LOGICĂ JURIDICĂ

SUPORT DE CURS
ANUL II IF/IFR
 2023

CUPRINS

1. Noțiunea 2.
Definiția
3. Clasificarea
4. Judecata
5. Principiile logice
6. Raționamentul deductiv
7. Raționamentul inductiv
8. Logică și drept – limbaj și interpretare
 1. Noțiunea

1. Noțiunea reprezintă vehiculul operațiilor mentale. Noi nu operăm cu obiectele cărora le atribuim
nume, ci cu noțiunile care le corespund – indiferent că vorbim de obiecte materiale (fizice) sau
ideale (numere, figuri geometrice).

Noțiunea poate fi definită ca cea mai simplă formă logică ce reprezintă la nivelul gândirii
orice obiect sau clasă de obiecte despre care știm ceva (că există, ca posedă o însușire sau
alta) – Bieltz, 1993, p. 16

Deci, noțiunea este un construct mental, căruia îi corespunde o reprezentare anume și care în plan
lingvistic va fi desemnată printr-un cuvânt, un nume.

2. În structura unei noțiuni întâlnim două elemente: conținutul (intensiunea) noțiunii și sfera
(extensiunea) noțiunii. Conținutul se referă la proprietățile obiectelor iar sfera este alcătuită
din obiectele cu respectivele proprietăți. (Ex: OM – conținut: însușiri naturale, adică animal,
mamifer, vertebrat, biped etc. sau însușiri sociale: homo faber, zoon politikon, limbaj articulat
etc.; sfera:
toate exemplarele speciei umane).

3. Tipuri de noțiuni. Sfera și conținutul reprezintă criteriile logice de diferențiere între noțiuni.

Distingem, după sferă:

a. noțiuni vide/nevide = o noțiune este vidă dacă în sfera ei nu se regăsește niciun element,
în pofida existenței conținutului (e.g. unicorn/inorog, piatra filosofală).

b. noțiuni individuale/generale = e individuală dacă reprezintă un singur obiect și generală

dacă reprezintă cel puțin două (e.g. capitala României/capitală, manualul de logică al lui Petre
Bieltz/manual de logică).

c. noțiuni colective/divizive = cele colective se referă la colecții de obiecte (individual-

colective) și clase de obiecte (general-colective); cele divizive se obțin prin selectarea acelor
obiecte care au proprietăți comune (e.g. colective: pădurea Băneasa (individual-colectivă),
pădure, bibliotecă (general-colective) – însușirile întregului fiind ireductibile la cele ale
 obiectelor conținute în întreg; cele divizive (distributive) sunt noțiuni generale în care însușirile
întregului, clasei sunt specifice fiecărui element din clasă (creion, avocat, mamifer).

d. noțiuni precise/vagi = precise sunt noțiunile cu sfera bine determinată, imprecise (vagi) cu
sfera lipsită de determinare exactă, în raport cu apartenența obiectului desemnat la respectiva
clasă (e.g., triunghi e bine determinat, tânăr sau bun nu sunt noțiuni bine determinate).

Distingem, după conținut:

a. noțiuni abstracte/concrete = dacă redă o însușire nelegată de un obiect e abstractă; dacă

redă una sau mai multe însușiri ca aparținând obiectului, atunci e concretă. (Același cuvânt poate
sta deopotrivă în spatele unei noțiuni abstracte sau concrete, după caz, în funcție de contextul
logicopropozițional = „curajul este o virtute”, sens general, abstract; „curajul navigatorilor
solitari este extraordinar” – Bieltz, 1993, p. 18)

b. noțiuni absolute/relative = cele absolute se referă la obiecte ca întreg, luate independent,

cele relative descriu relații (e.g. om, carte, mașină sunt noțiuni absolute; sinonim, tată, însoțitor
sunt relative, pentru că presupun relații, nefiind posibile în absența relațiilor. Noțiunea de
sinonim are sens numai considerând relația de sinonimie dintre mai multe cuvinte; noțiunea de
tată are sens numai în prezența calității opuse de fiu/fiică etc).

c. noțiuni independente sau corelative = o noțiune e independentă atunci când nu antrenează

o altă noțiune și nici negația acesteia sau corelativă când una dintre noțiuni o presupune pe
cealaltă (e.g. greutate/culoare – independente una de cealaltă; cauză/efect – dependente).

d. pozitive/negative = o noțiune pozitivă redă prezența uneia sau mai multor însușiri; e
negativă dacă redă privarea obiectului de o însușire (e.g. triunghi, verde – pozitive; orb, inegal –
negative).

4. Raporturi între noțiuni. Între două noțiuni distincte pot exista două tipuri de raporturi: fie de
concordanță (sferele lor au cel puțin un element comun), fie de opoziție (sferele lor nu au niciun
element comun).

Sunt trei feluri de raporturi de concordanță:

a. raport de identitate (A și B coincid perfect) – „Dostoievski” și „autorul Fraților Karamazov”.

b. raport de ordonare (sfera lui A se include total în cea a lui B, fără ca ele să coincidă ca la pct.
a) – trandafir/plantă. Una este noțiunea-specie (cea subordonată – trandafir), cealaltă este
noțiuneagen (cea față de care prima se subordonează – noțiune supraordonată – plantă).
 c. raport de încrucișare (noțiunile coincid numai printr-o parte a lor) – elev/sportiv (nu toți elevii
sunt sportivi).

Există două feluri de raporturi de opoziție:

a. raport de contrarietate (două noțiuni sunt contrare dacă și numai dacă oricare ar fi
obiectul ales, acesta nu face parte din sfera ambelor noțiuni, dar poate lipsi din sfera amândurora)
– fag/stejar, roșu/galben. (Nu pot fi afirmate simultan, dar pot fi negate!)

b. raport de contradicție (două noțiuni sunt contradictorii dacă și numai dacă oricare ar fi
obiectul ales, acesta nici nu face parte, dar nici nu lipsește, în același timp, din sfera ambelor –
par/impar, vertebrat/nevertebrat. (Nu pot fi simultan negate și nici simultan afirmate despre
același obiect!) Exerciții:

1. Analizați sfera și conținutul noțiunilor: carte, universitate, lichid.

2. Ce sunt noțiunile vide? Dați exemple de asemenea noțiuni, folosite în enunțuri. Ce efect
considerați că produce folosirea lor?

3. În care propoziție de mai jos exprimă cuvântul luminozitate o noțiune abstractă și în care dintre
acestea, o noțiune concretă:

a. Mulți poeți au cântat luminozitatea nopților senine.

b. Luminozitatea este o binefacere.

4. Precizați dacă sub aspect logic există vreo diferență în utilizarea pronumelui „tău” în următoarele
propoziții:

a. Stiloul tău este pe bancă.

b. Unchiul tău a venit la școală.

5. Se dau noțiunile om, metal, student. Găsiți pentru fiecare caz în parte, alte șase noțiuni
corespunzătoare raporturilor de identitate, ordonare ca gen și specie, încrucișare, contrarietate,
contradicție.
 2. Definiția

Definiția și clasificarea sunt instrumente teoretice ale organizării noțiunilor. Ele sunt
indispensabile pentru coerența structurilor de cunoaștere.

Definiția este operația logică prin care se precizează conținutul sau sfera unei noțiuni,
înțelesul sau aria de aplicabilitate a unui nume (cuvânt) – Bieltz, p. 23

Cunoașterea însăși depinde de capacitatea de a formula definiții, câtă vreme definiția exprimă în
formă concisă etapa de cunoaștere corespunzătoare relației cu obiectul ce se vrea cunoscut. Dar
ea poate suferi modificări în timp, în funcție de sporirea gradului de cunoaștere ori a perspectivei.
Rezultă de aici că definiția nu e un dat absolut, valabil pentru totdeauna.

1. Structura definiției:

Definiția este alcătuită din trei părți, trei elemente:

a. definitul (definiendum) = noțiunea sau numele la care se referă definiția
b. definitorul (definiens) = ce anume se spune că e obiectul definiției
c. relația de definire = dintre cele două (notată cu =df) [A=dfB, adică A este prin definiție B]

Exemplu: Numismatica =df disciplină auxiliară a istoriei ce studiază monedele și medaliile vechi
(Bieltz, p. 24), în care A este Numismatica și B este explicația lui A.

Pentru a fi corectă, definiția trebuie să presupună un raport de identitate între A și B.

2. Regulile definiției
 Există cinci reguli a căror respectare conduce la o definire corectă (adică, deopotrivă adevărată și
cu valoare practică, eficientă) – vezi Bieltz, pp. 24-26, cu exemple

1. Definiția trebuie să fie caracteristică = adică definitorul trebuie alcătuit în așa fel încât să
corespundă obiectului definit și numai lui. Așadar, definiția trebuie să înglobeze notele
caracteristice, distinctive ale definitului, drept temei suficient de definire (să nu fie nici prea
îngustă, nici prea largă).

2. Definiția nu trebuie să fie circulară = adică definitorul nu trebuie să conțină definitul. Nu pot
defini „filosofia” ca fiind „știința reflecției filosofice”, fiindcă astfel nu aduc nicio clarificare.

3. Definiția trebuie să fie logic afirmativă = cu alte cuvinte, ea va preciza ce este definitul, nu ce nu
este. Identificarea unui obiect ca nefiind ceva, lasă loc pentru confuzie.

4. Definiția trebuie să fie clară și precisă = aici trebuie îndeplinite trei condiții:
a. definitorul nu trebuie să conțină termeni confuzi ori noțiuni vide;
b. nici să apeleze la formule oblice, metaforice, termeni figurați;
c. trebuie să se recurgă doar la elementele care formează un temei suficient de definire, fără a
încărca inutil definiția, transformând-o în descriere.

5. Definiția trebuie să fie consistentă = această regulă cere ca definiția să nu intre într-un raport
de opoziție cu o altă definiție acceptată din același domeniu.

2. Tipuri de definiție: (Bieltz, pp. 26-29)

a. După obiectul definiției redat de definit, distingem între următoarele tipuri:

1. definiții reale = adică definiții care se referă la o noțiune care reflectă o clasă de obiecte
(arată ce sunt obiectele, fenomenele și însușirile lor esențiale): Lună=satelit natural al Pământului
etc etc.

2. Definiții nominale = obiectul definit este numele corespunzător noțiunii. Iar aici
definițiile nominale pot fi lexicale (DEX) ori stipulative (în cazul introducerii de noțiuni noi sau
sensuri noi ale unor noțiuni – Sputnik, Apollo ca program spațial etc.)

b. după procedura de definire dată prin definitor, avem următoarele tipuri:

1. Definiții prin gen proxim și diferență specifică (Pătrat = dreptunghi cu toate laturile egale,
dreptunghiul e gen proxim pentru specia pătrat, iar diferența specifică este calitatea de a avea
toate laturile egale; Om = maimuță inteligentă, rațională, vorbitoare) Nu se aplică decât
noțiunilor generale ce pot fi gândite ca specii, fără a avea un grad ridicat de generalitate (formă,
realitate, adevăr).
 2. Definiții operaționale = invocarea unei suite de operații, experimente sau probe care, luate
împreună, delimitează obiectul definiției (Acid = compus chimic ce satisface condițiile
fizicochimice a, b, c).

3. Definiții genetice (constructive) = definitorul indică sursa din care provine obiectul
definit și felul în care acesta ajunge să fie ceea ce e (stalactită, cerc).

4. Definiții enumerative = aici precizarea definitului se face prin enumerare completă a

elementelor din clasa redată de acesta (valoare de adevăr = adevărul, falsul sau caracterul
probabil al unei propoziții cognitive).

5. Definiții ostensive = în loc de enumerare completă, se invocă numai exemple

reprezentative (Romancier = Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Faulkner etc.)

Exerciții:

A. Analizați corectitudinea următoarelor definiții:

1. O linie dreaptă este cea mai scurtă distanță dintre două puncte.
2. Meseria este brățară de aur.
3. Medic este orice persoană împuternicită prin lege să practice medicina.
4. Lumen este unitatea de măsură a energiei luminoase.
5. Câinele este un animal din familia canidelor, care este cel mai bun prieten al omului.
6. Un poem epic este o operă literară asemănătoare cu Iliada sau Odiseea lui Homer.
7. Leul este regele animalelor.
8. Balena este un animal acvatic, care nu respiră prin branhii.

B. Construiți o definiție corectă pentru următoarele noțiuni: societate, educație, lege.

 3. Clasificarea

Clasificarea este operația logică prin care noțiuni mai puțin generale sunt grupate, în baza
anumitor note din conținutul lor, în noțiuni mai generale. (Bieltz, p. 31)

Așadar, obiectele vor fi reunite în clase de obiecte (mulțimi). Tot ca și definiția, clasificarea este
o operație logică de mare însemnătate pentru structurarea cunoașterii și organizarea științifică a
unui ansamblu de noțiuni.

Structura clasificării

Clasificarea are trei elemente:

1. elementele clasificării – noțiunile ce vor fi supuse clasificării
2. clasele – adică ceea ce se obține ca rezultat al clasificării
3. criteriul clasificării – proprietățile pe baza cărora se operează clasificarea (vezi exemple de
diferențieri în funcție de criterii, în Bieltz, p. 31)

Regulile clasificării

Ca să fie corectă logic, o clasificare trebuie să îndeplinească patru reguli fundamentale:

1. Clasificarea trebuie să fie completă – adică nu trebuie să lase rest, fiecare element
trebuind să fie introdus în clasa lui.
2. Pe fiecare treapta a clasificării, între clasele obținute trebuie să există numai raporturi de
opoziție (contrarietate sau contradicție) – adică niciunul dintre elemente nu trebuie așezat în
două clase diferite, aflate pe aceeași treaptă a clasificării.
3. Pe aceeași treaptă, fundamentul clasificării trebuie să fie unic (ex: e greșită clasificarea
locuitorilor unui oraș în femei, bărbați, elevi – prin folosirea simultană a două criterii, sex și
ocupație, pe aceeași treaptă).
4. Asemănările dintre obiectele clasei trebuie să fie mai importante decât deosebirile
(pește și delfin – delfinul nu poate intra in clasa pește pentru că, în pofida asemănărilor,
diferențele sunt mai semnificative).

Tipuri de clasificare

Luând în considerare caracterul însușirilor pe care le reflectă notele care formează criteriul
clasificării, deosebim între două tipuri de clasificare:

1. Clasificarea artificială = gruparea elementelor în clase pe baza unor însușiri neesențiale

pentru elementele clasificării, dar cu valoare practică; deci, fundamentul clasificării e utilitatea
(„clasificare pragmatică”) (ex. catalog de școală, dicționare de limbă).

2. Clasificarea naturală = în cazul acesta, fundamentul clasificării reflectă caracterele

esențiale (ex. clasificarea elevilor dintr-o școală după aptitudini sau rezultate la învățătură sau a
elementelor chimice după masa lor atomică, ca în cazul tabloului periodic al elementelor).

Exerciții:

1. Arătați, cu ajutorul câtorva exemple, prin ce se deosebește clasificarea artificială de cea naturală.
 2. Se dau următoarele grupuri de noțiuni și se cere să fie clasificate și să se determine criteriul
clasificării pe fiecare treaptă:
a. manual, text scris, manual de logică, carte, manual de geometrie, roman, Aritmetica
pentru clasa a III-a, volum de poezii, carte de geografie;
b. bucureștean, brașovean, european, om, oltean, parizian, bihorean, francez, român.

1. Analizați următoarele clasificări și arătați dacă sunt corecte sau nu. Dacă sunt incorecte, ce reguli
sunt încălcate?

1. Copiii din clasa a IV-a B

1.1 Cel mai bun elev din clasa a IV-a B
1.2 Alți elevi din clasa a IV-a B
1.3 Cea mai bună elevă din clasa a IV-a B
1.4 Alte eleve din clasa a IV-a B

2. Arbori
1.1 Arbori înalți
1.2 Arbori scunzi
1.3 Arbori cu frunze căzătoare
1.3.1 Arbori umbroși
1.3.2 Arbori fructiferi
1.4 Arbori mereu verzi
1.4.1 Brazi
1.4.2 Molizi
1.5 Alți arbori

4. Judecata

Judecata este o formă a gândirii prin care se afirmă sau se neagă ceva despre un alt lucru .
Ea presupune deci relația dintre două elemente, un subiect logic și un predicat logic. Ceva se
afirmă sau se neagă despre un alt lucru. Raportul dintre cele două este fie cel dintre un obiect și o
însușire, fie cel dintre două obiecte.

Clasificarea judecăților:
 A. După calitate = 1. afirmative, 2. negative. În cele afirmative se redă un raport de
concordanță între S și P, iar în cele negative unul de opoziție. [ex: Tineretului (S) îi place sportul
de performanță (P) / Bacteriile (S) nu sunt animale (P)]

B. După cantitate (vezi și cuantorii) = 1. universale (toți, toate, niciunul, niciuna), 2.

particulare (unii, unele) 3. individuale/singulare (nume propriu, pronume demonstrative,
pronume etc.) Toți S sunt P, Niciun S nu e P, Unii S sunt P, Numai Unii S sunt P (particulară
deschisă/închisă)

Combinând deci calitatea cu cantitatea, avem patru posibilități: universal afirmativă (A),
universal negativă (E), particular afirmativă (I), particular negativă (O).

Ex:
1. Toți oamenii sunt mamifere/Niciun copil nu are experiență de adult
2. Unii infractori se autodenunță/Unii infractori nu sunt pedepsiți
3. Columb este descoperitorul Americii

Rezultă patru tipuri de propoziții categorice (vezi mai sus) formalizate astfel:

SaP, SeP, SiP, SoP

De asemenea, rezultă și patru tipuri de raporturi între acestea (contradicție: nu pot fi nici
adevărate, nici false în același timp și sub același raport; contrarietate: nu pot fi adevărate, dar pot
fi false în același timp; subcontrarietate: nu pot fi false, dar pot fi adevărate)

C. După relație = 1. categorice, 2. ipotetice, 3. disjunctive.

1. Cele categorice sunt judecăți în care afirmația sau negația nu sunt condiționate, se
exprimă ceva despre ceva în mod absolut (nu condiționează).
2. Cele ipotetice presupun o condiționare: (Ex: Dacă înveți bine, iei notă mare la examen.)
Aceste judecăți sunt de fapt compuse din două propoziții categorice, în forma observabilă de
„dacă… atunci”, prima reprezentând condiția, iar cea de-a doua – consecința.
3. Cele disjunctive reprezintă unirea a două judecăți categorice legate prin disjuncția sau/ori
(Ex: Îmi voi cumpăra o mașină albă sau roșie.)

D. După modalitate = 1. asertorice, 2. problematice, 3. apodictice

1. Cele asertorice (constatative) exprimă o stare de fapt: Camera aceasta are ecou,
Amfiteatrul nu este liber.
2. Cele problematice exprimă o legătură posibilă între obiecte/noțiuni: Soarele acesta
dogoritor poate usca recolta, Acest copil poate deveni un mare compozitor etc.
3. Cele apodictice (de necesitate, necesare) reflectă o relație necesară: Apa care fierbe se
evaporă, Orice corp aruncat în sus revine pe pământ etc.
Bieltz, p. 39
 Exerciții:

1. Exprimați următoarele propoziții categorice cu ajutorul formulelor SaP, SeP, SiP și SoP: Toate
dreptele, în afara celor paralele, sunt concurente. Unii oameni sunt enervanți.
Numai studenții cu note bune iau bursă.
Printre studenți există și unii care nu vor să devină avocați.
Niciun număr nu este mai mare decât orice alt număr.

2. Dați exemple de judecăți din domeniul dreptului și arătați-le felul după relație (categorice,
ipotetice, disjunctive) și/sau după modalitate (asertorice, problematice, apodictice).

5. Principiile logice

Înainte de a problematiza dinamica raționamentelor, se cuvin expuse cele 4 mari principii logice,
cu care rațiunea se va întovărăși: este vorba despre principul identității, principiul
noncontradicției, principiul terțului exclus și principiul rațiunii suficiente.

Principiul identității (Aristotel) = individualitatea proprie a fiecărui obiect (fizic sau ideal)
afirmată ca atare. Un lucru nu este identic decât cu sine. A =id A (A este identic cu A).
Respectarea acestui principiu conferă claritate și precizie. Tratarea sa cu lejeritate produce
ambiguitate și, la limită, erori logice majore (E.g. Șoarecele roade hârtia/Șoarecele este un
substantiv//Un substantiv roade hârtia – Bieltz, p. 9).

Principiul non-contradicției (Aristotel) = un obiect nu poate avea simultan două însușiri ce se

contrazic. Proprietățile adesea se exclud reciproc, deci același obiect nu le poate reuni. Nicio
propoziție nu poate fi simultan adevărată sau falsă, după cum un om nu poate fi în același timp
tânăr și bătrân, bogat și sărac, frumos sau urât, după cum nici un număr nu poate fi deopotrivă
par sau impar. De aici și derivă acest principiu care stipulează că: oricare două propoziții,
dintre care una afirma și alta neagă același lucru (proprietate) despre același obiect, nu
sunt ambele adevărate în același timp și sub același raport.

Respectarea principiului de mai sus asigură coerență în gândire. Nerespectarea sa conduce la

apariția unei contradicții logice, prin care un obiect primește însușiri ce se exclud reciproc. Iar
contracția blochează distingerea adevărului de fals.

Principiul terțului exclus (Aristotel) = în același timp și sub același raport, pentru orice
propoziție nu există decât două posibilități: sau este acceptată sau nu este acceptată într-un
sistem de propoziții, o a treia posibilitate fiind exclusă. Într-o explicație sau o argumentare,
construim cel mai adesea sisteme (grupuri) de propoziții, enunțuri ce se completează reciproc
evoluând spre finalitatea „demonstrației”. Cu alte cuvinte, o propoziție trebuie să fie sau
adevărată sau falsă, a treia posibilitate nu există; după cum un individ este sau vinovat sau
nevinovat, sau viu sau mort etc.

Respectarea acestui principiu asigură consecvență și rigoare. Luat împreună cu principiul

noncontradicției, reprezintă fundamentul demonstrației prin reducere la absurd.

Confuzia dintre terț exclus și non-contradicție „poate fi evitată astfel: principiul non-contradicției
afirmă o imposibilitate, nu se poate să fie și A și non-A, de unde se deduce că, una din alternative
fiind adevărată, cealaltă este falsă. Definiția non-contradicției folosește modul imposibil și
conectivul şi, favorizând numai inferența de la adevărat la fals. Principiul terțului exclus afirmă o
necesitate, trebuie să fie sau A, sau non-A, ceea ce duce la concluzia că, una din alternative fiind
falsă, cealaltă este adevărată. Acum se folosește modul necesar, conectivul sau și inferența de la
fals la adevărat.” („Logică juridică” - https://dreptmd.wordpress.com/)

Principiul rațiunii suficiente (Leibniz) = temei satisfăcător pentru acceptarea sau respingerea
unei propoziții. Prin rațiune suficientă se înțelege acel temei satisfăcător, acea bază logică
suficientă, în conformitate cu care o aserțiune este acceptată sau respinsă, o judecată este
considerată adevărată sau falsă.
 Pentru susținerea unei idei, opinii (a unei propoziții care exprimă idei, opinii) sau în vederea
respingerii acesteia, se poate recurge la mai multe feluri de temeiuri, nu toate însă logic
acceptabile. a. necesare, dar nu și suficiente
b. suficiente, dar nu și necesare
c. necesare și suficiente
d. nici necesare, nici suficiente

Să luăm de pildă două propoziții notate cu p și q, sub forma: Eminescu și Creangă au fost
contemporani/Eminescu și Creangă au fost prieteni (Bieltz, p. 12).

P este temei necesar, dar nu și suficient pentru q = E obligatoriu să fi fost contemporani, ca sa fie
prieteni, dar nu e exclus ca, în calitate de contemporani, să nu fi fost prieteni.
Invers, q este temei suficient, dar nu și necesar pentru p = Din moment ce au fost prieteni, e clar
că au fost și contemporani, dar nu e necesar să fi fost prieteni pentru a fi contemporani.

Dacă luam propozițiile: Triunghiul A este echilateral/Triunghiul A are toate unghiurile egale
(idem), vom spune că oricare dintre ele este temei necesar și suficient pentru cealaltă.

Iar în cazul propozițiilor: Rebreanu a fost contemporan cu răscoala din 1907/Rebreanu este
autorul romanului Răscoala, spunem că oricare dintre ele constituie pentru cealaltă un temei
care nu este nici necesar, nici suficient.

Principiul rațiunii suficiente ia în considerare ca fiind corecte doar temeiurile suficiente, dar nu și
necesare (dacă p atunci q), ca și pe cele deopotrivă necesare și suficiente (dacă și numai dacă p,
atunci q) – pct. b. și c.

Respectarea principiului rațiunii suficiente asigură caracterul întemeiat, fundamentat al

afirmațiilor sau negațiilor noastre (gândire/acțiune rațională, științifică).
 Exerciții:

1. Iată un argument cu premise adevărate, dar concluzia falsă, în care a fost încălcat unul dintre
principiile logice. Care anume și în fel se produce nerespectarea sa?

Zăpada este adjectiv, deoarece zăpada este albă, iar albă este adjectiv.

2. Doi indivizi, A și B, se află în dezacord, A afirmând că Bucureștiul are cu mult peste două
milioane de locuitori, în timp ce B afirmă că are cel mult două milioane. Ce chestiuni sunt de
rezolvat aici cu ajutorul logicii?

3. Există vreun caz în care se poate spune că A este identic cu B?

4. Arătați, cu ajutorul principiilor logice, în ce raport se află următoarele formule:

(1) x-y=0 și (2) x>y

5. Pentru a fi siguri de adevărul propoziției „Orice copil este educabil”, este suficient să știm că
propoziția „Toți elevii sunt educabili” este adevărată? În caz că nu, construiți o rațiune suficientă
pentru prima propoziție.
 6. Raționamentul deductiv

Inferența este, în genere, o operație intelectuală prin care, dintr-un anumit număr de
propoziții logice, obținem (derivăm) o nouă judecată, o nouă cunoștință. Importanța ei este
notabilă, câtă vreme cunoașterea nu se produce numai mijlocit, prin contact direct, ci de cele mai
multe ori presupune corelații, deducții, adică uz rațional. Rațiunea va dicta regulile prin care o
anumită cunoștință nouă e adăugată celor vechi.

Tipul fundamental de inferență deductivă cu care lucrează logica este silogismul. El este alcătuit
din trei propoziții categorice, două dintre acestea fiind premisele, iar cea de-a treia – concluzia.
Se mai numește din inferență deductivă „mediată”, deoarece concluzia e dedusă din mai mult de
o premisă.

Structura silogismului

Toate elementele transuranice sunt radioactive

Plutoniul este un element transuranic

Plutoniul este radioactiv

(Vezi Bieltz, p. 50)

Acesta este un exemplu de silogism redat într-o formă standard. Primele două propoziții
(deasupra liniei) reprezintă premisele, în timp ce cea de-a treia propoziție (sub linie) constituie
concluzia.

Raționamentul reunește, de fapt, trei termeni: un subiect (S), un predicat (P) și un termen mediu
(M). Concluzia (Plutoniul este radioactiv) este o propoziție universală afirmativă cu formula SaP,
unde S = plutoniu iar P = element radioactiv. Acești termeni apar, firește și în premise. Subiectul
concluziei („termen minor”) apare la nivelul premisei secunde, care din acest motiv este numită
„premisă minoră”. Predicatul din concluzie („termen major”) apare, în schimb, la nivelul primei
premise, ceea ce o face „premisă majoră”.

Dar, afară de cei doi „termeni extremi”, există și un termen mediu, care apare la nivelul ambelor
premise. El mijlocește relația deductivă, făcând posibilă trecerea de la premise la concluzie. In
cazul de față, M = element transuranic. În exemplul nostru, M apare ca subiect logic al premisei
majore și ca predicat logic al minorei.
Schema de inferență va fi deci următoarea: MaP/SaM//SaP

Legile silogismului

Există opt legi generale ale silogismului, dintre care primele trei se referă la termeni, iar celelalte
cinci la calitatea și cantitatea premiselor.

A. Legile termenilor:
1. Într-un silogism valid există trei și numai trei termeni. Încălcare = în silogismul „Albă
este adjectiv/Zăpada este albă//Zăpada este adjectiv” există de fapt patru termeni, câtă vreme
„albă” este luat în premisa majoră drept parte de vorbire, iar în cea minoră drept însușire. Se
încalcă deci principiul identității, iar inferența devine nevalidă.

2. În cel puțin una din premise, termenul mediu este distribuit [adică își dezvăluie toată
extensiunea]*. „Dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în niciuna dintre premise, atunci fiecare
dintre termenii extremi ar fi legat doar cu o parte indeterminată din extensiunea termenului
mediu. Ar exista în acest caz posibilitatea ca cele două părți din extensiunea mediului
corespondente extremilor să nu coincidă, mediul nerealizând o legătură determinată între
extremi, așa cum ar fi necesar pentru o inferență validă (ar fi posibile situații în care din premise
adevărate să tragem o concluzie falsă).” – Ștefănescu, Costreie, Miroiu, Logică și argumentare,
p. 57) Încălcare = de pildă, în cazul în care ambele premise sunt particular afirmative.

3. Oricare din termenii extremi apare distribuit în concluzie numai dacă a apărut și în
premisă. Încălcare Illicit major = în silogismul „Toți câinii sunt mamifere/Nicio pisică nu e
câine//Deci, nicio pisică nu e mamifer”, termenul major din premisa 1 (mamifer) e distribuit în
concluzie, unde facem o afirmație despre toate mamiferele, dar nu e distribuit în premisa majoră,
acolo unde vorbim despre unele mamifere.
Încălcare Illicit minor = în silogismul „Toate pisicile sunt feline/Toate pisicile sunt
mamifere//Deci, toate mamiferele sunt pisici”, termenul minor (mamifer) este distribuit în
concluzie, dar nedistribuit în premisa minoră.

*[Teoria distribuției stabilește cantitatea pe care o au subiectul și predicatul în cele patru forme
clasice ale judecății: A, E, I și O. Un termen este considerat distribuit într-o judecată atunci când
se referă la întreaga lui sferă, adică la toate obiectele pe care le denotează și este nedistribuit când
se referă la o parte din sfera lui adică la o parte din obiectele pe care le denotează. Au subiectul
distribuit A și E, nedistribuit I și O. Deci, propozițiile universale au subiectul distribuit. Au
predicatul distribuit E și O, și nedistribuit A și I. Deci, propozițiile negative au predicatul
distribuit.]

B. Legile premiselor:
4. Cel puțin o premisă este afirmativă. Dacă ambele sunt negative, silogismul nu este valid,
fiindcă exprima raporturi succesive de opoziție între termeni. MeP presupune excludere, niciun
M nu este P. Dacă și a doua premisă e negativă, în care SeM, deci iarăși M și S nu au nimic în
comun, rezultă că M nu ne poate spune nimic despre relația dintre S și P.

5. Din două premise afirmative rezultă cu necesitate o concluzie afirmativă. Dacă ambele
premise instituie un raport de concordanță, nu e posibil un raport final de opoziție.

6. Dintr-o premisă afirmativă și alta negativă rezultă cu necesitate o concluzie negativă.

Raportul de concordanță între M și termenul extrem, plus cel de opoziție între M și celălalt
termen extrem, provoacă necesitatea unui raport final de opoziție între S și P (exprimat prin
concluzia negativă).
7. Cel puțin una dintre premise e universală. Un silogism cu ambele premise particulare nu
este valid. Nu se poate produce astfel, coborârea de la general la particular.

8. Dintr-o premisă universală și alta particulară rezultă cu necesitate o concluzie

particulară. Odată antrenat particularul, nu ne putem reîntoarce în concluzie la universalizare.

C. Conversiunea si obversiunea

Propozițiilor le vor corespunde alte propoziții (ce pot fi asumate ca și concluzie), în care funcțiile
termenilor sunt schimbate:

Conversiuni: SaP -> PiS / SeP -> PeS / SiP -> PiS (SoP nu are conversă) – toate își păstrează
calitatea. E și I păstrează și cantitatea. A își schimbă cantitatea – conversiune prin accident!

Obversiuni: SaP -> Se~P / SeP -> Sa~P / SiP -> So~P / SoP -> Si~P – obversele sunt de calitate
inversă, antrenând negația predicatului!

Transformări logice posibile prin aplicarea repetată a conversiunii și obversiunii (Bieltz, p. 69):
 D. Exprimări entimematice

În argumentare, forma exprimării se abate adesea de la organizarea standard a logicii formale.

Adesea premisele nu se așază neapărat în ordine standard, ba pot fi chiar și omise, ca și concluzia
de altfel (exprimare entimematică). De pildă, în loc să spunem „Toți elevii trebuie să respecte
disciplina școlară/Ionescu este elev//Deci, Ionescu trebuie să respecte disciplina școlară”, vom
alege una dintre formele posibile de exprimare entimematică a unei raționament altminteri
formal:

a). Toți elevii trebuie să respecte disciplina școlară, prin urmare și Ionescu. (lipsește minora)
b). Ionescu este elev, prin urmare el trebuie să respecte disciplina școlară. (lipsește majora)
c). Toți elevii trebuie să respecte disciplina școlară, iar Ionescu este și ele elev. (lipsește
concluzia) (Vezi Bieltz, p. 58)

Exerciții:

1. Precizați conversa pentru următoarele propoziții:

Niciun dinozaur nu a supraviețuit marelui cataclism. Toate

notele de zece sunt note muncite.

2. Precizați obversa pentru următoarele propoziții:

Unele profeții sunt false. Toți oamenii care

muncesc se simt mai împliniți.

3. Transformați următoarele exprimări entimematice în silogisme formale:

Dacă oamenii ar fi ființe perfecte, ei ar putea învăța logica în 2-3 zile.

Nu te pot ajuta să înveți la logică pentru că nici eu nu știu.
Inculpatul este vinovat, deoarece a mărturisit el însuși asta.
Cred că noua mașină a lui George este performantă, pentru că a costat mulți bani.
 7. Raționamentul inductiv

Spre deosebire de inferența deductivă care presupune coborârea de la general la particular,

inferența inductivă urmează traseul opus – de la particular la general. Într-o inferență inductivă,
concluzia spune mai mult (este mai generală) decât premisele din care ea a fost obținută
(Bieltz, p. 87).

Inferența inductivă se deosebește deci radical de cea deductivă, dar aceste două tipuri de
inferență stau într-o strânsă legătură una cu cealaltă. Există științe care operează preponderent
deductiv (matematică) sau preponderent inductiv (fizică, chimie), dar toate profită de pe urma
cooperării dintre cele două moduri inferențiale.

Rolul inferenței inductive, nu numai în științe, ci și în existența imediată a individului, este

vizibil. Cunoașterea începe cu analiza datelor empirice, a faptelor concrete (adică informații
obținute prin simț, observații, experimente). Cercetarea obiectelor (procesele, fenomenele,
relațiile ș. a.) presupune descoperirea de însușiri sau proprietăți comune, care aparțin claselor de
obiecte.

Exemple:
 Puii de găină sunt drăgălași/Puii de pisică sunt drăgălași/Puii de animale sălbatice sunt
drăgălași/Puii de om sunt drăgălași//Deci, toți puii sunt drăgălași. (Dumitrescu, p. 37)

Caprele sunt erbivore/Cerbii sunt erbivore/Gazelele sunt erbivore/Vacile sunt erbivore/Caprele,

cerbii, gazelele, vacile sunt cornute//Toate animalele cornute sunt erbivore. (Bieltz, p. 87)

Se poate observa că în acest tip de inferență concluzia are un caracter relativ. În premise se
vorbește despre câteva animale cornute sau despre câțiva pui, în timp ce concluzia vorbește
despre toate cornutele și toți puii. Asta înseamnă că în aceste inferențe concluzia are un caracter
amplificator și că ea nu e decât plauzibilă (probabilă). „Nu putem fi siguri de adevărul
concluziei, chiar dacă ea a fost obținută din premise sigur adevărate” (Idem).

Tipuri de inferențe inductive:

1. Analogia = raționamentul prin analogie reprezintă una dintre cele mai răspândite forme de
inferență inductivă (și în cunoașterea comună, și în cea științifică). Ea se bazează pe comparația a
cel puțin două obiecte (A și B), în virtutea unor caracteristici comune (x, y, z …). În acest sens,
dacă se constată că A posedă o însușire suplimentară (n), nedetectată încă la B, se conchide că și
B posedă însușirea n.

Andrei, Dan și Mircea au obținut, în baza carnetului de elev, bilet de intrare redus la
cinematograful de lângă școală. Prin urmare, Tudor, care merge acum la cinematograful de
lângă școală, va obține și el, în baza carnetului de elev, bilet la preț redus. (Cf. Bieltz, p. 88)
O asemenea inferență este, în mod clar, doar plauzibilă. Într-adevăr, Tudor ar obține biletul redus,
pe baza faptului că, în fond, ca și ceilalți, și el este elev, dar adevărul concluziei nu poate fi
certificat, în virtutea altor variabile care nu sunt luate în calcul. De pildă, posibilitatea epuizării
biletelor.

Știința tratează cu prudență asemenea concluzii extrase din inferențe analogice, considerându-le
ipoteze și nu certitudini. În schimb, în cunoașterea comună se comite adesea eroarea de a
considera adevărul unei concluzii extrase din analogie drept cert.

Raționamentul prin analogie este, însă, cu atât mai solid (și deci concluzia mai probabilă) cu cât
se respectă următoarele reguli generale:

(1) Între obiectele comparate, asemănările sunt mai numeroase decât deosebirile.
(2) Între obiectele comparate, asemănările sunt mai importante decât deosebirile.
(3) Aria obiectelor comparate este extinsă.
(4) Concluzia e mai modestă sub aspectul a ceea ce afirmă.
(5) Diferența dintre obiectele comparate are o cât mai mică importanță pentru ceea ce susține
concluzia.
 Prin respectarea acestor reguli, se sporește probabilitatea concluziei prin analogie. Nerespectarea
lor conduce, în schimb, la false analogii, precum cea de mai jos.

Exemplu:

Un paricid este în același raport față de tatăl său ca un stejar tânăr față de stejarul-părinte
și anume, ivindu-se din ghinda produsă de acesta, crește și acoperă stejarul-părinte,
sufocându-l. Prin uciderea în acest fel a stejarului-părinte, stejarul cel tânăr nu are nicio
vină. Prin urmare, paricidul (fiul care și-a ucis tatăl) este nevinovat ca și tânărul stejar.
(Bieltz, p. 89)

Falsitatea concluziei este aici urmarea încălcării a cel puțin trei reguli:
1. Între fiu și stejarul tânăr numărul asemănărilor este mult mai mic decât cel al deosebirilor.
2. Deosebirile sunt mai semnificative decât eventualele asemănări.
3. Pentru ceea ce susține concluzia, importanța asemănărilor este nulă, iar cea a deosebirilor e foarte
mare.

2. Alte tipuri de procedee inductive sunt: inducția completă, inducția amplificatoare, inducția
prin enumerare, inducția științifică.

Inducția completă = se întâmplă uneori, deși foarte rar, ca obiectele studiate să constituie o clasă
finită ale cărei elemente pot fi studiate, unul câte unul. E cazul istoriei de pildă care adesea poate
studia toate elementele unei clase anume și poate extrage concluzii în mod inductiv. Exemplu:
mulțimea domnitorilor Tării Românești din secolul XIV (Bieltz, p. 90). Concret, raționamentul
va fi de tipul:

Basarab I a făcut parte din familia Basarabilor

Nicolae Alexandru a făcut parte din familia Basarabilor
Vladislav (Vlaicu) a făcut parte din familia Basarabilor
Radu I a făcut parte din familia Basarabilor
Dan I a făcut parte din familia Basarabilor
Mircea cel Bătrân a făcut parte din familia Basarabilor
Vlad I a făcut parte din familia Basarabilor
Basarab I, Nicolae Alexandru, Vladislav, Radu I, Dan I, Mircea cel Bătrân, Vlad I sunt toți
domnitorii Tării Românești din secolul XIV

Toți domnitorii Tării Românești din secolul XIV au făcut parte din familia Basarabilor

Acest tip de inferență poate fi folosit numai în cazuri excepționale, în care:

1. clasa studiată este finită;
2. fiecare element al clasei poate fi inspectat.
Inducția amplificatoare = inducția completă arareori poate fi folosită cu succes. De regulă
inducția, ca salt de la particular la general, presupune o formă de amplificare (a concluziei în
raport cu premisele). Legile fizicii și observarea mediului înconjurător constituie exemple
potrivite de operații logice inductive. Newton postulează gravitația prin observarea a unei mici
părți din obiectele (materia) la care se referă legea sa.

Inducția prin simplă enumerare = reprezintă, la nivelul cunoașterii comune, forma inducției
incomplete. In esență, afirm ceva despre o clasă de obiecte pe baza unor constatări și a absenței
oricărui contra-exemplu. (Ex: „Orice incendiu poate fi stins cu apă, pentru că până acum apa a
dat mereu rezultate pozitive în stingerea incendiilor.” Desigur, asta nu certifică adevărul
concluziei, câtă vreme există substanțe inflamabile pentru a căror stingere nu poate fi folosită
apa). Caracterul unei asemenea inducții este extrem de incert, prin urmare concluziile trebuie
tratate cu mare prudență.

Inducția științifică = reprezintă și ea forma inducției incomplete, dar de astă dată la nivelul
cunoașterii științifice. Aici nu ne mulțumim cu observarea repetiției (ca în cazul ex. cu
incendiul), ci căutăm să aflăm dacă ceea ce se repetă este ceva necesar. La baza inducției în
știință stau metode riguroase de măsurare și interpretare a datelor. De asemenea, observarea se
îmbină cu experimentul, adică acele situații controlate în care se provoacă deliberat anumite
procese legate de fenomenul studiat. Astfel se produce o concluzie cu grad sporit de
probabilitate.

B. Metode de cercetare inductivă (Bieltz, pp. 94-96; Popovici, ex. online)

Pentru o cât mai solidă fundamentare a concluziei unui raționament inductiv, inducția științifică
apelează la patru metode de investigare a legăturilor cauzale (Bacon-Mill):

1. Metoda concordanței = daca același element apare mereu în raport cu un efect, e probabil
ca el să îl producă. Principiu: dacă este prezentă cauza, este prezent și efectul.

(Ex: Ori de câte ori plouă observăm și prezența norilor, de unde se poate induce ideea că norii
produc ploaia – necesar, dar nu suficient; Cristalizarea corpurilor ca urmare a trecerii de la stare o
lichidă la una solidă.)
2. Metoda diferenței = se compară două situații și se induce concluzia pe baza
prezenței/absenței elementului căutat în acele situații. Principiu: se compară două cazuri: unul în
care fenomenul este prezent şi altul în care fenomenul este absent; atunci şi cauza trebuie să
apară şi să dispară.

(Ex: Un obiect metalic prezintă degradări după oxidare, un altul, la fel cu primul, nu prezintă
degradări și nu e nici oxidat, de unde se produce concluzia de degradarea urmează oxidării.)
3. Metoda variațiilor concomitente = se compară mai multe situații în care apare elementul
a, cu intensități diferite, și se corelează fluctuația lui a cu fluctuația similară a unei împrejurări
(condiții). Principiu: sunt comparate cazurile în care fenomenul variază cantitativ, creşte sau
descreşte; atunci şi cauza (efectul) lui trebuie să varieze la fel.

(Ex: Efectul încălzirii corpurilor este dilatarea. Când temperatura crește, dimensiunile se măresc;
când temperatura scade, dimensiunile se micșorează; Frecarea încetinește mișcarea corpurilor.)

4. Metoda rămășițelor (reziduurilor) = apare atunci când fenomenul studiat face parte dintr-
un complex cauzal și unele relații cauzale sunt deja cunoscute. Când toate cauzele cunoscute
aparțin altor fenomene, atunci fenomenul va fi explicat printr-o altă cauză Principiu: efectul
fiind prezent, și cauza trebuie să fie prezentă.

(Ex: Pauli și ipoteza unei noi particule – neutrinul – ca formă de a explica dezintegrarea de tip
beta și excepția legată de legile conservării energiei și momentului cinetic; Din perturbațiile
mișcării lui Uranus pe orbită, s-a dedus existența lui Neptun; la fel existența lui Pluto, din
perturbațiile lui Neptun.)

Exerciții:

Analizați critic valoarea următoarelor argumente prin analogie:

1. Până acum, Mihai a reușit să ia notă maximă la toate examenele, deoarece de fiecare dată
s-a pregătit temeinic pentru fiecare lecție, pe parcursul semestrului. Și de această dată, Mihai a
pregătit temeinic fiecare lecție, deci el va obține notă maximă și la examenul următor.

2. Uitați-vă la acest mecanism complex care constituie un ceas mecanic. Uitați-vă la lumea
noastră, cât de complicată, dar bine orânduită este. Așa cum acest ceas are un creator, tot așa și
Universul trebuie să aibă un creator, căci nu pot apărea ordinea și frumusețea din întâmplare. Ați
văzut vreodată vreun ceas elvețian asamblat din pură întâmplare, fără mâna măiastră a
ceasornicarului? (argument clasic al teoriei designului inteligent)

3. Traian Băsescu a chemat oamenii în Piața Universității o dată pe lună pentru a le vorbi.
Tot astfel făcea și dictatorul italian Mussolini. Traian Băsescu, acest Mussolini român, este prin
urmare extrem de periculos pentru democrație. (Ion Cristoiu)

8. Logică și drept – limbaj și interpretare

 1. Logica, ca vehicul rațional, se întrepătrunde cu limbajul (în chip de configurare a unei
forme specifice de raționalitate), iar împreună dau măsura valorii lor practice (rațională,
demonstrativă, corectivă etc.) Chiar gândirea juridică însăși este inseparabilă de limbaj, câtă
vreme norma reprezintă rezultatul formulării, fixării și transmiterii prin cuvinte. O particularitate
a limbajului juridic este abundența de reguli, maxime și adagii formulate în limba latină. Acestea
reprezintă „sinteze ce rezultă din experiență și tradiție”, formulate succint, reținând o esență a
actului juridic ori ideii de justiție și oferind posibile soluții la diferitele aspecte ale vieții sociale.
(Ex: idem est non esse est non probari, error communis facit ius etc.)

2. Ca orice antrepriză logico-lingvistică, practica juridică se confruntă adesea cu problemele

survenite „prin limbă”, ca și prin natura subiectiv-umană a demersului său. Avem aici, în vedere,
chestiunile care privesc interpretarea juridicității (lacuna juridică, interpretarea legilor).

A. Lacuna juridică = lipsa, într-un sistem de drept, a unei norme aplicabile unui caz determinat.
Lacunele sunt inevitabile, „inerente oricărui sistem juridic”, iar completarea acestora reprezintă o
temă centrală a filosofiei și logicii juridice. Există mai multe tipuri de lacune:

1a. Lacuna veritabilă = contextul nu oferă nici un indiciu de interpretare;

1b. Lacuna falsă = a. lingvistică – formulare deficitară; b. ideologică (politică) – la schimbări de
regim politic; c. creată de o lege desuetă – formulări sau idei depășite, care nu țin cont de
evoluția socio-umană;

2a. Lacuna intenționată = voința legiuitorului;

2b. Lacuna neintenționată = limitele legiuitorului;

3a. Lacuna primară = există deja la momentul apariției normei;

3b. Lacuna secundară = apare ulterior apariției normei;

4a. Lacună în lege = punctuală;

4b. Lacună în drept = generală, legată de principiile dreptului ca supuse și ele unei evoluții
continue;

5a. Lacună critică = imposibilitate de evaluare a comportamentului menționat într-o normă;

5b. Lacună diacritică = sancțiunea nu e clară;

6. Lacună de cunoaștere = soluționarea nu e prevăzută de lege sau există mai multe soluții posibile,
dar nu sunt menționate criteriile de alegere a soluției;

7. Lacuna provizorie = trimitere la completări ulterioare („norme în alb”);

8. Lacuna tehnică = se statuează o normă generală fără a se preciza condițiile concrete de aplicare.
B. Interpretarea legilor = aceasta poate fi ordinară (când legea este obscură sau ambiguă) sau
extensivă (când legea e lacunară).

Cea ordinară se sprijină pe metodele gramaticală și logică. Interpretarea logică vizează: 1.

interpretarea logică directă – analiza textului legii; 2. Interpretarea logică semidirectă – legea
respectivă plus capitolul de lege sau materia trasată; 3. Interpretarea logică indirectă – surse
exterioare legii (lucrări preparatorii, autoritate, doctrină, jurisprudență etc.); Interpretarea logică
semiindirectă – lege asemănătoare sau apel la principii (utilitate logică, tendința in favore,
identitatea de rațiune juridică a simili ad simile etc.)

Cea extensivă presupune reguli similare interpretării semiindirecte, de tipul următoarelor

principii: a sensu legis, ab intentione legis, ab occasione legis, a ratione legis, ab efficacitate
legis, ab utilitate legis. Se caută deci elemente contextuale și decizionale care privesc sensul
legii, intenția ei, momentul apariției, rostul acesteia, efectul și interpretarea cea mai utilă.
 EXAMEN

Examenul se desfășoară la data și ora anunțate de către secretariat, în formă scrisă (test cu
exerciții). Modelul examinării va respecta tiparul exercițiilor care însoțesc capitolele cursului.