Războiul sovieto-afghan (1979–1989) este cel mai extins conflict militar din

istoria Uniunii Sovietice. Imixtiunea militară în Afghanistan a avut pentru sovietici

efectele unei victorii de-a lui Pyrrhus. Canalizarea unor sume financiare substanţiale
(60 mld. de ruble) va intensifica şi mai mult criza economică a sovieticilor, care a
marcat, în final, colapsul Uniunii Sovietice şi, implicit, a comunismului. Numărul
total al militarilor sovietici care au efectuat stagiul militar în zonă cifrându-se la 620
000, numărul morţilor reprezentând 15 051, iar cel al pierderilor sanitare
(handicapurilor fizice) evaluându-se la 469 685. Kremlinul, din considerente de amor
propriu, va recunoaşte abia în ultimele momente eşecul în Afghanistan.
Inclus în arcul instabilităţii şi al conflictelor de lungă durată, Afghanistanul a fost
transformat într-un mecanism militar, unde cultura războiului şi violenţele constituie
şi actualmente principalele puncte de referinţă. „Ţara munţilor” (80% din suprafaţa
ţării este montană) este regiunea de pe glob cu cele mai multe mine antipersonal –
peste 10 mil. – îngropate în sol1.

Drept urmare a războiului din Afghanistan s-a activizat extremismul islamic,

care a alimentat/alimentează terorismul internaţional.

La sfârşitul anilor 1970, interesele URSS în Afghanistan, reprezentate prin

diverse proiecte "protectoare” economice, financiare, de dezvoltare a infrastructurii,
de pregătire a bazei sociale, de infiltrare a consilierilor (inclusiv militari) etc., alături
de tratatele bilaterale şi internaţionale, au validat două direcţii ale doctrinei politicii
internaţionale, gene-rate prin prisma "echilibrului sau a forţei": de constituire a unui
soi de Finlandă asiatică (calea moderată), o ţară neutră, dar, din aceeaşi perspectivă,
potrivit sovieticilor, exportul şi instalarea revoluţiei nu excludeau şi metodele
radicale, cristalizate prin conceptul de o a doua Mongolie, un transfer radical de la
feuda-lism la socialism (metoda radicală). Transferul radical al Afghanistanului la
socialism, prin decizia de a interveni în această ţară, a fost hotărât la 12 decembrie
1979 de Biroul Politic al CC al PCUS. Prin această hotărâre s-a transgresat articolul
72, punctul 8, al Constituţiei URSS, conform căruia "problemele păcii şi războiului,
apărării suveranităţii, securitatea frontierelor de stat şi a teritoriului URSS,
organizarea apărării, conducerea Forţelor Militare” reprezenta o prerogativă a
"organelor superioare ale puterii de stat”, or Biroul Politic nu era mandatat cu o astfel
de atribuţie2.

Deciziile Biroului Politic au stat la baza organizării unei lovituri de stat

pentru răsturnarea liderului afghan Amin şi înlocuirea acestuia cu Babrak Karmal,
instalat de Moscova în fruntea unui nou executiv. În cadrul operaţiei ce purta numele
de cod "Furtuna-333", unităţi ale grupului de comando "Speţnaz", conduse de
colonelul Gr.I. Boearinov şi constituit din ofiţeri KGB şi GRU, originari exclusiv din
regiunea central-asiatică (de aici şi apelativul batalion musulman), care vorbeau

1
Gregory Fremont-Barnes, Războiul sovieto-afgan 1979-1989, Editura Corint, București, 2015, pp. 18-19
2
Ibidem, pp.30-31
dialectul farsi, deghizaţi în uniforme afghane, urmau să pătrundă în ţară "la
chemarea guvernului Karmal3.”

La 25 decembrie, ora 15:00 (ora Moscovei), trupele sovietice au trecut graniţa,

intrând în Afghanistan, preponderent pe cale aeriană. Au fost întreprinse 343 de
zboruri, timp de 47 de ore, pentru a transporta 7700 de oameni, 894 de unităţi de
echipament militar şi 1 062 tone furnituri. La 27 decembrie a.a., corpul expediţionar a
ocupat pala-tul prezidenţial, asasinându-l pe Amin, împreună cu soţia, cei şapte
copii, un nepot şi 30 de membri ai personalului.
Babrak Karmal a anunţat la Radio Kabul, după o înregistrare efectuată la staţia radio
din Termez (RSS Uzbekistan) constituirea unui nou guvern şi "distrugerea maşinii
teroriste a lui Amin şi a protejaţilor săi”. Noua conducere afghană era considerată de
Moscova "un centru al universului, simbol al fericirii umane”. Imediat după
ingerinţă, trupele sovietice au intrat în luptă cu forţele ostile noului regim prosovietic
din Kabul, generând astfel un război civil.

Ţările blocului socialist (cu excepţia României şi Iugoslaviei) au sprijinit

intervenţia militară sovietică, considerată, potrivit sintagmei URSS, drept ajutor
internaţional. Altfel era considerată situaţia la nivel internaţional, în mod special de
către SUA, care a interpretat această acţiune drept o manifestare a expansionismului
sovietic, o continuare a doctrinei Brejnev. Moscova a consi-derat, iniţial, că americanii
vor tolera intervenţia (ca şi în cazul Ungariei şi al Cehoslovaciei), ceea ce părea a se
întâmpla în faza iniţială. Ulterior, protestele Casei Albe au început a se face auzite la
Consiliul de Securitate al ONU. Pentru SUA, războiul din Afghanistan, considerat
"cel mai mare pericol al umanităţii după cel de-al Doilea Război Mondial”, a
reprezentat şi o posibilitate de a le oferi sovieticilor războiul lor din Vietnam, iar
alături de aceasta, în teren, s-a accelerat ajutorul acordat rezistenţei afghane
(mujahedinilor).

Fenomenul afghan avea, astfel, să genereze o schimbare în sistemul relaţiilor

internaţionale, Uniunea Sovietică fiind etichetată drept agresor şi demonstrând, în
acest mod, valenţele unui stat totalitar4.

În a doua jumătate a anilor 1970 – mijlocul anilor 1980, în URSS se constată

intensificarea fără precedent a propagandei militariste şi militarizarea societăţii,
situaţie, de altfel, paradoxală pentru Uniunea Sovietică, deoarece toate acestea se
întâmplau nu în faţa unui pericol militar iminent, ci în contextul destinderii, fiind
încălcată flagrant chiar şi Constituţia URSS, deoarece, potrivit Legii fundamentale
(capitolul 4, art. 28) "în URSS, propaganda de război este interzisă”. Gerontocraţia de
la Kremlin (constituită grosso modo din generaţia a treia) a insistat pe promovarea
până la nivel de cult al celui de-al Doilea Război Mondial. Conexiunea dintre trecutul
3
Bertrand Lewis, Istoria Orientului Mijlociu, Editura Polirom, Iași, 2014, pp.286-287
4
Albert Hourani, Trevor Mostyn (coord.), The Cambridge Encyclopedia of Middle East and North Africa,
Cambridge, 1988, pp. 498-499
trăit individual şi colectiv, ritualul statal şi istoric era efectuat prin intermediul
aniversărilor jubiliare, comemorărilor, programelor şcolare, filmelor artistice, mass-
media, beletristicii etc. ce conţineau un discurs militant, de pledoarie a eroismului
pentru apărarea Patriei sovietice şi disponibil, în virtutea acelor idealuri, la fapte
eroice. Doar în anii 1986–1988, în auditoriile şcolare din RSS Moldovenească, au fost
efectuate 206 întruniri cu veteranii de război. Militarii sovietici erau decoraţi într-un
cadru festiv, pe fondul unor discursuri ideologice vivifiante.
În şcolile din Moldova sovietică, ca şi în alte republici unionale, se intensifică
îndoctrinarea ideologică, se organizau diverse şedinţe la care participau soldaţi
internaţionalişti (conform conceptului sovietic, astfel erau desemnaţi foştii
combatanţi în războiul din Afghanistan). Plătind tribut timpului, în tematica
cinematografiei moldoveneşti erau incluse diverse dogme, lozinci ideologice şi
stereotipuri, iar filmul istorico-revoluţionar a fost dominat de spiritul sociologizant.
Prin urmare, tineretul din Moldova sovietică a fost modelat intens, sub aspect
ideologic, pentru a face faţă, în momente de necesitate, cauzei ajutorului
internaţional şi patriotic (evident, de sorginte comunistă). În pofida faptului că
indicaţiile propagandei comuniste erau destul de sugestive şi părtinitoare, tinerii
combatanţi sovietici, folosiţi ca mecanism în necunoştinţă de cauză aveau, mai
curând, să se confrunte cu adversari concreţi, oameni bine echipaţi şi destul de abili
în acţiune, iar imperialismul era prezentat, în acest context, mai degrabă ca o formă
de camuflaj politic, rupt de orice realitate, decât un plan de acţiune şi sprijin
ideologic5.

Vectorii propagandei sovietice referitoare la războiul sovieto-afghan – ajutor

internaţional şi apărarea hotarelor de sud ale Uniunii Sovietice – au constituit
pilaştrii ideologici a ingerinţei militare.

Kremlinul a menţinut în confidenţialitate implicarea trupelor militare în

Afghanistan. Combatanţii sovietici, cu excepţia celor din grupele speciale de
comando, au fost mobilizaţi fără o selecţie bine definită şi instrucţie militară, erau
puşi în faţa faptului împlinit, considerent cu implicaţii majore şi asupra prestaţiei
serviciului efectuat: "Iniţial ne-au spus că mergem în sectorul militar din Turkistan
pentru efectuarea serviciului militar. Şi încă ne-au zis, la Tiraspol, că plecăm la
instrucţie, şi atât. Dar, ne-au anunţat că plecăm în Afghanistan, deja în tren... Erau
foarte mici opriri, 10-15 minute. Peste tot era semaforul verde, de urgenţă." "Ne-au
ridicat pe alarmă şi ne-au îmbarcat în maşini şi ne-au trimis la aerodrom ca să
plecăm, dar nu ne-a explicat nimeni unde ne ducem, ce facem pe urmă, deja când am
coborât în Duşanbe, cu avionul, acolo ne-au anunţat că vom intra în Afghanistan…
Deodată nu am ştiut (noi) ce-i acolo." "Când eram în Uniune se depunea jurământ la
aerodrom. Îi trezeau la ora 6 după alarmă şi-i duceau în Afghanistan, neştiind nimic.
Nu ştiau nici gloanţele, nimic, se împuşcau unul pe altul."
5
Helene Carrere d’Encause, Orgoliile Kremlinului, Editura Orizonturi, București, 2015, pp.258-259
În perimetrul amplificării conflictului armat, era necesară constituirea unui sistem de
recrutare şi instruire militară. Grosso modo, selecţia viitorilor combatanţi, pentru
războiul din Afghanistan, corespundea cu mecanismul comun de încorporare din
armata sovietică. Tinerii, în vârstă de 18 ani, efectuau o serie de analize medicale care
urmau să stabilească nivelul condiţiei fizice, iar pentru cei selectaţi pentru serviciul
militar în Afghanistan se atenţiona, în mod special, asupra unui standard ridicat al
configuraţiei fizice: "La comisia medicală se efectua o selecţie minuţioasă. A fost o
problemă mare, probabil că, deja, ştiau că nu se pleacă cu sănătatea mai şubredă, mi
s-a reproşat din cauza aceasta.” "Au fost mai multe examene medicale şi comisii
decât pentru cei ce mergeau în URSS.” "La Chişinău, am efectuat controlul medical
de 3 ori, am sărit de 3 ori cu paraşuta6.”

Treptat s-a constatat şi un voluntarism al tinerilor, care erau entuziasmaţi de

patriotismul de sorginte sovietică."Vroiam să devin erou… Din şcoală am aflat de
eroismul ostaşilor sovietici din Afghanistan.” "A fost un moment de euforie. Vroiam
foarte mult să efectuez serviciul militar în Afghanistan. În momentul în care prietenii
mei au primit chemarea de la comisariatul militar, şi eu n-am primit, m-a dezamăgit
foarte mult, am insistat foarte mult ca să mă ia în armată.” "La noi au fost cazuri de
scriere a cererilor, pentru a pleca în Afghanistan, au fost multe cazuri din
acestea.”"Am scris şase rapoarte la comisariatul militar ca să ajung în Afghanistan 7.”

Generalul Ruslan Auşev, şef al infanteriei motorizate a armatei sovietice din

Afghanistan, în anii 1980–1982 şi 1985–1987, releva, într-un interviu, despre starea de
inamiciţie a afghanilor: "Fiecare străin care intră în această ţară devine un duşman
vânat de toată lumea – militari, civili, chiar şi de natură". Prin conceptul de adversar,
combatanţii sovietici desemnau o latură mult mai extinsă a sensului clasic; om-
duşman (atât oponenţii regimului afghan, instalat de sovietici, cât şi oricare cetăţean
afghan), spaţiu străin, condiţii geografice şi climaterice nefavorabile. Dacă condiţiile
geoclimaterice au constituit un ambient neospitalier (cu valenţe asupra calităţii vieţii,
sănătăţii etc.), instalând şi un disconfort psihologic, imaginea omului-adversar era
destul de complexă, aferentul de bază al acestuia fiind asociat cu pericolul lichidării
fizice şi mefienţa. S-a revelat conexiunea dintre cele două tabere antagoniste la
frontiera dintre viaţă şi moarte, instituind mecanismul violenţei reacţionale: "Îi
omorâm şi noi pe ei, şi ei pe noi – unii pe alţii." "Ucideai-ucideau." "Dacă nu trăgeam
eu, trăgea el, asta-i toată filozofia". "Trăgeau ei, trăgeam şi noi." "Ori tu împuşcai, ori
te împuşcau pe tine8.”

Intervenţia "contingentului limitat al armatei sovietice" în Afghanistan a

suscitat o mobilizare impetuoasă a afghanilor. Astfel, dacă la sfârşitul anului 1979
numărul mujahedinilor se ridica la 40 000 de oameni, cifra s-a majorat în anii 1981–

6
Gregory Fremont-Barnes, op. cit., p.40
7
Ibidem, p.65
8
Bertrand Lewis, op. cit., p.295.
1983, însumând cca 45 000 de combatanţi, iar în anul 1986 aceştia reprezentau deja
150 000 de persoane. Prin prisma combatanţilor sovietici, numărul partizanilor
afghani a fost raportat la pericolul iminent al acestora: "Erau bande. Noi spuneam că
doar să fi stat cu automatele în mână, şi ei numai să fugă, ne calcău pe toţi."
La micronivel al conexiunii om–om, participanţii sovietici la războiul sovieto-afghan
nu au perceput repere clare pentru conturarea forţelor adverse, instituind la
paroxism situaţiile de incertitudine, derutare, imprevizibilitate şi insecuritate: "Acolo
nu ştiai unde-i duşmanul." "Nu înţelegeai cine cu cine luptă”. "Nici nu ştiai care ţi-e
duşman.” "Nu puteai delimita duşmanii.""Nu ştiai care-i prieten şi care-i basmak. Era
destul de greu. Nu ştiai de cine să te păzeşti!" "Niciodată nu era clar: Cine-i şi unde-i
inamicul? Se părea că nu era şi, în acelaşi timp, era pretutindeni". Din acest
considerent, combatanţii au surprins o clasificare a adversarului, instituită din
dimensiunile războinicilor, care acţionează prin mijloace de suprimare: "Noi, însă,
când luptam, le ziceam duşmani la oricine împuşca în noi."
În categoria adversarilor erau incluşi şi junii afghani. Erau remarcate cazuri de
confruntări deschise ale populaţiei tinere cu sovieticii, dar şi abilităţile acestora în
planul pregătirii militare, considerent marcat şi de faptul că în unele comunităţi
afghane arta războiului, configurată şi prin mecanismul violenţei ludice, constituia
unul din ritualurile de iniţiere a tinerilor, iar în anumite cazuri copiii erau instruiţi şi
sub aspect teoretic, fiind aplicate şi elemente din tactica de gherilă.. 9.

În perimetrul irupt al adversarilor s-a conturat şi un segment specific,

dislocat din altă paradigmă a conflictului militar sovieto-afghan – a confruntărilor
extreme dintre luptătorii sovietici şi femeile-mercenare. Atunci când erau capturate,
mercenarele nu erau graţiate, militarii sovieticii aplicau şi pentru aceste amazoane,
fără mizericordie şi distorsiune, legea talionului: ,,Acolo erau şi femei-mercenare,
care luptau pentru bani, fiind plătite. Au prins una dintre acestea. Ea a împuşcat în ai
noştri, iar noi am luat-o din altă unitate… Când au interogat-o, a zis că lupta pentru
bani. Spunea că dacă ucide un soldat are o sumă, dacă un ofiţer altă sumă… Noi am
legat-o, pe urmă, şi a zburat cu tot cu mină în aer. Viaţă pentru viaţă.”
O categorie aparte au constituit-o informatorii, băştinaşi care prezentau pentru
sovietici surse de referinţe asupra centrelor de dislocare a mujahedinilor. Delatorii nu
erau nici în graţiile sovieticilor şi nici a Rezistenţei afghane.

Configuraţia fizică a reprezentat o imagine metamorfozată în contexul

asociativ al mefistofelicului, apropiată, în cele mai dese cazuri, de credinţa populară
referitoare la tartor. Un aspect relevant în acest sens îl constituia obiecţia referitoare
la ochi, care reprezintă un indiciu al personalităţii10.

9
Gregory Fremont-Barnes, op. cit., p. 76
10
Ibidem, p.83
 Bibliografie

***, The Cambridge Encyclopedia of Middle East and North Africa, Cambridge,
1988.
Carrere d’Encause, Helene, Orgoliile Kremlinului, Editura Orizonturi, București, 2015.

Fremont-Barnes, Gregory, Războiul sovieto-afgan 1979-1989, Editura Corint, București,

2015.

Lewis, Bertrand, Istoria Orientului Mijlociu, Editura Polirom, Iași, 2014.

Anul 1989

Aventura sovieto-afgană
Țîrcu Marius Răzvan