1885

O SCRISOARE PIERDUTĂ
Ion Luca Caragiale

Introducere
Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1884 și publicată în revista
,, Convorbiri Literare’’ în 1885, comedia ,, O scrisoare pierdută” scrisă de Ion Luca Caragiale este
o capodoperă a dramaturgiei românești ce stă sub semnul afirmației scriitorului ,, simt enorm și văd
monstruos”. Aceasta este o comedie de moravuri în care este satirizată lumea politică contemporană
autorului, având ca sursă de inspirație alegerile din anul 1883.

Încadrare
1. Se încadrează în realism prin:
– veridicitatea întâmplărilor
– cronotop
– personaje tipologice dominate de o singură trăsătură de caracter, care par a fi marionete lipsite
de valori și interioritate.

Ele reprezintă, în spiritul junismului, concretizarea ironică a formelor fără fond ale societății timpului,
evidențiind viziunea realistă a scriitorului. Astfel, viziunea sa asupra lumii pornește de la ideea că în
spatele oricărei comedii se află în fapt o tragedie.

2. Opera este o comedie deoarece:

– ridiculizează personaje între care se nasc conflicte puternice
– e prezentă ironia, satira, sarcasmul
– e evidențiat contrastul dintre esență și aparență.

Temă
Tema centrală se construiește în jurul ideii că lumea politică implică o serie de imoralități
publice sau private. O altă temă prezentă în operă este lupta pentru putere, conflictul fiind unul banal,
generat de o scrisoare.

Titlul
Titlul este relevant în acest sens, acesta evidențiind contrastul dintre esență și aparență.
Articolul nehotărât „ o” sugerează faptul că în lumea lui Caragiale se pierd multe scrisori, aceasta
fiind doar una dintre ele. Găsirea și pierderea ei succesivă constituie principala situație comică. De
asemenea, scrisoarea reprezintă o armă politică ce funcționează ca metapersonaj, controlând destinul
celorlalți.

Comicul
– comicul de situație ( triunghiul conjugal Tipătescu, Zoe, Trahanache)
– comicul de caracter - sugerat de tipologiile personajelor ( ex. tipul cochetei - Zoe
Trahanache, tipul incultului - Agamemnon Dandanache).

Caragiale nu duce lipsă de inventivitate în domeniul onomasticii, el recunoscând că nu putea

să înceapă scrierea până nu alegea numele personajelor.
- se conturează astfel și comicul de nume ( Trahanache - cocă moale, e ușor maleabil;
Cațavencu - haină cu două fețe; Dandanache- încurcătură, Cetățeanul Turmentat - personaj
simbol, „ turmentat de jocurile politice”).
– comicul de limbaj ( pronunții incorecte „ bampir”), cacofonii (,,carevasăzică că”), ticuri
verbale („ curat murdar”).
În universul creat de Caragiale, oamenii sunt atât de artificiali încât oricine poate fi înlocuit cu oricine,
măștile se pot schimba în voie din moment ce indivizii sunt lipsiți de o identitate stabilă. Caragiale
creează personajul marionetă care atunci când trebuie să își dea jos masca se confruntă cu un vid
interior. Este vorba așadar de un teatru în teatru, o atitudine clar modernistă.

Cronotop
Indicii de timp „ în zilele noastre” și de spațiu „ în capitala unui județ de munte” sunt vagi tocmai
din dorința de generalizare, de atemporalizare a situației prezentate.

Lista de personaje
De asemenea lista cu personaje conține o evidentă ironie la adresa lui Zoe Trahanache, care este
prezentată drept „ soția celui de mai sus”, ea putând fi așadar soția lui Trahanache al cărui nume îl și
poartă, dar și a lui Tipătescu, primul menționat în listă.

Compozițional
Din punct de vedere compozițional, opera este împărțită în patru acte ce aduc mereu mai multe
personaje, amplificând starea de tensiune și agitație provocată de evenimentul politic și pierderea
scrisorii de amor.

Primele trei acte urmăresc acumularea graduală a conflictelor prin tehnica „ bulgărelui de zăpadă”,
iar al patrulea rezolvarea situației ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Întreaga agitație a personajelor
se dovedește a fi inutilă pentru că în realitate, în lumea lui Caragiale nu se schimbă nimic, se consumă
energii și se ajunge în același punct.

Conflicte
I. In piesa lui Caragiale nu se poate vorbi de un conflict interior, deoarece toate stările personajelor
se manifestă strict la suprafață. Este prezent totuși unul între ceea ce sunt și ceea ce vor să pară
personajele, între esență și aparență.

II. Conflictul principal este unul pentru puterea politică dintre reprezentanții partidului de la putere
(Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, Zoe Trahanache) și gruparea independentă ( Nae Cațavencu).

Scene

I. Scena reprezentativă pentru tema degradării vieții politice: cea în care Zoe încearcă să-l convingă
pe amantul său Ștefan Tipătescu să-l voteze pe Nae Cațavencu, adversarul său politic. Ea începe să
plângă și să facă pe victima pentru a-l impresiona. Tipătescu afectat îi propune să fugă împreună în
lume, însă Zoe se impune: „ Ești nebun? ” . Se evidențiază astfel trăsăturile societății în care trăiesc,
fiecare personaj fiind o verigă a unui întreg. Astfel plecarea unui personaj ar duce la distrugerea acelei
societăți bazate pe minciuni și șantaj, fapt ce nu s-ar întâmpla din cauza complacerii personajelor în
acel mediu.

II O altă scenă semnificativă este cea în care Cațavencu recunoaște în fața lui Zoe că a pierdut
scrisoarea, însă aceasta nu îl crede și îl amenință. Cetățeanul turmentat restituie scrisoarea proprietarei,
reieșind astfel ironia cetățeanului, față de Cațavencu. Cetățeanul nu dorește recompensă, în schimb
vrea să știe cu cine să voteze: „ Eu cu cine votez? ”. El reprezintă categoria oamenilor de rând din
perioada alegerilor electorale ce sunt turmentați de toate promisiunile candidaților.

Concluzie
Prin îmbinarea tuturor tipurilor de comic, scriitorul reușește să redea realist o imagine fidelă a omului
de dincolo de aparențe, de măștile sociale care îl învăluie. Caragiale apelează la această tehnică chiar
cu riscul de a descoperi un univers golit spiritual și lipsit de substanță umană. Opera sa a rămas la fel
de actuală și pentru contemporaneitate. Astfel, lumea eroilor lui Caragiale acționează după principiul
„ Scopul scuză mijloacele.”