12. 3. Literatura, ştiinţa şi arta arabă.

Începând cu secolul al X-lea în lumea arabă apare învățământul primar de la vârsta de 7 ani cu
durata de 5 ani. El se desfăşura în cadrul moscheii unde copiii paralel cu studierea unor elemente
ale Coranului şi a celor mai importante principii morale, învăţau scrisul şi cititul. A apărut şi
învățământul secundar, fiind o treaptă mai înaltă, iar unele colegii erau la nivelul universitar în
cadrul căruia se studia Coranul, jurisprudenţa, dialectica, matematica şi astronomia, chimia şi
alchimia, geografia şi istoria, limba şi literatura arabă, muzica şi desenul geometric. Către sec. al
XIII o mare parte din populaţia oraşelor arabe era ştiutoare de carte.
Acest proces a contribuit ca cele mai mari oraşe ca Bagdadul, Cordoba, Cairo să devină
adevărate centre culturale unde activau renumiţi savanţi. În oraşe erau deschise librării, biblioteci
care dispuneau de un volum mare de cărţi. Cea mai mare bibliotecă era cea în Cairo cu un volum
de un 1 600 000 de volume. În secolul al X-lea un vizir a fondat biblioteca la Bagdad de 12 000
de volume – opere inedite traduse recent din limbile greacă, sanscrită şi chineză. Pe lângă
biblioteca din Bagdad activau mulţi bibliotecari. Erau şi grupuri de copişti bine plătiţi. În cadrul
bibliotecilor erau mii de volume în domeniul matematicii şi astronomiei, filosofiei şi istoriei etc.
Arabii în Evul Mediu au lăsat urme importante în istoria ştiinţelor exacte, naturale şi umane.
Însuşi Coranul a contribuit la dezvoltarea ştiinţelor, traducând în viaţă cele prescrise de Allah.
Cultura arabă purta un caracter practic. Dar cea mai mare contribuţie la progresul ştiinţific au
adus-o savanţii din ţările cucerite de arabi. În lucrările cu caracter istorico-lingvistic se vorbeşte
despre cultura multor popoare. De exemplu, în operele lui Ali-Biruni „India”, „Monumentele
generaţiilor premergătoare”, „Geodezia” se aduc date referitor la credinţele, obiceiurile,
sărbătorile egiptenilor, grecilor, romanilor, perşilor, indienilor, adepţilor diferitor curente
islamice şi ale induşilor.
Un interes deosebit s-a acordat filosofiei. În ţările arabe funcţionau diverse şcoli filosofice
fiind influenţate de filosofia lui Platon şi Aristotel. Deşi filosofia avea un caracter marcant
religios, ea acorda o deosebită atenţie raţiunii. Filosoful arab al-Kindi, care a studiat filosofia
greacă a tradus terminologia filosofică în limba arabă, traduce operele lui Aristotel, propagă de
pe poziţiile neoplatonismului nemurirea sufletului. Savantul al-Razi adoptă atomismul lui
Democrit, unele idei ale lui Socrate şi Platon, afirmă ca raţiunea este suficientă pentru
cunoaşterea adevărului.
O atenţie deosebită în epoca medievală arabii au acordat literaturii. Apare necesitatea găsirii
echilibrului dintre tradiţie şi inovaţie, purtătorii căreia trebuiau să descrie natura, dar se străduiau
să lărgească tematica prin descrierea luptelor, construcţiilor, fiind create şi numeroase biografii.
Astfel oda preislamică s-a divizat în lirica de dragoste şi lirica peisagistă. Proza literară începe cu
Coranul. Legendele religioase arabe sau biblice – despre Noe, Abraham, Moise, Isus – sunt
povestite cu o artă narativă captivantă. Un rol deosebit în lirica de dragoste au avut poeţii Rabia
(719), Djamil (700), al-Ahnan (806). În perioada medievală se dezvoltă rapid istoria literaturii.
Cea mai cunoscută operă a literaturii arabe rămâne „O mie şi una de nopţi”, scrisă într-o limbă
populară. Opera prezintă o poveste de aventuri erotice, preluate din scrierile persane , greceşti,
indiene. Eroii principali sunt prințesele, sultanii, comercianţii, orăşenii.
Epoca de aur a poeziei islamice se încheie cu creaţia lui al-Marri (1058) orb din copilărie. A
studiat de la 4 ani Coranul, teologia, dreptul islamic. El era un adept al adevărului şi justeţei şi în
lirica lui predomina secretul vieţii, viciile omului şi societăţii, ura şi suferinţa ce sunt prezente în
societate şi sunt o legitate inevitabilă a existenţei.
Bazându-se pe moştenirea culturii arabe preislamice şi al spiritului raţional elin, cultura arabă
s-a caracterizat printr-o vădită înclinare spre studiul ştiinţelor naturii şi al aplicaţiilor practice.
Astfel au fost elaborate lucrări speciale pentru nevoile arhitecturii şi tehnicii. De exemplu,
matematicianul şi geometrul Abu-l-Wafa (sec. al X-lea) a scris „Cartea despre cele ce sunt
necesare meşteşugurilor în legătură cu construcţiile”. În domeniul matematicii, arabilor le
revine meritul de a fi preluat de la indieni numeraţia cu nouă cifre-simboluri, căreia i-au adăugat
cifra 0. Astfel perfecţionat, sistemul de numeraţie zecimală prin cifre se găseşte în manualul de
aritmetică scris pe la 830 de al-Horezmi (Khwarzimi 770- cca.846), de la care provine termenul
de algoritm. Progresul matematicii a favorizat pe cel al astronomiei, a cărei dezvoltare a fost
condiţionată de necesitățile impuse de cult musulman, ca întocmirea calendarului, stabilirea lunii
Ramadanului şi a orelor de rugăciune, determinarea exactă a poziţiei geografice a oraşului
Mecca.
Arabii s-au remarcat deosebit în medicină. A fost descoperită circulaţia pulmonară, se practica
vaccinarea antivariolică (contra rujeolei), se folosea metoda şocului psihologic. Unul din cei mai
recunoscuţi medici ai lumii arabe a fost cunoscut sub numele de Avicena (Ali Abu Ibn Senna,
980-1037) numit „prinţul medicilor arabi”. În lucrarea sa „Canonul medicinii”, tradusă în
Europa în epoca Renaşterii şi care cuprinde cinci cărţi, pentru prima dată a dat descrie
meningitei şi multor altor boli. Ibn Zuhr a descris cancerul stomacal. Prezintă interes lucrările lui
Maimonide privind maladiile respiratorii, toxicologia şi igiena.
În cele cinci secole VIII-XVI de strălucită afirmare în domeniul ştiinţei, cele trei centre de
cultură Bagdad, Cordoba şi Cairo s-au bucurat în mod deosebit de un imens prestigiu, fiind
adevărate izvoare de ştiinţă şi cultură.
Subordonarea manifestărilor artistice unor norme cu caracter religios va conferi artei islamice
o marcantă notă de originalitate. Cel mai vechi monument de arhitectură arabă care s-a păstrat,
devenit în mod evident din arhitectura creştină, siriană, este aşa-numita Cupolă a Stâncii din
Ierusalim. Dar creaţia cea mai remarcabilă este marea moschee din Damasc (datând din 706 şi
reconstruită în sec. al XI-lea). Dintre marile monumente religioase şi cel mai impresionat este
faimoasa moschee din Cordoba, a cărei construcţii a fost începută în 785. În ce priveşte decoraţia
acestor monumente de artă religioasă şi nu numai, deoarece Coranul interzicea pictarea şi
sculptarea figurilor umane sau animale, se dezvoltă o decoraţie cunoscută sub numele de arabesc
(ce înseamnă asemenea lui Dumnezeu din Cer). El nu este un stil inventat de arabi, ei sunt cei
care îl promovează şi îl transformă într-un element caracteristic artei lor.
Aporturile arabilor la cultura şi civilizaţia Europei medievale s-a efectuat prin canalul Spaniei
şi al Siciliei. Viaţa intelectuală şi culturală din aceste două ţări sub ocupaţia islamică era
superioară celei din restul Europei acelei vremi. Arhitectura Evului Mediu occidental a fost
sensibil influenţată de tradiţiile arhitecturii arabo-musulmane (ferestre duble, arce diferite,
cupole, arcade sau bolți poligonale, suprafeţe traforate).