TUDOR ARGHEZI - ESTETICA RĂULUI

Apropiindu-se de convingerea critică a lui George Călinescu (formulată în

„Principii de estetică”), Tudor Arghezi susţine că nu există experienţă umană care să nu poată
fi transformată în fapt artistic şi din care beneficiarul produsului estetic să nu poată extrage o
pildă semnificativă; totodată, el nu admite distincţia între cuvintele poetice şi non-poetice,
apreciind că limbajul în sine este capabil să devină o mare poezie, prin geniul lingvistic al
celui care îl mânuieşte şi îi acordă semnificaţii nebănuite: ”Din bube, mucegaiuri şi noroi /
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
Urâtul este categoria estetică în opoziţie cu ceea ce desemnează frumosul.
Notele sau caracteristicile sunt: diformul, caracterul amorf, dizgraţiosul, lipsa de
unitate în varietate, prin dominaţia particularului, exagerarea în sens negativ, tinzând spre
caricatură.
Polemizând cu clasicismul – care epurase fiinţa umană de accentele groteşti,
lipsite de armonie şi de sublimul trăirilor -, romantismul a reabilitat „urâtul” prin Victor
Hugo, care cerea să se pună accent pe disproporţia între imaginea fizică urâtă (de pildă,
monstruosul Quasimodo, cocoşatul din romanul său, „Notre Dame de Paris”, are un suflet
generos până la sacrificiu).
Urâtul nu mai este o categorie estetică marginală, ci devine – alături de frumos –
un concept artistic central.
Poetul francez Charles Baudelaire consacră estetica urâtului în poemul „Un hoit”,
unde releă dizgraţiosul, hidosul chiar, în putrefacţia corpului intrat în descompunere, pentru ca
– în final – să realizeze elogiul iubirii capabile să înfrunte şi dezagregarea biologică.
Tudor Arghezi a afirmat programatic „estetica urâtului” în poemul „Testament”
din „Cuvinte potrivite”, dar a justificat-o cu texte revelatoare abia în „Flori de mucigai”.
Admirator şi traducător excepţional din creaţia lui Baudelaire, Tudor Arghezi a parafrazat
titlul elebrului său volum de versuri, „Florile răului”. Ambele sintagme poetice conţin un
oximoro, în care primul termen este identic, cel al „florilor” sugerând prospeţimea, varietatea
formelor şi a culorilor din universul natural vegetal; în timp ce Baudelaire îi opune un termen
abstract, reliefând faptul că omul este prizonier într-un univers măcinat de forţele Răului din
lume, Tudor Arghezi îl asociază tot cu un cuvânt concret, din acelaşi regn, dare care reliefează
 2

contrariule exploziei florale: „mucigaiul” în varianta lexicală populară, este ciuperca urâtă şi
rău mirositoare, dezvoltată n excrescenţe dizgraţioase văzului şi mirosului, care acoperă
spaţiile închise, neaerisite, îmbibate din umiditate.
Întrucât scriitorul român a evocat experienţa sa carcerală, mucegaiul devine
emblema vegetală a activităţii omului într-un univers detestabil, cu pereţii roşi de umiditate,
întunecat şi sumbru, cu o atmosferă viciată de mirosuri pestilenţiale, în care urâtul evoluează
spre coşmarul existenţial.
Criticii literari au văzut în publicarea volumului „Flori de mucigai” din 1931,
primul semn de maturitate artistică în creaţia poetică argheziană.
Volumul înfăţişează o lume terifiantă şi agresivă, un univers, pe rând, gotesc şi
tragic, în care fiinţa a abandonat masca raţiunii şi a civilizaţiei, revenind la ceea ce a fost în
starea sa primară: bestia fără conştiinţă.
Prizonier la propriu şi la figurat, Tudor Arghezi învaţă pe viu că „somnul raţiunii
naşte monştri” (în accepţia pictorului de viziuni coşmareşti, Goya). El creează imaginea unei
umanităţi decăzute, un fel de „Azil de noapte” al lui Gorki, dislocat în proiecţii lirice: galeria
tipologică este magistrală şi prin faţa cititorilor se perindă halucinaţi, androgini, dereglaţi fizic
şi psihic, inşi torturaţi de ideea păcatului sau de culpa crimei tăinuite; ei configurează, laolaltă,
o lume desfigurată, chinuită de coşmaruri, defulări de tot felul, de violenţa crimei şi de
instincte dezlănţuite.
Tragismul decurge din faptul că, în perimetrul concentraţionar, omul, care se
abandonează impulsurilor primare şi spiritului nediferenţiator, se dezvăluie în toată goliciunea
disperării sale mute. Şi erosul se modifică, din melancolia elegiacă în stil eminescian a
primului volum, în febra fiziologică, în boala trupului (ca în lirica populară), în ispita biblică
şi în teroarea simţurilor (”Streche”, „Rada”, „Tinca”). Femeia devine întruchiparea păcatului
şi a unei demonii, ca în viziunile pustnicilor.
In scenele tipice ritului de viaţă carcerală (descrise în „Cina”, „Dimineaţa”,
„Morţii”, „Galere”, „Convoiul”), ideea damnării se ridică de la procesul intentat societăţii
contemporane poetului la rechizitoriul întregii condiţii umane, iar fauna imundă a hoţilor,
criminalilor, prostituatelor, mutilaţilor şi a estropiaţilor din punt de vedere fizic ori moral se
organizează într-o imagine simbolică a existnei.
Dincolo de tragism, tentaţia burlesc-fantastică nu este ocolită, viaţa închisorii
oferind şi situaţii de un verism savuros, evocate narativ într-o mişcare a epicului dinspre
pitorescul pur către sugestia himericului (în „Pui de găi”, „Ucigă-l toaca”).
 3

Coborâre într-un infern modern, vizând şi certe semnificaţii sociale, alături de

prozele din „Icoane de lemn” (1929) şi „Poarta neagră” (1930, volumul „Flori de mucigai”
înseamnă transpunerea unei realităţi concrete într-un imaginar demoniac. Citit din perspectiva
dramei insolubile din „Psalmi” el devine expresia unei apostazii (răzvrătiri religioase, renegări
spirituale).
Abjecţiunea lui Tudor Arghezi constă într-o evocare, uneori într-adevăr prea
stăruitoare, a materiilor degradate. Scopul artistic este de a folosi, ca în pictură, orice culoare,
indiferent de provenienţa ei, şi din acest unghi de vedere obiecţiile estetice nu-şi au rostul.
Când degradarea este dezvoltată prin calităţile ei plastice în forma unei viziuni a lumii
percepţionale, scriitorul este de neîntrecut şi de altfel în tradiţia bisericii înseşi care exaltă
artisticeşte materia pentru a zugrăvi spiritul; fetidul ia un aspect diabolic şi produce ilaritatea,
însă alteori stăruinţa în impurităţi întunecă prin îngreţoşare conştiinţa estetică: „Sângele
răscopt şi stătut se face pe nesimţite mucegai şi puroi. Taie-mi vâna grumazului şi cefii şi ai să
vezi că din secure sare coptură.”, sunt imagini care în loc să producă groaza descompunerii,
trezesc firescul nostru instinct de curăţenie („Cimitirul Buna - Vestire”).
În „Poarta neagră” este zugrăvită atmosfere închisorii, cu pagini de amintiri, de
compătimire cu cei ce suferă şi de psihologie a delicvenţei, tabloul zugrăvit fiind original şi
plin de colorit, în care materia nu apare suficient elaborată în simboluri.

Bibliografie:
George Călinescu, Istoria Literaturii Române
Acad. Eugen Simion
Prof. dr. univ. Florina Rogalski – Simbolismul, Modernismul, Tradiționalismul,
Avangardismul

20.11.2020, BZCA