CAPITOLUL 2.

TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Tanatologia medico-legală este un capitol al medicinei legale, care studiază fenomenele legate de
moartea ființei umane, incluzând și procesele biologice și chimice care au loc în corpul uman după
moarte, astfel încât, prin examinarea cadavrului, medicul legist să poată oferi justiției răspunsuri
pertinente și utile în legătură cu decesul unei persoane.
În comparație cu anatomia patologică, care studiază modificările morfologice legate de diverse
boli care duc la moarte, tanatologia medico-legală este mai cuprinzătoare, studiind și urmele de violență
de pe cadavru, în vederea stabilirii felului și cauzei medicale a morții, precum și mecanismul de producere
a leziunilor traumatice.
Viața și moartea sunt două fenomene opuse dar complementare ale existenței tuturor ființelor vii,
de la celulă la ființa umană, definirea lor exactă fiind imposibilă, ambele fiind înconjurate încă de mult
mister. Ca atare, au fost stabilite criterii fiziologice pentru obiectivarea prezenței vieții la cele două nivele
fundamentale: la nivel celular și la nivelul ființei umane în ansamblu.
Astfel, criteriile de stabilire a prezenței vieții la nivel celular sunt: metabolismul, excitabilitatea și
reproducerea.
Din punct de vedere al organismului uman în ansamblu, viața poate fi definită ca funcție a
elementelor așa-zisului trepied vital, sau funcții vitale: activitatea cerebrală, activitatea respiratorie și
activitatea cardiocirculatorie.
Pe baza acestor criterii de definire a vieții vom putem defini moartea, ca fiind nu un moment, ci un
proces care are loc treptat, prin încetarea ireversibilă a funcțiilor vitale, și care are loc succesiv la toate
nivelele, începând cu organismul ca întreg (respirație, circulație, activitate cerebrală), apoi în toate
țesuturile și organele, sub forma unui proces lent, prin încetarea treptată a metabolismului celular.
Moartea începe deci cu dispariția funcțiilor vitale din organism, și se termină cu moartea ultimei
celule din corp. Din punct de vedere psihic, diagnosticul de moarte cerebrală corespunde practic morții
organismului.

2.1. Sindroamele tanatogeneratoare

Sindroamele tanatogeneratoare reprezintă o asociație de semne și simptome clinice, cu substrat

lezional specific, de etiologie diversă, corespunzând insuficienței unui organ.
Prin evoluție spre ireversibil, sindroamele tanatogeneratoare pot duce la moarte, stadiile finale
corespunzând practic stărilor terminale. Sunt legate de elemetele componente ale trepiedului vital, prin
afectarea ireversibilă a cel puțin uneia din acestea, atrăgând ulterior și prăbușirea celorlalte.
Expertiza medico-legală are rolul de a preciza atât sindromul tanatogenerator, cât și cauzele care
au dus la instalarea lui. Cunoașterea aspectelor pe care le îmbracă diferitele sindroame tanatogeneratoare,
permit medicului legist să formuleze concluzii pertinente referitoare la felul și cauza medicală a morții.
Cele mai multe sindroame tanatogeneratoare sunt comune atât morților violente, cât și celor
neviolente, ele fiind de mai multe feluri:
- sindroame ale insuficienței SNC: comele, șocul, zdrobirea craniului;
- sindromul insuficienței respiratorii: asfixiile mecanice;
- sindromul insuficienței cardiocirculatorii;
- sindroame complexe.
Există totuși câteva sindroame tanatogeneratoare specifice deceselor de cauză violentă, cum ar fi:
sindromul de zdrobire a unui organ vital (dilacerare cerebrală sau hepatică, ruptură traumatică de
miocard); șocul traumatic și hemoragic, șocul postcombustional.
Prin stabilirea cauzei tanatogeneratoare și a condițiilor în care aceasta a acționat, medicul legist
poate formula concluziile referitoare la felul morții, violentă ori neviolentă.
Șocul reprezintă o condiție patologică cu risc vital, caracterizat prin scăderea severă și
generalizată a perfuziei tisulare, responsabilă de inducerea hipoxiei, a tulburărilor metabolice celulare și
respectiv de asociere în evoluție a unei reacții inflamatorii sistematice.
În funcție de cauza scăderii perfuziei tisulare se disting trei tipuri principale de șoc:
 - șocul cardiogen prin scăderea primară a debitului cardiac
- șocul hipovolemic prin scăderea primară a volumului circulator efectiv
- șocul distributiv sau vasogen prin scăderea primară a rezistenței vasculare periferice.
Coma este o stare patologică, caracterizată prin alterarea profundă a funcției creierului,
manifestată prin pierderea totală sau parțială a stării de conștiență, a mișcărilor voluntare, a sensibilității
conștiente, dar cu păstrarea respirației și a activității inimii.
Pierderea conștienței este dată de o leziune a sistemului reticulat activator ascendent (SRAA) de
pe linia mediană din trunchiul cerebral. Acesta se proiectează în emisferele cerebrale, mai ales în nucleii
bazali, și mai puțin în scoarța cerebrală.
Se asociază frecvent cu alterări ale funcțiilor vegetative, tulburări biochimice, și uneori cu semne
neurologice de diferite grade, după întinderea laterală în trunchiul cerebral.
Tulburările vegetative care însoțesc frecvent stările comatoase, se datorează implicării structurilor
vegetative din trunchiul cerebral afectate de aceeași leziune, care prin întinderea ei laterală, depășeste
ariile axiale și periaxiale ale formațiunii reticulate.
Poate fi urmare a leziunilor cerebrale de origine vasculară, infecțioasă, tumorală, traumatică, a
unei crize de epilepsie, a unei intoxicații acute, ori a unei boli metabolice sau endocrine.
Clinic, sindromul comatos are următoarele componente: abolirea totală a stării de conștiență,
tulburări vegetative, tulburări oculare, tulburări neurologice.

2.2. Etapele morții organismului sau stările terminale

Stările terminale reprezintă ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare, manifestările clinice

și de laborator fiind deci comune pentru toate acestea. Ele sunt de regulă stări ireversibile, în care terapia
intensivă nu reușește decât în mică măsură să readucă organismul la viață.
1. Preagonia etapă neobligatorie, premergătoare agoniei, în care manifestările psihice sunt
relativ specifice (neliniște, anxietate, agitație, obnubilare, euforie, logoree, stare neobișnuită de bine),
fiind totuși condiționată de felul morții, și o serie de factori individuali:
- constituția organismului
- vârsta: bătrânii acceptă de regulă mai ușor faptul că vor muri, unii fiind învinși de o mare
oboseală fizică și mai ales psihică;
- structură psihică, concepții religioase și filozofice;
- traumatismele: apare logoree, agitație, mișcări dezordonate, accelerarea proceselor mentale;
- îngheț: calm, euforie, senzație de planare;
- boli cronice evolutive: senzație de incertitudine, anxietate, curiozitate legată de starea sa;
- boli consumptive: apare resemnarea;
- cu câteva ore anterior unei sincope cardiace se poate resimți o senzație plăcută de liniște,
somnolență;
- alienați: după mulți ani de izolare completă de mediu, începe brusc să relateze evenimente
petrecute în perioada de izolare, după care mor.
2. Agonia (vita minima) este etapa de trecere, de regulă ireversibilă de la viață la moartea clinică,
în care fenomenle biologice sunt înlocuite treptat de cele tanatologice, care câștigă continuu teren, având
ca substrat hipoxia și acumularea de produși proprii de degradare.
Procesul morții începe cu această perioadă, având durată variabilă în funcție de cauza acesteia,
putând lipsi în morțile violente și în unele morți subite.
a). manifestări clinice și paraclinice
- dispariția funcțiilor psihice, cu pierderea contactului cu realitatea imediată;
- dispariția treptată a simțurilor: primul dispare văzul, ultimul auzul;
- anestezie completă, cu pierderea senzației corporale;
- alterarea funcțiilor vegetative
b). forme clinice
- agonie cu delir: boli febrile, intoxicații, meningoencefalite, etc
- agonia aparent lucidă: în bolile cardiovasculare
- agonia alternantă: boli psihice, boli acute.
Aceste forme clinice pot avea importanță juridică în contextul încheierii de acte de dispoziție în
stări ante finem. Se admite faptul că în agonia lucidă există discernământ și implicit capacitate psihică de
a semna acte de dispoziție, pe când în cea cu delir acesta lipsește. În cazul stărilor alternante, pentru ca
actul să fie valabil, trebuie demonstrat că acesta afost încheiat într-o perioadă de luciditate.
c). durata agoniei
- absența agoniei: zdrobirea craniului, unele morți subite;
- agonii scurte: asfixii acute, hemoragii mari, intoxicații acute;
- agonii lungi: boli cronice, unele intoxicații.
3. Moartea clinică înseamnă apnee, stop cardiac, activitate cerebrală suspendată, deci dispariția
funcțiilor vitale, dar nu ireversibilă.
Este perioada precoce a morții, când inițierea resuscitării și terapia intensivă sunt optime, putând fi
urmate de restaurarea tuturor organelor vitale, incluzând refacerea funcțiilor normale ale creierului.
Începe cu dispariția funcțiilor vitale, și se sfârșește cu instalarea leziunilor ireversibile ale
sistemului nervos central, moartea creierului fiind criteriul morții organismului.
Manifestări clinice și paraclinice:
- dispariția funcțiilor vitale
- dispariția activității reflexe
- vederea panoramică a vieții
- EEG și ECG cu linie izoelectrică
Durata: în condițiile aplicării metodelor de terapie intensivă, în primele 3-5 minute de la instalarea
morții clinice, aceasta poate fi reversibilă.
Marea sensibilitate a neuronilor, și în special a neuronilor corticali la lipsa de oxigen se explică
prin faptul că aceștia au un metabolism preponderent aerob, creierul consumând în repaus 20-25 % din
oxigenul organismului, de circa douăzeci de ori mai mult decât mușchiul. Neuronul consumă apropape
exclusiv glucide, iar în absența glucozei producerea energiei se realizează pe seama corpilor cetonici,
deoarece rezervele lor de glucoză sunt mici.
Gradul de sensibilitate la anoxie al neuronilor este în funcție și de vechimea lor pe scara
filogenetică, cei mai sensibili fiind neuronii corticali cerebrali, care rezistă la anoxie 3-5 minute, încetarea
funcțiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariția conștiinței.
O rezistență ceva mai mare, de circa 10-15 minute au neuronii subcorticali și mezencefalici,
neuronii bulbopontini rezistând la anoxie până la 30 de minute, încetarea activității acestora din urmă
fiind urmată de dispariția reflexelor corneene și pupilare.
4. Moartea cerebrală
În prima fază are loc distrucția ireversibilă (necroză) a emisferelor cerebrale, dar nu și a
trunchiului cerebral, caracterizat prin stare vegetativă profundă (sindromul apalic), comă cu respirație
spontană prezentă, dar cu EEG silențioasă sau difuză, anormală.
Odată cu persistența anoxiei, are loc treptat și necroza trunchiului cerebral, mulți autori definind
azi moartea în termenii morții creierului, chiar dacă inima continuă să bată și ventilația artificială este
menținută.
Criteriile de declarare a morții cerebrale sunt reglementate de Legea Nr. 104/2003, art.1 alin.2, și
de H.G. Br. 451/2004, art.2. Normele metodologice de aplicare a Legii Nr.104/2003 cuprinde protocolul
de declarație a morții cerebrale, care au la bază criterii neurologice (reflexele de tip central), traseul EEG
izoelectric și testul de apnee, fiind necesare două examinări succesive la interval de șase ore în cazul
adultului și de minim doisprezece ore în cazul copilului sub șapte ani.
Criteriile O.M.S. pentru diagnosticul de moarte cerebrală sunt:
- pierderea completă a vieții de relație;
- areflexie și atonie musculară totală;
- tensiune arterială susținută doar medicamentos;
- absența respirației spontane;
- traseu EEG izoelectric, plat;
- diminuarea diferențelor dintre parametri sângelui arterial și venos în circulația cerebrală.
După confirmarea morții cerebrale se pot recolta organe pentru transplant, cu respectarea strictă a
prevederilor legale, care cuprinde și necesitatea existenței consimțământului scris al persoanei înainte de
deces, sau consimțământul scris al unei rude după deces, în ordinea: soț, părinte, copil major, soră/frate.
6. Moartea biologică (moartea reală)
Urmează inevitabil morții clinice, reprezentând faza finală și ireversibilă a tanatogenezei, când nu
se intervine cu o resuscitare eficace, când acestea sunt abandonate, ori când nu se intervine deloc.
 Este un proces autolitic ce are loc în toate țesuturile și organele, neuronii devenind necrotici după
circa o oră de lipsă de circulație sanguină, urmează inima, plămânii, rinichii, pielea fiind mai rezistentă,
necroza producându-se după mai multe ore sau zile.
Prin cadavre umane se înțeleg persoanele care nu prezintă niciun semn de activitate cerebrală,
cardiacă sau respiratorie, fiind deci absente funcțiile vitale, și care sunt declarate decedate din punct de
vedere medical, potrivit legii.
7. Moartea socială
Este o stare vegetativă persistentă, datorită lezării severe și ireversibile a creierului, la o persoană
inconștientă, dar cu o anumită activitate cerebrală, evidențiabilă prin EEG, cu anumite reflexe prezente, și
cu respirație spontană. Trebuie deosebită de moartea cerebrală, unde EEG este silențioasă, și de moartea
întregului creier, unde toate reflexele, precum și respirația spontană sunt absente.

2.3 Manifestările postvitale

Reprezintă viața reziduală a unor celule sau țesuturi, după încetarea vieții din organismul ca întreg,
aceasta însemnând faptul că celulele nu mor imediat după dispariția funcțiilor vitale, ele putund
supraviețui un interval de timp, în funcție de rezistența lor la lipsa de oxigen.
Această perioadă în care aceste celule sau țesuturi își păstrează capacitatea lor de reacție, a fost
denumită perioada vieții intermediare.
Aceste manifestări se întâlnesc în general în țesuturi mai puțin diferențiate, și deci mai rezistente
la anoxie, trecând mai rapid de la metabolismul aerob la cel anaerob, și dispunând de un echipament
enzimatic autolitic mai sărac.

2.4. Felul morții

Stabilirea felului morții în violentă și neviolentă, este criteriul primordial al oricărei autopsii
medico-legale.
- moarte violentă se produce sub acțiunea factorilor traumatici din mediul extern (mecanici,
fizici, chimici, biologici și psihici) asupra organismului, suficient de puternici, încât să cauzeze decesul;
- moarte neviolentă are loc sub acțiunea unor cauze intrinseci organismului (tulburări
cardiocirculatorii, inflamații, tumori, etc), manifestate printr-o boală acută sau cronică decompensată.
Moartea prin inhibiție este o formă particulară de moarte violentă, produsă sub acțiunea unui
factor traumatic extern de intensitate mică, dar care acționerază asupra unei zone reflexogene a corpului
(sinus carotidian, plex celiac, plexul solar, regiunea perineală, testicule, etc), determinând reflexe
inhibitorii asupra funcțiilor vitale.
Moartea violentă este de regulă consecința încălcării sau nerespectării legii, și prin aceasta face
obligatorie autopsia medico-legală.
Din punct de vedere juridic morțile violente se incadrează în una din următoarele categorii, în
ordinea frevenței lor: accidente, sinucideri și omucideri.
În accidente traumatismul tanatogenerator este determinat de o forță a naturii, ori este rezultatul
unui eveniment întâmplător nedorit și neprevăzut, putându-se datora însă și acțiunii neintenționate a
persoanei decedate sau a altei persoane. În omucideri, traumatismul tanatogenerator are la bază acțiunea
intenționată a unei alte persoane, iar în sinucidieri acțiunea intenționată a persoanei decedate.