CUPRINS

Capitolul 1
EVOLUTIA SI TENDINTELE FENOMENULUI FINANCIAR-VALUTAR
INTERNATIONAL
1.1 Etalonul aur “Gold Standard”
1.2 Etalonul aur-devize “Gold Exchange Standard”
1.3 Paritatile fixe
1.4 Avantajele si dezavantajele cursurilor fixe si ale cursurilor flotante
1.5 Uniunea Economica si Monetara

Capitolul 2
MIJLOACE SI INSTRUMENTE DE PLATA INTERNATIONALE
2.1 Valutele
2.2 Devizele

Capitolul 3
PIATA VALUTARA
3.1 Caractristici ale pietei valutare
3.2 Categorii de operatori pe piata valutara
3.3 Operatiuni desfasurate pe pietele valutare
3.3.1 Operatiuni de acoperire a riscului valutar
3.3.2 Speculatia si arbitrajul valutar
3.4 Mecanismul cursului valutar

Capitolul 4
TEHNICA TRANZACIILOR LA TERMEN
4.1 Generalitati
4.2 Contractele forward
4.3 Contractele futures si piata futures
4.3.1 Mecanismul de tranzactionare pe piata futures
4.4 Contractele futures pe valute
4.5 Contractele cu optiuni

Capitolul 5
ECHILIBRUL FINANCIAR-VALUTAR. BALANTA DE PLATI EXTERNE
5.1 Echilibrul financiar-valutar
5.2 Lichiditatea si solvabilitatea internationala
5.3 Balanta de plati externe
5.3.1 Terminologia utilizata in cadrul balantei de plati externe
5.3.2 Structura balantei de plati externe
5.4 Eficienta macroeconomica a operatiunilor de comert exterior
 2

Capitolul 6
ORGANISME FINANCIAR-MONETARE INTERNATIONALE SI
REGIONALE
6.1 Fondul Monetar International
6.1.1 Obiectivele F.M.I.
6.1.2 Functiile F.M.I.
6.1.3 Resursele financiare ale F.M.I.
6.1.4 Instrumentele de imprumut ale F.M.I. si evaluarea acestora
6.1.5 Relatia Romaniei cu F.M.I.
6.2 Grupul Bancii Mondiale
6.3 Institutii financiar-valutare regionale
6.3.1 Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare
6.3.2 Banaca Europeana de Investitii
6.3.3 Sistemul Monetar European
 3

Capitolul 1

Evolutia si tendintele fenomenului financiar-valutar international

1.1 Etalonul aur (Gold Standard)

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, majoritatea statelor dezvoltate se confruntau

cu multiple dificultati de natura monetara, urmare a modului in care functiona sistemul
bimetalist (aur-argint) si cel monometalist. S-a considerat atunci ca aceste dificultati puteau fi
depasite prin adoptarea unui sistem monetar comun si stabilirea unor paritati fixe fata de o
moneda etalon.
Etalonul aur a fost prima forma de manifestare a aurului ca etalon. Acesta reprezinta o
cantitate de metal fin, cu o greutate precisa care are un anumit titlu si este divizata in parti
alocate satbilite prin legislatia monetara nationala sau internationala. Regulile de functionare
erau simple, fiecare moneda fiind definita printr-o cantitate fixa de aur, convertibilitatea dintre
monede realizandu-se prin raportarea continutului lor in aur.
Aurul nu a fost ales in mod arbitrar pentru a juca rolul de etalon banesc. Aurul se
impusese de-a lungul timpului pe piata ca fiind moneda cea mai buna, metalul care oferea
instrumentul monetar cel mai stabil.
Etalonul aur se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi:
 valoarea paritara se stabilea prin lege;
 convertibilitatea bancnotelor in monezi de aur era libera si nelimitata;
 paritatea se stabileste ca raport intre valorile paritare a doua monede diferite;
 baterea libera si nelimitata a monedelor;
 intre valoarea monedelor din diferite state exista un raport relativ stabil;
 aurul circula liber in interiorul tarii si intre tari diferite;
 asigura o stabilitate relativa a sistemului monetar;
 masa monetara se adapta la nevoile economice fie prin batere suplimentara de
monede fie prin tezaurizarea lor;
 a asigurat stabilitatea cursurilor valutare;
 platile se puteau face prin intermediu aurului;
 asigura un mecanism automat de echilibrare a balantei de plati a fiecarei tari.
Adoptarea etalonului aur , insemna ca fiecare moneda nationala era decat un nume
pentru o cantitate precisa de aur. De exemplu dolarul era defint ca fiind a douazecea parte
dintr-o uncie de aur, lira sterlina reprezenta aproape un sfert de uncie etc..
Desi se considera ca etalonul aur functiona foarte bine, totusi acesta s-a prabusit. Insa
nu aurul a fost vinovat. Vinovatia apartine oamenilor care au incredintat guvernului sarcina de
a se ingriji ca dolarii, francii etc. sa fie rambursabili in aur asa cum sistemul bancar controlar
de el se angajase.
Primul razboi mondiar a insemnat momentul zdruncinarii etalonului aur. Razboiul a
dus la cresterea datoriilor statelor implicate, iar majoritatea monedelor nationale s-a departat
de paritatile oficiale. Astfel, mai multe tari au fost nevoite sa suprime convertibilitatea
monedelor de hartie in aur.
 4

1.2 Etalonul aur - devize (Gold Exchange Standard)

Pentru a supravietui primului razboi mondial, fiecare guvern a trebuit sa-si sporeasca
propria oferta de hartie si de depozite neacoperite. Atat de severa a fost inflatia atunci, incat a
fost imposibil pentru guvernele tarilor aflate in razboi sa-si tina promisiunile de ordin monetar
si astfel a fost abandonat etalonul aur, declarandu-si propriul faliment. Imediat dupa intrarea
in razboi. Statele Unite, care au intrat mai tarziu in razboi, nu si-au sporit oferta de dolari
suficient pentru a pune in pericol posibilitatea de rambursare.
Indicat ar fi fost sa se recunoasca faptul ca monedele de hartie ale tarilor aflate in
razboi se depreciasera si sa se revina la etalonul aur dar la o paritate modificata, paritate care
sa recunoasca oferta de moneda efectiv existenta si nivelurile preturilor de la acea vreme. Spre
exemplu inflatia din Marea Britanie a dus la scaderea lirei de la o greutate ce o facea egala cu
4.86 dolari la inceputul razboiului, pana la cca. 3.50 dolari. Normal ar fi fost ca Mara Britanie
sa revina la etalonul aur, la aproximativ 3.50dolari. Insa decizia britanicilor a fost de a reveni
la etalonul aur la vechea paritate de 4.86 dolari. Rezultatul combinatiei dintre inflatie si
revenirea la o paritate supraevaluata a fost faptul ca exporturile britanice au fost descurajate
in anii ’20 iar somajul a fost ridicat in aceasta perioada.
Noua ordine monetara a fost conceputa si apoi pusa in practica de catre Statele Unite
la o conferinta monetara internationala desfasurata la Bretton Woods, in New Hampshire in
anul 1944. desi sistemul de la Bretton Woods a functionat mult mai bine decat sistemul Gold
Standard, prabusirea mecanismului sau de functionare era doar o chestiune de timp.
In cadrul noului sistem, dolarul elimina lira sterlina din pozitia de “moneda-cheie”, el
urmand sa fie singura “moneda-cheie”. Dolarul nu mai era rambursat cetatenilor americani in
aur, numai guvernelor aveau privilegiul de a li se rambursa dolarii in moneda de aur
internationala. Sistemul de la Bretton Woods functiona dupa cum urmeaza: “Statele Unite
construiau o structura piramidala de dolari deasupra ofertei de aur, dolarii putand fi
rambursati in aur numai guvernelor straine; in timp ce toate celelalte guverne pastrau dolarii
ca rezerve si isi construiau propriile piramide in moneda nationala peste acesti dolari. Si cum
Statele Unite intrasera in perioada postbelica cu un stoc urias de aur (cca. 25 de miliarde de
dolari), era loc destul pentru a emite dolari neacoperiti deasupra acestui stoc”. Sistemul a
functionat o vreme deoarece toate tarile au intrat in noul sistem la paritatile de dinainte de al
doilea razboi mondial, paritati supraevaluate din punctul de vedere al monedelor depreciate in
care erau exprimate.
Pe masura ce dolarii se acumulau in strainatate iar afluxul de aur in exterior continua,
Statele Unite descopereau ca e din ce in ce mai greu sa mentina pretul aurului la 35 de dolari
uncia pe pietele libere ale aurului. Desi cetatenilor amricani li s-a interzis sa detina aur in
orice parte a lumii in anul 1934, cetatenii altor tari aveau libertatea de a detine monede si
lingouri de aur. Europenii aveau posibilitatea de a obtine rambursarea dolarilor in aur prin
vinderea dolarilor contra aur la pretul de 35 de dolari uncia. Datorita faptului ca dolarul se
deprecia continuu si deficitele balantei de plati ale Statelor Unite mergeau inainte, cetatenii
altor tari au inceput sa-si urgenteze vanzarile de dolari contra aur. Pentru a pastra dolarul la 35
de dolari uncia, guvernul Americii era silit sa lase sa se scurga aurul din stocul sau tot mai
mic.
Lipsa increderii in dolar pe pietele libere ale aurului a determinat Statele Unite sa faca
schimbari fundamentale in sistemul monetar. Ideea era ca piata libera a aurului putea exploda,
ea era izolata de activitatea monetara reala din bancile centrale ale lumii. Ele ignorau aceasta
piata si guvernul american a cazut de acord cu celelalte guverne sa pastreze valoarea dolarului
la 35 de dolari uncia pentru totdeauna.
 5

“Gold Exchange Standard” este de fapt o evolutie a vechiului etalon-aur. Monedele

statelor erau impartite in doua categorii: “devize cheie” – care sunt convertibile direct in aur si
“devize periferice” – nu se pot raporta la aur.
Etalonul aur-devize se caracterizeaza prin definirea unitatii monetare printr-o cantitate
de aur sau printr-o moneda liber convertibila si prin absenta aurului din circulatia interna a
unei tari si folosirea de instrumente monetare (bani de cont, bancnote, monede divizionare
etc.).
De retinut este faptul ca dupa razboi, pentru o perioada scurta de timp, a functionat si
etalonul aur-lingouri, caracterizat prin restrangerea din circulatie a aurului moneda si care era
depozitat sub forma de lingouri la banca emitenta a monedei de hartie.
La 15 august 1971, presedintele Nixton a pus capat sistemului de la Bretton Woods, el
hotarand “sa nu se mai asigure convertibilitatea in aur a dolarului, concomitent cu
devalorizarea acestuia.

1.3 Paritatile fixe

Acordul de la Smithsonian, despre care presedintele Nixton spunea ca este “cel mai
important acord monetar din istoria lumii”, era mai nesanatos decat etalonul aur-devize al
anilor ’20 sau decat Bretton Woods-ul.
Tarile lumii s-au angajat sa mentina cursuri de schimb fixe, insa de aceasta data fara
ca aurul sau alta moneda internationala sa ofere vreo acoperire monedelor curente. Multe
monede eurorene au fost fixate la paritati subevaluate in raport cu dolarul. O usoara
devalorizare a dolarului la 38 de dolari unciaintra in contradictie cu o serie de declaratii
oficiale americane prin care se sustinea mentinerea cursului dolarului la 35 de dolari uncia.
Lipsite de un mijloc international de schimb, ratele de schimb fixe aveau sa dispara
rapid chiar si cu coridoare de fluctuatie mai largi (de la ±1 la suta, latitudinea de a fluctua in
raport cu dolarul a celorlalte monede, a ajuns la ±2.25 la suta). Aceast lucru era intarit si de
faptul ca Statele Unite se confruntau cu o inflatie din ce in ce mai ridicata si cu mari deficite
ale balantei de plati.
Cantitatea uriasa de eurodolari, inflatia continua precum si eliminarea acoperirii in aur
au facut ca pretul dolarului pe piat libera sa ajunga la 215 dolari uncia. Supraevaluarea
dolarului si subevaluarea monedelor europene tot mai evidente au dus la prabusirea dolarului
pe pietele mondiale in perioada februarie – martie 1973, perioada in care piata americana de
schimb a fost inchisa. Dupa data de 19 martie 1973, data la care piata de schimb americana a
fost redeschisa, este cunoscuta ca fiind momentul in care s-a trecut la flotarea libera a
monedelor nationale.
Modificarea statutului FMI din 1978 prevedea interzicerea utilizarii aurului ca etalon
si ca mijloc de plata prin inlocuirea principiului stabilitatii paitatii si a cursurilor valutare cu
principiul flotarii libere.

1.4 Avantajele si dezavantajele cursurilor fixe si ale cursurilor

flotante

Sustinatorii cursurilor flotante considera ca unul dintre avantajele cursurilor flotante

este faptul ca ofera o stabilitate suplimentara, inregistrand modificari mai mici, realizate la
perioade scurte de timp, comparativ cu modificarile la intervale indelungate ale cursurilor fixe
dar care au efecte de amploare.
 6

Cursurile flotante mai prezinta o serie de avantaje, cum ar fi:

 contribuie la echilibrarea balantelor de plati prin stabilirea cursurilor la punctul
de echilibru al cererii si ofertei;
 costurile reduse ale rezervelor valutare mai ales atunci cand autoritatile nu
intervin pentru a mentine o rata de schimb prestabilita;
 permit stabilirea unor rate de schimb in functie de cererea si oferta de valuta,
devenind “un factor stabilizant al economiei, caracterul stabilizant al cursului
flotant apare atunci cand ele permit in mod automat asanarea deficitelor sau
excedentelor”. In cazul in care se inregistreaza un defict, cursul de schimb se
depreciaza, ceea ce duce automat la stimularea exporturilor si deci un plus de
valuta incasata din exterior;
 procesele inflationiste sunt mai usor de controlat, comportamentul monetar al
unei tari este dictat de mentinerea paritatii oficiale declarate. Astfel
restrangerea sau oferta masei monetare aflete in circulatie nu are la baza
mentinerea stabilitatii interne a preturilor. Crearea de noi insemne monetare sau
absorbtia excedentului monetar se fundamenteaza in functie de cursul valutar
stabilit pe piata la nivelul paritatii oficiale;
 statele nu mai sunt supuse socurilor monetare transmise de mediul extern prin
intermediul balantelor de plati si a masei monetare.
In cazul sistemului cursurilor fixe, existenta unor deficite determina utilizarea
rezervelor valutare, apoi, daca deficitul persista, trebuiau folosite politici deflationiste cu
scopul de a reduce costurile nationale de productie si de a stimula competitivitatea produselor
exportate. Aceste politici afectau preturile tuturor bunurilor din economie.
Echilibrarea balantei cand se inregistrau deficite, in cazul cursurilor flotante, se
realizeaza prin modificarea ratei de schimb. Astfel se ajunge la cresterea cererii de valute,
moneda nationala inregistrand o depreciere, fapt care duce la cresterea preturilor importurilor
concomitent cu ieftinirea exporturilor.
Principalul motiv pentru care a fost apreciat sistemul cursurilor fixe este ca a oferit un
cadru stabil schimburilor comerciale. Aceasta stabilitate nu a fost una absoluta insa cursurile
nu puteau depasi marja de ±1 procent in raport cu dolarul american pana in anul 1971 cand
marja a crescut la ±2.25 procente.
Sustinatorii cursurilor fixe sustin ca flotarea cursurilor pe pietele valutare reprezinta o
frana in calea progresului economic, ca aduc o serie de riscuri care duc la scaderea interesului
pentru investitii,investitii a coror rentabilitate este greu de apreciat.
Cursurile flotante ale monedelor au adus cu ele si o serie de consecinte:
 aceste miscari continue ale ratelor de schimb au dus la crearea unui mediu
economic incert, investitorii refuzand sa isi asume riscuri, fapt ce se rflecta in
slabirea cresterii economice;
 schimbarile bruste ale cursurilor valutare au afectat nivelul preturilor (interne si
externe) precum si cererea si oferta de marfuri;
 flotarea cursurilor valutare face ca preturile in moneda nationala a produselor
importate sa devina imprevizibile etc.
Una dintre problemele actuale este “necesitatea reducerii deficitelor externe, rezultate
din dezechilibrul schimburilor si din repartitia inegala a lichiditatilor internationale”. O solutie
la aceasta problema ar fi controlul importurilor prin aplicarea de restrictii cantitative. Aceasta
masura ar genera insa grave deficiente in ceea ce priveste procesul de liberalizare al
schimburilor comerciale internationale.
 7

1.5 Uniunea Economica si Monetara

In anul 1970 a fost publicat Planul Werner in al carui continut se regaseau principalele
elemente ale unei Uniuni Monetare Europene. Planul urma sa se desfasoare in trei etape, pe o
perioada de zece ani.
Dupa Planul Werner, Tratatul de la Maastricht a fost o alta initiativa de a creea o
Uniune Economica si Monetara. El a fost semnat de “Cei doisprezece” la 7 februarie 1992.
Tratatul trebuia ratificat in conformitate cu normele constitutionale ale fiecarui stat membru
pana la 1 ianuarie 1993.
Tratatul de la Maastricht are doua parti: o parte referitoare la Uniunea Economica si
Monetara si o parte referitoare la Uniunea Politica.
Principalele obiective ale Uniunii Economice si Monetare au fost:
 eliminarea instabilitatii si a riscurilor valutare sin spatiul european;
 eliminarea costurilor de tranzactionare si de conversie in UE;
 cresterea stabilitatii internationale prin introducerea unei monede puternice,
care sa concureze cu dolarul american;
 scaderea treptata a ratelor dobanzii.
Moneda unica a Uniunii Monetare Europene este Euro, moneda ce a fost adoptata de
catre statele membre UE de la 1 ianuarie 1999. Euro a aparut initial ca moneda scripturala (in
1999) si a circulat in paralel cu monedele nationale ale tarilor membre (marca germana,
francul francez, lira italiana etc.) pana la 1 ianuarie 2002, data la care a fost euro a fost pus in
circulatie si ca moneda fizica. In perioada 1999-2002 au fost fixate cursurile valutare ale
tarilor membre si s-au stabilit cursurile de conversie la Euro al monedelor nationale. Dupa 1
ianuarie 2002, in paralel cu moneda Euro, au circulat si monedele nationale ale tarilor
membre timp de 6 luni dupa care s-a renuntat la folosirea acestora ca mijoc de plata.
Uniunea economica si monetara este un acord de libera circulatie a persoanelor,
marfurilor, serviciilor si capitalurilor intre tarile europene membre (Germania, Franta, Olanda,
Luxemburg, Grecia, Anglia, Spania, Irlanda, Danemarca, Italia, Portugalia si Belgia).
In prezent exista 25 de state membre, dintre care sase sunt membrii fondatori:
Germania, Italia, Franta, Belgia, Luxemburg si Olanda.
Alte noua state care au aderat succesiv:
 in anul 1973: Anglia, Irlanda, Danemarca;
 in anul 1981 a aderat Grecia;
 Spania si Portugalia au aderat in 1986;
 in anul 1995 au mai aderat Finlanda, Suedia si Austria;
 in final in decembrie 2002 s-a decis ca incepand cu 1 mai 2004 fac parte din
UE: Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Cipru, Slovenia, Slovacia, Lituania,
Estonia, Letonia si Malta.
Alte patru tari (Romania, Bulgaria, Turcia si Croatia) sunt oficial candidate la Uniunea
Europeana, insa Turcia si Croatia nu au inceput inca negocierile de aderare.
Criteriile de convergenta pe care trebuie sa le indeplineasca tarile care doresc se adere
la Uniunea Europeana sunt:
 rata inflatiei, exprimata in indicele preturilor de consum sa nu depaseasca 1,5%
din media celor mai performante trei tari din comunitate;
 rata de schimb a cursului valutar sa nu fie modificata cel putin doi ani;
 rata dobanzilor trebuie sa se mentina in cadrul unei diferente de 2% fata de
media ratelor dominante in trei tari cu inflatia cea mai scazuta;
 datoria publica totala si deficitul bugetar sa nu depaseasca 60% respectiv 3%
din PIB.
 8

Principalele avantaje ale participarii la Uniunea Economica si Monetara sunt:

 fixarea cursurilor de schimb;
 disparitia riscului valutar in spatiul european;
 reducerea costurilor tranzactiilor;
 creste transparenta pietei;
 reducerea somajului;
 intensificarea concurentei;
 crestere economica si bunastare etc.
  
 9

 Capitolul 2

Mijloace si instrumente de plata internationale

La nivelul pietei au loc schimburi de marfuri si servicii intre diferite tari, schimburi ce
presupun incasari si plati care pot imbraca diferite forme, care variaza in functie de conditiile
de plata, de natura tranzactiei, capacitatea de plata a debitorului etc.
Mijloacele si instrumentele de plata utilizate pentru stingerea datoriilor imbraca mai
multe forme:

1) Numerar – moneda divizionara;

– moneda fiduciara.

Moneda divizionara este moneda metalica care impreuna cu bancnota formeaza

numerarul. Valoarea acesteia este inferioara valorii bancnotelor.
Moneda fiduciara este un inscris sub forma unor bani de hartie, emis si pus in
circulatie de catre banca de emisiune, care nu are valoare materiala proprie si care
indeplineste functia de mijloc de schimb pe teritoriul statului emitent.

2) Mijloace de plata in cont – moneda scripturala;

– titluri de credit;
– platile electronice.

Moneda scripturala este reprezentata de banii persoanelor fizice si juridice aflati in

cont la diferite institutii financiare. Circulatia banilor scripturali se rezuma la inregistrari in
conturile bancare (diminuarea depozitului unui cont se realizeaza concomitent cu majorarea
depozitului altui cont). Aceasta moneda nu are o existenta fizica, materiala insa se poate
transforma in numerar.
Titlurile de credit imbraca forma de cambie, cec si bilet la ordin.
Platile electronice se realizeaza prin intermediul cardurilor.

2.1. Valutele

Valutele sunt monedele nationale care au circulatie, putere de plata si care se pot
constitui ca mijloc de rezerva si in alt stat decat cel emitent.
Clasificarea valutelor se face dupa mai multe criterii, cum ar fi:

1) Dupa forma, valutele sunt:

– in numerar;
– in cont.

Valuta in numerar are forma fizica, prezinta cea mai mare lichiditate si este
reprezentata de monede metalice si bancnote.
Valuta in cont, se gaseste in conturile bancare ca disponibil al persoanelor fizice si/sau
juridice, poate fi utilizata si transformata in numerar de catre titularul contului.
 10

2) Dupa regimul convertibilitatii, se clasifica in:

– convertibile;
– neconvertibile;
– transferabile;
– liber-utilizabile.

Valutele convertibile sunt acele monede care se pot schimba liber cu alte monede
nationale sau internationale. In cazul in care rezidentii sau nerezidentii pot sa cumpere
nelimitat orice fel de moneda pe o anumita piata monetara, fara control si fara restrictii avem
de-a face cu o valuta convertibila total.
Toate tarile au obligatia, la cerere, sa converteasca propria moneda in orice alta
moneda.
Valutele neconvertibile sunt acele valute care nu pot fi convertite in alte monede.
Acestea circula numai in cadrul granitelor nationale si pot fi schimbate intr-un singur sens, de
la valuta convertibila la valuta neconvertibila.
Valutele transferabile au un grad redus de convertibilitate, acestea putand fi schimbate
intr-un numar limitat de tari si doar pentru anumite operatiuni.
Valutele liber – utilizabile. Aceste valute se bucura de o convertibilitate totala si, spre
deosebire de valutele convertibile, sunt recunoscute de FMI si de alte organizatii financiare
internationale. Ele sunt emise de catre bancile centrale din tarile dezvoltate si sunt foarte
solicitate pe piata internationala monetara datorita stabilitatii lor si a tendintei permanente de
apreciere. Exemple de astfel de valute sunt: dolarul amrican, lira sterlina, euro, yenul japonez
etc.

3) In functie de regimul de definire, acestea sunt:

– valute cu fluctuatie libera;
– valute cu banda de fluctuatie, acestea fluctueaza in concordanta cu regulile
Sistemului Monetar European;
– valute legate (pegged).

Valutele cu fluctuatie libera. Acestea evolueaza liber pe piata in functie de raportul

cerere – oferta si pot indeplini si functia de mijloc de rezerva. O valuta poate fi considerata
mijloc de rezerva in conditiile in care:
 joaca un rol important in operatiunile financiar-valutare internationale;
 sunt liber-convertibile;
 sunt stabile pe termen lung.
Valutele legate au cursul de schimb strans legat de o valuta convertibila sau de o
moneda de cont (DST).

4) In functie de stabilitatea emitentului, acestea se grupeaza in:

– valute nationale cu circulatie libera internationala;
– instrumente monetare si unitati de cont, emise de organismele internationale
sau regionale. Din aceasta categorie fac parte: DST, EURO, EUA, ACRU etc.

DST (Drepturi Speciale de Tragere) este primul activ monetar de rezerva creeat prin
decizie internationala de catre FMI. Momentul oficial al creearii este anul 1969, valoarea lui
la momentul acela fiind egala cu un dolar american 1DST = 0.888678 g aur fin = 1 USD
Din 1974, DST e definit pe baza unui cos de valute, ponderea fiecareia fiind stabilita
in functie de participarea la exporturile mondiale. Initial in “cos” erau 16 valute, din 1978
“cosul” s-a redus la 6 valute, intre 1981 si 2000 “cosul” continea 5 valute si incepand cu
 11

01.01.2001 “cosul” s-a redus la 4 valute (USD, EURO, LIRA STERLINA si YENUL
JAPONEZ).
In anul 1996 s-au fixat noi coeficienti de pondere si s-a stabilit sa se faca o revizuire a
cosului din cinci in cinci ani.
In anul 1996 s-au fixat noi coeficienti de pondere si s-a stabilit sa se faca o revizuire a
cosului din cinci in cinci ani.
DST este pus la dispozitia tarilor FMI atunci cand acestea au nevoie de lichiditati.
Tarile care primesc DST de la FMI pot folosi aceste sume pentru obtinerea de credite de la
tarile membre (acestea primesc in schimbul sumei imprumutate echivalentul in DST), plati de
dobanzi, cresterea rezervelor monetare oficiale etc.

Unitatea Ponderea Cantitatea efectiva Echivalenta in

monetara in cos (%) a valutei in USD a fiecarei
valoarea unui DST monede din “cos”
USD 45 0.5770 0.577000
EURO 29 0.4260 0.383869
YEN 15 21.0000 0.163488
LIRA STERLINA 11 0.0984 0.143349
Tabel nr. 1 Cosul DST la 01.01.2001

In anul 1996 s-au fixat noi coeficienti de pondere si s-a stabilit sa se faca o revizuire a
cosului din cinci in cinci ani.
DST este pus la dispozitia tarilor FMI atunci cand acestea au nevoie de lichiditati.
Tarile care primesc DST de la FMI pot folosi aceste sume pentru obtinerea de credite de la
tarile membre (acestea primesc in schimbul sumei imprumutate echivalentul in DST), plati de
dobanzi, cresterea rezervelor monetare oficiale etc.
Asadar DST este:
 etalon monetar;
 mijloc de rezerva internationala cu caracter limitat;
 ban de cont fara acoperire reala;
 mijloc de plata pentru anumite operatiuni intre FMI si membrii sai;
 mijloc de plata indirect (dupa preschimbarea in alta valuta);
 poate fi detinut doar de FMI, BIRD, BRI, Banca Centrala a Elvetiei si bancile
centrale ale tarilor membre FMI.
Avantajele utilizari DST sunt multiple, dintre acestea cele mai importante sunt:
 este independent de situatia economica a unei tari;
 este mai stabil decat orice alta moneda nationala;
 poate contribui la mentinerea unor rezerve monetare internationale echilibrate
etc.
Utilizarea DST prezinta insa si o serie de dezavantaje, unele dintre acestea sunt:
 este un mijloc de plata indirect deoarece trebuie convertit mai intai intr-o
valuta;
 este alocat proportional cu contributia la fond, deci cele mai multe alocari revin
tarilor dezvoltate si nu celor sarace sau in curs de dezvoltare care ar avea mai
multa nevoie;
 circula doar la nivel de autoritati monetare.
Romania este mambra a FMI din 1972, fiind al 125-lea stat membru si avand o cota
de 754 milioane DST.
 12

ECU (Eropean Currency Unit) a functionat intre 1978 – 1998, fiind in acelasi timp
o unitate de cont si o unitate monetara Europeana pentru statele membre UE. ECU reprezinta
un “cos” in care se introduc in proportii determinate diferite monede ale tarilor UE ce fac
parte din Sistemul Monetar European.
Cursul sau a avut o banda de fluctuatie de ±2.25%, tarile membre UE fiind obligate sa
intervina in cazul in care limitele erau depasite.
De la 1 ianuarie 1999 Ecu a fost inlocuit cu euro.

EURO este moneda unica a Uniunii Europene incepand cu 1 ianuarie 2002. Este
momentul in care peste 300 de milioane de locuitori din Europa au inceput sa aiba un lucru
comun: aceeasi moneda de schimb.
Introducerea electronica a EURO a fost facuta la 1 ianuarie 1999 si de atunci
importurile si exporturile intre tarile membre UE au fost calculate in moneda unica. Dupa 1
ianuarie 2002, EURO a fost pus in circulatie si ca moneda fizica.
Noua moneda nu se mai calculeaza conform unui “cos”, ci este o moneda in sine, al
carei curs este fix in raport cu valutele tarilor din zona EURO.

2.2 Devizele

Devizele sunt titluri de credit pe termen scurt, exprimate in valuta si utilizate ca mijloc
de plata international.
Titlurile de credit sunt documente cu forma standardizata si reprezinta obligatia unui
debitor de a plati, la o scadenta determinata, o suma de bani (principal + dobanda), unui
beneficiar (creditor). Acestea au o valoare nominala (inscrisa pe document) si o valoare de
piata rezultata in urma negocierii. Vanzarea acestora inainte de scadenta presupune faptul ca
beneficiarul intra in posesia sumei (valoarea titlului) inainte de scadenta, in schimbul unei
taxe, denumita taxa de scont.
Clasificarea titlurilor de credit se face dupa mai multe criterii:

1) Dupa modul desemnarii beneficiarului:

– titluri de credit nominative;
– titluri de credit la ordin;
– titluri de credit la purtator.

Titlurile de credit nominative contin denumirea expresa a numelui primului titular,

nume ce se poate schimba prin negocieri.
Titlurile de credit la ordin contin pe langa numele titularului o clauza prin care se
specifica ca plata se poate face unei alte persoane.
Titlurile de credit la purtator – posesorul documentului este si titlularul sau.

2) Dupa continutul lor, se clasifica:

 titluri de credit care exprima obligatia de plata (cambia, biletul la ordin,
cecul);
 titluri de credit reprezentative (fungibile) – reprezinta dreptul real al unei
persoane, la scadenta, asupra unei marfi depozitate pe o nava (warantul,
conosamentul);
 titluri de credit de participare – sunt dobandite ca participanti la o societate
(actiunile, obligatiunile).
 13

3) Dupa felul valutei, titlurile de credit sunt:

 convertibile;
 neconvertibile.

4) Dupa natura operatiei pe care o presupune si a emitentului, se disting

urmatoarele tipuri de titluri de credit:
 titluri de credit comerciale (trata, biletul la ordin);
 titluri de credit bancare (cec, certificate de depozit);
 titluri de credit financiare (actiuni, obligatiuni, titluri derivate).

Titlurile de credit au dubla functie economica:

– mijloc de plata;
– instrument de credit.
Principalele de titluri de credit sunt cambia si biletul la ordin.

Cambia reprezinta un inscris prin care tragatorul ordona trasului sa plateasca

beneficiarului o suma de bani determinata, la o data fixa si un loc precizat.
Elementele obligatorii pe care trebuie sa le cuprinda cambia sunt:
– denumirea cambieie, poate fi inscrisa ca titlu sau poate figura in cuprinsul
textului;
– ordinul de a plati neconditionat o suma de bani determinata;
– scadenta, fara indicarea acesteia cambia este platibila la vedere;
– locul platii (in cazul in care in cambie sunt specificate mai multe locuri de
plata, posesorul o poate prezenta la oricare dintre aceste locuri);
– numele beneficiarului, in cambie pot fi mentionati mai multi beneficiari;
– numele trasului (a persoanei care trebuie sa plateasca);
– data si locul emiterii;
– semnatura emitentului/tragatorului.
Daca o cambie a fost semnata de catre tragator dar nu contine una sau mai multe din
mentiunile obligatorii, aceasta este denumita cambie in alb.
In circulatia cambiei sunt implicate trei persoane:
– tragatorul (emitentul) este si creditorul care ar trebui sa primeasca suma inscria in
cambie;
– trasul (debitorul) cel care urmeaza sa efectueze plata;
– beneficiarul (poate fi tragatorul sau o terta persoana).
Operatiuni cambiale:
 acceptarea cambiei – se realizeaza prin scrierea cuvantului “acceptat” pe cambie
insotita de semnatura trasului;
 avalizarea cambiei. O persoana numita avalist (cel care da avalul), garanteaza
obligatia unuia dintre obligatii cambiali, numit avalizat, pentru toata suma
mentionata in cambie sau pentru o parte din aceasta. O cambie poate purta mai
multe avaluri;
 andosare/gir – presupune transmiterea dreptului de incasare la scadenta de la
beneficiar la un tert (beneficiarul devine girant). Andosarea mareste garantarea
cambiei pentru ca fiecare girant raspunde solidar de neplata sumei la scadenta;
 scontarea – prezentarea cambiei unei banci inainte de data scadentei, de catre
beneficiar, in cazul in care acesta are nevoie de disponibilitati banesti. In cazul in
care cambia este supusa scontarii, banca plateste beneficiarului suma inscrisa pe
 14

cambie, mai putin o suma ce reprezinta dobanda pana la scadenta, suma denumita
taxa de scont.
Suma pe care o primeste cel care prezinta cambia la banca inainte de scadenta se
calculeaza astfel:

VA = VN – Tsc,

Tsc = VN x rsc x ts/100 x 360

unde:
VA = Valoarea actuala a cambiei, in momentul scontarii;
VN = Valoarea nominala a cambiei;
Tsc = taxa scontului;
ts = perioada de timp cuprinsa intre momentul prezentarii cambiei la scont
si data scadentei acesteia;
rsc = rata scontului.
 rescontarea – apare atunci cand o banca are nevoie de lichiditati si negociaza
cambia la banca centrala inainte de scadenta. In acest caz, valoarea cambiei se
calculeaza astfel:

VArs = VN - Tsc
Se pot calcula si randamentul titlului (rata dobanzii) si venitul (dobanda) realizate atat
de banca comerciala, cat si de banca centrala, pentru perioada cat au detinut cambia, astfel:
 pentru banca comerciala:

η = (VArs – VA) x 360/VA x p x 100,

D = VArs – VA,

unde:
η = randamentul titlului;
p = perioada de timp cat cambia a fost in posesia detinatorului;
D = venitul realizat (dobanda).

 pentru banca centrala:

η = (VN - VArs) x 360/VArs x p x 100;

D = VN - VArs
 protestul si regresul. Refuzul trasului de a plati trebuie sa fie conststat printr-un
protest de neplata. Actiunea de regres este contra tragatorului, girantului sau
avalistului si poate fi exercitata la scadenta (poate fi exercitata si inainte de
scadenta insa numai in anumite situatii).

Biletul la ordin este un titlu de credit la ordin prin care emitentul se obliga sa
plateasca beneficiarului, sau la ordinul acestuia, o suma de bani, la o anumita scadenta si intr-
un anumit loc specificate in document.
Spre deosebire de cambie, utilizarea biletului la ordin ca instrument de plata implica
doua persoane (emitentul si beneficiarul). Acesta este creat de emitent, in calitate de debitor,
care se obliga sa plateasca o suma de bani unui beneficiar, care are calitatea de creditor.
 15

Biletul la ordin nu contine ordinul de plata adresat unei alte persoane (ca in cazul
cambiei), ci numai asumarea propriei obligatii de plata.

Cecul este un instrument de plata de debit prin care tragatorul (titular de depozit sau
credit bancar) da ordin de plata din disponibilul sau unui beneficiar la o anumita data.
Partile care intervin in folosirea cecului sunt:
– tragatorul sau emitentul (persoana care dispune de cont in banca);
– trasul (banca platitoare);
– beneficiarul platii (persoana care incaseaza cecul).
Cecurile se pot calsifica in mai multe categorii:
1) Dupa persoana beneficiara, cecurile sunt:
– nominative. Acestea au drept caracteristica indicarea numelui
beneficiarului;
– la ordin – in cazul acestui cec este desemnat beneficiarul, dar este stipulata
si clauza “la ordin”, ceea ce inseamna ca beneficiarul poate transmite cecul
prin gir;
– la purtator. Acesta da dreptul posesorului sa incaseze suma, in momentul
prezentarii acestuia la banca.
2) Dupa modul in care se incaseaza, cecul poate fi:
– nebarat (de casa sau alb), se plateste in numerar la banca;
– barat – suma inscrisa pe cec este virata in contul beneficiarului. Bararea se
face de catre tragator prin trasarea a doua linii paralele, in diagonala, pe
fata cecului;
– de virament (de decontare) – se utilizeaza pentru a realiza transferul sumei
in contul curent al emitentului in contul beneficiarului;
– documentar – emitentul conditioneaza plata sumei inscrise pe cec de
prezentarea de catre beneficiar a unor documente care sa dovedeasca
existenta unei marfi, expedierea si calitatea acesteia conforme cu clauzele
contractuale;
– certificat – presupune existenta uniui provizion care sa-I ofere o garantie in
plus;
– de voiaj (cecul de calatorie).

Certificatul de depozit, este o varianta a cecului, si consta in eliberarea de catre

banca a unui document prin care se dovedeste depunerea de catre titulaar a sumei de bani la
acea banca, pentru o perioada de timp determinata si cu o anumita dobanda. Dobanda pe care
o plateste banca la scadenta se calculeaza dupa cum urmeaza:

D = VN x t x rd/360 x 100

unde:
D = dobanda platita de banca;
VN = valoarea nominala;
t = perioada de timp pentru care a fost emis inscrisul;
rd = rata dobanzii.

Certificatul de depozit poate fi transferat prin andosare. Detinatorul unui certificat de

depozit il poate vinde inainte de scadenta, pretul sau de vanzare calculandu-se dupa cum
urmeaza:
 16

PV = 1 + rd/100 x t/360/1 + rdp/100 x ts/360

unde:
PV = pretul de vanzare inainte de scadenta;
Rdp = rata dobanzii pe piata;
Ts = perioada de timp dintre momentul vanzarii si data scadentei.

In urma vanzarii (negocierii) unui certificat de depozit, se poate determina

randamentul acestuia si dobanda realizata de catre detinator:

η = (PV – PC/PC) x (360/p x 100)

D = PV - PC

unde:
η = randamentul;
PC = pretul de cumparare;
p = perioada de timp cat certificatul de depozit a fost in posesia
detinatorului.

Cardul este un instrument de plata modern, care permite detinatorului achizitionarea

de bunuri sau servicii fara prezenta efectiva a numerarului, precum si retragerea de numerar
de la bancomate sau de la ghiseele bancilor.
Primele carduri de credit au aparut pentru prima data in anul 1947, in S.U.A., insa
utilizarea lor s-a extins in anii ’80. Tot in aceasta perioada au aparut si cardurile de debit
(debit card).
Platile cu cardul pot fi realizate prin urmatoarele modalitati:
– plati electronice (EFTPOS) – prin introducerea cardului in terminalul
electronic al magazinului, care va tipari automat notele de plata;
– plati prin IMPRINTER – presupune existenta unei legaturi telefonice intre
locul unde trebuie sa se efectueze plata si centru de autorizare;
– retragere de numerar de la ATM.
In prezent exista mai multe tipuri de carduri:
 credit-card (cardul de credit) – acestea prezinta ca trasatura realizarea
platilor dintr-o linie de credit care I-a fost deschisa posesorului de card.
Cardul de credit permite detinatorului sa achizitioneze bunuri si servicii si
sa retraga numerar in limita unui plafon prestabilit.
 debit-card (cardul de debit) – permite posesorului sa achizitioneze bunuri
sau servicii doar pe seama disponibilului din contul sau;
 store-card – este o varianta a cardului de credit emis de catre marile
magazine sau comapnii care prefera emiterea unui instrument de plata
propriu. Astfel se asigura loialitatea clientilor pentru compania care la-
emis, si cresterea volumului vanzarilor prin facilitatile de plata oferite
clientilor;
 smart-card (cardul inteligent) – au incorporat un microprocesor care le
confera un grad ridicat de inteligenta, si permit derularea unor tranzactii
mai complexe decat cele care se pot efectua cu cardurile cu banda
magnetica;
 multifunctionale – acestea sunt debit-carduri care indeplinesc mai multe
roluri:
 17

– acela de carte de numerar, cu ajutorul acestui instrument se poate

retrage numerar de la bancomate;
– acela de carte de garantare a cecurilor.

Conosamentul (bill of loading) – titlu de credit comercial utilizat in transportul

maritim. Acest act este dovada ca marfa a fost incarcata pe vas, ca a fost transportata in
conditiile stabilite si ca a fost predata unui anumit beneficiar, intr-un anumit port.

Warantul este un titlu de credit comercial, eliberat de un depozit depunatorului unei

marfi.

Capitolul 3
PIATA VALUTARA
 18

Piata valutara nationala cuprinde ansamblul relatiilor ce iau nastere intre operatorii
indirecti (persoane fizice si persoane juridice nebancare)si operatorii directi (banci si burse)
privind cumpararea si vanzarea de valute.
Piata valutara internatioanla este un sistem de relatii financiar-valutare si institutii
prin care are loc tranzactiile de valuta (efectiva si in cont) si instrumente de plata
internationale.
Deosebirea intre piata valutara nationala si piata valutara internationala este ca pe
piata valutara nationala se tranzactioneaza valute straine in schimbul monedei nationale, pe
piata valutara internationala se tranzactioneaza liber valutele convertibile intre ele.
Piata valutara internationala exista pe langa pietele valutare nationale datorita
restrictiilor care afecteaza circulatia libera a capitalului pe piata valutara nationala.

3.1 Caracteristici ale pietei valutare

Principalele caracteristici ale pietei valutare sunt urmatoarele:

 piata valutara nu poate fi localizata geografic, ea este de fapt o piata “over the
counter” (o retea de legaturi electronice intre dealerii din diverse banci);
 aceasta se compune din operatori financiari si bancari, case de schimb valutar si
dintr-o bursa valutara virtuala (fara sediu);
 cursul valutelor se stabileste in functie de raportul cerere-oferta, conditionat de
conditiile contractuale ale partilor, reglementari si de legi.
Valoarea de schimb a valutelor variaza permanent, stabilindu-se in jurul unei
valori medii, valoare care reprezinta cursul de schimb;
 Pietele valutare se supun legislatiei financiare si monetare a statului unde
functioneaza (statul gazda). In cazul pietei valutare internationale, reglementarile
sunt mai flexibile.
Cele mai importante piete valutare internationale sunt cele de la New York,
Londre, Paris. Zűrich si Tokyo.
 Tranzactiile se indeparteaza de circuitul economic real fiind influentate de
speculatie si arbitraj, politici macroeconomice si de elemente de natura
psihologica.

Cresterea rolului pietei valutare internationale are legatura directa cu fenomenul de

GLOBALIZARE., si a fost determinata de factori ca:
 liberalizarea comertului international;
 liberalizarea circulatiei capitalului;
 cresterea importantei pietelor de capital in finantarea investitiilor;
 cresterea importantei EURO si yenului japonez in tranzactiile comerciale si de
capital internationale.

3.2 Categorii de operatori pe piata valutara

Exista doua categorii de operatori pe piata valutara:

 19

– operatori indirecti;
– operatori directi.
Operatorii indirecti. Din aceasta categori fac parte:
a) persoanele fizice (rezidente sau nerezidente), care solicita bancilor sau
caselor de schimb sa efectueze anumite operatiuni valutare, in conformitate
cu legislatia in vigoare din fiecare tara;
b) persoane juridice nebancare (marile corporatii, firme);
c) organisme guvernamentale.
Scopul operatorilor indirecti este:
– efectuarea de operatiuni cu caracter personal;
– efectuarea de operatiuni cu caracter comercial;
– efectuarea de operatiuni de capital;
– efectuarea de operatiuni de acoperire a riscului valutar;
– efectuarea de operatiuni de spaculatie valutara.

Operatori directi (operatorii pietei). Din aceasta categorie fac parte:

a) banca centrala – interventia acesteia are caracter special si urmareste
obiective legate de politica monetara si valutara in context macroeconomic
Banca centrala poate interveni direct prin vanzarea si cumpararea de valuta
pe piata valutara sau indirect prin nivelul rezervei minime obligatorii si
prin dobanzi de refinantare.
b) bancile comerciale. Acestea intervin prin departamente spacializate de
arbitraj si au ca scop sa-si acopere propriile necesitati si necesitatea
clientilor.

Principalii operatori pe piata valutara sunt:

 dealerii (jobberii);
 brokerii.

Dealerii lucreaza in interiorul bancilor si actioneaza fie in numele clientilor (persoane

fizice, persoane juridice, guverne etc.) fie in nume propriu. Principalele atributii ale acestora
constau in:
– centralizarea ordinelor primite de la clienti;
– compensarea cererilor cu ofertele;
– transmiterea pe piata valutara a cererilor si a ofertelor excedentare.

Brokerii, spre deosebire de dealeri, acestia nu lucreaza in interiorul bancilor ci dispun

de spatii proprii. Ei sunt intermediari in numele clientilor, punand in legatura cele doua parti
interesate in operatiunile de vanzare cumparare de valute.

3.3 Operatiuni desfasurate pe pietele valutare

Operatiunile derulate pe pietele valutare se pot clasifica in functie de mai multe

criterii, astfel:
 20

(a) in functie de natura lor:

– operatiuni la vedere (spot);
– operatiuni la termen (forward).

(b) dupa gradul de complexitate:

– operatiuni simple;
– operatiuni combinate intre piete (spot);
– operatiuni combinate pe aceeasi piata (spot);
– operatiuni “swap”.

(c) In functie de motivatie:

– obtinerea de profit, prin speculatii sau arbitraj;
– acoperirea riscului “hedging”

Operatiunile SPOT

Operatiunile SPOT, sunt operatiuni de vanzare sau de cumparare de devize, incheiate

la cursul la vedere (SPOT), la care tranzactia si decontarea au loc in acelasi timp sau la un
interval de cel mult 48 ore (doua zile lucratoare). In acest caz , cursul folosit la decontarea
dupa doua zile este acelasi cu cel din ziua efectuarii tranzactiei.
Mecanismul formaii cursului valutar pe o piata are trei faze:
– la nivelul bancii, prin compensarea continua in cursul zilei a ordinelor de
vanzare si de cumparare ale clientilor;
– la nivelul pietei valutare nationale, prin compensare bancara;
– la nivelul pietei valutare internationale, prin compensare intre piete.
Cursurile spot poarte denumirea si de cotatii spot si constituie baza pentru formarea
cotatiilor la termen.

Operatiunile la termen (FORWARD)

Operatiunile de schimb la termen se caracterizeaza prin:

– aparitia unui interval de timp intre momentul tranzactiei (vanzare sau
cumparare de valuta) si momentul livrarii sumelor, interval mai mare de
doua zile lucratoare.
Intervalele de timp standardizate sunt: o luna, trei luni, sase luni, noua luni
si un an.
– cursul folosit pentru decontarea operatiunii este stabilit, prin contract, la
incheierea tranzactiei si operabil in viitor, la livrarea sumelor (curs
forward).
Operatiunile la termen pot fi de doua feluri:
 simple (outright);
 complexe (swap).
Cursul forward se determina prin majorarea cursului spot cu reportul, sau micsorarea
cursului la vedere cu deportul existent pentru valuta tranzactionata.
Daca cursul valutar este mai mare pentru operatiunile forward decat pentru
operatiunile spot, atunci valuta face “prima”, moneda face “discount”, deci exista un report.
Daca insa cursul valutar este mai mic pentru operatiunile forward decat pentru
operatiunile spot se spune ca valuta face “discount”, moneda face “prima” sau ca exista un
deport.
 21

Cursul valutar al unei monede difera la operatiunea de cumparare fata de cel de la

operatiunea de vanzare, cotatia fiind mai mare la vanzare decat cea de la cumparare, diferenta
reprezentand comisionul vanzatorului.
Punctele forward se calculeaza dupa cum urmeaza:

Fwd = Cs x K x Nz/360 x 100,

unde:
Fwd = punctele de forward;
Cs = cursul spot;
K = diferenta de dobanda dintre cele doua valute pentru perioada de
calcul al forward-ului;
Nz = numarul de zile al perioadei de calcul al forward-ului.
Pentru perioade fixe de timp, formula de calcul a forward-urilor devine:

Fwd = Cs x K x N/12 x 100,

unde:
N = 1;2;3;6;9 sau 12 luni.
Atunci cand forward-ul la cumparare este mai mare decat forward-ul va vanzare,
cursul este in deport. In aceasta situatie moneda nationala se apreciaza si valuta se depreciaza.
Cand forward-ul la cumparare este mai mic deact forward-ul la vanzare, cursul este in
report, tendinta monedei nationale in acest caz este de a se deprecia sia valutei de a se
aprecia.
La calculul cursului forward deportul se scade din cursul spot, iar reportul se aduna la
cursul spot.

CFWD= CSPOT – deport,

CFWD = CSPOT + report.

In practica, cursul forward se obtine din cursul spot, la care se adauga sau se scade o
diferenta definita prin doi termeni (pip-uri) care corespund cursului de cumparare, respectiv
celui de vanzare.

CFWD = CSPOT ± pip’s

Cursul forward nu este o estimare a cursului spot in viitor ci este determinat de

estimarea cererii si ofertei de valuta in perioada urmatoare.

Operatiuni SWAP

Swap este operatiunea de vanzare si cumparare simultana a aceleiasi sume in doua

valute diferite, avand decontari la cursurile si datele stabilite la incheierea tranzactiei. La baza
 22

operatiunii de swap sta un imprumut obtinut intr-o deviza folosit la creditarea intr-o alta
deviza.
Altfel spus, operatiune de swap valutar presupune combinatia intre o operatiune la
vedere si una la termen. Existenta unui termen la care se face operatiunea inversa face ca
swap –ul sa echivaleze cu o rambursare. Operatiunea swap reprezinta deci un credit in valuta
pe gaj de moneda nationala.

3.3.1 Operatiuni de acoperire a riscului valutar

Datorita faptului ca in cadrul tranzactiilor comerciale intre livrarea marfurilor si

serviciilor si efectuarea platii se scurge o anumita perioada de timp, apar riscuri precum
aprecierea valutei de contract sau deprecierea valutei de contract. Pentru a se proteja
impotriva riscurilor, exportatorii si importatorii apeleaza la operatiuni de acoperire a riscului
valutar precum:

 Operatiuni de tip hedging. Acestea sunt motivate de dorinta importatorilor si

exportatorilor de a se proteja impotriva riscului rezultat din modificarile cursului
valutar. Hedging-ul reprezinta cumpararea si vanzarea contractelor futures pentru a
compensa riscul aparitiei unor schimbari a preturilor pe piata spot. Pentru
acoperirea riscului valutar, importatorul, care are de facut o plata la termen,
cumpara simultan forward aceeasi cantitate de valuta la acelasi termen, iar
exportatorul, care are de incasat o anumita suma la termen, vinde simultan forward
aceeasi cantitate de valuta la acelasi termen. Aceasta modalitate de transferare a
riscului a facut ca, contractele futures sa fie indispensabile companiilor din
intreaga lume.
Operatiunea forward, in cazul importatorului poate fi inlocuita prin angajarea unui
imprumut bancar. Eventualele pierderi sau castiguri ale operatiunii comerciale se
compenseaza cu castigurile sau pierderile la operatiunile financiare de unde rezulta
un rezultat nul.
Banca preia riscul in operatiunile de hedging si-l acopera printr-o operatiune de
offset, fie cu un alt client, fie cu o alta banca.
De retinut este ca piata futures da posibilitatea hedgerilor sa transfere riscul lor
asupra celor care sunt dispusi sa-l preia, in principiu speculatorul, a carui menire
este tocmai sa isi asume un risc in speranta obtinerii unui profit din evolutia
favorabila a cursului. Hedgerii sunt persoane sau companii care detin sau
intentioneaza sa detina un anumit activ, si sunt preocupati de o eventuala
modificare a costului activului respectiv inainte ca ei sa cumpere sau sa vanda.
Exista doua tipuri de hedging: cel de vanzare sai “scurt” (short hedge) si cel de
cumparare sau “lung” (long hedge).
Hedging-ul de vanzare este realizat de catre un operator care, la un moment dat,
detine in stoc, cumpara sau preconizeaza sa produca o cantitate de marfa fizica si,
in acelasi timp sau ulterior, vinde un numar echivalent de contracte futures.
Obiectivul hedger-ului este de a-si proteja valoarea marfii din stoc impotriva unei
deprecieri a cursului valutar.
Hedging-ul de cumparare presupune cumpararea la un moment dat de contracte
futures in scopul acoperirii riscului de crestre a pretului la o marfa pe care
operatorul intentioneaza sa o achizitioneze la o data ulterioara.
 23

 Operatiuni de covering (acoperirea comerciala). Acesta este utilizat pentru

acoperirea riscului pe care il implica o anumita operatiune.
Cele mai importante clauze de covering sunt.
– clauza valutara. Aceasta are in vedere alegerea unei valute etalon (stabile)
sau a unui cos valutar, cu recalcularea pretului la data platii, daca variatia
valutei din contract fata de valuta etalon (cos) depaseste o marja procentuala
stabilita prin contractul de export-import.
In cazul in care se opteaza pentru un cos valutar, se stipuleaza in contract
cursul valutei din contract fata de fiecare valuta din cos. In functie de
ponderea fiecarei valute in cos, acesta poate fi simplu sau ponderat.
– clauza de rectificare (escaladare) a preturilor – presupune acoperirea
riscului determinat de cresterea pretului intre momentul incheierii
contractului si momentul platii. Escaladarea preturilor se practica in special la
contracte de livrare de instalatii complexe sau la lucrari de infrastructura.
– clauza de actualizare – presupune recalcularea pretului in functie de
diferenta ratelor dobanzilor intre momentul incheierii contractului si
momentul platii si de numarul de ani specificat in contract.

3.3.2 Speculatia si arbitrajul valutar

Arbitrajul se poate realiza in scopul schimbarii unei valute pe cealalta, realizarii

profitului sau pentru echilibrarea disponibilului in valuta.
In aceste conditii, arbitrajul valutar va avea ca rezultat un anumit echilibru al
cursurilor valutare si al dobanzilor, sporindu-se cererea acolo unde cursul este mai slab sau
dobanda mai mica si marindu-se oferta acolo unde cursul este mai puternic sau nivelul
dobanzii mai ridicat.
Speculatia valutara este o tranzactie de vanzare-cumparare prin care se urmareste
realizarea unui castig din diferentele de curs valutar. Diferenta de curs valutar poate fi
expectata sau cunoscuta.
Diferenta de curs expectata poate fi:
– la vedere, in cadrul aceleiasi zile, pe aceeasi piata;
– la termen–presupune combinatia intre o operatiune forward descoperita,
si o operatiune contrara la vedere la data scadenta a forward-ului.
Diferenta de curs este cunoscuta cand se speculeaza cu rapiditate diferenta intre cursul
aceleiasi valute pe doua piete diferite

3.4 Mecanismul cursului valutar

Cursul valutar reprezinta pretul unei monede nationale exprimat intr-o alta moneda.
Pretul valutei se stabileste prin raportul cerere-oferta de pe piata valutara.
Cererea de valuta este determinata de cererea persoanelor fizice si juridice straine
pentru bunurile si serviciile al caror pret este exprimat in valuta respectiva.
Oferta de valuta este determinata de cererea persoanelor fizice si juridice straine
pentru bunurile si serviciile al caror pret este exprimat in valute straine.
Cotatia directa presupune determinarea cursului valutar ca raport intre valoarea unei
unitati straine exprimata in unitati monetare nationale.
 24

Ms = n x Mn
unde:
Ms = valoarea monedei straine;
Mn = valoarea monedei nationale.

Cotatia indirecta presupune determinareacursului valutar ca raport intre valoarea unei

unitati monetare nationale exprimata in unitati monetare straine.
Clasificarea cursului valutar se face in functie de mai multe criterii, precum:
a) in functie de modul de stabilire, avem:
 curs oficial – stabilit de autoritatea monetara;
 cursul pietei – este cursul practicat efectiv pe piata la un moment dat si se mai
numeste curs valutar economic.
b) in functie de modul de variatie, cursul este:
 fix (legat) – sunt stabilite de autoritatile monetare ale statelor sau au aparut in
urma unor interventii ale acestora pe piata valutara;
 liber (flotant) – se stabilesc liber pe piata ca urmare a functionarii neinfluentate
a mecanismului pietei si evolueaza in functie de cererea si oferta de valuta,
pana se ajunge la un echilibru al pietei valutare;
 in banda de fluctuatie – sunt cursuri care pot flota numai intre anumite limite.
In 1971 FMI a stabilit ca flotatia cursurilor valutare se pot incadra intre -2.25 si
+2.25 fata de paritate.
Daca tendinta pe piata era de depasire a limitelor fixate, bancile centrale erau
obligate sa intervina fie punand in vanzare din rezerva monetara valuta ceruta
fie cumparand valuta prea mult ceruta.
O comparatie intre avantajele si dezavantajele cursurilor fixe si a celor flotante
se prezinta astfel:

AVANTAJE
Curs fix Curs flotant
Stabilitatea cursului decurge din Marimea cursului se stabileste
stabilitatea preturilor si este, la randul conform cererii si a ofertei, similar
sau, un factor antiinflationist oricarui pret
Permite o mai buna fundamentare a Ajustarea cursului se face prin
alocarii resurselor abateri mai mici, ceea ce evita
producerea de socuri
Deprecierea in scop competitiv va Balanta de plati se echilibreaza
contribui la stimularea exporturilor si automat prin efectul aprecierii si
la restrangerea importurilor, aprecierea deprecierii cursului asupra fluxurilor
are efecte opuse economice externe
Cursul fix descurajeaza speculatiile Nu sunt necesare interventiile Bancii
Centrale pentru mentinerea marimii
cursului
Mentinerea stabilitatii si a fixitatii Cursul flotant nu obliga la
cursurilor cere apropierea nivelului coordonarea politicilor economice
indicatorilor macroeconomici si cu alte tari
crestera gradului de integrare

DEZAVANTAJE
 25

Curs fix Curs flotant

Cursul fix poate deveni unul rigid,
daca nu se ajusteaza la timp
Modificarea brutala a marimii cursului
produce socuri de adaptare
Este dificil, daca nu imposibil, de a
stabili marimea corecta a ajustarii
cursului, ceea ce duce fie la o
supraevaluare, fie la o subevaluare
Nu permite o politica monetara
independenta, tara respectiva fiind
nevoita sa urmeze politica promovata
de tara emitenta a monedei “ancora”
Mentinerea cursului fix necesita
interventii pe seama rezervelor
valutare
Instabilitatea cursului produce
incertitudine in privinta alocarii unor
resurse si aduce pierderi la export
sau scumpiri la import
Riscul valutar, care insoteste
instabiliatea cursurilor produce
costuri de acoperire (hedging)
Acoperirea costurilor suplimentare
generate de flotarea cursurilor poate
genera inflatie
Operatiunile speculative pot duce la
destabilizari ale balantelor de plati si
la presiuni asupra cursurilor
anumitor monede
Nevoia unor rezerve valutare nu este
total eliminata, deoarece nu exista o
flotare “pura”, iar modul ajustarii
balantei de plati depinde si de
structura, schimburilor, de
rigiditatea sau flexibilitatea
importurilor

c) in functie de utilizarea efectiva pe piata, se disting:

 cursuri valutare reale de schimb – calculat pe baza puterii de cumparare;
 cursuri valutare ale pietei – este cel practicat efectiv pe piata la un moment dat.
d) in functie de pozitia bancii, putem distinge:
 cursuri de vanzare;
 cursuri de cumparare.
Acestea indica pretul la care o banca sau o casa de schimb valutar vinde sau
cumpara valuta.
e) in functie de momentul decontarii tranzactiei, avem:
 cursuri la vedere (spot);
 cursuri la termen (forward).
Cursul spot este cursul zilei in care se incheie tranzactia vanzare-cumparare de
valuta.
Cursul forward este folosit pentru tranzactiile la termen. Acesta se stabilest in ziua
incheierii tranzactiei ca un pret preconizat a fi realizat.
Influentele modificarii cursului valutar asupra operatiunilor de import-export sunt:
 in cazul exporturilor:
– aprecierea monedei nationale fata de valuta de contract, ceea ce dece la
cresterea preturilor la export si implicit la scaderea exporturilor.
– deprecierea monedei nationale fata de valuta de contract, situatie in care
scad preturile la export si deci cresc exporturile.

 In cazul importurilor::
– Aprecierea monedei nationale fata de valuta de contract duce la scaderea
preturilor la produsele importate si deci la cresterea exporturilor;
 26

– Deprecierea monedei nationale fata de valuta de contract are drept consecinta

cresterea preturilor la produsele importate si scaderea importurilor.

Capitolul 4

Tehnica tranzactiilor la termen

 27

4.1 Generalitati

Operatiunile de schimb la termen se caracterizeaza prin faptul ca apare un interval de

timp intre momentul tranzactiei si momentul livrarii sumelor, interval mai mare de doua zile
lucratoare. Cursul folosit pentru decontarea operatiunii este stabilit prin contract la incheierea
tranzactiei si este operabil in viitor, la livrarea sumelor. Acesta se mai numeste si “curs la
termen” sau “curs forward”.
Tranzactiile la termen pot fi:
 Forward – tranzactii cu plata (livrare) amanata;
 Futures – tranzactii cu plata (livrare) viitoare;
 Tranzactii cu optiuni.
Principalele caracteristici care deosebesc tranzactiile la termen de operatiunile
comerciale clasice sunt:
a) Tranzactiile la termen se desfasoara pe piete specifice, cu un mecanism de
functionare diferit de cel al pietelor spot:
 piata forward, care este o componenta a pietei valutare;
 piata futures – piata de sine statatoare.
b) Tranzactiile la termen nu sunt asimilate tranzactiilor pe credit, in cadrul carora
livrarea are loc imediat, insa plata se face la o data viitoare, cumparatorul
beneficiind astfel de un credit pentru care plateste o dobanda.
In cazul tranzactiilor la termen, atat livrarea, cat si plata, se fac la o data viitoare,
respectand conditiile stabilte in momentul incheierii contractului.
c) tranzactiile de tip futures si cele cu optiuni sunt componente ale pietei de
derivative si au un scop financiar, nu comercial.
Operatiunile de schimb la termen pot fi:
– operatiuni de schimb speculative, reprezentate de vanzari sau cumparari de
devize, urmate de rascumparari sau revanzari in scopul obtinerii de profit, in
momente conjuncturale favorabile;
– operatiuni de schimb de acoperire, efectuate cu scopul reducerii sau chiar
eliminarii riscului valutar, in conditiile variatiei cursului valutar.
Tranzactiile la termen se pot incheia pe piete ocazionale (over the counter), specifice
tranzactiilor forward, sau pe piete organizate (bursiere), specifice tranzactiilor futures.

Pietele ocazionale sau extrabursiere sunt piete cu reglementari mai flexibile decat
pietele organizate, contractele negociate pe aceste piete nu sunt standardizate, iar tranzactiile
se incheie fara intermediari. Acestea nu au sediu. Exemple de astfel de piete sunt: piata
valutara si NASDAQ.

Pietele organizate sau bursiere sunt organizate pe principiul bursei si se

caracterizeaza prin urmatoarele:
 toate contractele negociate sunt standardizate, avand un suport marfa;
 tranzactiile se realizeaza strict prin intermediari;
 au sediu, reglementari si cadru institutionale;
 au reguli privind membrii pietei (brokers-dealers si market-makers);
 decontarea operatiunilor se face printr-un organism denumit “casa de
compensatie” (clearing house).
 28

4.2 Contractele forward

Contractul forward este un acord privat intre doua parti de a livra si de a plati o marfa
la o data viitoare prestabilita, insa la un pret stabilit in momentul tranzactiei.
Aceste contracte nu sunt tranzactionate la bursa si nu sunt standardizate. Un contract
forward este determinat, in elementele sale esentiale (obiect, pret, scadenta), in momentul
perfectarii tranzactiei, ramane insa incerta valoarea acestuia la lichidare (deci rezultatul
contractului), tinand seama ca intre momentul incheierii contractului si cel al executarii lui,
pretul marfii se modifica pe piata. Prin urmare, vanzatorul sau cumparatorul poate inregistra
diferente favorabile sau nefavorabile de pret (adica profit sau pierdere in urma tranzactiei),
dupa cum pretul la lichidare este mai mare sau mai mic decat cel ontractual.
Principalele avantaje ale unui contract forward sunt:
 certitudinea pretului – datorita faptului ca pretul este stabilit in momentul
contractarii, partile au posibilitatea de prevedea veniturile viitoare si, respectiv
de anticipa costurile viitoare;
 cunoasterea exacta a cantitatii de marfuri ce urmeaza sa fie livrata, precum si a
datei decontarii permite cumparatorului sa-si acopere in timp util nevoile;
 cunoasterea exacta a calitatii marfii.
Toate acestea ofera siguranta in prognozarea productiei si a cash-flow-ului.
In mod normal, contractele forward nu sunt negociabile, iar atunci cand contractul
este initiat, acesta nu are nici o valoare deoarece contractul este un simplu acord de a cumpara
sau de a vinde la o data viitoare. Exista deci si riscul ca una dintre parti sa nu-si onoreze
obligatiile contractuale. Pentru a reduce acest risc, partile contractuale recurg la aval sau la
constituirea unui depozit colateral.
Un contract forward are, in esenta, urmatoarele caracteristici:
 de regula, tranzactiile se desfasoara fara intermediari (acest lucru este valabil
la marfurile fungibile, dar nu si la valute);
 durata nu este intotdeauna standardizata, desi in cazul valutelor este
standardizata;
 pretul este unul negociat direct intre parti,desi pe piata valutara exista cotatii
forward de referinta;
 lichidarea contractului are loc de regula la decontare, desi la contractul
forward pe valute apare frecvent compensarea sau lichidarea prin operatiunea
inversa pe parcurs;
 pe piata valutara se utilizeaza din ce in ce mai mult in scopuri speculative;
 depozitul de asigurarea care garanteaza executarea tranzactiei nu este
obligatoriu.

4.3 Contractele futures si piata futures

Contractele futures au aparut prin standardizarea tuturor contractelor forward si

reprezinta angajamentul standardizat de vanzare-cumparare a unui activ suport, tranzactionat
la o bursa, la un pret stabilit in momentul incheierii tranzactiei si cu lichidarea contractului la
o data ulterioara.
Un contract futures poate fi atractiv pentru operatorii dintr-o piata din trei motive:
hedging, speculatie si arbitraj. Prin hedging se intelege posibilitatea acoperirii riscului datorat
fluctuatiei de pret pentru o marfa tranzactionata in piata fizica. Speculatia este operatiunea
 29

efectuata intr-o piata futures care se bazeaza pe obtinerea de profit imediat, ca urmare a
variatiilor zilnice de pret ale contractului futures in cauza. Arbitrajul presupune obtinerea de
profituri din diferentele de pret prin actiuni simultane de vanzare-cumparare pe piete diferite
si/sau la scadente distincte.
Pretul contractului futures se stabileste in bursa si este expresia raportului dintre
cererea si oferta pentru fiecare contract standardizat si el variaza zilnic, in functie de conditiile
pietei. Ca atare, valoarea contractului nu mai este fixa, ca in cazul contractului forward, ci este
variabila. De aici rezulta una din caracteristicile definitorii ale contractului futures si anume
faptul ca acesta este zilnic actualizat sau “marcat la piata” (marked to market), astfel incat
pierderile uneia dintre partile contractante sunt transferate ca venituri celeilalte parti.
Se poate spune ca un contract futures este practic, un sir de contracte forward, fiecare
fiind lichidat zilnic si inlocuit cu un nou contract, care are un pret egal cu pretul zilei curente.

4.3.1 Mecanismul de tranzactionare pe piata futures

Procesul initierii, incheierii si lichidarii unui contract futures este asemanator cu

mecanismul tranzactiilor cu titluri financiare primare si cuprinde urmatoarele etape:
transmiterea si executarea ordinului, operarea contului in marja, interventia casei de
compensatie (de cliring) si executarea finala a contractului.
Fiecare client poate deschide pozitii long (de cumparare) sau pozitii short (de
vanzare).
Vanzarea short reprezinta de fapt o vanzare fara acoperire cu speranta achizitionarii
activului suport la o data viitoare si la un pret mai mic decat cel al vanzarii “short”.

Transmiterea ordinului. Ordinul clientului privind o vanzare sau o cumparare

futures este preluat de broker si trecut pe tichetul de ordine, consemnandu-se datele definitorii
pentru tranzactie.
Tichetul de ordine cuprinde o serie de elemente pentru identificarea tranzactiei: bursa
la care a avut loc operatiunea, numarul contului clientului la firma de brokeraj, numarul
ordinului, tipul de agent de bursa care a primit ordinul etc.
Ordinele transmise de clienti sunt de mai multe feluri:
a) ordinul la piata (market order), acestea sun executate cu prioritate de brokeri;
b) in cazul in care se impun unele conditionari temporare , se pot transmite ordine la
piata la deschidere si ordine la piata la inchidere. Aceste ordine sunt executate de
broker la deschiderea, respectiv la inchiderea bursei;
c) tot in cazul unor conditionari temporare avem de-a face cu:
– ordin la zi (day order) este un ordin pe care clientul il vre executat intr-o
anumita zi;
– ordin pana la anulare (good till canceled) este un ordin care contine si o
restrictie de pret, si presupune ca brokerul sa astepte pana cand pretul limita
intra in piata pentru a duce ordinul la indeplinire.
d) atunci cand exista restrictii de pret, ordinele pot fi:
– ordine “limita de pret” sunt acele ordine care sun executate numai la un
anumit pret de tranzactionare;
– ordinele “stop”. Acesta devine ordin la piata daca piata ajunge la pretul
specificat de client. Ordinele “stop” sunt folosite pentru protejarea partiala a
profitului.
 30

Contul in marja. In vederea efectuarii tranzactiilor futures vanzatorii si cumparatorii

deschid conturi speciale la firmele de brokeraj cu care lucreaza. Acestea solicita din partea
clientilor lor garantii pentru indeplinirea obligatiilor asumate prin contractele futures. De
regula marja initiala este de 10% din valoarea contractului. Daca disponibilul din cont scade
sub aceasta marja, clientul trebuie sa suplimenteze disponibilul sau prin noi depuneri, astfel
incat sa existe tot timpul o marja de mentinere de 2/3-3/4 din marja initiala. Cand disponibilul
din cont scade sub marja de mentinere, brokerul trimite clientului un apel la marja, iar daca
acesta din urma nu poate sa faca noi depuneri, brokerul poate sa decida anularea uneia sau
mai multor pozitii, pana cand disponibilul in cont reintra in limitele marjei de mentinere.
Cand disponibilul depaseste nivelul marjei, clientul poate retrage din cont numerar sau poate
utiliza disponibilul pentru deschiderea unei noi pozitii futures. Garantia ramasa in cont la
lichidarea contractului se restituie clientului.

Casa de compensatie (Clearing &Settlement House). Rolul esential in derularea

tranzactiilor revine casei de cliring, care asigura atat marcarea zilnica la piata a pozitiilor
futures, cat si compensatia globala a tranzactiilor care se efectueaza la bursa. Ansamblul
operatiunilor de compensatie, decontare si predare sau primire de titluri, desfasurate sub
coordonarea casei de cliring, poarta numele de regularizare (settlement). Prin acest proces are
loc, dupa caz, actualizarea sau lichidarea contractelor futures. Membrii cliring depun la casa
de compensatie garantii, numite marje de regularizare, pentru asigurarea executarii
contractelor derulate. In cazul in care firmele de brokeraj care lucreaza cu clientii nu sunt
membrii ai casei de compensatie, ei depun marjele respective la membrul cliring, prin
intermediul caruia efectueaza regularizarea contractelor. Garantiile depuse de firmele de
brokeraj provin din marjele pe care ei insisi le solicita clientilor.
Interventia casei de cliring in derularea unui contract futures se ilustreaza dupa cum
urmeaza:

Ordona decontare
vanzarea Broker
Vanzatorul
Cont de marja

Casa de cliring

Ordona
cumpararea Broker
Cumparatorul
Cont de marja decontare

 tranzactiile comerciale sunt intre casa de compensatie si brokeri (ca reprezentanti

ai vanzatorilor si cumparatorilor de la care primesc ordine), si nu direct intre
acestia;
 casa de compensatie face compensarea ordinelor si asigura decontarea
tranzactiiloe;
 casa de compensatie anunta permanent marcarea la piata;
 depozitele brokerilor este de fapt suma conturilor lor de marja.
Marcarea la piata (marked to market) reprezinta adaptarea zilnica a contractelor
futures deja incheiate in raport cu evolutia cursurilor pe piata. Regula este ca daca valoarea
contractului creste, cumparatorul castiga si primeste in contul sau de marja diferenta dintre
pretul de lichidare al zilei curente si cel al zilei precedente, multiplicata cu numarul de
 31

contracte. Daca valoarea contractului scade, se deduce din contul de marja al cumparatorului
o suma obtinuta din multiplicarea numarului de contracte cu diferenta dintre pretul curent si
cel al zilei anterioare.
Pe piata futures o parte din castig/pierdere se materializeaza imediat, deci se poate
dispune de o parte din profit imediat, inainte de inchiderea pozitiei, fapt ce duce la lichiditatea
pietei.
Posibilitatea de compensare. Compensarea presupune stingerea pozitiei deschise
(lungi sau scurte) inainte de scadenta contractului, printr-o operatiune inversa.
Lichidarea contractului – se poate face prin livrare fizica (predarea/plata marfii) la
scadenta contractului, sau prin compensare cu o operatiune de sens contrar inainte de scadenta
contractului.
Principalele deosebiri intre contractul forward si contractul futures sunt sintetizate in
tabelul de mai jos:

contractul Forward contractul futures

1. Nu este standardizat. 1. Este intotdeauna standardizat.

2. Pretul se stabileste prin negociere intre 2. Pretul se stabileste la bursa printr-o

parti. procedura de licitatie.

3. Are o valoare fixa, iar rezultatul virtual 3. Are o valoare variabila, fiind zilnic
la scadenta este dat de diferenta dintre marcat la piata pe baza diferentei dintre
pretul contractului (forward) si pretul pretul curent (al zilei respective) si
curent (spot) al activului care face pretul zilei precedente. Are piata
obiectul contractului. Nu are piata secundara, cotand la bursa ca un titlu
secundara. financiar derivat.

4. Profitul/pierderea se realizeaza numai 4. O parte din profit/pierdere se realizeaza

la sfarsit si integral. imediat.

5. Exista riscul de neexecutare. 5. Executarea este garantata de casa de

compensatie.

6. Este lichidat la scadenta in natura, prin 6. Poate fi lichidat prin livrare fizica si
predarea fizica a activului, respectiv prin compensare (vanzare, de catre cel
plata contravalorii acestuia la pretul care are o pozitie long, cumparare
forward din contract. pentru cel cu pozitie short).

7.Este o piata OTC (Over The Counter). 7. Are sediu fizic, organizare si
regulament proprii de functionare,
membership, operare etc.
Tabel nr. 2

4.4 Contractele futures pe valute

 32

Acestea se mai numesc si currency futures si reprezinta oblogatia, asumata in bursa

futures, de a cumpara sau de a vinde o valuta in viitor in conformitate cu conditiile
contractului futures.
Contractele futures pe valute se caracterizeaza prin cateva elemente. In primul rand
este vorba de contracte standardizate, intre parti negociindu-se numai pretul contractului,
respectiv cursul de schimb al valutei care face obiectul acestuia. Pretul este exprimat, de
regula, in moneda tarii de sediu a bursei.
Are loc o dematerializare a tranzactiilor, adica bursa nu mai constituie o piata
originara unde se tranzactioneaza marfuri fizice, ci o piata derivata, pe care se tranzactioneaza
titlurile asupra marfurilor. Dematerializarea marfurilor a fost primul pas spre aparitia
tranzactiilor futures.
Bursele de marfuri si cele de valori au aparut cu cateva secole in urma. Unele dintre
cele mai cunoscute burse sunt:
 Burse de valori – NYSE (New York Stock Exchange), London Stock Exchange
etc.
 Burse de marfuri – Chicago Board of Trade, a aparut in anul 1848, iar in 1975
lanseaza primele contracte futures pe rata dobanzii.
 Burse derivative – Chicago Mercantile Exchange, care, prin compartimentul sau
specializat, The International Money Market , lanseaza primele contracte futures
pe valute.

4.5 Contracte cu optiuni

Contractul cu optiuni reprezinta o conventie ce confera cumparatorului acesteia

dreptul, dar nu si obligatia, de a vinde (optiunea PUT) ori de a cumpara (optiunea CALL) o
cantitate standardizata dintr-o marfa, titlu financiar sau instrument monetar la un pret
prestabilit, denumit pret de exercitare, intr-un termen definit sau la expirarea acestuia in
schimbul platii unei prime catre vanzator. Cumparatorul dintr-un contract cu optiuni poate sa-
si exercite dreptul sau pana la data expirarii (optiuni de tip american), sa abandoneze
operatiunea pe parcursul existentei contractului sau sa-si compenseze contractul printr-o
operatiune de sens opus.
Pentru cumparator, prima reprezinta un cost care se suporta indiferent daca contractul
se exercita sau nu.
Operatorii interesati de tranzactionarea contractelor cu optiuni sunt: hedgerii,
speculatorii si expertii in arbitraj valutar. Hedgerii sunt interesati de minimizarea riscurilor la
care sunt expusi. Speculatorii urmaresc sa obtina profit in urma detinerii unei pozitii in piata,
acestia mizand pe cresterea sau pe scaderea primei. Cei care utilizeaza arbitrajul valutar
speculeaza evolutiile pretului contractelor cu optiuni pe diferite piete bursiere.
Pe piata optiunilor sunt tranzactionate:
 Optiuni de cumparare (call) – sunt contracte negociabile, care dau
cumparatorului dreptul sa cumpere, intr-o anumita perioada de timp, de la
vanzatorul optiunii activul de baza, la un pret prestabilit.;
 Optiuni de vanzare (put) – sunt acele contracte care dau cumparatorului optiunii
dreptul sa vanda activul suport partenerului sau din contractul de optiune, la un
pret prestabilit si in schimbul unei prime.
Tranzactionarea de optiuni la burse are loc intr-o maniera asemanatoare tranzactionarii
contractelor futures si foloseste acelasi sistem de compensare si livrare.
Capitolul 5
 33

Echilibrul financiar-valutar.
Balanta de plati externe

5.1 Echilibrul financiar-valutar

Echilibrul financiar-valutar este o componenta a echilibrului economic general si este

influentat de intrari si iesiri de fonduri financiare. Resursele interne se pot majora prin
primirea de credite sau de fonduri financiare din exterior, exporturi, investitii sau se pot
diminua prin acordarea de fonduri financiare, prin rambursarea de credite, importuri, plati de
dividende, dobanzi, etc. Pentru ca un stat sa nu inregistreze pierderi este necesar sa existe un
echilibru intre operatiunile care duc la majorarea venitului national si cele care duc la
diminuarea lui.
Echilibrul general are in componenta: echilibrul monetar, echilibrul fiscal, echilibrul
financiar-valutar si echilibrul valutar.
Echilibrul monetar presupune existenta unui rapot optim intre masa monetara si
volumul de marfuri si servicii existente pe piata.
Echilibrul financiar-valutar consta in corelarea intre intrarile si iesirile de fonduri
financiare si de credit.
Echilibrul valutar presupune realizarea unui echilibru intre incasarile si platile in
valuta, determinate, in principal, de activitatea de import-export, turism, credite acordate si
primite etc. Acesta este influentat de factori, cum sunt evolutia cantitativa si calitativa a
productiei, echilibrul fiscal,echilibrul monetar, evolutia preturilor interne si externe etc.
Echilibrul valutar poate fi realizat partial (doar la o anumita categorie de operatiuni)
sau total (atunci cand incasarile si platile in valuta sunt egale).
De exemplu, echilibrul valutar partial al unei tari cu o alta tara poate fi realizat astfel:

E = I + Ca,

E + Cp = I

unde:
E = exporturile unei tari X,
I = importurile tarii X,
Ca = credite acordate,
Cp = credite primite.

Daca se pune problema realizarii unui echilibru in relatiile cu un grup de tari atunci:

E + Cp = I + Ca

Echilibrul valutar nu urmareste neaparat egalitatea dintre incasari si plati, mult mai
important este ca aceasta egalitate sa se realizeze fara imprumuturi din exterior.

5.2 Lichiditatea si solvabilitatea internationala

 34

In literatura de specialitate, lichiditatea este definita in mai multe feluri.

O prima definitie este aceea conform careia, lichiditatea reprezinta raportul dintre
rezervele de aur si de valuta, pe de o parte, si valoarea platilor financiare externe, pe de alta
parte (lichiditatea imediata restransa).
Solvabilitatea arata in ce masura, un stat, isi poate onora obligatiile scadente prin
valorificarea rapida si fara greutati a activelor totale de care dispune.
O alta definitie spune despre lichiditatea imediata extinsa ca reprezinta totalitatea
mijloacelor de plata internationale aflate la banca centrala, banci comerciale sau alte entitati
nebancare.
Structura lichiditatii imediate extinse este urmatoarea:
 Rezerva monetara internationala a unei tari – include depozite de aur, rezerve
valutare, DST (drepturi speciale de tragere), pozitia creditoare fata de FMI si se
afla permanent, neconditionat si nelimitat la dispozitia tarii respective, fiind
administrata de banca centrala.
Rezerva valutara prezinta o importanta deosebita si se considera ca aceasta are un
nivel corespunzator daca acopera nivelul importurilor pe o perioada de 3-5 luni.
Deosebit de importanta este si asigurarea unei structuri pe valute echilibrate
(dolarul american, euro, lira sterlina etc. ) cu scopul de a preveni devalorizarea
generala a rezervei.
Statele isi constituie rezerve valutare, in principal, pentru a-si putea stinge, la un
moment dat, obligatiile valutare scadente, insa, acesta este un mijloc de plata “de
ultima instanta” (adica este utilizat numai dupa ce au fost epuizate toate celelalte
modalitati de stingere a obligatiei). Aceste rezerve sunt folosite cu scopul de a
acoperi deficitul balantei de plati, de a sprijini cursul monedei nationale in raport
cu alte monede si de a garanta solvabilitatea economiei nationale pe piata
financiara internationala.
Pentru a preveni devalorizarea valutelor din componenta rezervei valutare, aceasta
se plaseaza sub forma unor credite pe termen scurt sau a unor depozite la vedere.
 Mijloacele de plata internationale si activele internationale detinute de banci si
institutii financiare din tara cu conditia ca acestea sa fie transformabile in valuta.
In componenta mijloacelor de plata internationale intra depunerile la vedere pe
termen scurt, depunerile pe librete de economii, bonurile de tezaur, actiunile,
obligatiunile si facilitatile de credit aprobate si neutilizate.
Activele internationale cuprind:
– active reale (aurul);
– active financiare (valute, titluri de valute, creante).
 Mijloace de plata internationale si activele internationale detinute de entitati
nebancare si particulari.

Unii specialisti considera ca lichiditatea se rezuma doar la rezervele monetare
internationale aflate la banca centrala. Altii spun ca lichiditatea este formata din rezerve de
mijloace de plata straine, necesare pentru a se face fata fluctuatiilor temporare ale veniturilor
si cheltuielilor externe. Acestea cuprind:
– rezerve monetare internationale la banca centrala;
– credite internationale acordate de organismele internationale;
– facilitati temporare intre bancile centrale, pe baza de reciprocitate.
Fondul Monetar International defineste lichiditatea ca fiind orice stoc de valute
convertibile sau neconvertibile, folosite in relatiile de plati internationale. Altfel spus,
lichiditatea este suma dintre stocul aurului monetar, stocul de devize, DST si creantele FMI.
 35

Solvabilitatea apare atunci cand, pe langa lichiditate, statul poate folosi si alte resurse
pentru a putea face fata platilor devenite exigibile intr-o anumita perioada de timp.

5.3 Balanta de plati externe

Balanta de plati externe este un instrument de cuantificare a echilibrului valutar. Chiar

daca difera de la o tara la alta, standardul a fost stabilit de Fondul Monetar International.
Conform FMI balanta de plati externe este un document, intocmit in forma contabila, care
sintetizeaza activitatea internationala a unei tari. Fiind un document statistic, in ea se
inregistreaza totalitatea fluxurilor reale, financiare si monetare care intervin intre persoanele
rezidente ale unei tari si restul lumii, intr-o perioada de timp determinata (de regula 1 an).
Principalele caracteristici ale balantei de plati externe sunt:
 inregistreaza tranzactiile realizate intre agentii economici rezidenti si cei
nerezidenti.
 tranzactiile internationale se realizeaza cu titlu oneros (adica genereaza plati in
valuta), exceptand transferurile unilaterale sau compensarea unui export cu un
import.
 Fiecare operatie care genereaza o intrare de devize se inscrie in activul balanteii si
fiecare operatie care genereaza o iesire de devize se inscrie in pasivul balantei. Ca
urmare a sistemului de inregistrare in dubla partida, balanta de plati externe a unei
tari este in mod necesar echilibrata.

5.3.1 Terminologia utilizata in cadrul balantei de plati externe

Notiunile specifice cu care opereaza balanta de plati externe sunt urmatoarele:

Tranzactia desemneaza fluxul economic care presupune schimbul de proprietate

asupra bunurilor si/sau drepturilor financiare, prestarea de servicii sau migrarea fortei de
munca si a capitalurilor.
Operatiunile valutare luate in considerare la intocmirea balantei de plati externe sunt
exclusiv acelea care au loc intre un rezident si un nerezident. De aceea este foarte important sa
definim aceste concepte.

Rezidentii, definiti in acceptiune valutara, sunt:

 persoanele fizice cu resedinta in tara si care stau mai mult de 180 zile pe teritoriul
tarii;
 persoanele juridice si sucursalele acestora autorizate sa isi desfasoare activitatea in
tara;
 guvernul si administratia publica locala;
 institutiile nonprofit cu activitate in tara.

Printre nerezidenti se numara:

 persoanele fizice si juridice straine cu activitate in afara teritoriului tarii;
 persoanele fizice si juridice romane cu sediul de activitatein strainatate si care au
resedinta in afara tarii mai mult de 180 zile pe an;
 filiale si sucursale in strainatate ale persoanelor juridice ce sediul in Romania;
 turisti si oameni de afaceri straini care nu stau in tara mai mult de 180 zile pe an;
 36

 functionari diplomatici straini aflati in Romania.

Teritoriul economic cuprinde teritoriul politic, spatiul aerian, apele teritoriale,

teritorii din apele internationale asupra carora tara are drepturi exclusive si enclavele
teritoriale ale altor state aflate in interiorul tarii.

Evaluarea tranzactiei se face la pretul pietei, care este suma de bani pe care
cumparatorul o plateste vanzatorului pentru a achizitiona un bun, cu conditia ca tranzactia sa
fie efectuata din interese pur comerciale.

Momentul de inregistrare a tranzactiei este momentul schimbului de proprietate si

nu cel al efectuarii platii.

Sistemul dublei inregistrari presupune compensarea prin incasari a unei furnizari de

resurse reale sau financiare de catre un rezident sau nerezident si, respectiv, compensarea
printr-o plata a unei achizitii de resurse reale.
Daca compensarea nu se produce sub forma de resurse reale sau financiare, avem de-a
face cu o operatiune de transfer.

Bilant anual al schimburilor internationale. Acesta are un activ, in care sunt

inregistrate toate intrarile de devize si un pasiv, in care se inregistreaza toate iesirile de devize.
Datorita faptului ca unei intrari ii corespunde intotdeauna o iesire si invers (inregistrarea in
dubla partida) soldul net al balantei de plati externe este intotdeauna zero.
In activul balantei se inregistreaza aportul de resurse internationale rezultate din:
 exportul de bunuri;
 prestarea de servicii;
 incasarea de venituri aferente entitatilor care au parasit tara;
 pozitii financiare reprezentand reduceri ale activelor externe;
 pozitii financiare reprezentand cresteri ale pasivelor externe.
In pasivul balantei se inregistreaza scaderea de resurse internationale rezultate din:
 importul de bunuri;
 achizitionarea de servicii;
 plati de venituri aferente entitatilor straine care activeaza in tara;
 pozitii financiare reprezentand cresteri ale activelor externe;
 pozitii financiare reprezentand reduceri ale pasivelor externe.

Balanta de plati este intotdeauna echilibrata, starea de balanta activa sau pasiva rezulta
din modul in care se face echilibrarea.
Balanta de plati este activa cand echilibrul se face prin majorarea rezervelor valutare
de fonduri financiare sau de credit acordat altor state sau retragerea monedei proprii de pe
piata externa.
Balanta de plati este pasiva cand echilibrul se realizeaza prin primirea de fonduri
financiare sau de credite, prin iesiri de moneda proprie sau de moneda straina aflata in rezerva
valutara.
Balanta de plati se poate intocmi global (pentru relatiile unei tari cu restul lumii),
regional (pentru relatiile unei tari cu un grup de tari) sau bilateral (pentru relatiile unei tari cu
o alta tara).
 37

5.3.2 Structura balantei de plati externe

La ora actuala, nu exista un model unanim acceptat referitor la structura balantei, insa
cea mai uzuala structura este aceea pe doua conturi:
1) contul curent;
2) contul de capital.

BNR intocmeste balanta de plati externe astfel:

1. Contul curent (A + B + C):

A. Bunuri si servicii:
– bunuri (se inregistreaza importurile si exporturile de bunuri exprimate
in preturi F.O.B.);
– servicii: transport, turism, alte servicii.
B. Venituri:
– din munca;
– din investitii directe;
– din investitii de portofoliu;
– din dobanzi incasate.
C. Transferuri curente:
– administratia publica;
– alte sectoare.

La transferuri se vor inregistra intrarile si iesirile de resurse financiare si reale, fara

compensatie din partea beneficiarului. Se include transferurile guvernamentale (subventii la
buget, participarea la bugetul organismelor internationale etc.), transferuri private pentru
burse, pensii, plata salariilor in strainatate si alte transferuri.

2. Contul de capital si financiar (A + B):

A. Contul de capital:
– transferuri de capital;
– achizitionare sau vanzare de active.
B. Contul financiar:
– investitii directe – sunt plasamente financiare realizate de persoane
nerezidente;
– alte investitii de capital (credite comerciale, depozite bancare,
imprumuturi de la FMI etc.);
– conturi de tranzit;
– investitii de portofoliu – reprezinta tranzactii ce au ca obiect valori
mobiliare, respectiv actiuni sau obligatiuni;
– conturi de clearing/barter;
– active de rezerva – se afla la dispozitia autoritatilor monetare (bancilor
centrale) pentru regularizarea dezechilibrelor si pentru interventiile pe
pietele valutare.

In contul de capital se inregistreaza incasarile si platile pentru transferuri

internationale de capital (achizitionarea si vanzarea de active nefinanciare care nu sunt
 38

rezultatul activitatii umane: resurse de materii prime, terenuri etc. si de active intangibile:
brevete de inventii, drepturi de autor, marci etc.).

Soldul balantei de plati externe reflecta relatiile in care se gasesc cele doua conturi, cel
curent si cel de capital, din punctul de vedere al intrarilor si iesirilor generate de tranzactiile
internationale.
Balanta globala a unei tari nu poate ramane dezechilibrata.

In conformitate cu mecanismul de reglare a balantei se utilizeaza doua concepte:

 balanta “peste linie” pentru balanta tranzactiilor curent;
 balanta “sub linie” pentru conturile de capital si financiare, mai putin
pozitia active de rezerva
Soldul excedentar al balantei plati externe arata ca economia nationala primeste mai
multe mijloace de plata internationale decat trebuie sa plateasca. Excedentul este utilizat
pentru:
– cresterea rezervelor valutare;
– rambursarea unor credite externe;
– achizitionarea de active din strainatate.
Soldul deficitar al balantei de plati externe indica deficit de resurse, care poate fi
acoperit prin:
– diminuarea rezervelor valutare;
– contractarea de credite externe;
– vanzarea de active in strainatate.

5.4 Eficienta macroeconomica a operatiunilor de comert exterior

Eficienta macroeconomica activitatii de comert exterior se masoara cu ajutorul unor

indicatori de evaluare. Acestia sunt:

1. Indicele raportului de schimb brut (IRSB) se determina ca raport intre indicele

volumului fizic al expotului (IQexp) si cel al importului (IQimp) in aceeasi perioada de timp,
astfel:

IRSB = IQexp/IQimp

Indicele volumului fizic caracterizeaza evolutia cantitativa a importurilor respectiv a

exporturilor. Este un indice de grup care, pentru marfurile omogene se calculeaza ca raport
intre suma produsului dintre cantitatile si preturile marfurilor exportate si importate; pentru
marfurile eterogene se folosesc urmatoarele formule de calcul:
a) formula Laspeyres:

IQ = Σq1p0/ Σq0p0

b) formula Paasche:

IQ = Σq1p1/ Σq0p1

c) formula Fischer:
 39

IQ = (Σq1p0/ Σq0p0)x(Σq1p1/ Σq0p1)

Atunci cand IRSB>1, structura exporturilor se imbunatateste si cand IRSB<1, raportul

dintre exporturi si importuri cunoaste o evolutie defavorabila.
Acest indice presupune un echilibru intre export si import, situatie care se realizeaza
foarte rar in practica.

2. Indicele raportului de schimb net (IRSN)caracterizeaza evolutia preturilor fata de

nivelul lor din anul de baza si se calculeaza ca raport intre indicele valorii medii unitare la
export (IPexp) si indicele valorii medii unitare la import (IPexp) astfel:

ISRN = IPexp/IPimp

Indicele valorii medii unitare arata cu cat au crescut preturile intr-o anumita perioada
de timp fata de perioada de baza.
Pentru calcului indicelui de grup de preturi se utilizeaza urmatoarele formule:
a) formula Laspeyres:

IP = Σq0p1/ Σq0p0

b) formula Paasche:

IQ = Σq1p1/ Σq1p0

d) formula Fischer:

IQ = (Σq0p1/ Σq0p0)x(Σq1p1/ Σq1p0)

Daca ISRN>1, preturile de export cresc in conditiile mentinerii unor preturi de import
la un nivel mediu constant.

3. Indicele puterii de cumparare a exportului (IPCexp). Acesta reflecta evolutia

volumului fizic al importurilor obtenabile cu incasarile din export in conditiile variatiei
cantitative a exportului. Acest indice se calculeaza ca produs intre indicele raportului de
schimb net (ISRN) si indicele volumului fizic al exportului (IQexp) astfel:

IPCexp = ISRN x IQexp

4. Indicele gradului de acoperire a importului prin export (IGA) arata cu cat se

amelioreaza sau se deterioreaza situatia balantei comerciale si se calculeaza ca raport intre
indicele valoric al exportului (IVexp) si indicele valoric al importului (IVimp) astfel:

IGA = IVexp/IVimp

5. Indicele factorial al raportului de schimb (IFRS) arata cum evolueaza eficienta

comertului exterior atunci cand se iau in considerare progresele realizate in sfera productiei
prin prisma capacitatii de a creea bunuri si servicii destinate exportului, cu resducerea
cheltuielilor in ceea ce priveste resursele nationale. Acest indice se calculeaza ca produs intre
indicele raportului de schimb net (ISRN) si indicele productivitatii muncii furnizoare de
export (IW).
 40

IFRS = ISRN x IW

6. Cursul de revenire brut la export (Crexp) se calculeaza ca raport intre valoarea

exportului in moneda nationala (Vexp) si valoarea incasarilor din export exprimate in valuta
(Vincas).

Crexp = Vexp/ Vincas

Datele necesare calcularii acetui indicator sunt extrase din documentele vamale.

7. Cursul de revenire la import (Crimp) exprima cantitatea de moneda nationala

obtinuta de pe o piata la o cantitate de valuta cheltuita pentru import.
In cazul exporturilor, cu cat cursul de revenire este mai mic, cu atat operatiunea este
mai eficienta, in cazul importurilor operatiunea este mai eficienta cu cat cursul de revenire este
mai mare.

Capitolul 6

Organisme financiar-monetare internationale si regionale

 41

Sub egida ONU, în cadrul Conferinţei Naţionale şi Financiare Internaţionale de la

Bretton Woods din 1944 au fost puse bazele unui nou sistem monetar internaţional şi s-a
realizat trecerea de la relaţiile exclusiv bilaterale la relaţii financiar-valutare multilaterale.
Ca urmare a noilor obiective propuse se înfiinţează două organisme financiar-valutare
internaţionale: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Fondul
Monetar Internaţional (FMI)

6.1 Fondul Monetar International (FMI)

În 1944, la Bretton Woods, New Hempshire, USA, reprezentanţi a 45 de state

participante la Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională stabilesc de comun acord să
puna bazele unei instituţii pentru cooperare economică. Astfel, se înfiinţează Fondul Monetar
Internaţional, instituţie proiectată pentru a evita o repetare a politicilor economice
dezastruoase care au contribuit la marea criză din 1930. Acordul semnat la conferinţa de la
Bretton Woods a fost concretizat în 20 de articole, acestea constituind statutul Fondului
Monetar Internaţional. Conform acestuia, organizaţia are personalitate juridică, reprezentând
un sistem de organe de conducere, cu buget propriu şi cu un mecanism procedural de decizie
şi de interpretare a propriului statut.
FMI este creat la la 27 decembrie 1945, când 29 de state au ratificat statutul său, şi işi
începe activitatea la 1 martie 1947, când sunt invitate să participe toate statele suverane şi
independente.
FMI este o organizaţie internaţională, înfiinţată pentru a promova cooperarea monetară
internaţională, stabilitatea monetară, şi acorduri valutare sistematice, pentru a stimula
creşterea economică şi niveluri înalte de folosire a forţei de muncă şi pentru a acorda asistenţă
financiară temporară ţărilor, în condiţii adecvate de siguranţă pentru a ajuta la ajustarea
balanţei de plăţi.
FMI stabileşte coduri de bună practică necesare elaborării unor politici transparente ale
Băncilor Centrale şi a agenţiilor financiare ale statelor, inclusiv a ministerelor de finanţe,
adică politici care să fie prezentate publicului într-un mod clar, informativ şi la timp.
FMI este instituţia centrală a sistemului monetar internaţional – sistem de plată şi rate
de schimb între monedele naţionale, sistem care permite desfăşurarea afacerilor între diferite
state.

6.1.1 Obiectivele FMI

Obiectivele Fondului Monetar Internaţional constau în:

 Promovarea cooperării pe plan financiar printr-o instituţie care asigură baza
mecanismului pentru consultaţie şi elaborare în privinţa problemelor monetare
internaţionale.
 Facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi
contribuţia la menţinerea unui nivel cât mai scazut al ratei şomajului, creşterea
venitului net şi dezvoltarea resurselor productive ca obiectiv principal al politicii
economice aplicate în ţările membre.
 Promovarea stabilităţii ratelor de schimb şi evitarea deprecierii monedelor,
depreciere datorată schimbului de natură neconcurenţială
 Asistenţa în stabilirea unui sistem multilateral de plată, care ar elimina anumite
restricţii care încetinesc intensificarea comerţului internaţional
 42

6.1.2 Funcţiile FMI

a) Supraveghere

În supravegherea politicilor economice ale statelor membre se observa faptul ca FMI

este interesat în principal de performanţa economiei ca un tot, adesea referindu-se la
performanţele ei macroeconomice. FMI analizează politica şi evoluţia economică a fiecărui
stat membru şi stabileşte dacă acestea sunt potrivite pentru a favoriza o creştere economică
durabilă şi o stabilitate internă şi externă.
Supravegherea exercitată de către Fond constă în evaluarea politicilor de schimb ale
ţărilor membre printr-o analiză aprofundată a situaţiei economiei globale şi a politicilor
practicate de fiecare stat. Pentru această analiză, fiecare guvern membru FMI are obligaţia de
a discuta anual politica economică practicată şi de a colabora cu Fondul şi cu ceilalţi membrii
pe probleme financiar-valutare şi de politică macro-economică.
Conform statutului FMI (Articolul VIII) monedele naţionale ale statelor membre
trebuie să fie liber convertibile. În acest sens este supravegheată eliminarea restricţiilor la
cumparearea de devize străine. Articolul XIV are totuşi prevăzută o clauză de salvgardare
conform căreia statele care se confruntă cu dificultăţi ale balanţei de plăţi pot menţine un
control al schimburilor.

b) Asistenţa tehnică

Asistenţa tehnică acordată de FMI statelor membre reprezintă o parte importantă a

activităţii acestuia.
FMI a început să acorde asistenţă tehnică începând cu anul 1964, când numerose ţări
care tocmai îşo dobândiseră independenţa au cerut ajutor în problema înfiinţării bancilor
centrale şi a ministerelor de finanţe.
De asemenea, în anii 90, au apelat la asistenţa tehnică oferită de FMI şi statele care
treceau de la sistemul economiei centralizate la economia de piaţă.
În prezent, FMI a trecut la un alt nivel de asistenţă – cel de a întări arhitectura
sistemului financiar internaţional.
FMI acordă sprijin şi consultanţă în ceea ce priveşte politica fiscală şi monetară, politici
administrative şi de taxe, balanţa de plăţi, sistemul bancar, etc. Scopul este cel al îmbunătăţirii
situaţiei statelor în domeniile respective.
Alături de statele membre, FMI ajută la conceperea şi aplicarea politicii monetare şi
bugetare, elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi fiscale, revizuirea sau chiar
elaborarea legislaţiei în domenii specifice.
FMI oferă training pentru perfecţionarea funcţionarilor publici urmărind astfel întărirea
rolului instituţiilor publice cum ar fi Banca Centrală sau Trezoreria Statului. Cursurile de
instruire sunt oferite de FMI la sediul central din Washington sau la centrele regionale din
Abidjan, Brazilia, Singapore şi Viena.
De asemenea, FMI se implică şi în colectarea şi prelucrarea datelor statistice precum şi
exercitarea şi contabilizarea tranzacţiilor cu Fondul.

c) Asistenţă financiară
 43

Ajutorul financiar oferit de FMI ia forma de credite şi împrumuturi pe care Fondul le

acordă statelor care întâmpină dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi cu scopul de a le
susţine programele de ajustare şi reformele.
Beneficiază de asistenţă financiară din partea FMI statele membre care se confruntă cu
dificultăţi economice. Obiectivul FMI constă în micşorarea duratei şi gradului de dezechilibru
în balanţa de plăţi a statelor membre prin acordarea de împrumuturi ţărilor care au probleme
în ajustarea balanţei de plăţi, nu doar pentru a acorda ajutor financiar temporar dar şi pentru a
susţine ajustarea şi reformarea politicii economice, acţiune îndreptată spre eliminarea
defectelor şi problemelor existente.
Şi totuşi, pentru a putea beneficia de asistenţa financiară a FMI statele membre trebuie
să respecte anumiţi indicatori de stabilitate macroeconomică, indicatori ce sunt definiţi în
cadrul strategiei proprii de relansare a economiei sau de reprezentanţii Fondului.
FMI nu este o agenţie de întrajutorare sau o bancă de dezvoltare. Împrumută pentru a-şi
ajuta membrii să se descurce cu probleme generate de balanţa de plăţi sau pentru a reface
creşterea economică susţinută. Acordarea împrumuturilor de catre Fond se face cu
condiţionarea anumitor politici legate de corectarea balanţei de plăţi. Aceste condiţii impun
statului solicitant neamânarea deciziilor privind politica economică precum şi neacumularea
altor datorii.
FMI limitează creditele în funcţie de nevoile fiecărui stat membru.
Între 2000-2001 FMI s-a axat pe politicile economice la nivel macroeconomic fără a
interveni în politica ţării respective. În funcţie de facilităţi, împrumuturile pot fi pe 6 luni sau
maxim 4 ani. Perioada de rambursare poate varia între 3 ¼ ani şi 5 ani pentru împrumuturile
pe termen scurt contactate prin acorduri Stand-By sau între 4 ½ şi 10 ani pentru
împrumuturile pe termen mediu negociate în acorduri extinse

6.1.3 Resursele financiare ale FMI

Resursele FMI provin în mare parte din cotele-părţi ale statelor şi din împrumuturile
acordate de Font ţărilor membre.
Cotele părţi reprezintă aportul financiar al statelor membre la Fond, aport de care
depinde puterea de vot a fiecărei ţări, accesul la facilităţile creditelor FMI precum şi partea
alocărilor de DST.
Statele membre achită 25% din cota parte în Drepturi Speciale de Tragere – DST – sau
în devize cu o utilizare internaţională. În ceea ce priveşte restul de 75% acesta poate fi vărsat
în monedă naţională în conturile deschise pe numele Fondului la băncile centrale ale statelor
membre.
Astfel, cota plătită de noii membrii este proporţională cu mărimea relativă a economiei
statului în cadrul economiei mondiale. Prin urmare, SUA, având cea mai puternică economie
contribuie cu cea mai mare parte din totalul cotelor: 17,6%.
FMI îşi procură resurse şi din împrumuturile pe care le acordă statelor care se confruntă
cu dificultăţi. Aceste credite sunt oferite în baza acordurilor generale de împrumut şi nu pot
depăşi 17 miliarde DST, la care se adaugă 1,5 miliarde DST prevăzuţi în acordul cu Arabia
Saudită.

6.1.4 Instrumentele de împrumut ale FMI şi evaluarea acestora

FMI asigură împrumuturi sub o varietate de facilităţi care au evoluat de-a lungul anilor
pentru a satisface complet nevoile statelor membre. Durata, termenul de plată al datoriei şi
 44

condiţiile de împrumut ataşate acestor facilităţi variază reflectând tipul balanţei de plăţi şi
circumstaţele cărora se adresează.
FMI are ca principală funcţie creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi
pe termen scurt prin aşa numita politică de austeritate (restrângerea cererii interne).
Cumpărarea de monedă străină de către o ţară membră este echivalelentul unui
împrumut şi poartă denumirea de tragere.
Tranşele se efectuează în tranşa rezervei şi în alte patru tranşe de credit.
Tranşa rezervei este prima facilitate pe care Fondul o acordă unei ţări şi reprezintă în
fapt o parte a rezervelor proprii ale statului, o linie automată de credit deschisă în limitele
cotei-părţi varsate de către statul în cauză la Fond.
O a doua categorie de facilităţi este reprezentată de tragerile în contul tranşelor ordinare
de credit, patru la număr, fiecare în proporţie de 25% din cota de participare.
Cele două facilitaţi de credit amintite anerior nu pot depăşi împreună 200% din cota
parte a ţării respective.
Acordurile Stand-By formează miezul politicii de împrumut a FMI. Un astfel de acord
asigură un stat membru că poată să obţină, pe o perioadă de timp de 12-18 luni, o anumită
cantitate de monedă, pentru a rezolva probleme pe termen scurt în ceea ce priveşte balanţa de
plăţi.
Facilitatea rezervei suplimentare (Extended Fund Facility) furnizeză finanţare
adiţională pe termen scurt ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi în ceea ce priveşte
balanţa de plăţi datorită unor neaşteptate pierderi de încredere pe piaţă, reflectate în scurgeri
de capital.
Linii de credit contingente (Compensatory and Contingency Financing Facility)
reprezintă linii de precauţie prin care mumbrii sunt antrenaţi să atingă politici economice
puternice pentru a obţine finanţarea FMI pe termen scurt când sunt ameninţaţi de pierderi
neaşteptate reflectate de scăderi temporare ale veniturilor la export.
Asistenţa de urgenţă a fost introdusă în anul 1962 pentru a ajuta membrii în ceea ce
priveşte problemele cauzate de anumite dezastre naturale. Această formă de asistenţă a fost
extinsă în 1995 pentru statele membre care sufereau de pe urma conflictelor militare şi aveau
o capacitate instituţională şi administrativă precară.
În prezent, FMI acortă ajutor temporar fie ţărilor în curs de dezvoltare, fie celor în
tranziţie de la planificarea centralizată la sistemul economiei de piaţă, fie state care se refac
după crize financiare.

6.1.5 Relaţia Romaniei cu FMI

România este membră a Fondului Monetar Internaţional (FMI) din anul 1972, cu o cotă
de participare, care în prezent este de 1030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală.
România deţine 10 552 voturi, reprezentând 0,49% din total.
În cadrul FMI, România face parte din grupa de ţări (constituenţa) care include: Olanda,
Ucraina, Israel, Cipru, Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Herţegovina, Croaţia,
Macedonia. Grupa de ţări este reprezentată în Consiliul executiv al FMI de un director
executiv olandez - domnul Jeroen Kremers. În cadrul biroului directorului executiv, România
are un reprezentant care îndeplineşte funcţia de consilier al acestuia.
Guvernatorul României la FMI este Guvernatorul BNR; Guvernator Supleant este
Secretarul de Stat din Ministerul Finanţelor Publice cu responsabilităţi în domeniu.
România a acceptat obligaţiile prevăzute în Articolul VIII al Statutului FMI, la 25
martie 1998. Prin aceasta, România se angajează să nu recurgă la introducerea de restricţii cu
privire la efectuarea plăţilor şi transferurilor pentru tranzacţii internaţionale curente şi de a nu
 45

participa la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără

aprobarea/consultarea FMI.
Începând cu anul 1991 asistenţa financiară acordată de FMI s-a concretizat prin
aprobarea mai multor.
În calitate de stat membru, România furnizează FMI informaţii şi realizează consultări
anuale cu această instituţie, în conformitate cu prevederile Articolului IV al Statutului FMI.

6.2 Grupul Băncii Mondiale

Grupul Băncii Mondiale reprezintă un organism internaţional de finanţare a ţărilor în

curs de dezvoltare.
Grupul Băncii Mondiale cuprinde:
 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BIRD
 Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare – AID
 Societatea Financiară Internaţională – SFI
 Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile –
CIRDI
Fiecare dintre acestea are un rol bine determinat în ceea ce priveşte sprijinul acordat
ţărilor în dificultate sau în curs de dezvoltare în domenii privind modernizarea
infrastructurilor economice şi sociale.

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BIRD

Conform ststutului său, BIRD trebuie să urmărească o serie de obiective precum

promovarea dezvoltării comerţului internaţional, promovarea dezvoltării prin efectuarea de
investiţii productive naţionale şi internaţionale private.
Adeziunea la BIRD este dezbătută în Articolul II al Statutului care condiţionează
calitatea de membru BIRD de cea de membru FMI. Această clauză implică acceptarea de
către membrii a obiectivelor FMI, a obligaţiilor ce decurg din acestea precum şi armonizarea
legislaţiei autohtone cu statutul acestuia.
Principalii acţionari ai băncii sunt: SUA, cu 16,33% din totalul voturilor, Japonia, cu
9,43% din totalul voturilor, Germania (7,29%), Marea Britanie (6,99%), Franţa (4,76%),
Canada (2,78%) şi Italia (2,55%).
Romania a aderat la BIRD în anul 1973 cu o subscripţie reprezentând 0,41% din totalul
voturilor. După mărimea fondurilor subscrise Romania se plasează între primele 50 de state
membre ale BIRD.
Împrumuturile acordate de către BIRD presupun o perioadă de graţie de 5 ani şi un
termen de rambursare de până la 20 ani. Acestea pot fi solicitate de către guvernele statelor
membre, de organisme politice sau societăţi publice precum şi de organisme private, cu
condiţia garantării acestor credite de către stat.
Finanţarea activelor Băncii se face în proporţie de peste 85% din împrumuturi,
emisiuni de obligaţiuni şi investiţii private, întrucât acestea sunt garantate de către statelo
fondatoare, şi numai 13% din capitalul propriu şi rezerve.

Asociaţia Internaţională de Dezvoltare – AID

 46

Instituţia a fost înfiinţată în anul 1960 cu scopul de a ajuta financiar ţările foarte sărace.
Acestea beneficiază de împrumuturi cu o rată a dobânzii practic nulă, pe o perioadă cuprinsă
între 35 şi 40 ani. Perioada de graţie este de 10 ani.
Creditele acordate de AID apar sub formă de ajutor bilateral sau ajutoare acordate de
unele bănci regionale de dezvoltare. Asociaţia finanţează proiecte în ţări al căror PIB/locuitor
nu depăşeşte 940 USD, acordându-le împrumuturi în condiţii concesionale.
Condiţia esenţială pentru ca un stat să poată beneficia de sprijinul AID este ca acesta sa
fie şi membru BIRD.

Societatea Financiară Internaţională - SFI

A fost înfiinţată în 1956 cu scopul de a finanţa expansiunea economică. Prin urmare,

rolul organizaţiei constă în finanţarea întreprinderilor private din ţările în curs de dezvoltare.
SFI reprezintă cea mai importantă sursă de finanţare a sectorului privat al lumii iar sprijinul
acesteia nu trebuie garantat de către stat.
Având o activitate aparte, SFI prezintă un înalt grad de autonomie organizatorică şi
tehnică, din punct de vedere juridic fiind independentă de BIRD.
Romania a devenit membră SFI în septembrie 1990 prin Rezoluţia 165.

Agenţia Multilaterală de Finanţare a Investiţiilor – AMGI

Creată în 1988 cu scopul de a încuraja investiţiile străine directe în ţările din lumea a
treia, Agenţia devine oiperaţională în 1990 asigurând investiţiile private contra riscurilor
politice din ţările în curs de dezvoltare.

Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile –

CIRDI

Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile a fost

înfiinţat în anul 1966 cu scopul de a reglementa diferendele dintre statele membre şi cetăţenii
unui stat membru. Iniţiativa i-a aparţinut Băncii Mondiale care a considerat necesară
înfiinţarea unei comisii de conciliere şi arbitraj.
Rolul organizaţiei este acela de mediere şi conciliere cu scopul de a promova creşterea
fluxului internaţional de investiţii.
Alături de CIRDI, în domeniul arbitrajului internaţional mai activează: Comisia
Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional, Camera de Comerţ Internaţional,
American Arbitration Association şi International Bar Association

6.3 Instituţii financiar-valutare regionale

Instituţiile financiar-valutare internaţionale au fost infiinţate cu scopul de a participa la

dezvoltarea economică a statelor. Dintre acestea amintim:

A. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

B. Banca Europeană de Investiţii
C. Banca Reglementărilor Internaţionale
D. Banca Africană pentru Dezvoltare
E. Banca Americii Centrale pentru Integrare Economică
F. Banca Arabă pentru Dezvoltare Economică în Africa
 47

G. Fondul Monetar Arab

H. Sistemul Monetar European

6.3.1 Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – BERD

În anul 1989, la iniţiativa Franţei, în cadrul Consiliului European se înfiinţează Banca

Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Actul fundamental a fost semnat la 9 aprilie
1990 de reprezentanţii a 42 de state fondatoare iar sediul a fost stabilit la Londra.
Iniţial, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a avut un capital de 10
miliarde ECU, din care 30% capital achitat în timp ce restul era capital garantat. Ulterior au
fost acceptate plăţile efectuate într-o deviză cu circulaţie internaţională.
Încă de la înfiinţare, BERD a funcţionat atât ca organism financiar cât şi ca bancă de
afaceri având rolul de a contribui la stabilizarea şi dezvoltarea economică şi politică a statelor
est-europene.
Principalele preocupări ale BERD constau în privatizarea întreprinderilor de stat,
reprofilarea complexului militar-industrial la producţia de pace şi dezvoltarea unui sistem
financiar modern.
Spre deosebire de celelalte organisme de sprijin economic, la ajutorul BERD nu au
acces decât acele state cu democraţii pluripartite, fapt menţionat de altfel în acordul de
constituire: sistemul legislativ disciplinat şi respectarea drepturilor omului reprezintă condiţii
ale îndeplinirii reformelor în Europa de Est.
Acordul de Constituire a fost iniţial ţinta divergenţelor între opiniile SUA şi cele ale
Marii Britanii, care doreau sprijinirea exclusivă a sectorului privat, şi restul membrilor, care
doreau ca şi proiectele guvernamentale de infrastructură să fie sprijinite. În final se ajunge la
un compromis: împrumuturile către sectorul public nu vor depăşi 40% din totalul
împrumuturilor acordate de către instituţie, restul vizând exclusiv sectorul privat.
Pe lângă rolul pe care îl are în ceea ce priveşte dezvoltarea sectorului privat Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare are în administrare şi Fonduri Speciale, printre
care cel finanţat exclusiv de ţările scandinave şi destinat şărilor baltice, precum şi Fondul
pentru Siguranţă Nucleară. Acesta din urmă a fost creat cu scopul modernizării şi securizării
instalaţiilor nucleare de dincolo de linia Oder-Nissa-Tatra.

6.3.2 Banca Europeană de Investiţii - BEI

În anul 1958 începe să funcţioneze Banca Europeană de Investiţii, instituţie care avea
ca scop finanţarea parţială a costurilor pe care avea să le implice reconstrucţia statelor
europene, asigurând totodată posibilitatea ca acestea să beneficieze de avantajele Pieţei
Comune.
La înfiinţere, BEI avea un capital subscris de 1 miliard valoare europene, din care un
sfert era achitat de către statele membre, şi avea să fie replica europeană la supremaţia Băncii
Mondiale dominată de americani.
În desfăşurarea activităţii sale BEI sprijină statele membre şi cele asociate, îsă nu
exclude posibilitatea finanţării de proiecte privind dezvoltare iniţiate de alte ţări. Indiferent de
natura lor, publice sau private, bentru a putea beneficia de finanţare din partea BEI aceste
proiecte trebuie să vizeze dezvoltarea, modernizarea sau de pe urma lor să beneficieze mai
multe state.
 48

Banca Europeană de Investiţii reprezintă o sursă suplimentară de finanţare, suportul

acordat de aceasta neputând depăşi 50% din costurile implicate de proiect. Împrumutul se
acordă în tranşe şi în devizele de care dispune banca, la o dobândă stabilită de către ea şi pe o
perioadă cuprinsă înte 10 şi 15 ani.

6.3.3 Sistemul Monetar European - SME

Sistemul Monetar European a fost instituit oficial odată cu conferinţa de la Bruxelles în

martie 1978 şi a intrat în vigoare în 1979.
Iniţial au aderat 8 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Marea
Britanie.
La înfiinţare, SME îşi propunea instituirea unei monede europene de cont – European
Currency Unit – ECU – care era de fapt o unitate monetară de tip coş valutar în care erau
incluse toate valutele statelor membre. Ponderea acestor valute în coş era stabilită în funcşie
de produsul intern brut al fiecărei ţări.
De asemenea, Sistemului Monetar European îşi propunea stabilirea unor cursuri pivot
ale fiecărei monede din sistem faţă de ECU. Astfel, fiecare stat membru avea obligaţia să-şi
definească moneda îşi propunea stabilirea unor cursuri pivot ale fiecărei monede din sistem
faţă de ECU. Astfel, fiecare stat membru avea obligaţia să-şi definească moneda în raport cu
celelalte fiind admisă o marje de fluctuaţie de ±2,25%. Pentru cazul în care variaţiile depăşeau
pragul de ±2,25% , era prevăzută deţinerea unor lichidităţi suficiente faţă de băncile centale
pentru a putea interveni asupra cursului valutar.
Cu toate că atât Sistemul Monetar European cât şi moneda acestuia au înregistrat
succese indiscutabile, începând cu anul 1993 slăbiciunile SME au început să devină vizibile
odată cu unificarea Germaniei şi intensificarea operaţiilor speculative.