CREȘTEREA ECONOMICĂ.

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

10.1. Definirea şi caracteristicile creşterii economice

10.2. Aspecte privind dezvoltarea durabilă
10.3. Dezvoltarea economică şi problema ecologică
- Agenda 2030 privind dezvoltarea sustenabilă
- Responsabilitatea socială a companiilor
- Comerțul echitabil

10.1. Definirea şi caracteristicile creşterii economice

Creşterea economică poate fi definită ca procesul de sporire a dimensiunilor economiei

naţionale, exprimat prin rezultatele economice sub aspectul lor cantitativ, determinat de
combinarea şi eficienţa folosirii factorilor de producţie, măsurată prin indicatori macroeconomici
specifici, sub forma produsului global, venitului naţional sau a produsului intern brut pe locuitor.
Creşterea economică este influenţată de factori direcţi: potenţialul uman, resursele naturale
şi capitalul, privite sub aspect cantitativ, structural şi calitativ, precum şi de factori indirecţi, care
acţionează prin intermediul factorilor direcţi, potenţând sau diminuând efectele acestora – rata
investiţiilor, progresul ştiinţific şi tehnic, capacitatea de absorbţie a pieţei, schimburile economice
internaţionale.
În ansamblul fenomenelor economice, creşterea aparţine categoriei de mişcări pe termen
lung.
Această noţiune se diferenţiază astfel de cea a expansiunii care este considerată o mişcare
pe termen scurt, şi de cea de dezvoltare care are o sferă mai largă, incluzând şi modificările
calitative în fizionomia şi structura economiei naţionale.
Conceptelor de creştere şi dezvoltare economică li se asociază conceptul de progres
economic, care evidenţiază sensul şi specificul dezvoltării din fiecare etapă, în comparaţie cu
etapele anterioare.
Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a
economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice
temporare. Aprecierea că o economie naţională înregistrează o creştere economică se bazează pe
existenţa tendinţei creşterii pozitive reale.
Creşterea economică zero, menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de la
Roma, semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în
acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.
Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţie în care rezultatele macroeconomice
pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii
fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienţei
economice şi al bunăstării sociale.
Creşterea economică se caracterizează printr-o legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu
calitatea vieţii, asigurându-se sporirea veniturilor tuturor categoriilor populaţiei, sporind consumul
de bunuri materiale şi servicii pe locuitor, fiind satisfăcute problemele securităţii sociale.
De asemenea, creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se caracterizează prin
formarea unui nou mod de gândire economică şi a unui comportament propriu integrării
individului în exigenţele economico – sociale ale economiei de piaţă.
Creşterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde modificările calitative din
fizionomia şi structura economiei naţionale, din nivelul de trai, aspecte ce sunt puse în evidenţă
prin conceptul de dezvoltare economică. Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, în timp
şi spaţiu, procesul creşterii economice. Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi
dezvoltarea economică este unul de la parte la întreg.
 Dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative
şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele
economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor.
Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice
creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică!
Prin urmare, creșterea economică/dezvoltarea economică este influențată de anumiți
factori:
În cadrul factorilor cu influenţă nemijlocită, decisivă, asupra creşterii economice se
înscriu, factorii de producţie:
- factorul uman ( resursele de muncă );
- factorul material ( resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate );
- factorul informaţional tehnologic.
Din categoria factorilor cu acţiune mediată fac parte:
- rata investiţiilor;
- cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
- politica financiară, bugetară, fiscală la nivel naţional;
- capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
- schimburile internaţionale;
- politica ecologică.
Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ,
calitativ şi structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al resursei corespunzătoare fiecărui
factor. Aportul specific al acestei dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură
pur extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea, de la o perioadă la alta, a unui volum
sporit de resurse, presupunând constant randamentul lor.
Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor. Aportul acestei
dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură pur intensivă şi rezultă prin
ridicarea, de la o perioadă la alta, a nivelului randamentelor respective, corelate cu sporirea
eficienţei economice generale a activităţii productive.
Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ în
funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de resurse şi în care acestea se
repartizează pe destinaţii de utilizare.
Spre exemplu, factorul uman intervine în procesul creşterii economice prin sporirea
volumului muncii prestate la scară macroeconomică, precum şi a calităţii acestui factor,
exprimată sintetic prin productivitatea muncii.
Sub aspect cantitativ se concretizează în volumul de manoperă prestată de populaţia
ocupată în timpul efectiv de muncă. Sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de muncă
stimulează creşterea economică. Există şi opinii care consideră că, de fapt, extinderea ocupării
este mai degrabă o consecinţă decât o premisă a procesului de creştere, care s-ar datora efectului
de antrenare pe care sporirea PNB ar avea-o asupra fondurilor destinate investiţiilor.
Din punct de vedere calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice se
exprimă prin calitatea acestuia, dependentă de calificarea şi motivaţia în muncă şi prin
productivitatea muncii, influenţată şi de înzestrarea tehnică. Specificitatea dimensiunii
calitative a factorului uman al creşterii economice este relevată de conceptul de capital uman,
care sintetizează totalitatea cunoştinţelor şi competenţelor profesionale rezultate din procesul
educaţional şi consolidate prin acumulare de experienţă la locul de muncă.
Dimensiunea structurală se referă la structurile specifice ocupării, respectiv pieţei muncii.
Între ramuri, sectoare, firme, au loc transferuri de personal care decurg din anumite tendinţe ale
pieţei muncii şi care influenţează aportul factorului uman la creşterea economică.
 10.2. Aspecte privind dezvoltarea durabilă

Preocupările privind dezvoltarea durabilă, la nivelul fiecărei ţări, dar şi la scară

mondială, sunt rezultatul unui complex de probleme care îngrijorează:
sărăcia în mijlocul belşugului, degradarea mediului înconjurător,
pierderea încrederii în instituţii, extinderea necontrolată a urbanizării,
nesiguranţa ocupării unui loc de muncă,
înstrăinarea tineretului,
înlăturarea valorilor tradiţionale,
inflaţia, şomajul şi alte crize economico-financiare sau geopolitice etc.

Punctul de vedere larg acceptat este cel de dezvoltare durabilă (viabilă, sustenabilă),
în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea şi compatibilitatea a patru sisteme: economic,
uman, ambiental şi tehnologic.

Fig.10.1. Cele 4 sisteme ale dezvoltării durabile

În raportul „Viitorul nostru comun” (Our Common Future), cunoscut și sub numele de
Raportul Brundtland, dezvoltarea durabilă este „dezvoltarea care urmărește satisfacerea
nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface
propriile nevoi”.
Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor 4 sisteme, strategia dezvoltării
durabile include, ca un element esenţial, simultaneitatea progresului în toate cele patru
dimensiuni.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că
economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor înseamnă mai mult decât suma părţilor componente,
că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde,
în virtutea interdependenţelor dinamice existente între componentele acesteia.
Pornind de la cinci factori care se interinfluenţează în procesul dezvoltării – populaţia,
resursele naturale şi mediul natural, producţia agricolă, producţia industrială şi poluarea –
strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească acele criterii adecvate de optimizare a
raportului nevoi-resurse, obiective de atins – mijloacele necesare, pe baza compatibilităţii lor
reciproce în timp şi spaţiu. Astfel, se urmărește a se concepe şi realiza un asemenea mediu
economic care, prin intrările şi ieşirile sale, să se află într-o compatibilitate dinamică cu mediul
natural, dar şi cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se
succed. De aici, decurge că dezvoltarea durabilă este definită de:
- o dimensiune naturală (în sensul că aceasta există numai atâta vreme cât mediul creat de om
este compatibil cu mediul natural);
- una social-umană (toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi
intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor);
- o dimensiune naţional-statală, regională şi mondială (compatibilitatea criteriilor de
optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global-mondial).

10.3. Dezvoltarea economică şi problema

ecologică

Între factorii care stau la baza creşterii economice şi, pe un plan mai larg a dezvoltării,
se află, aşa cum s-a menţionat în unele din lecţiile anterioare, factorul ecologic sau de mediu.
Niciodată până acum vreo civilizaţie nu a creat mijloacele necesare pentru a distruge
literalmente o planetă, nu un oraş. Niciodată nu au fost ameninţate cu otrăvirea oceane întregi,
nu au dispărut peste noapte de pe pământ specii întregi, din cauza lăcomiei şi a neatenţiei
oamenilor; exploatările miniere la zi nu au desfigurat niciodată atât de tare faţa pământului,
aerosolii de lac pentru păr nu au epuizat stratul de ozon, iar poluarea termică nu a ameninţat
clima planetei.
Înainte de a trece la analiza mai detaliată a poluării pe cele trei paliere ale sale, aerul,
apa şi solul – este necesară precizarea cauzelor reale, de fapt, cauzele crizei ambientale în
general.
A încrimina industrializarea şi civilizaţia industrială în ansamblu pentru neajunsurile ce
se manifestă pe planul poluării şi al gestionării ineficiente a resurselor, aşa cum reiese din unele
dintre pasajele prezentate mai sus, ar fi o mare greşeală. Ea ar duce la descurajarea efectuării
cercetării ştiinţifice şi a aplicării rezultatelor sale în producţie. Nu industria sau industrializarea
trebuie să fie făcute vinovate pentru multitudinea aspectelor şi componentelor crizei ambientale
actuale, ci omul, care în goana sa după îmbogăţire, ori “din cauza lăcomiei şi neatenţiei lui” –
aşa cum se exprima A.Toffler – nu a selectat şi aplicat anume acele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii
care să ducă la protecţia şi îmbogăţirea naturii şi nu la sărăcirea şi distrugerea ei.
Cu alte cuvinte, omul este cel care trebuie să manifeste discernământul necesar şi simţul
de răspundere în selectarea şi aplicarea acelor rezultate ale dezvoltării industriale, care ţin seama
de legile mediului natural şi asigură echilibrul ecologic, adică între ceea ce el primeşte de la
natură şi ceea ce îi dă acesteia. Pentru a supravieţui trebuie să învăţăm să restituim naturii
bogăţia împrumutată de la ea.
Poluarea aerului este consecinţa exclusivă a unei anume activităţi umane. Într-o etapă
incipientă de dezvoltare a societăţii, funinginea şi praful erau considerate ca factori principali
de poluare a aerului. În prezent, ca urmare a revoluţiei tehnice, monoxidul de carbon şi dioxidul
de sulf reprezintă principalii poluanţi ai atmosferei. La aceştia se adaugă amestecul de fum şi
ceaţă (smogul), precum şi oxizii de nitrogen şi fotooxidanţii produşi de motoarele cu combustie
internă ale autoturismelor.
Cu excepţia cauzelor accidentale, poluarea apei provine din deversări necontrolate de
diverse origini, între care: apele reziduale urbane, ape industriale, poluarea de origine agricolă
a apelor ş.a.
Sursele principale de poluare a apei sunt industria hidroenergetică, cea extractivă,
prelucrătoare, a construcţiilor, zootehnia, cultura plantelor etc.
Capitalul cel mai de preţ de care dispune omul în rândul factorilor naturali este
considerat solul. Cu excepţia unor resurse din oceane, omul obţine din sol cea mai mare parte
a resurselor sale necesare satisfacerii trebuinţelor de consum. Dar solul nu este rezervor inert,
inepuizabil, aşa cum s-ar putea crede, ale cărui bogăţii ar putea fi extrase liniştit, cum se
procedează cu mineralele din subsol. În realitate, solul este un mediu complex într-o
permanentă schimbare, fiind supus degradării naturale, în virtutea legii entropiei sau artificiale,
prin acţiunea omului şi chiar distrugerii, atunci când echilibrul său ecologic este grav afectat.
Refacerea solului, prin acţiunea energiei solare şi atmosferei, este posibilă doar în decursul
unor perioade foarte îndelungate (până la 10 secole pentru 3 cm grosime), iar omul şi
intemperiile îl pot distruge în câţiva ani şi chiar câteva ore.
Dintre factorii poluanţi ai solului, cele mai mari prejudicii le aduc pesticidele, denumite
din această cauză şi “elixirul morţii”. Ele sunt produse chimice (insecticide, erbicide, fungicide
etc.) destinate luptei împotriva plantelor şi animalelor dăunătoare. Pesticidele sunt absorbite în
diverse proporţii de către plante şi animale, fapt ce antrenează prezenţa lor nedorită în
alimentele oamenilor.
Poluarea solului poate avea loc şi prin excesul îngrăşămintelor chimice, care, de
asemenea, ajunge la om prin apă şi prin alimente.

Fig.10.2. Timpul necesar pentru dezintegrarea deșeurilor

În România, potrivit datelor existente şi accesibile, situaţia de ansamblu în ce priveşte

poluarea, inclusiv cea care într-o formă sau alta ajunge la om, îndeosebi în alimentele sale,
deocamdată este satisfăcătoare. “Grâul românesc, roşiile româneşti, vinul românesc, ba chiar şi
puii de la avicolele româneşti pot fi la fel de bune şi frumoase, ba chiar mai gustoase (decât cele
din Occident – n.n.) fiind mai ecologice, întrucât ţăranii noştri nu s-au dedat încă la stimulentele
chimice sofisticate din Occident.”
Dezvoltarea ecologică (ecodezvoltarea). În accepţiunea conturată în ultimii ani,
dezvoltarea ecologică (ecodezvoltarea) înseamnă creşterea economică în strânsă corelaţie şi
intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic.
Recunoaşterea, în ultimul timp, a dependenţei dezvoltării economice a resurselor
naturale şi de starea lor fizică şi formularea conceptului de ecodezvoltare au avut loc în cadrul
unei confruntări îndelungate între mai multe concepţii de protecţie a mediului natural, între care
se disting îndeosebi concepţia geocentrică, cea biocentrică şi concepţia antropocentrică.
 Concepţia geocentrică face parte din protecţia Terrei, a factorilor naturali, un scop în
sine, condamnându-se orice intervenţie a omului asupra naturii, asupra pământului. Prin aceasta
se urmăreşte promovarea unui conservaţionism absolut al acestuia. În această concepţie, omul
este omis aproape complet, el fiind considerat ca unul din milioanele de elemente ce se cer
conservate pentru ca “natura să rămână neatinsă în puritatea ei.” Acest conservaţionism dus la
absurd nu poate avea o largă audienţă în rândul ecologiştilor şi al populaţiei.
A doua concepţie, cea biocentrică aşază în centrul preocupărilor ecologice celelalte
forme de viaţă şi specii, deoarece cu toate că sunt creaturi sensibile, ele nu se pot prezerva
singure, aşa cum o face omul, nici chiar atunci când este vorba de prădători. Concepţia
respectivă pretinde ca omul să nu intervină în viaţa speciilor decât pentru protejarea lor.
Această formă de conservaţionism nu ţine seama însă de faptul că apărarea biosferei în
condiţiile când omul nu-şi poate asigura existenţa şi dezvoltarea decât folosindu-se de natură,
lucru care se interzice, nu mai poate interesa pe nimeni.
În cea de-a treia concepţie – antropocentrică – totul este subordonat nevoilor crescânde
şi tot mai diverse ale omului, în faţa căruia nimic nu contează. A privi, însă omul ca pe o fiinţă
care are dreptul să facă orice şi să încalce, în numele intereselor sale, legile naturii, se dovedeşte
a fi o enormă eroare. La fel se întâmplă şi cu absolutizarea trebuinţelor de consum ale omului.
Făcând totul în folosul lor, fără respectarea limitelor impuse de legile naturii, oamenii pot
împinge lucrurile până la respectarea limitelor impuse de legile naturii, oamenii pot împinge
lucrurile până la distrugerea însăşi a bazelor naturale ale existenţei lor. În viziunea lui Echeveria
“nu se mai poate accepta distrugerea naturii ca un sacrificiu pe altarul creşterii economice”.
Reţinând elementele comune, raţionale şi utile ale acestor trei concepţii privind protecţia
mediului natural, se poate ajunge la una generalizatoare, care s-ar putea numi concepţia
reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi.
Această concepţie, care stă la baza noţiunii de ecodezvoltare, cuprinde obligatoriu
respectul faţă de legile naturii în viaţa economică şi în general, respectul pentru echilibrul
economic pentru sănătatea Terrei şi a sferelor sale, ca şi pentru progresul societăţii umane în
ansamblu.
Abordarea ecologică a creşterii şi dezvoltării economice ridică, însă, multe alte
probleme mai concrete, cum este şi cea a internalizării costurilor cu protecţia mediului. Sub
raport strict economic, structura cheltuielilor efectuate pentru obţinerea unei producţii oarecare
cuprinde şi investiţiile capitale, cheltuielile de exploatare şi întreţinere, precum şi impozitele.
Anii din urmă, sub incidenţa crizei ambientele, au arătat că această structură este incompletă,
costul real al producţiei trebuind să ia în considerare şi cheltuielile ce se fac pentru neutralizarea
(anularea) sau prevenirea efectelor nedorite, nocive ale producţiei.
La nivel mondial, există institute care analizează diverși indicatori privind
sustenabilitatea. În acest sens, este raportul privind Societatea Sustenabilă, raport care
analizează 21 indicatori din 154 economii.
 Sursa: http://www.ssfindex.com/

Indicatorii societății sustenabile

Sursa: http://www.ssfindex.com/
Indicatorii (cum apar în figura de mai sus) sunt grupaţi în trei categorii de bază
(bunăstare umană, bunăstarea mediului, bunăstare economică) care cuprind alte
subcategorii cu indicatori specifici:
1. bunăstare umană: nevoi elementare (hrană suficientă, apă suficientă, condiţii salubre),
dezvoltare personală (viaţă sănătoasă, oportunităţi pentru educaţie, egalitate de gen),
societate echilibrată (buna guvernare, distribuţia veniturilor, creşterea populaţiei);
2. bunăstarea mediului: sănătatea mediului (calitatea aerului, calitatea suprafeţelor de
apă), climă şi energie (energie regenerabilă, emisii de gaze de seră, consum de energie),
resurse naturale (resurse de apă regenerabile, suprafeţe împădurite, biodiversitate)
3. bunăstare economică: pregătiri pentru viitor (consum material, agricultură organică,
economisire), economie (PIB, rata de ocupare, datoria publică).
 Fig.10.3. Indexul societății sustenabile 2016 – media celor 154 țări analizate

Totodată, este prezentată și situația României: Graficul indică scorul celor 21 indicatori
analizați, pe o scară de la 1-10 (10=sustenabil, 1=nesustenabil). Linia roșie reprezintă scorul mediu al
tuturor țărilor analizate. (fig.7.4.)
 Sursa:
https://sustainabledevelopment.un.org/index.php?page=view&type=400&nr=2328&menu=15
15
Fig.10.4. Indicatorii societății sustenabile în România

Agenda 2030 privind dezvoltarea sustenabilă

La nivelul Uniunii Europene, s-a stabilit

Agenda 2030 privind dezvoltarea sustenabilă cu 17
obiective majore intercorelate. (fig.10.5.)
 Fig.10.5. Cele 17 obiective ale dezvoltării sustenabile
Cele 17 obiective ale DS sunt: fără sărăcie; 0 foame, sănătate şi bunăstare; educaţie de
calitate; egalitate de gen; ape curate si salubritate; energie verde accesibilă; muncă decentă
şi creştere economică; industrie, inovare şi infrastructură; reducerea inegalităţilor; oraşe şi
comunităţi sustenabile; producţie şi consum responsabile; acţiuni climatice; viaţa subacvatică;
viaţa pe pământ; pace şi instituţii juridice puternice; parteneriate pentru atingerea
obiectivelor.

Responsabilitatea socială a companiilor (CSR – Corporate Social Responsability)

În cadrul Uniunii Europene, preocuparea pentru a crea un cadru legislativ care să

impulsioneze companiile să integreze în strategia lor de dezvoltare responsabilitatea socială
este subiect de dezbatere de mulți ani. Din anul 2000, de când Consiliul European de la
Lisabona a făcut apel la responsabilitatea socială a companiilor, numeroase inițiative au fost
lansate pentru a încuraja acest demers. În 2001, Comisia Europeană a publicat Cartea Verde -
„Promovarea unui cadru european pentru responsabilitatea socială a companiilor” - care avea
rolul să lanseze dezbaterea asupra conceptului de responsabilitate socială și să definească
mijloacele pentru elaborarea cadrului european care să promoveze acest concept. Alte acțiuni
au fost lansate in 2005 si 2006 venind să întărească ideea că întreprinderile europene au o
contribuție majoră în realizarea strategiei de dezvoltare durabilă la nivel european.
Toate aceste inițiative au lansat o dezbatere privind rolul companiilor și importanța
creării unui cadru legislativ al responsabilității sociale. La nivel european, responsabilitatea
socială este mai mult decât un program sau o campanie. Este o filosofie, un mod de
comportament etic și responsabil care atinge toate aspectele: de la business, la relația cu proprii
angajați, cu clienții, cu acționarii, cu furnizorii, cu mediul înconjurător și, bineînțeles, cu
comunitățile locale. Comisia Europeana precizează în 2006 că rolul ei este sa aducă un plus de
vizibilitate politicii de responsabilitate socială, pentru recunoașterea eforturilor deja făcute de
companii în această direcție și pentru a le încuraja să meargă mai departe. Se afirmă, în același
timp, că responsabilitatea socială este, prin esență, un act voluntar al companiilor, iar un demers
care ar viza impunerea unor norme administrative ar risca să fie contraproductiv și nu ar servi
scopului final. Cu toate acestea, legislația europeană impune anumite reguli ale jocului, anumite
standarde, care sunt măsurate de agențiile de rating extrafinanciare. Pentru a primi note bune o
companie este audiată atât din prisma performanței manageriale și a comportamentului în
afaceri cât și din prisma programelor sociale pentru angajați și comunitate. Tot mai multe
companii, conștiente ca o astfel de abordare le poate aduce beneficii, atât prin crearea unui
avantaj competitiv, cât și prin promovarea unei imagini pozitive și o bună relație cu toți
partenerii, au inclus responsabilitatea socială în strategia lor de dezvoltare.
(www.responsabilitatesociala.ro/editoriale/responsabilitatea-sociala-a-companiilor-un-act-
voluntar-sau-o-obligatie-legala.html)
Fiecare companie urmărește obținerea de profit, aceasta aducând pe lângă contribuțiile
la bugetul statului, anumite prejudicii mediului în care își desfășoară activitatea. Ca urmare a
acestui aspect, cu cât este mai mare compania, cu atât aceasta trebuie să dea ceva mai mult, în
schimb, societății. Spre exemplu, pe lângă aspectul diminuării costurilor, Dorna a introdus
ambalajul cu 30% conținut din plante. IKEA ridică școli, oferă cursuri de calificare grupurilor
defavorizate, Zara folosește materiale sustenabile, a înființat centre de colectare a hainelor etc.,
acestea fiind doar câteva exemple ale marilor companii care încearcă să susțină ideea de
dezvoltare sustenabilă.

Dorna – ambalaj reciclabil, cu 30% conținut din

plante
Zara – materialele și procesele sustenabile
conduc la protejarea mediului


IKEA – un viitor sustenabil
Lidl .ro – primul raport de sustenabilitate
Comerțul echitabil – FAIR TRADE

Începând cu anii 60, în ţările occidentale a început să se dezvolte tot mai mult conceptul
de «comerţ echitabil” sau Fair Trade. Conceput ca un demers alternativ pentru combaterea la
nivel internaţional a sărăciei şi nedreptăţii sociale, acesta se preocupă în principal de asigurarea
unui «preţ corect» producătorilor din ţările în curs de dezvoltare.
Comerţul echitabil este un parteneriat comercial, bazat pe dialog, transparenţă şi respect,
care urmăreşte să asigure o mai mare echitate în comerţul internaţional. Acesta contribuie la
dezvoltarea durabilă oferind mai bune condiţii comerciale producătorilor şi muncitorilor
marginalizaţi, în special din Sud. Prin intermediul comerţului echitabil, producătorii deţin un
control mai mare asupra muncii şi a vieţii lui. (10.6)
Altfel spus, comerțul echitabil presupune schimbul de bunuri care are în vedere
distribuirea uniformă a profitului de la producător la vânzătorul final. Comerțul echitabil este
promovat de:
 organizații nonguvernamentale (ONG-uri)
 organizații comunitare
 asociații profesionale.
Miscarea FairTrade împărtășește o viziune în care fiecare om, prin munca sa, reușește
să își asigure (lui și membrilor familiei sale) un trai decent.

Fig. 10.6. Cele 10 principii ale comerțului echitabil