Politica monetară

10.1. Piața monetară

10.2. Masa monetară
10.3. Politica monetară

10.1. Piața monetară

Piaţa monetară reprezintă un segment al pieţei capitalurilor, pe care se schimbă titluri
pe termen scurt contra lichidităţi şi care contribuie la realizarea obiectivelor politicii monetare.
Piaţa monetară - totalitatea relaţiilor, instituţiilor şi pârghiilor cu ajutorul cărora sunt
transferate disponibilităţile băneşti în domeniile deficitare de asemenea resurse. În sens
restrâns, piaţa monetară reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta de resurse băneşti. În sens
larg, reprezintă toate schimburile de mijloace de piaţă acceptate de intermediarii financiari în
scopul de a regla pe termen scurt deficitele de trezorerie.
Ea reprezintă piaţa capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte cererea de
împrumuturi (agenţi economici, stat) cu oferta de resurse financiare (persoane individuale,
întreprinderi şi instituţii financiare).
Banca centrală - actor principal al pieţei monetare - poate orienta rata dobânzii sau
cantitatea de monedă centrală
Prețul pe acesată piață poartă numele de dobândă.
Obiectul pieţei monetare - masa monetară şi schimbul de lichidităţi, având rolul de a compensa
excedentul cu deficitul de disponibilităţi băneşti pe termen scurt, existente la diferiţi agenţi
economici.
Părţile componente de bază ale pieţei monetare - cererea şi oferta de monedă
Principalele categorii de agenţi care participă pe această piaţă sunt:
* Statul, care conferă putere liberatorie monedei legale şi stabileşte coordonatele politicii
monetare;
* Banca Centrală, care emite moneda în contul statului şi exercită controlul asupra
monedei aflate în circulaţie;
* Sistemul bancar, care pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi creează
moneda bancară;
* Întreprinderile (firmele), care finanţează activitatea prin intermediul monedei legale şi
al împrumuturilor obţinute de la bănci şi emit titluri de valoare;
 * Gospodăriile populaţiei, care solicită moneda pentru nevoi proprii şi pot achiziţiona
titluri de valoare de la întreprinderi sau de la stat.
Pe piaţa monetară se tranzacţionează instrumente cu venit fix, pe termen scurt, în general
cu mai puţin de un an până la scadenţă.
instrumentele sale prezintă un risc foarte mic
 certificate de depozit, emise de bănci şi care permit investitorilor să-şi plaseze
disponibilităţile în titluri pe termen scurt;
 bonuri de trezorerie, emise de o întreprindere şi care pot fi negociate pe piaţa banilor pe
termen scurt etc.
Aceste produse ale pieţei monetare au o trăsătură comună: toate ajung la maturitate în mai
puţin de un an. Pe lângă scadenţa pe termen scurt, gradul ridicat de lichiditate şi riscul relativ
scăzut reprezintă alte avantaje ale acestei pieţe, de care beneficiază atât investitorii individuali,
cât şi marile instituţii financiare.
Piaţa monetară are două componente:
* piaţa interbancară, rezervată băncilor, asigurând întâlnirea ofertei cu cererea de
monedă. (băncile cu excedente şi deficite de trezorerie).
Banca Centrală poate interveni pe această piaţă pentru a reţine lichidităţi în funcţie de
obiectivele politicii monetare;
* piaţa titlurilor pe termen scurt, pe care băncile, întreprinderile şi statul, pot emite sau
schimba titluri negociabile (deschisă tuturor agenţilor economici).
Operaţiunile care au loc pe piaţa monetară sunt de două feluri:
1. de finanţare, care constau în acordarea de disponibilităţi băneşti solicitate de către
bănci sau agenţi economici
2. de refinaţare, atunci când băncile se adresează Băncii Centrale pentru a obţine un
credit.
Operaţiunea de finanţare reprezintă scontarea, iar cea de refinanţare, rescontarea.

10.2. Masa monetară

Masa monetară - ansamblul mijloacelor de plată existente în economie la un moment dat.
Ea este formată din disponibilităţi monetare şi disponibilităţi cvasimonetare.
 disponibilităţile monetare cuprind: biletele de circulaţie, moneda divizionară în
circulaţie, depozitele la vedere (conturi ale particularilor şi întreprinderilor la banca
centrală, depozite în bănci, depozite în conturi poştale, depozite de fonduri particulare
la Tezaur).
  disponibilităţilor cvasimonetare includ: conturi pe librete în bănci, depozite la termen
la Tezaur, bonuri pe termen la Tezaur, depozite în valută ale rezidenţilor.
Disponibilităţile monetare se referă la masa monetară concretizată în creanţele la vedere asupra
băncilor şi Trezoreriei. Acestea au în vedere moneda ca un mijloc de plată imediat. În schimb,
disponibilităţile cvasimonetare se referă, în general, la instrumente financiare lichide care nu
se folosesc ca atare pentru plăţi, dar se pot transforma uşor în instrumente de plată.
Sfera de cuprindere a masei monetare este condiţionată de modul în care este definită moneda,
dacă aceasta este privită ca un simplu mijloc de plată imediat sau este asimilată cu activele
lichide.
Masa monetară cuprinde monedele propriu-zise, biletele de bancă (bancnotele) şi
depozitele bancare. Ea include un ansamblu de mijloace de plată la care se pot aplica funcţiile
tradiţionale ale monedei.
Agregatele monetare se stabilesc pe baza regrupării, stabilită într-un mod
convenţional, a tuturor activelor în categorii mari care se includ unele în altele şi care sunt
simbolizate diferit: (M1, M2, M3, L) unde:
M1 = bilete de bancă, moneda divizionară şi depozitele la vedere (conturi în bancă) reprezintă
masa monetară în sens strict;
M2 = M1 + conturile de economii şi conturile pe librete la bancă;
M3 = M2 + depozitele la termen, bonurile de casă şi certificatele de depozit;
L = M3 + bonurile de Tezaur şi titlurile comerciale emise de întreprinderi.
Agregatele monetare constituie indicatori sintetici care reflectă capacitatea de a
cheltui a agenţilor economici. Ele se caracterizează atât prin gradul diferit de lichiditate al
componentelor lor, cât şi prin caracterul lor variabil. Construirea agregatelor monetare şi a
celor economice (produs naţional, venit naţional ş.a.) permite determinarea unor indicatori
importanţi pentru analizele monetare şi economice ca de exemplu: rata de lichiditate a unei
economii (prin raportarea diferitelor agregate monetare la PIB).
Orice mecanism de creaţie monetară presupune cerere şi ofertă de monedă. Evoluţia
masei monetare existente în circulaţie se află în stransă legatură cu cererea şi oferta de monedă,
ca elemente definitorii ale pieţei monetare.
Cererea de monedă reprezintă cantitatea de monedă pe care agenţii economici doresc
să o deţină la un moment dat. Cum se justifică opţiunea de a deţine o parte mai mare sau
mai mică din bogăţie sub formă de monedă? Răspunsurile sunt condiţionate de aprecierea că
moneda este considerată în dimensiunea sa tranzacţională (moneda este un activ lichid) sau în
cea patrimonială (moneda este un activ fără risc).
 Atributul principal al monedei este lichiditatea care decurge din funcţiile pe care
aceasta le exercită în cadrul sistemului economic. Lichiditatea (L) conferă deţinătorului de
monedă un anumit privilegiu: posibilitatea de a achiziţiona bunuri şi servicii oricând şi
oriunde și se află la originea motivului "preferinţei pentru lichiditate" care serveşte ca
fundament al cererii de monedă.
Motivele preferinţei pentru lichiditate explică cererea de monedă şi factorii care
influenţează această cerere, precum şi sensul în care ei acţionează.
J. M. Keynes, autorul acestei analize, a argumentat:
cererea globală de bani are două componente principale:
- cererea de bani pentru tranzacţii (L1) şi
- cererea speculativă pentru bani (L2).
În consecinţă, L = L1 + L2.
L1 reprezintă cantitatea de monedă necesară agenţilor economici pentru mobilul venitului
şi afacerilor, precum şi pentru mobilul precauţiei.
Cererea de bani pentru tranzacţii este direct proporțională cu nivelul veniturilor (Y);
Această componentă a cererii de bani se poate exprima prin relaţia:
L1, = L2(Y), unde L1 > 0
L2, reprezintă cererea de monedă în scopuri speculative şi depinde de nivelul ratei dobânzii:
când rata dobânzii este mare, cererea speculativă pentru bani este mică, şi invers.
L2 = L2(i), cu L2 < 0.
Rezultă că relaţia care exprimă cantitatea de monedă cerută devine:
Mc = L1(Y) + L2(i)
Agenţii economici stabilesc propria cerere de monedă ţinând cont şi de alte forme
posibile ale activelor lor: preferinţele vor depinde de randamentele acestora şi de câştigurile
respective. Astfel, cererea de monedă într-o perioadă dată va fi funcţie de:
* venituri;
* nivelul general al preţurilor: cererea de monedă este direct proporţională cu nivelul
preţurilor;
* rata dobânzii şi randamentul acţiunilor: cu cât nivelul acestora va fi mai ridicat, cu
atât va fi mai redusă cererea de monedă.
* cvasilichidităţi şi de intermediarii financiari (companiile de asigurare, casele de
economii).
 Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor prin
sistemul bancar. Analiza macroeconomică admite, ca ipoteză, că oferta de monedă este
perfect controlată de autorităţile monetare. În acest caz, se spune că moneda este exogenă.

10.3. Politica monetară

Politica monetară este o componentă a politicii economice de ansamblu şi unul dintre
principalele instrumente de care dispun responsabilii economici ai unei ţări.
Obiectul său îl reprezintă adaptarea volumului mijloacelor de plată la nevoile economiei.
Politica monetară nu poate fi concepută independent de celelalte acţiuni ale puterilor publice
(politica bugetară sau politicile structurale) şi reprezintă un ansamblu de decizii care au ca efect
modificarea cantităţii de monedă şi a ratelor dobânzii în economie şi care urmăresc să modifice
nivelul venitului naţional şi al preţurilor.
În principiu, politica monetară este promovată de Banca Centrală, care acţionează, cel mai
adesea, în coordonare cu autorităţile guvernamentale.
Obiectivele politicii monetare se circumscriu obiectivelor politicii economice generale
(creşterea economică, stabilitatea internă şi externă a monedei ş.a.), politica monetară nu
acţionează direct asupra acestor obiective, dar poate acţiona eficace asupra anumitor variabile
ale economiei care pot influenţa obiectivele de creştere şi stabilitate a preţurilor. Aceste
variabile sunt numite obiective intermediare şi sunt stabilite de autorităţile monetare ale
fiecărei ţări.
În general, sunt recunoscute ca obiective intermediare:
* obiective cantitative, referitoare la evoluţia agregatelor monetare aflate în circulaţie în
economie. Ţinta principală a autorităţilor monetare o reprezintă determinarea ratei
anuale de creştere a masei monetare;
* obiectivul ratelor dobânzii. Deşi funcţionează mecanismele pieţei monetare, Banca
Centrală, actor important al pieţei monetare, poate orienta evoluţia ratei dobânzii;
* obiectivul ratei de schimb - autorităţile monetare pot utiliza instrumente monetare
pentru a atinge un anumit nivel al cursului de schimb al monedei naţionale pe piaţa
valutară.
Un alt instrument utilizat în conducerea politicii monetare îl constituie politica de open-
market (piaţa deschisă).
Piaţa monetară care nu impune intervenţia cotidiană şi obligatorie a băncii centrale este
calificată ca o piaţă deschisă. Băncile comerciale care au nevoie de lichidităţi se pot refinanţa
de la banca centrală sau se pot adresa direct pieţei monetare; acesta este cazul în care rata
dobânzii practicată pe piaţa monetară este inferioară ratei de refinanţare.
Banca centrală, ca actor principal al pieţei monetare, poate orienta rata dobânzii sau
cantitatea de monedă centrală.
Majoritatea operaţiilor de open-market constau în tranzacţii cu titluri de creanţă. Astfel,
dacă autorităţile monetare au ca obiectiv reducerea ratei dobânzii, banca centrală va cumpăra
masiv creanţe (de exemplu bonuri de trezorerie ale băncilor). În contrapartidă, va distribui
moneda suplimentară, iar această nouă ofertă de monedă pe piaţa monetară, respectiv creşterea
masei monetare, determină o posibilă creştere a preţurilor şi scăderea ratei dobânzii, deoarece
sunt disponibili mai mulţi bani pentru împrumuturi şi pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii.
Vânzarea de titluri de către banca centrală presupune ca băncile comerciale să cedeze o
parte din moneda centrală, ceea ce reduce posibilitatea de creditare din partea acestora.
Reducerea masei monetare determină stabilitatea sau chiar reducerea preţurilor şi mărimea
ratelor dobânzii.
Operaţiile realizate pe piaţa deschisă afectează rapid masa monetară, deoarece
tranzacţiile sunt decontate într-un interval de timp foarte scurt (de exemplu 3 zile lucrătoare în
S.U.A.).
Politica monetară poate fi orientată şi prin sistemul rezervelor minime obligatorii. Banca
centrală stabileşte mărimea rezervelor depuse de băncile comerciale şi le păstrează fără a plăti
dobândă. În consecinţă, constituirea acestor rezerve contribuie la retragerea de bani din masa
monetară, deoarece aceste sume nu mai pot fi utilizate pentru acordarea de împrumuturi.
Creşterea rezervelor obligatorii reduce dimensiunile masei monetare disponibile şi tinde să
majoreze ratele dobânzii. Dimpotrivă, diminuarea acestor rezerve amplifică masa monetară
disponibilă şi poate antrena micşorarea ratelor dobânzii.
În concluzie, rezervele minime obligatorii, influenţând costurile bancare, acţionează atât
asupra ofertei, cât şi asupra cererii de credite.
Tipuri de politică monetară:
- Expansionistă – accelerarea ritmului de creștere a cererii agregate și posibila
amplificare a presiunilor inflaționiste
- Restrictivă – conduce la o temperare a dinamicii cererii agregate în scopul decelerării
inflației.
Statul va alege cea politică monetară care să corespundă obiectivelor generale ale
acestuia.