterea de viata si refacerea dacilor, dupa
razboaiele duse de Traian.
Fara a tine seama de alte marturii, participarea dacilor la campania lui Marc
Aurelian, unde apar formînd un corp aparte, îmbracati în armuri si în portul lor
national, ne dovedeste cu prisosinta ca natiunea daca s-a refacut destul de bine.
Mai tîrziu, pe malul drept al Dunarii si pentru o legatura mai strînsa cu Imperiul
Roman, Dacia i-a daruit mai multi împarati.
1. Primul împarat de origine daca a fost Galeriu (305-311 e.n.).
“Într-un razboi de cucerire dus împotriva romanilor de catre parti, inamicul lor
cel mai periculos, Galeriu, dupa înfrîngerea primei sale armate a facut apel la
fidelitatea compatriotilor daci, care, raspunzînd chemarii, acesta a raspuns pe
inamic”.
Mai departe prof. Kinch spune: “Galeriu, alegînd pe daci pentru armata sa, nu a
tinut seama numai de fidelitatea si devotamentul la care se putea astepta de la
compatriotii sai, ci si de armamentul care se potrivea de minune într-un razboi
contra partilor.
În numeroasele razboaie pe care romanii le-au purtat acestui popor, si mai ales
la expeditia lui Crassus, s-a dovedit îndeajuns ca armamentul soldatilor romani,
sabia si sulitele lor mici dadeau slabe rezultate contra partilor, a caror cavalerie
învesmîntata în fier si armata cu sulite constituia o forta”.
Despre valoarea si rolul dacilor în lupta, spune: “Steagurile în forma de serpi,
înspaimîntatoare prin boturile lor rînjite si dintate sînt în fiinta în toate bataliile
importante si întotdeauna în primele rînduri ale luptei; ele nu stau în urma
liniilor de lupta, ca insignele romane indigene. Nu se observa nicaieri vexile în
învalmasaguri”.1
În încheiere, autorul arata importanta care o prezinta pentru neamul dac
ridicarea arcului de triumf de la Salonic: “Natiunea daca daduse îndestul
dovada de vitalitate si valoare, iar atunci cînd populatia imperiului, odata
victoria cîstigata, s-a hotarît sa ridice un monument comemorativ al faptelor de
arme ale lui Galeriu, dacii au salutat cu satisfactie înaltarea unui edificiu, care
sa stearga rusinea pe care au suferit-o prin vechea înfrîngere si ridicarea
Coloanei Traiane”.
Acest document dovedeste falsa teza a unei colonizari si a unei stapîniri de
lunga durata a romanilor asupra Daciei, de la Traian încoace, cum o afirma
multi.
Daca romanii ar fi colonizat cu adevarat Dacia în intervalul celor 160 de ani, cît
au locuit în tara cucerita, urmasul lui Traian, Hadrian (117-138), n-ar fi distrus
podul de legatura cu provincia, ca sa lase tara în voia soartei, ci dimpotriva, ar
fi legat-o cu imperiul prin mai multe poduri. Aceasta ne dovedeste ca romanii
au stapînit Dacia atît cît a trait Traian; dupa aceea, nemaiputînd-o tine, au
parasit-o. De altfel, chiar scriitorii clasici confirma faptul, spunînd ca
distrugerea podului de catre Hadrian a avut drept scop sa nu invadeze barbarii
în imperiu.
Cercetarea Coloanei Traiane are mare însemnatate pentru trecutul nostru,
pentru ca arata o serie de fapte de mare importanta istorica, desi aminteste în
final de înfrîngerea poporului dac.
Arcul de triumf de la Salonic, însa, este cea mai de seama marturie a existentei
dacilor pe pamînturile lor, în care au ramas, cu toata vitregia asupririi. Acolo se
vede sufletul si viata stramosilor nostri, dupa parasirea romanilor din Dacia,
rezistenta lor si biruinta care au adus-o ajutînd împaratului Galeriu sa înfrînga
pe parti.
Acest eveniment extrem de important a fost cu totul ignorat de istoricii nostri,
si aceasta datorita ideii preconcepute de a ne ancora de romani, fara a tine
socoteala de adevaratii nostri stramosi – dacii.
Este foarte regretabil ca autoritatile noastre nu se gîndesc sa ceara autorizatia
executarii releveului monumentului de la Salonic, mai ales ca arcul nu pare
complet distrus.
Ar fi fost de dorit ca în capitala tarii noastre sa avem chiar o copie, pentru ca
astfel urmasii nostri cel putin, sa caute cu vremea sa-i dea de rost, daca noi nu
sîntem în stare.
Acolo este zamislirea vietii noastre românesti, acolo se poate vedea ce s-a ales
de acei daci, dupa 200 de ani de la închipuita colonizare a lui Traian, si anume
dupa aceea vom putea afla cine sîntem noi cei de astazi”
Adevaratul nostru testament nu este pe Coloana lui Traian, care înfatiseaza
înfrîngerea biruitorilor de pîna atunci, ci Arcul de Triumf al lui Galeriu, de la
Salonic, care este actul de renastere al stramosilor nostri.
2. Împaratul Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus, care a domnit
între anii 306-337 e.n. în imperiul de Rasarit) este dac de origine, nascut la Nis
(Naisus). Constantin cel Mare, urmarind ideea patriotica a lui Galeriu, a cautat
sa lege Macedonia si întreg sirul Balcanic cu patria-muma Dacia, construind
podul de la Severin, ale carui urme se mai vad si astazi.
Orasul Drobeta ia numele lui – Constantinopoli si tot el pune temelia capitalei
cu acelasi nume.
Pentru o mai mare siguranta, împaratul Constantin cel Mare muta si capitala de
la Roma (care constituia punctul vizat de barbari) la Milano – Mediolanum.
Pe tarîm spiritual, el pune temelia primei agore crestine la Adam Clissi.
3. Urmasul lui Constantin cel Mare, împaratul Iustinian (527-565 e.n.), mai
militar decît primul, dar tot atît de credincios, construieste catedrala Sf. Sofia
din Constantinopole, o capodopera a artei bizantine.
Un bun organizator si strateg, care i-a adus biruinte în multe actiuni armate,
Iustinian a cautat sa întareasca nordul si sudul Daciei trimitînd administratie în
aceasta provincie, iar în sud fortifica Bosforul, contra invaziei musulmane
(arabii, care începeau sa se afirme).
Era visul lui Octavian August, care dorea reintegrarea latinitatii prin casatoria
fiicei sale Iulia cu Cotisson, regele dac – spune Suetonius, vis si idee pe care
Traian nu le-a priceput.
Urmasii lui Iustinian, mai slabi, nu au putut merge mai departe, pentru ca rasa
turanica – bulgarii slavizati si sîrbii – în navalirea lor, au izolat complet
Balcanii de Dacia, lasînd doar coridoarele cunoscute – Timocul, Pindul etc.
Macedonia, element puternic, si-a mentinut si în zilele noastre fiinta, desi a fost
supusa pe rînd grecilor, sîrbilor si bulgarilor.

Arta si arhitectura rumâneasca

În capitolele precedente, am urmarit elementele fundamentale legate de

cosmogonie, care au determinat preistoria daciana, aratînd în însiruirea lor, cum
marile sarbatori pagîne s-au sudat cu sarbatorile crestine.
În continuare, am încercat sa redau cît mai fidel afirmarea poporului dac în
arena istoriei, comentînd razboaiele daco-romane, dupa plansele semnificative
ale Coloanei Traiane, imortalizate de iscusitul sau sculptor Apolodor, cum si
Arcul de triumf al lui Galeriu de la Salonic.
Aceasta retrospectiva reflecta în totalitatea ei si minunata arta si arhitectura
rumâneasca, pe care voi încerca s-o expun în acest ultim capitol, tragînd
nadejde ca urmasii mei arhitecti vor cauta sa-i dea atentia cuvenita, analizînd cu
seriozitate scrierile si cercetînd de visu cele cîteva marturii semanate pe tot
întinsul tarii (lacasuri de rugaciune si cladiri în stil autentic rumânesc) care
stîrnesc admiratia calatorilor straini, consemnata în presa si literatura de
specialitate.

Se pun întrebari:
1. Daca avem sau nu o arhitectura rumâneasca?
2. Daca aceasta arhitectura poate sta alaturi de a celorlalte popoare?
3. Daca este sau nu lipsita de monumentalitate?
si, mai presus de toate, în cazul ca o avem,
4. Daca este o improvizare a împrejurarilor, sau la temelia ei sta ceva sanatos,
ceva temeinic?”
O cercetare cît mai adînca, cît mai în departarea veacurilor existentei noastre
este singura care poate pune capat diferitelor afirmatii eronate, pentru a reda în
adevarata ei lumina viata curat rumâneasca, atît de denaturata prin
superficialitatea în pregatire a celor ce se pretind cunoscatori ai artei rumânesti.
Pentru a ajunge însa la rezultatele scontate, trebuie mai înainte de toate sa ne
purtam gîndul la acei care au stapînit odata aceasta Dacie; la acei care, prin
etnicitatea lor au însemnat ceva în istoria omenirii, care i-au imprimat un fel de
a fi si de a gîndi, urme nepieritoare, pe care se reazima întreaga noastra suflare
rumâneasca. La stramosii nostri, la acei daci care s-au impus dintru început,
manifestîndu-se în toate domeniile; de atunci de cînd preistoria si istoria le
consemneaza existenta”
Trebuie sa cunoastem acei daci! Înainte de a se pomeni despre o civilizatie
asiro-chaldeeana, despre o civilizatie egipteana sau de o civilizatie greaca,
urmata de cea romana, pe pamînturile Daciei înflorea o arta care, prin puterea
ei de conceptie, prin diversitatea materialelor si prin întrebuintarea lor,
constituia baza lumii viitoare, a lumii clasice, temelie care, pe scara evolutiei,
adusa pîna în zilele noastre, stîrneste admiratia lumii întregi.
Asezati în inima Europei, pe locurile ocupate de neamul nostru rumânesc, dacii
fac parte din marea familie ariana, marea familie protolatina, care stapînea
întreaga Europa de la Oceanul Atlantic, cu tentacule pîna în Caucaz, iar în sud
pîna la marginile Eladei.
Astfel ne vorbeste întreaga preistorie, ca si folclorul pastrat pîna în zilele
noastre, cu întreg materialul casnic, artistic, metafizic, scriptic, glotologic,
antropografic etc., documente de necontestat, apartinînd unui acelasi neam de
oameni, cu mult superior scrierilor.
Stapîni, asadar, peste tot cuprinsul Europei, de pe atunci de cînd istoria nu
pomenea despre o civilizatie, desi civilizati printr-un trecut si o inteligenta
specifica rasei, dacii transmit cultura si civilizatia întregii mase semite, care o
trece, la rîndul ei, vechilor eleni. Prin miscarea lor, dacii impun galilor
migratiuni cunoscute de acei care cerceteaza preistoria în Franta, observînd acel
germen al civiliizatiei de la pornire si cu caracteristica rasei, dau lumii geniul
francez, cunoscut îndeajuns cercetatorilor.
Etruscii, stramosi ai romanilor, rupti si ei din marea masa protolatina si ajunsi
în peninsula Italica cu acelasi germene de civilizatie daca, cu toti laolalta,
împreuna cu galii, pun în Italia temelie mai multor orase, care stau si astazi
marturie a vietii civilizate de odinioara.
Dar marea masa protolatina, care se afirma pe pamînturile Europei Centrale ale
Daciei, si mai tîrziu pe locurile cunoscute pe care le ocupa, îsi dureaza multime
de asa-numite “cetati preistorice”, cu continutul lor pe pamîntul nostru, pe care-
l transmit si-l dezvolta peste tot, atît în Italia etrusca, cît si la iberi, suezi, finezi,
oseti, ucraineni etc., fapt dovedit peste tot locul, prin idioma si prin manifestari
asemanatoare.
Este mai înainte de toate vorba de o arta care, mai înaintea înjghebarii oricarei
idei despre arta, se realizeaza în cea mai frumoasa pagina de creatie populara,
“Arta taraneasca”, pierduta de-a lungul vremii în tarile mai sus-pomenite,
datorita multor împrejurari, ramînînd doar în paginile istoriei.
La noi, însa, arta se continua pîna în zilele noastre, fundata pe aceleasi
principii, cu acelasi suflet, cu acelasi forme, pastrata cu zgîrcenie de paznicii ei
devotati – taranii nostri, asa cum cu veacuri îndepartate stralucea în lumea
Cucutenilor, în perioada preistorica cunoscuta.
Este îndeajuns sa observam acest fapt, pentru a ne da seama ca cea mai
formidabila migratiune din preistorie a fost miscarea scitica, ca sa folosim
cuvîntul generic de “scit”, dat de greci (scit ˆ necunoscut în limba greaca
veche).
Asadar, o data cu marile manifestari psihologice, mostenite din preistorie, se
pune si temelia celor doua forme plastice: arta si arhitectura, adevaratele
marturii care exprima viata spirituala si materiala a omului.
Vom cauta sa analizam aceste doua mari creatii populare:
1. Arta si, în legatura cu aceasta, luînd ca punct de plecare arta decorativa si
2. Arhitectura masiva, arhitectura ciclopica, arhitectura Novacilor, cunoscuta
sub numele de pelasga (ramura dacica).
1. Arta taraneasca daca este considerata “arta sfînta”, pornita din imaginatia
unui popor ales.1 Un exemplu îl ofera mormîntul regelui Midas, împodobit cu
motive taranesti, ca si multimea monumentelor funerare din Libia, care au o
arhitectura taraneasca.
Arta rumâneasca, despre care s-a scris atît de mult, o vedem în fiinta la tara,
nealterata, simpla, pura, asa cum am mostenit-o din preistorie. Scrierile nu pot
exprima adevarata ei valoare si nici adîncurile simtamintelor taranului, care a
conceput-o. Ceea ce putem observa este ca ea nu s-a abatut cu nimic de la
trecut. Purcede din preistorie, o gasim în paleolitic, este aceeasi, este a natiei
noastre.
Si faptul s-ar fi petrecut si în masa culta, ca doar majoritatea oamenilor culti ai
nostri de la tara au pornit, daca li s-ar fi dat în scoli o cultura nationala, ca o
continuare fireasca a trecutului nostru, nu cosmopolita ca cea de pîna acum,
care le-a întunecat simtul etnic. Marele merit al artei daciane este faptul ca
provine de la geneza”
Pornind din preistorie, o gasim gravata pe pietre, pe lemn, pe os, pe oale, pe
ouale încondeiate, vopsite cu rosu, rosul soarelui în asfintit, în chindie, în suliti.
Si pe toate aceste materiale, chiar si pe os, numai si numai subiecte cosmice
“natura” în toata splendoarea ei: soare, luna, stele, vegetatie, animale, ape
învolburate etc. etc. Toata viata adunata în diferitele ei aspecte care l-au
impresionat si în circuitul în care traia el, omul” Îndreptîndu-si privirea de la
cer la pamînt, îl inspira agricultura, cîmpul, pomii, florile” Si îndragindu-le le
imprima inscusit pe camasi, pe ii, pe fote, pe stergare, pe velinte. Le zugraveste
în peretii caselor, înauntru si pe afara. Si îsi armonizeaza culorile – culorile
cerului în toata varietatea lui. Este marele omagiu adus creatiunii care l-a
zamislit.1
Dar, ce sa mai vorbim de tencuielile pe var cald: “fresco”“ s-au facut în
vremurile noastre încercari numeroase, care dupa scurt timp s-au sters.
Bisericile vechi poarta picturi fresco în aer liber care s-au pastrat pîna în zilele
noastre, de parca au fost facute de curînd. Cît priveste modelajul plastic, acesta
era executat cu mîna din var cald. Exemplu ni-l atesta Biserica Fundenii
Doamnei cum si unele case vechi ramase înca pe strazile din mahalalele
Bucurestiului. La cîte o fereastra mica, dar bine proportionata, sau la stresini,
veti gasi ornamentatii de toata frumusetea.
Cine îi poate întrece în maiestrie pe taranii zidari veniti de pe la Floresti,
Bolintin, de prin locurile împadurite cu ghinda (de unde si numele lor de
ghindari), ca sa dau numai cîteva exemple dintre acei mesteri cu care am avut
ocazie sa lucrez în meseria mea. Priviti ornamentatia din holule Bancii Franco-
Române (actuala Ambasada a Republicii Cehe), ca si scara de onoare, pe care
am lucrat-o cu acestia. Pacat ca noua administratie a stricat-o în mare parte,
dupa cum a stricat si noua cladire adaugita în curte.
Mai amintim de pictura vaselor, pictura de pe peretii bisericilor, costumele
nationale de pe întinsul tarii, ca sa ne dam seama cît de neasemuit de frumoasa
este arta decorativa taraneasca în totalitatea ei, expresie a autenticei arte
daciane.2
Nu mai insistam asupra maretiei tezaurului de la Pietroasa, care este o realizare
daciana, dupa cum am mai spus si nu a gotilor, cum afirma istoricii. Este
obisnuit faptul ca rumânul sa atribuie altora ce ne apartine noua.
2. Arhitectura
Alaturi de aceasta arta decorativa, si nu cu mult în urma ei, în timp, se înfiripa o
alta arta, aceea a pietrei – arhitectura –, cu tot complexul ei: zidarii masive,
zidarii ridicate pe înaltimi, gresit atribuite pelasgilor, boltiri de pietre, de
caramizi, simple si multicolore, un complex de arhitectura din piistra, caramida
si lemn, avînd unele nuante, în care se întrevad principii de metafizica cu unele
indicatiuni proprii artei licofrigice.
Stapîni pe mestesugul de a arhitecta, ei construiesc bolta cu mare îndemînare.
Ridica zidiri si cetati uriase, cu pietre ce par a nu fi fost urnite din loc de mîna
de om, pe locuri diferite si mai ales pe înaltimi, pe care omul de astazi nu
cuteaza sa le suie.
Muncelul Transilvaniei, ca si urmele de cetati de pe vîrfurile muntilor sînt cea
mai netagaduita marturie.
Iscusita taiere a pietrei, folosirea caramizii multicolore si a minunatei ceramice
exprima arta cea mai desavîrsita a acelei epoci, în care se reflecta spiritul dacic,
încît scriitorii clasici, uimiti de frumosul produsului lor, nu în putine ocazii îi
pun pe primul plan fata de marii lor artisti.
Acest complex arhitectural, cu mult înaintea razboaielor dacice, dupa cum o
marturiseste si Coloana Traiana în totalitatea ei, constituie pentru noi, cea mai
frumoasa pagina de arhitectura: “Arhitectura scitica”, stilul dacic.
Vom arata în cele ce urmeaza cum arhitectura scitica constituie fundamentul
arhitecturii noastre, si cum pe aceasta s-a brodat tot ce s-a realizat în arhitectura
de mai tîrziu.
Cum s-a înfiripat arhitectura daciana la noi în tara?
Arhitectura daciana este întemeiata pe principiul genezei daciane, pe credinta
nemuririi si rematerializarii sufletului, prin împietrire si despietrire, îmbratisata
de întreaga omenire si de Pentateuh1, care formeaza baza arhitecturii
universale. Pe acest temei, al genezei daciane ia nastere arhitectura universala,
care are la baza doua mari conceptii, doua mari realitatii:
a) Arhitectura muntilor, pentru ca acolo au fost oamenii împietriti si despietriti
si
b) Arhitectura taraneasca, inspirata din preistorie, din paleolitic si neolitic.
Priviti la monumentele taranesti si le proiectati în neolitic” Observati daca nu
gasiti aceleasi elemente, aceleasi motive si în arhitectura taraneasca, în
arhitectura noastra preistorica, ca si în preistoria mondiala.
Arhitectura muntilor, arhitectura ciclopica, este întemeiata pe ideea de
masivitate, de monumentalitate, care nu trebuie sa lipseasca din conceptia
oricarei arhitecturi.
Pe principiul celor doua forme de arhitectura – ciclopica si taraneasca – s-au
dezvoltat marile monumente civile si religioase ale dacilor, cu osebire
religioase.
Case, biserici, temple grandioase ies ca prin minune la iveala în întreaga
omenire, cu centrul de pornire în Dacia, contrar celor care afirma ca nu ne-a
ramas nimic de la daci. Realitatea ne dovedeste însa ca ne-a ramas îndestul” si
anume tot.
Arhitectura ciclopica1 si arhitectura taraneasca devenite mondiale prin fluxul
dacian sînt considerate sfinte, ca si limba (Confucius). Pot sa existe ramura,
floare, fruct, fara trunchiul care le alimenteaza?
Aceasta împietrire a sufletelor în munti, suflet si materie laolalta o copiaza
egiptenii în mistica piramidelor. Ca un simulacru al Carpatilor si al Istrului,
egiptenii au piramidele si Nilul, dupa cum indienii au Himalaia si Gangele.
Prima faza asadar a manifestarii artistice în Dacia o formeaza arhitectura
muntilor, arhitectura de geneza, care exprima în toata amploarea ideea de
grandiozitate.
Un sugestiv exemplu îl ofera “cele trei coloane” închinate divinitatii pe vîrful
cel mai înalt al muntilor Bucegi, si al caror fundament a ramas si în zilele
noastre.
Cel mai mare aliniament al lumii, spune Pindar, începea din Crimeea, traversa
Trnasnistria, Basarabia, Moldova si se oprea în Carpati. Aici se faceau
procesiunile religioase ale dacilor, spun scriitorii clasici. Nicaieri, de vei
calatori pe apa sau pe uscat, nu vei gasi o monumentalitate mai impresionanta
în maretie, decît pe aceasta cale sfînta.
Si templele budiste sînt asezate pe înaltimi, iar marile înmormîntari ale
faraonilor Egiptului, ca si a regilor asirieni, se faceau în piiramide, în grote, în
munti.
Toate popoarele au la baza arhitectura de geneza, arhitectura muntilor,
purtatorii acestei arte fiind: la Vest – etruscii, la Est – pelasgii, (ramura dacica).
Ei iau drumul Asiei Mici, trec prin Grecia si se întîlnesc cu popoarele venite de
la Nord, astfel ca, la un moment dat, etruscii se afla împreuna cu pelasgii.
Dione Crisostomul spune: “Au fost pelasgii cel mai mare popor din lume”. Va
închipuiti atunci cine era poporul dacilor.
Prima manifestare a arhitecturii pelasge sau ciclopice o avem în Dacia, în
cetatile dacilor si în special în Sarmizegetusa.
Astazi nu se mai gasesc cetatile dacilor, deoarece s-au ridicat cladiri peste ele.
Se poate observa, însa, destul de bine, care era arhitectura Sarmisegetuzei pe
Coloana Traiana. În afara de blocurile mari, care compuneau constructia, se
observa din distanta în distanta niste capete, cum ar fi capetele de lemn.
Cercetatorii Coloanei, Cihorius si Fröhner, spun ca aceste capete erau din lemn,
fara sa observe cu atentie ca erau din piatra si imitau lemnul.
Nu putem trece cu vederea, vorbind de arta monumentala, templul închinat
soarelui de pe muntele Istrita al Buzaului.
În încheiere, trebuie sa arat ca pelasgi se gaseau în Grecia, ca si în Imperiul
Roman (la Roma). Ei au dat nastere stilului grecesc, cu ordinele cunoscute, care
în urma au trecut în Italia. Dar aceste ordine cunoscute nu constituie un stil; sînt
simple ordine.
Cine poate spune ca nu este frumoasa arhitectura elina, sau cea clasica romana,
dar nici una din ele nu s-a ridicat pîna la ideea de adevarata grandiozitate.
Pentru a atinge acest ideal, romanii au trebuit sa suprapuna ordin peste ordin,
asa dupa cum se vede la Colisseum.

Miscarile popoarelor, care au antrenat felurite schimbari în conceptia omului, în

felul sau de a fi, se pot împarti în doua mari categorii, si anume în:
I. Miscari cu caracter general si
II. Miscari cu caracter local
I. Miscarile cu caracter general – cu referire la arta – sînt cele produse de
popoarele civilizante, care, dispunînd de un bagaj bogat de cunostinte si
conceptii bine determinate, în contact cu popoare dispunînd de o sensibilitate
potrivita, le transmit conceptia lor artistica. Unor astfel de miscari se datoreste
si se explica întreaga arhitectura a lumii. De exemplu:
1. Miscarea scitica, care pune temelia protoclasicismului
2. Miscarea romana, cu cele doua variante ale sale:
a) clasicismul
b) neo-romanul (romantul) fundat pe conceptia siriaca, dacica, bizantina etc.
3. Miscarea araba, cu cunoscutele ei asezari si interpretari, si
4. Miscarea normanda etc.
II. Miscarile cu caracter local sînt cele care, data fiind sfera lor de actiune
marginita, produc efecte într-un cerc limitat, dezvoltînd pentru un timp
determinat un anumit caracter local.
Ca toate popoarele lumii, am avut si noi ocazia sa înregistram o asemenea
miscare, ca spre exemplu:
1. – Pentru o foarte scurta durata, influenta neobizantina, reflectata în stilul
bisericilor, adusa de unii voevozi de-ai nostri la orase si care s-a marginit la
cîteva cladiri în vechile capitale ale tarii;
2. – Influenta pur araba, prezenta în unele portiuni ale Catedralei Manastirii
Curtea de Arges1, care de asemenea nu a avut alte urmari.
În tara noastra însa, ceea ce s-a mentinut în masa poporului, a fost arhitectura
rezultata din miscarile cu caracter general.2
1. Miscarea scitica
Din observatiile adunate, rezulta faptul ca originea arhitecturii ca produs al
marii fierberi protolatine zamislita pe pamîntul nostru, o aflam în arta si
arhitectura scitica, în care se încadreaza:
a) Arhitectura taraneasca, principiata de catre omul cuaternar, cu caracterele ei
specifice – arhitectura lemnului sub toate formele ei si arta ceramicei,
tesaturilor etc.
b) Arhitectura pietrei, cu zidarii de proportii monumentale, în piatra si
caramida, cu caractere “lico-frigice”, cu bolti în plin centru si bicentru etc.
Din aceste elemente purcede arhitectura dacica în toata splendoarea ei, care
constituie primul nostru stil de arhitectura, destul de dezvoltat pe vremea cînd
romanii si-au facut aparitia pe pamîntul Daciei si pe temeiul caruia evolueaza
întreaga noastra viata artistica.
2. Miscarea Romana
Arhitectura valaha (latina)
Incursiunile romanilor în diferitele parti ale lumii, ca si prin locurile noastre,
cum si amestecul de ginti, au imprimat în lumea artelor începutul unei ere noi
în arhitectura, cunoscuta sub numele de arhitectura neo-romana – “romanta” –
purtînd diferite denumiri: “siriaca” în Siria, “bizantina” în Bizant, “latina” în
Dacia si Roma, “du Midi” în Franta etc., denumiri împrumutate dupa centrul
unde s-au dezvoltat, cu interpretari si influente în stil ale clasicismului roman
combinat cu arhitectura locala.
Acest fapt este mai pregnant în arhitectura siriaca decît în cea bizantina
(justiniana), unde a intervenit mai mult arhitectura siriaca, de care ne vom
ocupa în studiul de fata.
La noi, mesterii siriaci adusi de legiunile lui Traian si de legionarii italici, în
fata marilor monumente dacice si a stilului cu acelasi nume (îndeosebi prin
intermediul artei taranesti exponent al mesterilor locali), pun temelia unui stil
nou în arhitectura.
Astfel ia nastere “arta latina”, care a fost dusa la Roma de Constantin cel Mare
o data cu decretul de libertate a cultului (325), cînd crestinatatea parasea
catacombele. Semnificativ era faptul ca se dadea acest nume tocmai la Roma
unui stil venit din Dacia, care nu putea avea alta talmacire, decît aceea a
revenirii unui trecut de veacuri, de care romanii nu-si mai dadeau seama, dar pe
care totusi îl purtau în sîngele lor, îl simteau” un trecut “latin”. Si faptul se
petrece si astazi la noi, cînd rumânul nu primeste tot ceea ce i se serveste drept
stil rumânesc, tocmai pentru ca el îsi da seama ca a avut alt trecut artistic.
Stilul latin la Roma îl aflam numai în cele sapte basilice ale lui Constantin cel
Mare, dupa care înceteaza de a mai trai.
Care si unde este misterul acestei “arte latine” de scurta durata si ivita
ocazional la Roma, cînd un început protoclasic se pierduse acolo, cu cel putin
sapte veacuri înainte, prin infiltratia culturii grecesti, cînd acelasi Constantin,
dac de origine, punea temelia primei biserici constantiniene, unei prime “agore”
la noi, în localitatea Adam Clissi?
Noi spunem localitatii Adam Clissi – biserica omului.
Turcii îi spun lui Adam – Adam, asa ca ar trebui, daca ar fi biserica omului sa-i
spunem Adam-Clissi.
Daca turcii au gasit biserica crestina începuta de Constantin cel Mare, i-au spus
ca si astazi: Ada Clisi, iar daca n-au gasit decît ruine, turcii ar trebui sa-i spuna
localitatii – Ada-Calesi (Ada Clisi se prezinta ca un promotoriu; “ada” ˆ insula).
Cred ca nu este nevoie de nici un fel de comentariu si nici de a mai demonstra
latinitatea Daciei, ca o argumentare suplimentara, pe lînga cea precedenta.
Biserica noastra, în forma ei caracteristica1, în speta biserica de tara, cu
afrescurile, arcadele si cu toate detaliile ei, pîna în cele mai mici amanunte, este
prototipul bisericii latine si deci al artei latine, atît de usor confundata de unii
cu arta bizantina, pentru motivul ca acestia nu îsi dau seama ca arta bizantina,
ca sa vorbesc gresit, sau arta neobizantina, ca sa vorbesc corect, a venit la noi
abia dupa zece veacuri de la aparitia primei agore, si care are la temelia ei arta
noastra latina.
Si în tara noastra s-au facut încercari neobizantine, de catre voevozi, dar de
patruns nu au patruns.
Alaturi de biserica noastra latina, în care se cuprind schiturile si manastirile,
dupa cum era si firesc, tot prin influenta partiala a arhitecturii siriace, în
arhitectura taraneasca se pune temelia arhitecturii civile, orasenesti, asa-zise
boieresti: casele din vechile capitale si orasele alaturate (Cîmpu-Lung, Pitesti,
Curtea-de-Arges, Tîrgoviste etc.).
Aceasta arhitectura civila îsi ia forma definitiva, pe care noi o vedem astazi mai
evoluata, poate printr-o intervenire mai tardiva a arhitecturii milaneze-ravenate,
cînd sediul capitalei se transportase la Milano, dupa Roma, si înainte ca Ravena
sa capete caracterul artei bizantine-ravenate, pe care îl are.
Iata caracterul principal al arhitecturii noastre civile, orasenesti, nascuta ca si
cea bisericeasca tot catre sfîrsitul veacului al IV-lea, care în urma evolueaza
într-un sentiment de idealism rumânesc, ce avea sa aduca mai tîrziu
“renasterea”.
Casa latina astfel descrisa se prezinta sub forma ei tipica în Balcani, în Valahia
si în Ardeal.
Sub caracterul valah, printr-o miscare de mesteri, poate comerciala, o vedem ca
trece în Italia, catre mijlocul veacului al XIV-lea. Ajunsa acolo, si faptul este
cunoscut de catre scriitorii renasterii, în mîna lui Rafael, Bramante1, Fra
Giocondo, Serlio, Cronaca, Michelozzo, Della Robia, San Gallo etc. etc., toti
fauritorii lui 1400, care înscriu în istoria artei, în istoria omenirii cea mai
splendida pagina a miscarii artistice petrecuta vreodata în lume – Renasterea si,
care trece apoi în Franta.
Dupa cum observam, este o a doua incizie, care se face în trupul Italiei, si pe
care o primeste cu un strigat de multumire sufleteasca tot în puterea
atavismului, scriitorii ei de astazi întrebîndu-se: “De unde a putut veni aceasta
arta la noi, si tocmai în veacul al XV-lea, cînd nimic nu mai îndreptatea sa se
mai produca, deoarece în caracterul ei straluceste arta siriaca si etrusca”?
Fireste ca sînt intervale de veacuri între siriac si etrusc si mai ales între acestia
si renastere.
Am stabilit renasterea prin anul 1400, deoarece majoritatea specialistilor iau
drept renastere una si singura, aceea principiata de Bruneleschi, Palladio,
Vignola, Scamozzi si în urma Michelangelo, Juvara, Galeazzo Alessi, în care se
cuprinde si neo-clasicismul francez de astazi, redesteptînd clasicismul roman,
pe care îl vedem în casele vechi boieresti.1
Alaturi de biserica valaha (biserica latina), biserica cu toate nuantele latine, din
care nu lipseste tinda cu stîlpii siriaci (preluata mai tîrziu la Roma de basilica
constantineana2, se pune temelia bisericii moldovenesti, care îmbogateste
arhitectura noastra cu un stil nou – “moldovenesc”.
Stilul moldovenesc
Biserica moldoveneasca, fara sa renunte la formele principiale ale bisericii
latine constantiniene, îsi pastreaza vechiul caracter în arhitectura exteriorului,
caracterul protoclasic – ciclopic.
Caramizile smaltuite, multicolore, ocnitele si în special discurile, continuînd o
întreaga “heraldica”3 dacica, sau mai corect spus, scitica, cum si distribuirea
lor, în decoratiuni, daca voim sa le numim astfel, pe care le întîlnim la asiro-
chaldeeni, cu acelasi caracter, nuanta hotarîta a stilului moldovenesc. Toate
aceste elemente se vad la bisericile lui Stefan cel Mare si ale lui Alexandru cel
Bun.
Numai aceste indicatii, si înca ar fi destul sa spulbere parerile necunoscatorilor,
ca discurile acestea ar veni de la sasi. O singura ipoteza ar mai putea fi luata în
seama, si anume ca arhitectura moldoveneasca si-ar avea originea în arhitectura
medievala-lombardo-toscana, caracterizata prin elementele: caramida aparenta,
contraforti, arcul bicentru supraînaltat si în special acesta din urma. Numai ca
felul cum se prezinta caramizile smaltuite multicolore si discurile, pe care
lombardul-toscan nu le are ne îndeparteaza de la aceasta ipoteza. Si mai
hotarîtor este faptul ca arcul bicentru supraînaltat exista la daci, ca si
contrafortul, mai înainte cu veacuri de aparitia arhitecturii toscane medievale.
Coloana Traiana o arata clar.
Alaturi de noua arhitectura produsa în Dacia, în urma razboaielor, mesterii
italici – legionarii si ei siriaci, probabil împreuna cu mesterii daci, pun temelia
unei alte arhitecturi, probabil sub influenta marilor cetati si mai ales a
castelelor, pe care le întîlnim destul de des pe Coloana Traiana, raspîndite în
defileurile Jiului si ale Oltului, si anume:
Arhitectura culelor
Arhitectura de baza în Dacia, este asa-numita “casa-leagan” – hula, a carei
origine se pierde în negura timpurilor.
Hula se înfatiseaza ca o casa-ceardac etajata, un fel de bloc asimetric avînd
distributia golurilor dupa necesitati, cu ferestre inegale, asezate pe fatada la
bunul plac al mesterului, fara legi, dar dispuse în mod artistic, pitoresc.
Cladiri etajate observam si în Italia, spre exemplu la Roma, datînd din epoca lui
August, Nero, Traian etc., avînd însa o ordonanta simetrica, mai putin estetica
decît hula noastra. Unul dintre cele mai vechi exemplare se gaseste si în zilele
noastre în Forul Roman, sub Rîpa Tarpea, al carei tip este bine cunoscut.
Hula este o denumire veche dacica, ca si cuvintele care reprezinta elementele
cladirii: zid, zidar, fereastra, var, caramida, tacoza (tipar celt), temelie, argea,
ciocîrlan (vîrf), creasta, coama etc. etc.
Cu numele ei generic “hulla” (astfel îl pronuntau taranii si boierii olteni, ca si
cei din Toscana), cula, dupa cum îi spunem noi, a ramas în forma ei primara,
neevoluata, asa cum au conceput-o vechii mesteri daco-romano-siriaci, iar cine
voieste sa se convinga nu are decît sa faca comparatia cu cea de la Roma, care
apartine epocii. Ea ramîne în forma ei arhitecturala primitiva si este raspîndita
mai mult în Oltenia. Daca hula la noi nu a luat dezvoltare, aceasta se datoreste
modernismului, care a acaparat arhitectura nationala.
Urmarind raspîndirea ei în Europa, o mai gasim în Macedonia1, în Franta si cu
precadere în Spania, unde elementul prelatin dacic, iberic, pre-roman este
puternic (acolo unde se spune si astazi: mi-e dor, straie graba etc.).
În Italia, cula o întîlnim mai rar, datorita elementelor de invazie grecesti,
punice, normande, încît abia tîrziu, dupa caderea Romei, si deci a clasicismului
în evul mediu, descendentii vechilor sclavi si liberti, acei mesteri ultra nationali
reînviaza casa prelatina, casa dacica. Aceasta cula primeste diferite influente (în
Spania domina influenta araba, transmisa pîna la noi sub forma de stil
florentin).
Ca expresie a clasicismului moldovenesc al culelor, originare din Dacia, dam
un exemplu foarte semnificativ în tara noastra, “Castelul din Hunedoara”, sub
forma în care s-a raspîndit în Italia, Franta, Spania.
În Italia, tara artelor, cula difera de la un oras la altul.
Recapitulînd cele de mai sus, ajungem la urmatoarea concluzie:
Arhitectura rumâneasca s-a manifestat sub urmatoarele forme, pîna catre
sfîrsitul veacului al VI-lea:
a. Arhitectura taraneasca – stilul taranesc continuat pe un fundament seitic.
b. Stilul vlaho-latin (ca sa folosesc un pleonasm), sintetizat în casa civila si
religioasa.
c. Stilul moldovenesc în evolutie
d. Arhitectura culelor ramasa neevoluata, în caracterul ei principiar.

Sa cercetam pe scurt cum s-au petrecut lucrurile în afara de lumea valaha.

În Bizant (Constantinopol), sub imperiul artei constantiniene si cu geniul celor
doi arhitecti siriaci, Isidor din Milet si Antonio din Tralle, luînd ca baza
pretoriul din Monsmiech si emiciclul lui Maximilian Ercole din Milano
(Mediolan), împaratul Justinian pune în veacul al V-lea temelia celei mai
frumoase catedrale din lume – Sf. Sofia. Cu aceasta se precizeaza stilul
bizantin, unicul exemplu în lume. Alta cladire în stil curat bizantin nu mai
exista.
O data catedrala Sf. Sofia se stabileste si planul tip al “Crucei Grece”, care
dupa cinci veacuri formeaza caracterul principal al artei neobizantine, al artei
grecesti, pe care o gasim mai tîrziu la Muntele Athos si aiurea.
Dupa caderea imperiului roman si dupa crestinarea gotilor invadatori
(Teodoric), Ravena devine capitala Italiei, primind cultura bizantina si
milaneza (în Milano îsi avea sediul Constantin), si îsi schimba complet forma ei
politica, puterea spirituala luînd locul celei imperiale. De acum înainte, cu
începere de la sfîrsitul veacului al VI-lea si pîna în veacul al XI-lea (cînd
Venetia îi ia locul), “Exarhatul Ravenei” înregistreaza a doua agora (dupa a
noastra) si preponderenta în Adriatica.
Biserica si în special arhitectura bizantina-ravenata-milaneza, spre deosebire de
cea bizantina-justiniana este caracterizata printr-un stil nou, care se manifesta si
se raspîndeste de-a lungul coastei Adriatice, pîna la Palermo si Catania.
Sub influenta arabilor, care îsi faceau aparitia venind prin Delta, se pune
temelia artei bizantino-sicula, sau mai exact arabo-sicula – Monreale, iar între
Palermo si Venetia se realizeaza tot sub influenta artei maure, faimoasele
arhitecturi Analfese, Barese, parnigiana”
În aceasta situatie de la începutul veacului al VII-lea, cînd Dacia avea o
civilizatie în plina evolutie, ca si Bizantul si coasta Adriaticii, lumea latina
primeste o noua si mare lovitura.
Sîrbii si în urma lor Bulgarii ocupa în mijlocul Europei centrale pe care le
stapînesc si în zilele noastre, si asezîndu-se în mijlocul celor trei focare de
civilizatie latina îsi asimileaza acesata civilizatie pastrîndu-si alfabetul luat de
la rusi, care si ei îl aveau de la daci (alfabetul slavon de astazi, zis chirilic) si
abia catre sfîrsitul veacului al IX-lea, prin Metodiu si Ciril se crestineaza,
semanînd peste tot cuprinsul pamîntului lor arhitectura crestineasca valaha,
arhitectura neobizantina si toata gama arhitecturala italica medievala, începînd
cu cea lombarda a lui “Or St. Michele” din Pavia, pîna la cea amalfeza.
Un complex si un dezechilibru de arta si arhitectura, o lipsa totala de unitate în
compozitie, o nejustificare în diferitele componente ale cladirii presarata ici si
colo numai în ornamentatie, nu si în organism, cu impresiuni ale noului venit,
aceasta este arhitectura sîrbeasca. Acesta este adevarul si nu al acelora care fac
afirmatii eronate datorita unei pseudo-stiinte, atunci cînd spun ca monumentele
noastre au influente sîrbesti.

3. Miscarea araba
Stilul vlaho-arab si gotic-moldovenesc
Aceasta era situatia spre sfîrsitul veacului al VI-lea, cînd în Orientul asiatic se
pregatea o noua miscare spre Europa.
Arabii, sub califul Omar (dinastia omeiazilor), în dorinta lor de expansiune,
cuceresc Ierusalimul, darîma templul pe temelia lui frumoasa moschee Omar,
iar pe la începutl veacului al X-lea, sub califul Ibn Tulon, datorita iscusintei
unui arhitect copt, pun baza faimoasei arhitecturi arabe, cunoscute îndeajuns,
care poarta numele califului.
În drumul lor, arabii patrund în Sicilia, unde normanzii îsi facusera aparitia, iar
o alta ramura trece Gibraltarul în Spania unde au ridicat minunatele monumente
de arta de la Alhambra, Alcazar, Guadalgara etc. etc.
Pe masura ce arabii ocupau Sicilia, si în special Italia, din nordul peninsulei
patrundea catre sud un nou gen de arhitectura, de asta data iesita din mîna de
mesteri, fara de nici un fel de pregatire artistica, arhitectura care la baza ei avea
tot neo-romanul, cunoscuta în istoria artelor ca Evul Mediu lombard (în
Lombardia), Evul Mediu toscan (în Toscana), sienez (în Siena), cosmat (în
Roma) si asa mai departe. O data cu aceasta si chiar cu ani înainte se mai
raspîndeste tot catre sud arhitectura ravenata.
Acest ansamblu de arhitectura cu caracter medieval, pe masura ce patrunde în
sud, întîlnind geniul arab pe toata coasta Adriaticii si pe cel normand în Sicilia,
ofera istoriei artelor, si ca urmare lumii artistice, faimoasele stiluri de
arhitectura cunoscuta, si anume:
– stilul arabo-siculo-sarasinese, în Sicilia
– stilul barese, în Bari
– stilul amalfez, în Amalfi
– stilul pisan, în Pisa
– stilul parmigian, în Parma
– stilul luchez, în Luca etc., toate cu influente arabe.
Acolo unde neo-romantul, pe baza arhitecturii ambroziene, începe sa
embrioneze goticul, amestecul arab se imprima si mai bine, dînd nastere
arhitecturii gotice italice, cunoscuta si destul de diferita dupa localitati: goticul
de Orvietto, goticul de Firenze, goticul de Siena, goticul milanez, goticul
venetian etc.
Aceasta era situatia arhitecturii în peninsula italica, în timp ce arhitectura
clasica latina (valaha în Muntenia si moldoveneasca în Moldova) se afla în
toata splendoarea.
Si la noi semnalam influenta araba infiltrata în plina arta latina.
Arcul arab ia locul neo-roman la colonadele tindelor bisericesti si la cerdacurile
caselor, pastrînd în acelasi timp în compozitia cladirii si pe acesta. Se mai
observa influenta araba si în diferitele detalii ale bisericilor. Si lucrurile se
aseaza în asa fel, încît în arhitectura noastra latina, sub noua influenta araba,
edificiul primeste în compozitia structurii – linia araba, care se localizeaza cu
un caracter special, pe care nu-l mai întîlnim în alta parte, dar masa cladirii,
silueta ei pastreaza totusi caracterul vechi latin.
Se formeaza asadar un stil de arhitectura cu desavîrsire nou, pe care fara
îndoiala îl putem numi stil vlaho-arab. Faptul s-a petrecut în aceleasi conditiuni
ca si în centrul si sudul Italiei.
Nu acelasi proces s-a întîmplat în Moldova, unde arhitectura latina a suferit si
ea, ca întreaga arta a lumii, influenta araba. Ochiul cunoscator poate foarte usor
observa aici si linia gotica, fie în detaliile stilului, fie chiar în formele si
ancadramentele ferestrelor si în ornamentatie.
Aceasta influenta araba cu linie gotica este cu mult mai pronuntata în nord, în
Bucovina, si din ce în ce mai slabita, pîna la parasirea ei, cu cît ne lasam catre
sudul Moldovei, iar în Basarabia nu o mai întîlnim de loc.
Astfel în Moldova, protoclasicismul ramîne în picioare, îmbogatindu-se numai
cu noua influenta gotico-araba, care nu-i strica silueta cladirii – aerul, izul,
dupa cum spune rumânul ramîne tot cel moldovenesc, dupa cum în Valahia
ramîne cel valah, deosebit de toate arhitecturile din lume.
Ca exemplu: în timp ce biserica Sf. Nicolaie Domnesc din Iasi pastreaza
protoclasicismul pur în toata vigoarea si splendoarea lui, la biserica
Dragomirna din Bucovina, goticul-arab este încrustat în masa protoclasica.
Pentru acest din urma caz se cer însa multa pricepere si prevedere, spre a nu
cadea complet în gotic, departîndu-ne astfel de la stil.
Concluzia pe care o tragem din cele spuse mai sus este, ca pentru cercetatorii si
cunoscatorii de arta, Moldova înregistreaza doua stiluri de arhitectura aproape
diferite, desi ambele sînt grefate pe aceeasi masa latina, si anume:
a) Stilul protoclasic moldovenesc
b) Stilul gotic-moldovenesc, închegînd în cuvîntul “gotic” doar fondul arab, pe
interpretare gotica.

4. Miscarea Normanda
În tara noastra miscarea normanda si-a avut rasunetul datorita Cruciadelor.
Normanzii au capatat primele notiuni de cultura în arta, în Sicilia de la arabi si
din influenta ravenata.
Porniti cu acest bagaj de cultura artistica siciliana, dupa ce împreuna cu
mesterii locali au ridicat una dintre cele mai frumoase cladiri din lume
“Monreale”, normanzii îsi îmbogatesc cunostintele
cu tot ce s-a produs ca arta în peninsula (mai ales cu geniul “ambrosian”, care
sta fara gres la temelia viitorului stil gotic normand, ca sa folosesc termenul
vulgar) si în cunoscutul “Midi” – sudul Frantei –, dînd lumii cele mai frumoase
creatii de arhitectura normanda. Faimoasele catedrale din Reims, Louvain,
Paris (Notre-Dame) etc. sînt cele mai autentice marturii.
Si geniul normand, mai mult sau mai putin interpretat se întinde în urma în
Anglia, în Germania si prin alte parti explicînd abia acum denumirea cuvîntului
“gotic”, care ar fi putut foarte bine lipsi, ramînînd doar acela de “normand”.
La noi, geniul normand s-a manifestat prea putin, ca undele unei mari, care abia
mai bat departe, si aceasta, dupa cum am spus, datorita actiunii Cruciadelor.
Influenta normanda o aflam în arhitectura, mai concret în silueta turnului Coltei
din Bucuresti (demolat), cu cele patru turnulete de pe învelitoare, pe care le mai
întîlnim prin tara în “Cetatuia” de la Iasi si în Ardeal acolo unde este emblema
Ordinului templierilor (secta religioasa).
Arhitectura turnurilor, considerata în ordinea vechimii, o întîlnim la
mesopotami (numai în desenuri sau relicvuri, deoarece în natura nu ne-a ramas
nimic) si la daci.
Coloana Traiana înfatiseaza la fiecare pas turnurile dacice, care au caractere
mesopotamice, însa cu o arhitectura înaintasa celei asiro-chaldaice.
În clasicismul grec si roman nu exista turnuri. La romani, se gasesc slabe
indicatiuni, fara un caracter special si nu se mai vorbeste de turnuri decît dupa
sase veacuri, în arhitectura ravenata, adica dupa ce civilizatia vlaho-
neobizantina trece la Ravena.
Caracterul latin al turnurilor, care apare în urma în lumea latina italica are ca
specific etajarea succesiva, asa cum se vad si astazi prin Ardeal.
Evul Mediu, în care se încadreaza si normanzii, scoate etajarea turnurilor,
lasînd sa predomine verticalitatea, dupa cum vedem în tara noastra la Turnul
Coltei, Turnul Goliei (Iasi), Chindia (Tîrgoviste) si altele. Subliniez, însa, ca
protipul acestei arhitecturi apare în falnicele turnuri ale Sarmisegetuzei dacice.
5. Rissorgimentul Valah
În urma arhitecturii protoclasice, daca nu chiar o data cu arhitectura valaha
(latina), în orice caz nu departe de înjghebarea ei, apare în Valahia un nou stil,
pe care nu-l mai întîlnim în nici o parte, decît arareori în trei sau patru
exemplare, în Italia.
Oamenii de arta italici îi dau un nume foarte sugestiv: Rissorgimento italic.
Aparitia acestui stil în Italia e apreciata prin veacul al XVI-lea, cam în aceeasi
epoca în care s-a semnalat si la noi. De retinut însa este faptul ca scriitorii
italieni l-au botezat cu numele de reînviere, spre deosebire de Renastere, care-l
numeste: Renascimento. Astfel cuvîntul Rissorgimento are o semnificatie mai
incisiva decît aceea a Renasterii.
Daca am face o retrospectiva, urmarind toata gama de stiluri a Italiei, de
ordinul sutelor, nu aflam nicaieri cel putin o nota din aceasta arta a
Rissorgimentului, care sa fi pierit si acum sa reiasa la lumina, pentru a
îndreptati pe scriitori s-o boteze astfel.
Si atunci, daca Italia nu ofera nici macar un exemplu privind vechiul caracter al
acestui stil, care sa-i exprime si titulatura, nu ar fi cazul sa ne gîndim ca vechea
arta s-ar fi petrecut odata undeva tot în lumea latina, la frati de-ai lor, prin alte
locuri, în veacuri îndepartate si ca acum datorita unui simt si unei amintiri
numesc astfel noua arta cu acest nume sugestiv, reintroducînd-o la ei?
Caracterul de fond al acestui stil este “elipsa” ca arc intercolonar, în locul
arcului neo-roman. Dar o elipsa care iese din regulile obisnuite ale elipsei si
este pornita mai mult afectiv, cu o forma cu totul speciala.
Daca privim în jur, în lumea care odata a jucat un rol alaturi de romani, de
exemplu în lumea siriaca sau chiar cea greaca, arcul eliptic nu-l întîlnim.1 Ca
urmare, originea lui nu o gasim în lumea antica. Ceea ce cunoastem este faptul
ca în exigenta unei compozitii siriace, arcul eliptic cu caracterul lui specific nu
ar distona. Fireste ca este vorba de compozitie, si nu de un exemplu. În acest
caz, cercetarile noastre se îndreapta în alta directie, în alta lume latina, unde
arcul eliptic cu totul special, asa cum am vazut, îl aflam mai des întrebuintat
alaturi de compozitia careia i se preteaza. Si acea lume latina, daca nu chiar
protolatina este lumea noastra rumâneasca.
Daca Italia, în spiritul acestui stil nu ne ofera mai mult decît cîteva exemple,
trei-patru, la noi în Valahia exemplele sînt de ordinul miilor, iar cladirile care
ne-au mai ramas în fiinta (cele mai vechi astazi au cel putin 300 de ani), sînt de
data anterioara exemplarelor Italiei.
Nu este ungher din tara, nu este bisericuta sau cula, ca aceea de la Curtisoara,
nu este casa taraneasca prin judete de munte, prin Arges si mai ales prin
Muscel, unde sa nu întîlnim arcul eliptic, cu forma lui speciala si restul
arhitecturii cu totul concordant arcului, într-o compozitie cu silueta valaha,
pentru ca aceasta silueta nu se pierde. Pentru ca este un ce înnascut în spiritul
mesterului si al taranului român, chiar acolo în tindele lor, unde s-ar crede ca
arhitectura dintre stîlpi denota o influenta araba, adevaratul ochi de cercetator
observa ca nu este vorba de altceva decît de acest nou stil. Si am vazut multe
case de tara, unde usa intrarii, desi de forma dreptunghiulara se înscrie totusi în
elipsa.
Daca stilul valaho-arab este un rezultant al influentei împrejurarilor petrecute,
în schimb stilul despre care vorbim este înnascut în sufletul taranului nnostru.
Asadar, arc eliptic între coloanele bisericesti si în arhitectura civila, arc eliptic
în taietura ferestrelor din interiorul bisericii, unde se gasesc patrunderile în
bolti, întreaga masa este concordanta stilului, indicatiunea panourilor ia locul
desenelor latine s.a.
Aceasta este arhitectura care pe italieni îi îndrituieste s-o boteze “Reînvierea”
italica, reînvierea latina.
Si atunci, cînd spiritul artistic al protoclasicismului îsi are obîrsia la noi, cînd
arhitectura Ravenei si a doua Agora îsi are acelasi început tot aici (ca dupa ea
sa-i urmeze a treia Agora la Muntele Athos), cînd Renasterea se plamadeste pe
pamîntul nostru (aici se afla si pictura în fresca) si cînd nenumaratele exemple
ale stilului despre care am pomenit se gasesc tot la noi, într-o lume latina, nu ar
fi cazul sa fim încredintati ca aceasta arta, în patrimoniul exclusiv al taranului
rumân, recunoscut conservator al trecutului milenar, îi apartine lui dintru
început?
Daca scriitorii de arta italici numesc cu drept cuvînt stilul acesta
“Rissorgiment” (reînviere), ratiunea ne îndeamna ca noi, care l-am cunoscut de
la origine si îl mentinem neatins, sa-l numim tot astfel. Viitorul îi va rezerva
fara îndoiala adevaratul lui nume, iiar dupa parerea mea acest stil de arhitectura
îl putem încadra fara gres în arhitectura valaha.
“Hula”, casa matrice daciana îsi mentine forma primara, în schimb casa
taraneasca evolueaza în casa boiereasca, brîncoveneasca, ultima arhitectura pe
care o aflam în tara noastra. Nu putem trece cu vederea ca acest geniu artistic,
C. Brîncoveanu, a stiut sa culeaga din toate nuantele de arhitectura si sa le
îmbine într-un tot armonios.
Stilul lui Brîncoveanu1 îl recunoastem îndeosebi în palatele tipice de la
Mogosoaia, Doicesti si Potlogi.
Dupa ce turcii au incendiat palatul de la Mogosoaia, Niculaie Bibescu,
mostenitorul lui Brîncoveanu, cautînd sa-l reconstituie, s-a adresat unui arhitect
francez, care a darîmat ferestrele facînd altele, fapt ce se poate observa din
ilustratii. Au ramas însa porticele, coloanele etc.
Palatul s-a pastrat astfel, pîna cînd ultima mostenitoare, Marta Bibescu, s-a
hotarît sa-l restaureze. Dar sa urmarim evolutia acestei restaurari:
Într-o zi, un coleg ma informa ca, la apelul Martei Bibescu, a venit la noi prof.
Rupolo, reputat arhitect din Venetia, care restaurase între altele si Turnul din
San Marco. Prezentîndu-ma acestuia, am fost cu adevarat impresionat de
frumusetea planurilor executate, dar cu tristete prof. Rupolo mi-a spus: “Ce
pacat ca nu pot face ce vreau, pentru ca d-na Marta Bibescu se împotriveste!”
Marta Bibescu s-a adresat apoi unui alt arhitect, minor, care, nepricepîndu-se, a
stricat palatul, astfel încît recomand tineretului nostru de specialitate, pentru a
se edifica asupra autenticii arhitecturii brîncovenesti a acestei cladiri, sa
consulte fotografiile dinainte de restaurare.1
Din palatul de la Doicesti n-a mai ramas nimic”
Palatul de la Potlogi s-a pastrat numai în parte.
Cu aceasta, închei seria stilurilor de arta rumâneasca. Influente si localizari am
mai avut, se-ntelege, dar, pentru Istoria Artelor, ele prezinta o importanta
minora, deoarece patrunderea lor este neînsemnata. Singurul curent care a mai
persistat la noi este cel genovez dezvoltat în Italia la sfîrsitul veacului al XVI-
lea si ajuns în tara noastra mai tîrziu. Acest curent genovez îl semnalam mai
ales la stîlpii de zid ai portilor de la intrarile caselor boieresti.
Doricul genovez, cu firida între stîlpi, este aproape nelipsit. Mai observam
cladiri vechi în orasul Galati, unde amprenta genoveza se remarca aproape în
întregime.
Faptul se explica daca ne gîndim la cele trei republici italice: Raguza
(Dubrovnic), Genova si Venetia, stapînele de odinioara ale Marii Adriatice,
care ocupau în Evul Mediu tarmul Marii Negre, astfel – Raguza (în Dalmatia),
coastele de la Varna pîna aproape de Constanta; Genova de la Constanta (unde
si astazi se mai vad urmele portului genovez) pîna la Sulina, si Venetia, de la
Sulina la Odessa.
Dar voevodul Tarii Românesti, Mircea cel Batrîn, a intervenit, dupa cum se
stie, în luptele intestine dintre Raguza si Genova, pentru stapînirea Dobrogei,
reusind s-o cucereasca.

Arhitectura în Ardeal,
Bucovina si Basarabia

În vreme ce în Valahia si Moldova lucrurile se petreceau dupa cum am vazut,

înregistrînd în Istoria Artelor pagini de o necontestata frumusete, înca
nepatrunse suficient de noi, cei de astazi, în restul rumânismului atmosfera era
urmatoarea:
Referindu-ne cronologic la Ardeal, unde stapînirea romana îsi concentrase
centrul de gravitate (unde odinioara se îngramadise fosta activitate dacica) si în
Banat, care împreuna cu partea de sud constituia un “cap de pod” în coasta
Daciei, romanii, ocupantii, cu spiritul lor de civilizatie mai mult greaca, cu
acele linii conditionate si reglementate, ajunsesera sa distruga tot spiritul, toata
scînteia inteligentei si priceperii dacice.
Dupa ocupatia romana, trecerea atîtor neamuri peste bastinasii tarii, urmata de
popoarele migratoare stabilite pe pamînturile Transilvaniei, la care s-au adaugat
colonizarile saxone, au avut drept consecinta în arta o stagnare pe scara
evolutiva, o reducere a personalitatii lor, manifestata în faptul ca ardelenii au
ramas cu ceea ce au apucat de la primele lor începuturi. Au pastrat acea arta
protoclasica, reflectata cu precadere în “arta taraneasca”, pe care se întelege si-
au perfectionat-o, fara ca totusi s-o dea ca altoi în toata vigoarea, asa cum au
facut conationalii lor de dincoace de munti. Dar, ca sa nu las impresia unei
exigente gresit întelese, “arta valaha” (latina) se dezvolta si în Ardeal în
conceptia bisericeasca si în cea civila (casa oraseneasca), daca nu în conditiile
artistice de la noi, totusi în proportii uneori mai mari, datorita vietii comerciale
intense. Încît astazi, vorbind de arhitectura Ardealului si Banatului, subliniem
caracterul de “arta taraneasca”, asa cum am mostenit-o de la vechiul scit, care,
datorita spiritului inteligent, vioi, dar întelept si asezat, caracteristic rasei, a
dus-o, as putea spune, la cea mai desavîrsita perfectiune (crestaturi în lemn,
cusaturi diferite, încondeiatul oualor etc., superioare pe alocuri celor de
dincoace de munti), în care rumânul închis în sufletul lui amarît, si-a varsat tot
focul în arta transmisa de la stramosii lui.
Si acelasi lucru s-a petrecut si în Balcani, unde dacii au suferit stapînirea
bizantina urmata de cea slava”
Ocupatia ungara si austriaca, vorbind despre Ardeal si Banat, datorita rolului de
stapînitori si legaturilor pe care fosta monarhie le avea în comertul european, a
îndepartat pe rumân de la viata cetateneasca si artistica. Cercetatorul de arta
observa totusi, în afara de cele doua caractere de arhitectura preponderente, un
mic suflet rumânesc, în unele dintre casele medievale, cum este de pilda aceea
a Branului (vorbesc de castel), ca si prin alte parti, acolo unde spiritul rumânesc
putea fi mai activ, sau în mai mare masura în Castelul lui Mihai Viteazul din
Fagaras, atunci cînd domnul valah stapînea Ardealul reînviind rumânismul. De
aici încolo, arhitectura italica în toata gama ei se prezinta atît în Ardeal, cît si în
Banat talle et qualis.
Începînd cu Renasterea toscana, venetiana, bologneza, milaneza, genoveza si
pîna la barocul romano-toscano-lombard din poarta cetatii Alba Iulia, toate
aceste forme spun, se citesc în Ardeal, încît calatorul cunoscator, care trece atît
prin orasele mari, cît si prin satele mai importante, are impresia ca se afla în
Italia, sau cel mult la Viena, cînd însasi Viena este plamadita pe capapodul
italic al lui Palladio si Vignola.
În Bucovina si Basarabia, lucrurile s-au petrecut altfel. Aceste doua provincii
moldovenesti, trecînd în posesie straina mai recent, nu s-au modificat prea
mult. Ele au ramas cu caracterul patriei mume pe care l-au dezvoltat mai
departe. Si totusi, o oarecare nuanta se observa si la acestea:
a) Bucovina trecînd sub dominatia austriaca, influenta gotica determinata de
miscarea araba se imprima în vechea arhitectura moldoveneasca, dînd în Istoria
Artelor stilul gotic moldovenesc, despre care am vorbit mai sus. Cel ce doreste
sa ofere artei o cladire moldoveneasca, trebuie sa caute sa înlature cît mai mult
goticul din compozitie, fiind suficient de caracterizata si destul de bogata si fara
de acesta. O cladire sau compozitie realizate în asemenea conditii îsi pastreaza
prin simpliitate frumosul caracter moldovenesc, unic în Istoria Artelor.
b) Basarabia, trecuta sub stapînirea tarista, ramîne si ea cu vechiul caracter
arhitectural moldovenesc, fara nici o interventie. Ba înca ceva mai mult,
departe fiind chiar de focarul intelectual al Iasului, îsi pastreaza si mai mult
curatul caracter protoclasic.

Adnotari

Antichitatea pomeneste de cele mai importante ramuri, care au locuit Dacia.

Astfel:
etruscii – natiune puternica, civiliizata, foarte religioasa si înzestrata cu
deosebite calitati artistice;
obii – cei mai drepti oameni de pe pamînt;
sarmatii – foarte cunoscuti ca iscusiti militari (calareti);
moldovenii – considerati ca o natiune divina;
pelasgii – popor foarte cult si mari constructori;
valahii – (olahi – valahi ˆ latini), popor înzestrat cu o deosebita cultura
spirituala).
Cicero spune: “Valahii-latini sînt cel mai vechi popor de pe pamînt”, “trunchiul
latinitatii” (Cicero, De natura Deorum, 1, III, 17). Acestia sînt oltenii, iar cînd
spunem olteni, se cuprinde toata Valahia, nu numai regiunea Olteniei din zilele
noastre.
În Oltenia de astazi, unde se afla Cetatea Letinilor, se pastreaza si acum
denumiri de comune, care amintesc epoca tertiara (exemplu: comuna Jidovul),
cum si epoca cuaternara (comuna Novaci). Limba lor este limba generica a
întregii rase (limba dacica) existenta din vremea cînd nu se vorbea de romani.
Olteni se gasesc si în Italia, de la Roma spre sud. Acestia numesc opinca lor
“carpatina”.

*
Egiptul. Cunoscutul scriitor italian Archinti, vorbind despre felahi, îi considera
drept o rasa superioara de oameni blînzi, harnici si neobositi muncitori ai
cîmpului (Degli Stili in architectura, editura Gonzogno, Milano, 1896).
Mareata piramida ridicata de faraonul Keops, urmasul lui Osiris, exprima înalta
spiritualitate a Novacilor. Abatele Moreaux si multi alti cercetatori, printre care
amintim si de neobositul prof. Moisescu, gasesc în fiecare linie a piramidei si
chiar pe traseul coridorului, dimensiuni si semne care nu sînt întru totul creatii
proprii ale faraonului, ci în principal exprima sinteza psihomaterialista
petrecuta în muntii Carpati.
Dupa legenda argonautilor, sanctuarul cel miraculos al soarelui se afla în orasul
Solis Urbs, capitala regelui dac Aete. Plinius îl stabileste în Panchaea, lînga
Istrul de Jos, dupa o scrisoare a lui Evchemer (504).
Dacii nu sînt un popor de migratiune plecat din India sau din alta parte a lumii,
ca indo-germanii sau indo-slavii (Eug. Pittard).

Invazia Traiana. Sa urmarim care era situatia Imperiului Roman pîna la

împaratul Traian.
Italia, tara latina, desprinsa din marele arbore dacic, se afla în permanente
razboaie fratricide, iar dupa ce a trecut prin numeroase faze, a ajuns republica,
la un pas de imperiu. Dar abia se linistise dupa atîtea framîntari, ca o cangrena
îi macina trupul: luxul si desfrîul grecesc deosebit de ilustrat cu precadere în
Pompei. Lasînd la o parte amfiteatrul, termele si alte locuri de adunare, unde
totusi faptele se mai petreceau cu caracter de discretie, vizibila este însa casa
lupanarelor care e întrecuta la Roma de catre orasul Pompei. Acolo se
desfasoara întreaga coruptie greaca, care devine centrul de educatie al societatii
aristocratice romane. Locurile parasite în graba din cauza eruptiei fulgeratoare
a Vezuviului vorbesc de îmbinarea prestigioasa a geniului artistic grecesc
ilustrat arhitectonic, pictural si sculptural alaturi de scrierile grecesti decorate
pe peretii cladirilor care, descifrate, îngrozesc decaderea romana. Luxul,
necesitînd cheltuieli exorbitante, explica razboaiele duse de romani, pentru
obtinerea sumelor necesare de acoperire. Si cei care vizeaza de la început
situatia au fost punii. Punii (semiti) prezentîndu-se drept arendasi, au închiriat
mosiile marilor latifundiari la preturi derizorii, cu conditia ca proprietarii lor sa
le dea sclavi pentru muncile pamîntului, fapt ce a dus la saracirea tarannimii.
Astfel punii le-au dat lovitura de gratie.
Cato, marele om de stat si fervent aparator al privilegiilor aristocratiei (234-149
î.e.n.), a combatut zadarnic influenta greaca. În calitate de consul, el a cerut
distrugerea Cartaginei1, marele concurent comercial al Romei (195), strigînd în
Senat din toate puterile: “Roma e bine, e bogata, galerele ei strabat toate
marile”” ceterum censeo Carthaginem esse delendam, cuvinte cu care Cato îsi
încheia toate discursurile.
Revolutia începe: fratii Grachi, Caius si Tiberiu, vin cu o lege agrara pentru
împroprietarirea taranilor, dar sînt ucisi si cadavrele lor aruncate în Tibru.
Totusi legea trece, taranilor li se mai îndulceste starea, dar latifundiarii încep sa
murmure, astfel încît Senatul Roman apeleaza la noi izvoare, concesionari,
conversiuni etc.
Iata ce spune Cicero (106-43 î.e.n.), talentat orator, scriitor si om politic, de
asemenea sustinator al aristocratiei si al proprietatii private: “Conducatorii
statului prin nici un mijloc nu pot cîstiga mai usor bunavointa poporului, decît
prin respectul pentru avutul altuia si dezinteresare. Cei ce vor sa devina
populari, si din aceasta cauza propun fie vreo legre agrara, ca sa fie alungati
proprietarii din gospodariile lor, fie ca socotesc ca banii împrumutati sa fie
iertati debitorilor, aceia sapa temeliile statului. Mai întîi distrug unirea, care nu
poate sa subziste cînd unora li se rapesc banii, iar altora le sînt daruiti; apoi
dreptatea, care este cu totul suprimata, daca nu-i este îngaduit fiecaruia sa fie
stapîn pe avutul lui, caci lucrul acesta este caracteristic oricarui stat si oras, ca
sa fie libera si neturburata posesiunea oricarui bun propriu” (Cicero, De
officiis).
Slabirea Imperiului Roman este provocata, pe lînga intrigile si tesaturile
interne, de criza financiara, deoarece stapînirea a trei continente cu un venit
relativ mic, fara posibilitati de îndreptare facea imposibila o administratie asa
cum s-ar fi cuvenit. Stim cu totii cum era întîmpinat Cezar de catre marele
pontif, ori de cîte ori cauta sa apeleze la tezaurul din templul lui Saturn si era
oprit, iar Cezar îi raspundea cu cuvintele: Salus reipublicae, suprema lex est.
Fapt care l-a determinat pe el si dupa acesta pe urmasii lui sa-si îndrepte
privirile catre bogata si invincibila Dacie. Dar planul nu si l-a realizat, fiind
asasinat de catre conjurati (44 î.e.n.), printre care se afla si Brutus, fiul sau
natural, caruia în momentul mortii îi marturiseste taina: Essi ios emu? (Tu esti
fiul meu) exprimat în limba greaca, si nu în latina, cum sustin multi istorici.
Jugurta în plin Senat striga: “Oras pacatos, nu se gaseste cumparatorul, care sa
te cumpere”. Pe de alta parte, taranimea saracita, lipsita de pamînt, începe sa
faca agitatii, în special în Sicilia. Scriptele consemneaza strigatele unui ostas
care spunea: “Se intituleaza stapîni ai lumii si ai pamîntului si noi nu avem un
pumn de pamînt. Animalele din ceruri au portile lor si noi nu avem decît aer si
soare”.
Urmasul lui Iuliu Cezar, nepotul sau, Octavian August (63 î.e.n. – 14 e.n.)
primul împarat roman (27 î.e.n.), om cu o minte mai chibzuita, si-a cîstigat
puterea înlaturînd pe Antonius si Lepidus din triumvirat, si instituind o
dictatura militara. El rezerva istoriei “secolul de aur”, încurajînd cultura
romana, ai carei poeti Virgiliu, Horatiu si Ovidiu, au devenit nemuritori.
Vederile lui s-au îndreptat si asupra viitorului, cautînd sa consolideze cît mai
mult latinitatea. Aceasta actiune o realizeaza însa împaratul Traian (98-117),
fiul adoptiv al împaratului Nerva, care cîstiga razboaiele duse cu Decebal,
conducatorul invincibil al Daciei (106).
Sa urmarim acum care era situatia Daciei în timpul acesta.
Tacit, în scrierea sa De moribus Germanorum, facînd o comparatie cu puterile
militare ale statelor Europei spune: “Germania se desparte de romani si de gali
prin munti si ape (montibus aut fluminibus separatur), pe cînd de daci – de o
frica reciproca (mutuo metu).”
O armata regulata dacii nu aveau, în schimb toata tara era în picioare la vremea
de razboi.
Împaratul Traian, observînd pericolul, îsi asigura concursul Asiei, Africii si
Europei cu voluntari si mai ales mercenari, din care nu lipseau nenumarate
hoarde de tigani cutreietori ai pamîntului si cu tot acest puhoi se revarsa asupra
Daciei pe patru cai, cu armate care vin pe uscat din Italia, Germania si
Macedonia, si cu altele aduse pe mare din Asia si Africa.
Razboiul dureaza cîtiva ani, în trei reprize cu patru episoade. Puterea romana,
cu toate mijloacele de care dispune, se afirma. Romanii reusesc sa înlature
astfel pe sarmati si pe gali si, dupa numeroase peripetii, întind poduri de vase
peste Dunare si se hotaraste construirea unui pod de piatra, care atît timp cît
cerea constructia lui trebuia pus la adapost de atacurile dacilor. În urma
consultarilor cu marele Apolodor din Damasc si cu inginerul Balbus,
constructorul efectiv al acestei mari opere, se alege locul cel mai potrivit, la
Hîrsova (nu la Severin), avînd bratul Borcea drept perdea în fata dacilor. Ca
tehnica a fost întrebuintata dioptria, un fel de tahimetru, care scutea de
deplasari pe balta. În afara de podul cel mare de peste Dunare de la Capidan
(Kalekioi) s-au mai construit înca patru poduri de lemn peste Borcea, la
Bordusani, Cocargea, Socarici si Chioara.
Pliniu vorbeste de nuoves pontes (poduri noi). De acolo, din dreptul lor,
soselele trec la Celei, traverseaza Ialomita, lasînd movile de pamînt pe tot
parcursul, începînd din Dobrogea, drept puncte de reper pentru armata, urmînd
drumul pe Valul zis al lui Traian. Legiunile urmeaza apoi drumurile pe la
Valenii de Munte, Drajna, Tabla Butii si patrund în Ardeal, unde se întîlnesc cu
alte doua armate sosite, una din Italia, care trecuse Dunarea pe la Severin pe un
pod de vase si o alta care venea din Panonia – Vindobona (Viena).
Punctul de întîlnire a fost fixat prin trei turnuri, din care astazi au ramas în
picioare doar doua, iar cel ce se gaseste mai în buna stare se observa pe linia
Simeria-Lupeni, între statiile Crivadia si Merisor.
Marile armate formate astfel înainteaza spre Sarmisegetuza (în sus de Orastie,
la Costesti), avînd de înfruntat sapte cetati ce constituiau perdeaua capitalei, pe
care Decebal, din motive strategice, o mutase acolo de la Curtea de Arges.
Dîndu-si seama de pericolul iminent, Decebal aduna marele consiliu, iar în
calitate si de sef spiritual, dupa solemna împartasanie, împartind apa sfintita
dintr-un vas mare pregatit anume (consider ca erau crestini la vremea aceea),
dacii pornesc la lupta decisiva. Dar dusmanul cu mult mai numeros ajunge la
portile capitalei, îi da foc si forteaza intrarea. Decebal, vazînd situatia pierduta,
ia drumul muntilor, pentru a strînge ajutoare. Dusmanul însa îl ajunge din urma
si Decebal, ca sa nu cada viu în mîinile lui, îsi strapunge pieptul cu un pumnal”
Caderea lui si sinuciderea acestui mare titan de la Dunare este tot ce artistul
figureaza mai magistral pe coloana; este o adevarata capodopera
michelangeleasca. Totusi, dusmanul este neîndurat, îl decapiteaza si capul
neînsufletit, pus pe o tipsie, îl arata multimii” Decebal nu mai exista si
cruzimea cuceritorului nu se opreste” mai taie capetele pe butuc si celor doi fii
ai sai, unul de vreo 15 ani si altul ceva mai maricel.
Astfel este îngenuncheat viteazul popor dac, fara însa a-l distruge definitiv, iar
pamîntul cucerit este proclamat Dacia felix, pentru romani fara îndoiala, dar nu
si pentru daci. Opera de devastare si de incendiere se continua, învingatorii
ucigînd si dînd foc la tot ce le iese în cale; marii comandanti daci
supravietuitori iau drumul muntilor…1
Înfrîngerea Daciei înseamna ruperea latinitatii, care se întindea din Caucaz pîna
la Atlantic, spulberînd astfel visul lui Octavian August.
Marile serbari care au urmat la Roma, cu ocazia dezvelirii Coloanei Traiane,
serbari care au durat peste 130 de zile, dovedesc pretuirea victoriei romanilor
asupra dacilor. Tezaurul dac a fost transportat la Roma, împodobindu-se cu el
edificiile publice si slujind la refacerea financiara a imperiului. Dupa veacuri,
Cassiodor, primul ministru al regelui got Teodoric, se minuneaza de marea
valoare a acestor bogatii. Totusi, aceasta captura nu reprezenta decît ultimele
pîlpîiri de candela; totul a fost zadarnic si cu urmari daunatoare. Puternicul aliat
al lui Traian, Germania, îsi trage consecintele acestui mare razboi. Si într-
adevar, lumea latina rupta (Dacia – sudul si parte din centru), Germania este
lovita si ea de Asia, care statea la pînda.
Lucrarile lui Traian în Dacia felix, destul de saracacioase, nu au fost decît praf
în ochii localnicilor. Este destul sa privesti marele Colisseum de la Gradistea,
construit din bolovani de rîu, pentru ca sa-i plîngi de mila. Totul a fost construit
de forma, nimic serios nu s-a ridicat, pentru ca nici nu îi atragea nimic, de
vreme ce cuceritorii erau vesnic hartuiti de autohtonii daci, de carpi, goti etc.
Si dupa o stapînire de cca 150-160 de ani, împaratul Aurelian (270-275) este
nevoit sa-si retraga din tara cucerita administratia si majoritatea trupelor.
Autohtonii daci ramîn pe loc.
Împaratului Diocletian (284-305) îi urmeaza, la abdicarea sa, Galeriu, de
origine daca, nascut la Sardica. Numele lui este imortalizat de-a lungul istoriei
stramosilor nostri prin faptul ca reabiliteaza onoarea dacilor.
În scurta sa domnie (306-311), poarta doua razboaie cu partii lui Narses. În
primul razboi, dus în Armenia, armatele romane sînt înfrînte, dar, amintindu-si
de fidelitatea si calitatile razboinice ale dacilor, reuseste, datorita ajutorului
conationalilor lui, sa biruiasca în al doilea razboi. În cinstea acestei mari
victorii, Senatul Roman înalta un Arc de triumf la Salonic. Acest arc
consfinteste actul de renastere al poporului dac. Regretabil este ca istoricii
nostri trec cu vederea acest deosebit de important moment istoric, care a fost
studiat de literatura istorica straina. (L’Arc de triomphe de Salonique, de prof.
danez dr. Kinch).
Eutropius, cunoscut istoric roman (sec. IV e.n.) scrie în De mortibus
persecutorum: Romani nominis titulum immutari uolebat ut non Romanum
imperium, sed Daciscum cognominaretur1, iar Rufus Festus spune: “(Galerius)
cum uix impetrasset ut reperato de limitaneis, Daciae exercitu euentum Mortis
repeteret”2.
Dar marea sentinela daco-germana zdrobita atrage dupa sine puhoiul
Orientului. Rasa slava se îndreapta spre sud si ocupa Sarmatia – Marea
Moldova (Ucraina de astazi), tara marginasa. Slavilor le urmeaza mongolii.
Vandalii lui Generic dau foc Romei. Hunii lui Attila fac la fel. Gingis-han
ajunge la portile Parisului etc. etc. Evul Mediu îsi urmeaza cursul sustinut de
pavaza bisericii catolice, marea organizatie condusa de Papa, suprema putere
spirituala. Se afirma imperiul balcanic. Împaratul Hadrian (117-138), urmasul
lui Traian, a avut o idee geniala, stricînd podul de peste Dunare (podul lui
Apolodor de la Capidava), ferind Balcanii de invazii.
În acest lung sir de navaliri, puterea dacilor este slabita de sirul nesfîrsit al
hoardelor asiatice care poarta necontenite hartuieli. Ceea ce se mentine si se
afirma în aceasta atmosfera este ramura dacica din Macedonia si Albania.

Am considerat ca sînt utile aceste adnotari, care prezinta în rezumat situatia

Daciei în vremea razboaielor purtate cu marele Imperiu Roman si urmarile pe
care le-a avut înfrîngerea acestui mare popor dac pe plan strategic. Victoria
împaratului Traian a dus la o temporara refacere financiara, în schimb a deschis
ragazul navalirilor asiatice, care s-au întors ca un bumerang asupra marelui
imperiu roman o data cu caderea Romei (476).

Asezarile Dacice din Muntii Orastiei

Partea a I-a:Studiul topografic al asezarilor, de prof. C. Daicoviciu

Partea a II-a: Studiul bibliografic asupra asezarilor, de Al. Ferenczi, Buc. Ed.
Acad. R.P.R., 1951, în 80, 116 p‡11 h. (Cercetari de istorie veche, Bucuresti)
– Rezultatele sapaturilor arheologice si ale cercetarilor istorice din anul 1953,
vol. I, Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1954, p. 263 (Cercetari privind istoria R.P.R.)
C. Daicoviciu: Cetatea dacica de la Piatra Rosiea. Monografie arheologica,
Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1954, p. 172 XXII pl. (Cercetari privind istoria veche
R.P.R.)
– Material arheologic, vol. I-II, p. 717, Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1953-1956
G. Murnu: Monumente de piatra din colectia de antichitati a Muzeului de la
Adam Clissi, Buc. Gutenberg, 1913, p. 91
Gh. Stefan: Din trecutul asezarilor omenesti pe teritoriul patriei noastre, Cluj,
Ed. Stat ptr. Lit. Econ. 1954, p. 60 (Colectia pentru raspîndirea stiintei si
culturii)

Supliment bibliografic

1. Herodoti:Historiarum Liberi IX edidit Henri Rudolph Dietsch. Editio altera

Curavit H. Kellenberg vol. I Lipsiae, in Aedibus, B. G. Tenbueri, 1885
2. Herodot. Traducerea româneasca publicata dupa manuscrisul gasit în
manastiirea Cosula, de N. Iorga, Valenii de Munte. Tip. Neamul Rom. Soc. Pe
actiuni, 1909, p. 553.
3. Lucasin Silius: Oeuvres complètes. Version française publiée sous Italicus,
Claudian la direction de M. Nisard de l’Académie française Pariis, Firman,
1878, p. 751 (Sur la Guerre contre les Gètes) (pp. 545-6559)
4. Dione Cassius: Historia romana, vol. I-V, Leipzig, Taubner, 1864
5. Diodore de Sicile: Bibliothèque historique, traduction du grec, par Ferd.
Hoefer, tomes I-IV, ed. II, Paris, Hachette, 1865
6. W. Froehner: La Colonne Trajane d’après le surmoulage exécuté à Rome en
1861-1862. Reproduite en phototypographie, par Gustave Arosa, Paris, J.
Rotschild, 1872, XXI, p. 34
7. Salomon Reinach: La Colonne Trajane, Paris, Leroux, 1886
8. J. E. Neigebaur: Dacien aus den Ueberresten des Klassischen Alterthums,
XII, p. 311, Kronstadt, Gött, 1851
9. Friiderich Müller: Die römischen Inschriften in Dacien, 1865, p. 248, Wien
Tendler
10. A. D. Xenopol: Istoria Românilor din Dacia Traiana, ed. III, vol. I-IV, Iasi,
Tipo-Lito, Goldner, 1888-1893
11. A. D. Xenopol: Materiale arheologice, vol. I si II
Vol. I Mat. arheol. Privind istoria veche a R.P.R.
Vol. II Mat. si cercetari arheologice
Buc. Ed. Acad. R.P.R, 1953-1956
vol. I, p. 816, vol. II, p. 717.
12. Vasile Pîrvan: Dacia, Ed. Stiinta, 1957, p. 253, h. 1
13. Ph. Le Bas: Histoiire romaine depuis la fondation de Rome jusqu’à la chute
de l’empire d’Occident, vol. II, p. 558, Paris, Didot, 1846
14. // : Istoria Romana a lui Eutropius, Trad. De G. Popa Lisseanu, ed. II, Buc.
Tip. Jockey Club, 1923, p. 174
15. Alex. Philippide: Originea Românilor, Iasi, Viata Româneasca, 1925-1928,
vol. I, p. 889, vol. II, p. 829
16. Gr. G. Tocilescu: Dacia înainte de Romani, Tip. Acad. Rom, 1880, p. 594
17. N. Densusianu: Dacia preistorica, Buc. Instit. De Arte Grafice, Tip. Carol
Göbl, 1913, p. 1152
18. Teohari Antonescu: Lumi uitate. Studii liiterare si arheologice, Iasi, Tip.
Edit. Dacia, P. Iliescu si D. Grossu, 1901, p. 214
19. //: Columna lui Traian, vol. I-III, Iasi, Tip. Goldner, 1910, p. 271
20. Dionisiu Fotino: Istoria generala a Daciei. Trad. G. Sion, Tom I, Buc.,
Impr. Nat. Rom., 1859, p. 344
21. Teohari Antonescu: Cetatea Sarmisegetuza reconstituita, Iasi, Tip. Goldner,
1906
22. Anton D. Velcu: Contributii la studiul crestinismului Daco-Roman sec. I-IV
d. Chr., p. 63, Imp. Nat. Buc.
23. Vasile Pârvan: Dacia. Recherches et découvertes aechéologiques, vol.
I/1924, vol. II/1925. Buc. Cultura Nationala, p. 368 (I), p. 530 (II)
24. //: Dacia. Civilizatiile vechi din regiunile Carpato-Danubiene, p. 218, Asoc.
Acad. V. Pârvan, 1937
25. Ion Nistor: Autohtonia Daco-Romanilor în spatiul carpato-dunarene, Buc.
M. Of. si Imprimeriile Statului, Impr. Nationala, 1942, în 80, p. 53 (Analele
Acad. Rom. Memoriile sectiunii istorice, seria III, Tomul XXIV)
26. //: Emanciparea politica a Daco-Romanilor din Transilvania, Buc. M. Of. si
Imprimeria Nationala, 1942, în 80, p. 36 (Analele Acad. Rom. Memoriile sec.
Istorice, seria III, XXIV, Noembr. 17)
27. Trab. A. Laurian: Istoria Românilor din timpurile cele mai vechi pîna în
zilele noastre, ed. II-a, Buc. Tip. Statului, 1862, XXIV, p. 644.
28. Floca Octavian: Contributii la cunoasterea tezaurelor de argint dacice, Buc.
Ed. Acad. R.P.R., 1956, p. 36.

Societatea Arhitectilor Români

Sediul: Strada Enei, Nr. 6
Bucuresti 25 Aprilie 1920

Iubite coleg,

Avem onoare a va aduce la cunostinta ca Miercuri 28 Aprilie a.c. ora 5 p.m., va

avea loc disertatia colegului Cristofi Cerchez despre: Contributiuni la
cunoasterea neamului Românesc.
Presedinte P. Antonescu

Secretar C. Nanescu

I redactata de Cristina Cerchez, cu concursul arh. Lucian Teodossiu dupa

manuscrisul arh. Cristofi Cerchez Bucuresti, 1 iunie, 1958
II Revazuta si completata cu diverse adnotari de Cristina Cerchez-Colbazi
Brasov, 1 martie, 1968