Garanţiile sunt mijloace juridice create în scopul de a-l pune pe creditor la adăpost de

consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului. În istoria dreptului roman se cunosc două

tipuri de garanţii:

 garanţii personale;

 garanţii reale.

Prin garanţii personale şi reale se înţeleg acele raporturi juridice accesorii faţă de
obligaţia principală, care conferă mai multă siguranţă creditorului, în cazul insolvabilităţii
debitorului, în îndeplinirea prestaţiei ce i se datorează. Cele mai vechi forme de garanţie sunt
cele personale, care se regăseau în societatea romană aflată la un nivel scăzut de dezvoltare
economică. În acea epocă, atât circulaţia monetară, cât şi creditul bănesc erau destul de
reduse. Practicile de împrumut cele mai frecvente erau cele în natură. Când cei săraci deveniţi
debitori nu mai puteau stinge datoria la scadenţă erau vânduţi ca sclavi, siliţi să lucreze pentru
creditori sau mai târziu le erau executate bunurile. Pentru a-şi asigura şi mai bine creanţa
creditorii solicitau şi aducerea de garanţi care puteau fi şi ei executaţi fie asupra persoanei, în
epoca primitivă, fie asupra bunurilor într-o epoca posterioară. Odată cu dezvoltarea economiei
romane, creditorii au simţit tot mai mult nevoia unor garanţii cât mai sigure şi au creat
garanţiile reale care le confereau o stabilitate mai mare în cazul insolvabilităţii debitorilor şi a
garanţilor acestora şi în plus facilitau şi speculaţiile băneşti, putând cuantifica mai bine
câştigul obţinut la momentul stingerii datoriei.

Garanţiile personale în epoca veche

În epoca veche, romanii au cunoscut două tipuri de garanţii personale: sponsio şi

fidepromissio. Ambele forme de garanţie personală cunoscute de romani în epoca veche luau
naştere printr-un contract verbal, încheiat prin întrebare şi răspuns. Creditorul se adresa
garantului cu întrebarea dacă se obliga la aceeaşi prestaţie ca şi debitorul, iar răspunsul
aşteptat era unul afirmativ. În cazul lui sponsio, după ce se încheia contractul principal între
creditor si debitorul principal, se mai încheia un contract alăturat, între creditor şi garant.
Astfel, creditorul îl întreba pe garant: „Idem dari spondes” (Promiţi acelaşi lucru?), iar
garantul răspundea „Spondeo” (Promit). Un astfel de garant se numea sponsor. Verbul
„spondeo” putea fi pronunţat numai de către cetăţenii romani, deoarece se considera că acel
verb are o vocaţie aparte, specială, de a atrage favoarea zeilor.
 Deoarece dezvoltarea economica cerea şi alte astfel de angajamente care să se
adreseze şi peregrinilor, ordinea juridică a creat o alta cu acelaşi conţinut al întrebării şi
răspunsului, dar într-o formulă diferită, folosind alt verb „fidepromitto” (promit cu lealitate)1.
Astfel, creditorul întreba „Idem fite promittisne?” (Promiţi acelaşi lucru?), la care garantul
răspundea „Fidepromitto” (Promit cu lealitate). Garantul purta numele de fidepromissor.
Regulile de fond ale celor două forme de garanţie erau similare, iar obligaţiile sponsorilor şi
fidepromisorilor nu treceau la urmaşi, având un caracter strict personal. Aceste garanţii aveau
un caracter autonom, ceea ce dădea dreptul creditorului să se îndrepte fie către debitor, fie
către garant, la alegere, în funcţie de cel pe care îl considera mai avantajos de a fi executat
pentru recuperarea creanţei. Dacă obligaţia era stinsă de garant, acesta nu avea mijloace
juridice adecvate de constrângere a debitorului pe care l-a garantat. Dacă erau mai mulţi
garanţi, creditorul putea urmări pe oricare dintre ei pentru întreaga datorie, iar garantul care
executa obligaţia nu dispunea de vreun mijloc juridic pentru a le pretinde cogaranţilor partea
contributivă. Faţă de acest sistem inechitabil, exprimând interesele de clasă ale patricienilor,
debitorii plebei au reacţionat şi, după o luptă îndelungată, au reuşit să impună un număr de
patru legi prin care s-a venit în sprijinul garanţilor. Acestea erau: Lex Publilia, care prevedea
că garantul care s-a obligat prin forma lui sponsio are dreptul de a se întoarce împotriva
debitorului principal, dacă acesta din urma nu-i remite ceea ce a plătit creditorului pentru el.
Lex Appuelia, care se aplica şi garanţilor obligaţi prin sponsio şi celor obligaţi prin
fidepromissio şi a introdus noi raporturi între cogaranţi în sensul că oricare dintre ei putea fi
urmărit pentru întreaga datorie. Lex Furia de sposu (relaţia de garanţie personală) este cea mai
importantă şi cuprinde două dispoziţii: a) datoria se va împărţi între garanţii în viaţă la
scadenţă, indiferent dacă aceştia sunt sau nu sunt solvabili; b) pentru a-i forţa pe creditori să-i
urmărească pe debitori pentru a nu mări datoria ca urmare a aplicării de dobânzi penalizatoare
pentru întârziere la plată, s-a stabilit un termen de prescripţie a obligaţiei garanţilor care se
stingea prin trecerea a doi ani de la scadenţă, dacă respectivul contract de garanţie fusese
încheiat în Italia2 . Ca o consecinţă a dezvoltării tranzacţiilor cămătăreşti, sistemul garanţiilor
personale a cunoscut numeroase îmbunătăţiri în interesul creditorilor. În epoca clasică apare o
formă nouă de garanţie, numită fideiusiune ce se putea aplica asupra oricărei creanţe, deci nu
se mai limita doar la cele născute dintr-un contract verbal. Obligaţia fideiusorului trecea şi
asupra urmaşilor săi constituind o superioritate faţă de celelalte doua forme de garanţie.
Fideiussio este o garanţie personală, formată prin întrebare şi răspuns, cu deosebirea că, faţă

1
V. Hanga, op. cit., p. 308.
2
Ş. Cocoş, op. cit., p. 255.
de întrebarea creditorului, garantul pronunţa verbul „fideiubeo” (consimt pe cuvântul meu). În
acest caz, garantul era numit fideiussor.

Creditorul putea să-l urmărească şi aici pe fideiusor înaintea debitorului dacă îl

considera pe cel dintâi mai solvabil. În timpul împăratului Hadrian s-a introdus beneficiul de
diviziune care dădea dreptul fideiusorului de a cere creditorului să-şi extindă urmărirea
creanţei asupra tuturor garanţilor solvabili la momentul intentării acţiunii.

Fideiusorul care a plătit pentru debitorul principal avea acum dreptul de a reclama
creditorului satisfăcut să-i predea lui creanţa, putând astfel să se îndrepte fie către debitorul
principal care ar fi trebuit să-i ramburseze suma plătită, fie se putea îndrepta către ceilalţi
garanţi cu care putea suporta în comun plata; este aşa-zisul beneficiu al cesiunii de acţiuni.3

În epoca lui Iustinian caracterul fideiusiunii este unul subsidiar în sensul că, dacă a
fost urmărit mai întâi debitorul principal, nu mai putea fi urmărit şi fideiusorul.

Garanţiile personale în epoca clasică

A. Fideiussio este o garanţie personală, formată prin întrebare şi răspuns, cu

deosebirea că, faţă de întrebarea creditorului, garantul pronunţa verbul “fideiubeo” (consimt
pe cuvântul meu). În acest caz, garantul era numit fideiussor.

Prin introducerea noii forme de garanţie, dispoziţiile legilor favorabile garanţilor au

putut fi ocolite, întrucat ele nu se aplicau decât la sponsio şi fidepromissio. Garanţii obligaţi
prin fideiussio au protestat faţă de neajunsurile care decurgeau din sistem, astfel încât, în
virtutea unor reforme succesive ale jurisprudenţei şi ale împăraţilor, au luat naştere cele trei
beneficii.

B. Beneficiile acordate lui fideiussor

Beneficiile sunt drepturi speciale acordate garanţilor cu titlu excepţional. Avem în

vedere:

 beneficiul de cesiune de acţiuni;

 beneficiul de diviziune;

 beneficiul de discuţiune.

3
V. Hanga, op. cit., p. 309
 a) Beneficiul de cesiune de acţiuni este dreptul garantului de a cere creditorului să-i
cedeze toate acţiunile pe care le are împotriva debitorului principal, pentru a se putea întoarce
împotriva lui. În practică, acest beneficiu era valorificat printr-o excepţiune de dol, introdusă
în formulă la cererea garantului. Dacă creditorul nu transmitea de bună voie acţiunile asupra
garantului, în faza a doua a procesului garantul dovedea reaua credinţă a creditorului şi, drept
urmare, acesta din urmă pierdea procesul şi totodată dreptul de creanţă (avem în vedere
efectul extinctiv al lui litis contestatio).

b) Beneficiul de diviziune este dreptul garantului, urmărit de creditor, de a cere ca

datoria să se împartă între garanţii în viaţă şi solvabili în momentul lui litis contestatio;
constatăm că, de data aceasta, consecinţele insolvabilitaţii unor garanţi le suportă garanţii
solvabili (dacă din trei garanţi unul este insolvabil, datoria se va împărţi la doi).

c) Beneficiul de discuţiune constă în dreptul garantului de a-i cere creditorului să-l

urmarească mai întâi pe debitorul principal şi, numai dacă se va dovedi insolvabil, să se
îndrepte împotriva sa (multă vreme beneficiul de discuţiune nu a putut fi valorificat din cauza
efectului extinctiv al lui litis contestatio).

Alte garanţii personale clasificate de unii autori ca neformale existente în dreptul

roman au fost mandatum pecuniae credendae, pactul de constitute, receptum argentariorum.
Prin mandat, garantul (mandant) îl împuternicea pe creditor (mandatar) să-l împrumute pe
debitor, luând răspunderea asupra sa în calitate de garant. Tot ca o formă de garanţie
personală neformala era considerat şi pactul de constitut, care a fost o creaţie a pretorului ce
purta numele de constitutum debiti alieni şi avea rolul de a fixa un nou termen datoriei altuia.

Garanţiile personale neformale

În epoca clasică şi postclasică au apărut trei tipuri de garanţii personale neformale:

a) pactul de constituit (pactul de pecuniae constituta sau constitutum debiti alieni)4
prin care o persoană, de obicei un bancher, se obliga să plătească datoria clientului său, la un
alt termen decât cel prevăzut în obligaţia preexistentă5;

4
 În traducere, acest adagiu are înţelesul de promisiunea directă de a plăti datoria altuia.
5
Caracteristicile sale erau: independenţa faţă de obligaţia principală (asemnănare cu garanţia independentă de astăzi); obligaţia
bancherului contractată în condiţii mai oneroase nu este nulă, ci reductibilă la suma garantată; se putea încheia prin simplă
convenţie, neprezentând nici unul din inconvenientele decurgând din caracterul formal al fidejusiunii. Cf. E. Molcuţ, D.
Oancea, op.cit., pp. 217-218. A se vedea şi: V.M. Ciucă, op.cit., pp. 1013-1014; Ph. Malaurie, L. Aynés, op.cit., p. 27; Victor
Volcinschi, Sergiu Baieş, Nicolae Roşca, Drept privat roman, Chişinău, 2001, p. 72.
 b) mandatum pecuniae credendae6, prin care o persoană (mandant) însărcinează pe
alta (mandatar) să acorde un credit unui terţ, iar dacă terţul nu plăteşte la scadenţă, mandatarul
se poate îndrepta împotriva mandantului prin actio mandati contraria; dar nimic nu-l
împiedica pe mandatar să-l urmărească pe debitorul principal şi apoi pe mandant, fiindcă cele
două obligaţii nu au identitate de obiect, întrucât creanţa faţă de garant izvorăşte din
contractul de mandat, iar creanţa faţă de debitorul principal din contractul de împrumut, aşa
încât efectul extinctiv al lui litis contestatio va afecta numai creanţa dedusă în justiţie7;

c) receptum argentari (obligaţia zarafului), prin care un bancher se obliga să plătească

datoriile eventuale ale clientului său faţă de un terţ8, particularitatea acestei garanţii fiind
aceea că obligaţia garantului se năştea înaintea obligaţiei debitorului principal.

În epoca lui Justinian, constitutum debiti alieni a preluat şi funcţiile pe care le-a

avut receptum argentarii9.

Cât priveşte capacitate în materia garanţiilor, remarcăm faptul că senatus-consultul

Velleian, dat sub împăratul Augustus şi sub consulatul lui Velleius Rufus, interzicea femeii
măritate sau nemăritate de a se angaja pentru obligaţiile unui terţ10. Această incapacitate care,
după Justinian, vizează mai ales angajamentele femeii în favoarea soţului său, a jucat un mare
rol în vechiul drept francez (în regiunile de drept scris, dar şi în zonele de drept cutumiar),
până când Edictul din 1606 a suprimat această incapacitate11.

Perioada modernă şi contemporană.

6
În traducere: mandat de acordare a unui credit bănesc.
7
 Mandatum pecuniae credendae prezenta avantajul că se putea încheia şi între absenţi – cf. E.Molcuţ, D.Oancea, op.cit., p.
218, nota 468.
8
La origine, clientul şi nu terţul beneficia de acţiunea recursorie (acţiunea în regres) contra bancherului, dar mai târziu, când s-a
admis că raportul juridic se stabileşte direct între bancher şi terţ, receptum argentarii devine o veritabilă formă de garanţie
personală. Cf. E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 218.
9
G. Plastara, op.cit., vol. VII, p. 22; E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 218, nota 473; V.M. Ciucă, op.cit., vol. IV, pp. 1017-1019.
10
Digestorum D. Iustiniani, Liber Sextusdecimus, Tit. I, Ad Senatusconsultum Velleianum, 2, în Corpus Juris
Civilis, op.cit., vol. I, p. 274-275; Digestorum D. Iustiniani, Liber Vicesimus, Tit. I, De pigneribus et hypothecis, et
qualiter ea contrahantur, et de pactis eorum, 1, § 4, în Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 331. În dreptul nostru,
Codul Calimah nu mai reproduce această incapacitate, însă Codul Andronache Donici, în Capitolul 20, § 5 dispune că femeia
chezaşă nu se primeşte. În concepţia originară a Codului civil, femeia măritată nu putea garanta fără încuviinţarea bărbatului
său (art. 202, art. 203 – 205 şi art. 1265 C.civ., astăzi abrogate). A se vedea, pentru această materie şi: D.
Alexandresco, op.cit., vol. X, p. 120, text şi nota 3, p. 126, text şi nota 2; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op.cit., vol. I, nr. 1478; idem, vol. II, nr. 1717; idem, vol. III, nr. 113; Alin Ciupală, Femeia în societatea
românească a Secolului al XIX-lea. Între public şi privat, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 22; Violeta
Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în Secolul al XVII-lea, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2003; Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a
secolului al XVII-lea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004. În ceea ce priveşte raporturile juridice dintre bărbaţi şi femei, a
se vedea Titus Livius, XXXIV, 3, ce reproduce un pasaj dintr-un discurs al lui Cato: „Aduceţi-vă aminte de toate reglementările
întocmite de străbunii noştri pentru a le supune pe femie bărbaţilor lor. Aşa înlănţuite cum sunt, tot vă este greu să le stăpâniţi.
Ce s-ar întâmpla dacă le-aţi reda libertatea, dacă le-aţi îngădui să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi voi? Credeţi că le veţi mai
putea stăpâni? În ziua în care vor deveni egalele voastre, vă vor fi superioare”, apud Ana Blandiana, Despre egalitate,
în Autoportret cu palimpsest, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, pp. 22-23.
11
A se vedea: A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, p. 733; P. Viollet, op.cit., pp. 798-802, p. 805.
 Generalități

În perioada actuală12 garanţiile personale sunt bine reglementate atât în cadrul fiecărui
stat, cât şi prin norme internaţionale, îmbrăcând forma codificărilor (proprie ţărilor care
aparţin sistemului de drept romano-germanic), fie forma uzanţelor şi a unor reglementări cu
caracter special (sistemul common-law). Pe de altă parte, sistemele de drept tradiţionale
(Africa, Orientul Apropriat şi Orientul Mijlociu), din nevoia de a se adapta cerinţelor
comerţului internaţional, acceptă practica garanţiilor fie sub forma cutumelor şi uzanţelor
comerciale, fie adoptând acte normative cu caracter intern.13

Prin urmare, în majoritatea statelor lumii, precum şi în normele internaţionale,

garanţiile personale îşi găsesc o amplă reglementare..

Sistemul de drept romano-germanic

În acest sistem, fidejusiunea (cauţiunea) este reglementată de Codurile civile

naţionale, regimul juridic al acestei garanţii fiind, în linii mari, asemănător.14

1. În dreptul francez, Codul civil reprezintă dreptul comun în materie, definind

fidejusiunea la art. 2011 astfel: Celui qui se rend caution d’une obligation, se soumet envers
le créancier satisfaire cette obligation, si le débiteur n’y satisfait pas à lui-même.15

12
A se vedea infra, Drept comparat. A se vedea şi: Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu,
Editura Lider, Bucureşti, 1999; Antonie Proust, Frontierele şi spaţiile privatului, în vol. Istoria vieţii private, op.cit.,
vol. IX, p. 22 şi urm.; Alvin Toffler, Şocul viitorului, traducere de Leontina Moga şi Gabriela Mantu, Editura Politică,
Bucureşti, 1973; Pierre Léon, Storia economica e sociale del mondo. Le rivoluzioni. 1730-1840, vol. I, II,
Editori Laterza, 1980. Pentru comparaţie, a se vedea şi: Alvin Toffler, Al treilea val, Editurile Antet XX şi Lucman,
traducere de Georgeta Bolomey, Dragan Stoianovici, Bucureşti, 2003; Anton Dumitriu, Istoria logicii, ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, vol. IV, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.
13
Pentru ţările din lumea arabă, a se vedea şi http://www.pogar.org/. Pentru Africa de Sud, a se vedea şi
14
O analiză comparativă făcută în şase state fondatoare ale Comunităţii Europene asupra instituţiilor de drept ale acestora a fost
realizată de Institutul Max Planck din Hamburg în anul 1969, sub coordonarea lui Pr. Drobnig. Comisia instituită cu această
ocazie a publicat în 1971 Le cautionnement dans le droit des États membres des Communautés européennes,
Bruxelles (M. Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 23, nota 28).
15
Code civil annoté d’après la doctrine et la jurisprudence, publié par direction de Gaston Griolet, Charles Vergé, avec
la collaboration de Henry Bourdeaux, Paris, Dalloz, 1905; Code civil, cent-quatrième édition, ediţie îngrijită de Xavier
Henry, François Jacob, Alice Tisserand-Martin, Guy Venandet, Georges Wiederkehr, Dalloz, Paris, 2005; Code civil,
cintième édition, ediţie îngrijită de Xavier Henry, François Jacob, Alice Tisserand, Guy Venandet, Georges
Wiederkehr, Dalloz, Paris, 2001; Code civil, quatre-vingt-dix-huitième édition, ediţie îngrijită de Gilles Goubeux şi
Philippe Bihr, Dalloz, Paris, 1999; Code civil, cent-deuxième édition, ediţie îngrijită de Xavier Henry, François Jacob,
Alice Tisserand, Guy Venandet, Georges Wiederkehr, Dalloz, Paris, 2002; Gilles Goubeaux, Philippe Bihr, Code civil,
Quatre-vingt huitième édition, Jurisprudence Générale Dalloz, Paris, 1988-1989; Code civil 1994-1995, ediţie
îngrijită de André Lucas, Litec, Paris, 1996 (a se vedea şi: René David, Henry P. De Vries, The French Legal
System, Oceana publications, New York, 1958; David Pollard, Sourcebook on French Law, Cavendish Publishing
Limited, Londra, 1997). A se vedea şi Les transformations du Droit dans les principaux pays depuis cinquante ans
(1869-1919). Livre du cinquantenaire de la Société de Législation Comparée. Tome I, Paris, Librairie Générale
de Droit et de Jurisprudence, 1922.
 2. În dreptul italian,  fidejusiunea este definită de art. 1936 din Il Nuovo Codice
civile astfel: È fideiussore colui che, obbligandosi personalmente verso il creditore,
garantisce l’adempimento di un’obbligazione altrui.

La fideiussione è efficace anche se il debitore non ne ha conoscenza.16

3. În dreptul german, potrivit art. 765 Cod civil: (1) Prin contractul de fidejusiune,
garantul se obligă faţă de creditorul unui terţ să garanteze îndeplinirea obligaţiei.

(2) Garanţia se poate lua şi pentru o obligaţie viitoare sau condiţională.17

4. În dreptul austriac, potrivit art. 1346 Cod civil: Cel ce se obligă să îndestuleze

creditorul în cazul în care debitorul principal nu va îndeplini obligaţia sa, se numeşte garant
şi convenţia încheiată între acesta şi creditor se numeşte contract de garanţie. Primul debitor
în acest caz rămâne întotdeauna debitor principal, şi garantul i se alătură numai ca debitor
accesoriu.18

Sistemul de drept common-law

În dreptul comun englez (common-law)19, fidejusiunea sau cauţiunea îmbracă

forma suretyship ori guaranty, instituţii care nu trebuie confundate cu garanţia independentă,
denumită indemnity.20Guaranty înseamnă înţelegere, o convenţie (agreement) sau o
promisiune de răspundere juridică pentru o datorie, insolvabilitate sau pierdere a altuia.21Cu
termenul de garantat (guarantee) se denumeşte acela care primeşte o garanţie (guaranty), iar

16
Codice civile e le leggi complementari, 2001-2002, op.cit.; Il Nuovo Codice civile e le legii complementari, ediţie
îngrijită de Massimo Fiori, Casa Editrice CxT-Serie Minus, Milano, 1998. A se vedea şi art. 1898 din Codul civil italian din
1866, în Code civil italien, traducere, introducere şi adnotare de Henri Prudhome, Paris, A. Pedone, Éditeur, 1896, p. 408
şi urm.
17
[Wesen der Bürgschaft] (1) Durch den Bürgschaftsverttrag verpflichtet sich der Bürge gegenüber dem Gläubiger eines
Dritten, für die Erfüllung der Verbindlichkeit des Dritten einzustehen
(2) Die Bürgschaft kann auch für eine künftige oder eine bedingte Verbindlichkeit übernommen werdwn.
A se vedea: Bürgerliches Gesetzbuch. Sonderausgabe zum 100-jährigen Jubiläum. 1896-1996, München, 1986,
p.215; Code civil allemand et loi d’introduction, tradus şi adnotat de O. De Meulenaere, Paris, 1927, p. 199; Codul civil
german, traducere de Emil Caşolţeanu, Editura Albert Baer, Bucureşti, 1914, p. 134.
18
Codul general austriac, traducere de Ioan Corjescu, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1921, p. 359.
19
Pentru o caracterizare generală a acestui sistem, a se vedea Mircea N. Costin, Limba contractului de comerţ, în Revista
română de drept al afacerilor, nr. 9/2003, pp. 16-20.
20
 A se vedea: W.G. Langworthy Taylor, The credit system, The Macmillan Company, 1913, New York, passim; M.
Cabrillac, Ch. Moly, op.cit., p. 23, text şi notele 29, 30 şi 31; A. Curti, op.cit., p. 129 şi urm. A se vedea
şi http://www.directron.com/systems-warranty-options.html.
21
A se vedea, în acest sens, Steven H. Gifis, Law Dictionary, Third Edition, Barron’s Educational Series, Inc., 1991, USA,
p. 212, apud Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. IV, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 989, text şi nota 2. Pentru
sensurile noţiunii guaranty, a se vedea şi: Dan Brudaşcu, Dicţionar englez-român pentru jurişti, Editura Sedan, 2002, p.
279; Mona-Lisa Pucheanu, Dicţionar juridic englez-român, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 81.
noţiunea de garanţie poate primi şi accepţiunea de promisiune de răspundere de datorie, de
insolvabilitate sau de neîndeplinire a unei obligaţii, ori de pierdere de către altul.22

Prin surety se înţelege unul care înţelege să se oblige a plăti o sumă de bani ori să
execute alte acte juridice în eventualitatea în care debitorul principal nu îşi îndeplineşte
obligaţiile; garantul este, în mod direct şi imediat, responsabil pentru datorie.23

În Anglia, Statute of Frauds (1677), la articolul A, impune redactarea unui act scris şi

semnătura garantului pentru întreaga cauţiune, soluţie menţinută de Law Reform
(Enforcement of contracts) Act (1954) şi de Hire-purchase Act (1965). Soluţia este acceptată
şi în S.U.A., care a adoptat Statute of Frauds în 1677.24

22
S.H. Gifis, op.cit., p. 212. A se vedea şi C. Bennett, Dicţionar de asigurări, traducere din limba engleză de Daniela
Moroianu, Editura Trei, Bucureşti, 2002, p. 284.
23
S.H. Gifis, op.cit., p. 212.
24
 M. Cabrillac, Ch. Moly, op.cit., p. 23, text şi notele 29, 30 şi 31; A. Curti, op.cit., p. 129 şi urm. A se vedea, pentru dreptul
anglo-american, precum şi pentru aplicaţiile în economie a garanţiilor: Webster’s Family Encyclopedia. Volume 1, 1992
Edition, New York, 1992, p. 231; A Dictionary of Law, op.cit., p. 40, p. 207, p. 499; Steven E. Landsburg, Lauren J.
Feinstone, Macroeconomics, The McGraw-Hill Companies, Inc., USA, 1997; Richard Lipsey, K. Alec
Chrystal, Economia pozitivă, traducere de Irina Ungureanu, Cristina Popa, Otilia Păduraru, Sorin Păduraru, Teodora
Gulyash, Editura Economică, Bucureşti, 1999; David C. Colander, Economics, ediţia a II-a, Irwin, USA, 1995; Campbell R.
McConnell, Stanley L. Brue, Economics. Principles, problems, and policies, ediţia a XIII-a, McGraw-Hill, Inc, USA,
1996; Daniel Quinn Mills, Labor-Management Relations, ediţia a V-a, Irwin, USA, 1994; Lloyd L. Byars, Leslie W. Rue,
Shaker A. Zahra, Strategic Management, Irwin, USA, 1996; V. Kasturi Rangan, Benson P. Shapiro, Rowland T. Moriarty,
Jr., Business Marketing Strategy. Cases. Concepts, and Applications, Irwin, USA, 1995, p. 600; Administrative
Office of the United States Courts, Glossary of Terms Used in the Federal Courts, ediţia a VI-a, 1980, p.
20; Institute of Judicial Administration, A Guide to Court System, New York, 1971, p. 65; McKee Fisk, Norbert J.
Mietus, Applied Business Law, South-Western Publishing Co., Cincinnati, Ohio, 1977; Jack E. Holmes, Michael J.
Engelhardt, Robert E. Elder, Jr., American Government. Esential & Perspectives, McGraw-Hill, Inc., USA, 1994;
Stephen Frantzich, Stephen Percy, American Government. The political Game, Brown & Benchmark Publishers,
Connecticut, 1994; Rhonda Carlson, Introduction to paralegalism, Irwin, USA, 1997; David Saffell, Harry
Basehart, Governing states and cities, McGraw-Hill, Inc., USA, 1997; Public administration, ediţia a IV-a, Editor Dr.
Howard R. Balanoff, Dushkin Publishing Group/Brown & Benchmark Publishers Sluice Dock, Guilford,
Connecticut, 1996; Catheryn Seckler-Hudson, Federal Textbook on Citizenship. Our Constitution and
Government, United States Government Printing Office, Washington, D.C., 1970, p. 198 (pentru rolul companiilor de
asigurare în S.U.A. – insurance). A se vedea şi: http://www.directron.com/systems-warranty-options.html; http://www.home-
loans-directory.com/glossary-terms/#S.