Professional Documents
Culture Documents
Psihologie Medicala Suport de Curs Amf III A
Psihologie Medicala Suport de Curs Amf III A
SUPORT DE CURS
Cursul 1
1.1 Terminologie :
- Interactiunea sociala reprezinta o actiune reciproca intre doua sau mai multe persoane ca
membri ai unei comunitati sociale ( in cazul nostru asist. med. si pacient )
- Afiliatia ( proximitatea fizica, contact prin priviri, raspunsuri calde, prietenoase ) ca actiune de
apropiere sau asociatiune. Are la baza teroriile comunicarii prin care se folosesc toate mijloacele,
social acceptate, de transfer de informatii de la bolnav la asist. med. si invers pentru aplicarea
procedurilor terapeutice in scopul redobandirii starii de sanatate a bolnavului.
- Autostima si egoidentitatea ( acceptarea autoimaginii de catre altii si acceptarea imaginii pe
care o au altii despre sine). Stima de sine reprezinta valoarea personala asociata de catre un individ
imaginii pe care o are despre sine. Egoidentitatea este reprezentarea pe care o persoana si-o face
despre sine insusi in relatie cu rolurile si statutul social din cadrul unui grup.
- Comunicarea diagnosticului de boala reprezinta momentul in care medicul , in baza unor
elemente de investigatie clinice si paraclinice, face o previziune sau lanseaza o ipoteza asupra evolutiei
starii de sanatate viitoare ( pe termen scurt si mediu ) a pacientului. Tot acum bolnavul intra in posesia
unor informatii, pe care pana la momentul de fata nu le-a putut interpreta si i-a act de motivul
suferintei sale. Poate fi considerat inceputul procesului de vindecare prin acceptarea situatiei de facto
pe care orice bolnav o traverseaza.
- Empatia – este o forma de intuire a realitatii prin identificare afectiva. Formă de cunoaștere a
altuia, în special a eului social , apropiată de intuiție; interpretare a eului altora după propriul nostru
eu.
- Motivatia de a fi “pacient “ – reprezinta elementul de identificare cu bolnavul si empatie cu
acesta pentru o mai buna aplicare a planului de tratament. Altfel spus, se cauta sa se realizeze o
transpunere ( la nivel mental ) si o racordare la suferinta bolnavului pentru a-i intelege cat mai fidel
nevoile si trebuintele in procesul amplul de vindecare.
Dupa cum se stie stresul este o stare patologica de incordare sau tensiune neuropsihica, provocat de
factori de mediu ce au ca si consecinta reactii anormale de raspuns si aparare ale organismului uman.
Printre cei mai importanti factori de stres intalnim : zgomotul prin intensitate si natura lui, caldura
excesiva, aglomeratia urbana, diferentele de presiune atmosferica, divortul, schimbarea locului de
munca, decesul unui membru al familiei sau al unei persoane apropiate, frigul excesiv, imobilizarea
involuntara etc.
Stresul este un fenomen ce nu poate fi evitat, astfel psihologii au cautat strategii de control sau
ajustare a stresului. Este vorba despre ceea ce este denumit generic ,,coping’’.
Copingul desemneaza un efort cognitiv si comportamental de a reduce, stapani sau tolera
solicitarile interne sau externe care depasesc resursele personale. (Lazarus, Folkman, 1984).
Analiza acestei definitii pune in evidenta o caracteristica esentiala: copingul este ilustrarea faptului
ca stresul se manifesta numai din relatia dintre subiect si situatie, fiind de neconceput in afara triadei
actiune-cognitie-comportament dizadaptativ.
Percepute din afara uneori ca mecanisme de ,,autoinselare”, tehnicile de coping de acest tip sunt
frecvent întalnite in clinica. Supraestimarea sanselor de vindecare si minimalizarea simptomelor ce
anunta un prognostic prost (ex. scaderea accentuata in greutate la un bolnav neoplazic, etc.) sau
optimismul nejustificat, denumite generic ,,iluzii pozitive” au o certa contributie modulatoare in
relatia cu stresul produs de boala.
Nu de putine ori, un sir de evaluari sau distorsiuni de acest tip, pot fi urmate de reevaluari ce nu se
mai adreseaza situatiei initiale, ci celei imaginate, construite mental de bolnav. Acest fenomen atinge
un apogeu in cazul constituirii anumitor boli psihice, si explica departarea tot mai accentuata de
realitate a acestor pacienti. Il putem intalni insa si in diverse boli somatice, cu impact psihologic real,
situatie in care se poate ajunge la agravarea prognosticului initial.
In practica, chiar si aplicarea exclusiva si neselectiva a unei singure tehnici adaptative, duce in
mod inevitabil la dizadaptare si rupere de realitate. Atribute esentiale ale mecanismelor cognitive de
coping la o persoana sanatoasa il reprezinta flexibilitatea si adecvarea.
Vulnerabilitatea la stres este data in mod special de predispozitii situationale sau unele afectiuni
psihice pe care fiecare individ le poseda. Astfel o perioada de oboseala prelungita fizica sau psihica,
predispune organismul la stres ai usor decat in cazul in care individul este odihnit sau sistemul nervos
nu este afectat de afectiuni specifice. Mecanismele de coping dau un raspuns direct ( eliminarea sursei
de pericol sau simpla reducere a perceptiei de pericol ) si au ca scop adaptarea organismului de a face
face fata situatiei si pentru a o stapani.
Locus al controlului reprezinta atitudinea fata de originea presupusa ( externa sau interna ) a
intaririlor agreabile sau dezagreabile asupra unor persoane, lucruri sau situatii pe care le intalnim.
Termenul de ,,locus de control” a fost lansat de Rotter (1966) si desemneaza ,,modul in care o
persoană isi explica succesul sau esecul, prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau
necontrolabile”.(Rotter, J.B.,,Generalized expectancies for internal versus external control of
reinforcement”, Psychological Monographs, 80, 1-128).
Locusul de control intern reprezinta convingerea ca responsabilitatea pentru esec, respectiv
meritul pentru succes stau in defectele, erorile, respectiv in aptitudinile si calitatile persoanei
respective, si au o prea mica legatura cu intamplarea sau factori de presiune din afara, in timp ce
locusul de control extern se refera la convingerea ca sursa evenimentelor (pozitive sau negative) se
gaseste in soartă, destin sau puterea altora.
Locusul de control intern este protector in stresul psihic acut si cronic, prin receptivitatea crescuta
a persoanei la informatiile din mediu cu valoare adaptativa, prin rezistenta la presiunile externe, ca si
prin gradul crescut de angajare in situatie. Locusul de control extern este asociat cu o proportie mai
mare de insatisfactii, si cu o predispozitie neta spre anxietate si depresie.
Exista o variabilitate transculturala a locusului de control, care vine din normele de presiune
culturala si sociala specifice unui anumit tip de societate (ex.locus de control intern - exprimabil in
autonomie timpurie, independenţa, responsabilitate) si strategiile agresive de coping sunt incurajate in
societatile moderne de tip occidental, iar locusul de control extern si strategiile pasive, de tip ,,Capul
plecat sabia nu-l taie” sau ,,Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus”, in societatile de tip traditional).
a) Firea anxioasa:
- prezinta stare de neliniste, tema, chiar frica nemotivata de existenta unui pericol real;
- stil perceptiv vigilent-evitant;
- angoasa este o stare afectiva cu continut somatic intens exprimat (dificultatea de a respira)
concomitent cu o mare tristete;
- anxietatea este un prim stadiu al angoasei sau o angoasa fara manifestari neuro-vegetative;
- anxietatea are diferite consecinte somatice: dispnea (hiperventilatie), hipersudoratia, tremorul si
insomnia;
- exista o anxietate normala si una patologica sau nevrotica, ultima fiind caracterizata printr-o
hipereactie a unui subiect fata de o cauza presupusa;
- exista si o anxietate reactiva care este o anxietate intensa, disproportionata si motivata de o cauza
justificata;
- anxietatea de caracter - dimensiune a personalitatii unui subiect inclinat in mod obisnuit spre
anxietate
b) Personalitatea depresiva:
- insoteste unele boli si joaca rol etiologic in unele boli (cancer) prin efectul imunosupresiv asupra
celulelor;
- la omul bolnav starea de depresie este tradusa prin senzatii de neputinta, de pierdere a energiei vitale,
sentimente de autorepros, culpabilitate si desconsiderarea propiilor valori;
- corelatele somatice ale depresiei sunt: scaderea apetitului, scaderea in greutate, insomnia,
hipersomnia, pierderea energiei (oboseala la trezire), prezenta a numeroase si variate forme de dureri;
- depresia mascata are o multitudine de simptome fizice ce pot constitui masca unei depresii pe care
pacientul o ascunde;
- depresia poate atinge maximul prin inclinatia spre suicid a subiectului
c) Nevrozismul - include anxietatea, ostilitate, izolare, impulsivitate, culpabilitate, sensibilitate; este
asociat cu boli somatice.
Consumul de alcool
De cele mai multe ori consumarea de bauturi alcoolice nu cauzeaza probleme dar consumarea
lor peste limita poate fi daunatoare. Cel mai important este sa stim sa delimitam pana unde merg
beneficiile si unde intervin riscurile. Conform unor studii barbatii nu ar trebui sa consume zilnic mai
mult de 3-4 unitati de alcool iar femeile 2-3 (o unitate de alcool reprezentand 10 ml de alcool pur).
Dupa un episod de consum excesiv de alcool, se recomanda abtinerea de la consum cel putin 48 de ore
pentru a permite organismului sa isi revina. Aceasta este doar o masura temporara iar cei care consuma
frecvent bauturi alcoolice in cantitati mari ar trebui sa apeleze la un ajutor profesionist.
Particularitatile alcoolului
Alcoolul este utilizat in acelsi timp ca substanta psihoactiva si aliment. Alcoolul consumat in
cantitati mici este savurat de cei care apreciaza gustul si aroma bauturii respective si de cei ce beau la
ocazii. Intre trecerea de la un consum inofensiv, realizat in cantitati moderate la consumul excesiv de
alcool este un pas foarte mic.
rezultand intoxicatia. Pesoanele care au abuzat de alcool isi vor pierde concentrarea, abilitatea
de a se exprima coerent sau de a-si mentine echilibrul; vor fi dezorientate si confuze. In functie de
persoana, intoxicatia poate face consumatorul extrem de prietenos si vorbaret sau foarte agresiv si
nervos. Viteza de reactie este diminuata dramatic, motiv pentru care este interzisa conducerea
autovehiculelor dupa Alcoolul incetineste functionalitatea sistemului nervos central; blocheaza o parte
din mesajele care ar trebui sa ajunga la creier alterand astfel perceptiile, emotiile, miscarea, vederea si
auzul persoanei. In cantitati moderate alocoolul poate ajuta persoana sa fie mai relaxata si mai putin
anxioasa. In cantitati mai mari alcoolul provoaca modificari majore la nivelul creierului astfel
consumarea de bauturi alcoolice. Cand sunt consumate cantitati foarte mari de alcool intr-o perioada
de timp scurta poate rezulta intoxicatia cu alcool. Intoxicatia cu alcool este exact ceea ce spune si
denumirea sa: corpul devine intoxicat cu o cantitate mult prea mare de alcool. Voma violenta este unul
din primele semne ale intoxicarii cu alcool; somnolenta extrema, inconstienta, dificultati in respiratie,
glicemie extrem de scazuta, palpitatii si chiar decesul sunt rezultate ale intoxicarii cu alcool.
Starea de ebrietate
Consumul de tutun
Efectele consumului de tutun asupra sanatatii sunt semnificative, depinzand de felul in care
tutunul este consumat (fumat, aspirat sau mestecat), precum si de cantitatile utilizate.
Principalele efecte ale fumatului de tutun (principala modalitate de consum) sunt marirea
riscului de cancer la plamani si de boli cardio-vasculare.
Riscul cel mai important al consumului de tutun il prezinta asupra sistemului cardiovascular,
mai precis fumatul este unul dintre cei mai importanti factori de declansare a infarctul miocardic
(atacul de cord), boli ale sistemului respirator, precum bronhopneumonie obstructiva cronica (BPOC),
cancer, in special cancer la plamani sau cancer la laringe sau gura.
Aparitia impotentei este cu aproape 85% mai mare la fumatori decat la nefumatori, fiind o
cauza majora pentru problemele cu erectia. Fumatul cauzeaza impotenta pentru ca duce la ingustarea
arterelor sanguine.
2. Psihologice, atunci cand au un efect negativ asupra echilibrului personal, psihologic sau de adaptare
sociala. Ex: cazul cuplurilor conflictuale datorita abuzului de alcool.
Sevrajul - desemneaza totalitatea simptomelor fizice si psihice care apar atunci cand persoana
este privata de substanta de care a devenit dependenta.
hepatita;
tuberculoza;
sifilis;
afectiuni cardio-respiratorii;
tulburari endocrine;
insuficienta renala;
infectii si afectiuni ale pielii;
complicatii psihiatrice – iluzii, halucinatii terifiante, perceptia alterata a timpului si a distantei;
SIDA;
supradoza poate avea efecte letale.
panica;
anxietate;
depresie;
suspiciune si tendinte paranoice;
agresivitate;
labilitate emotionala;
tulburari de comportament;
instrainare de propria persoana si afectarea imaginii de sine;
modificari de personalitate care pot duce la suicid sau omor;
scaderea performantelor intelectuale.
2.perceperea controlului semnificatiei trairilor intr-o maniera prin care sa se neutralizeze caracterul
ei problematic;
Fiecare persoana este responsabila de starea sa de sanatate. Printr-o dieta adecvata, exercitii fizice,
managementul stresului si evitarea adictiilor, indivizii pot promova activ propria lor sanatate mai mult
decat prin pasiva evitare a bolilor.
Adaptarea la stres
Fiecare persoana este responsabila de starea sa de sanatate. Printr-o dieta adecvata, exercitii fizice,
managementul stresului si evitarea adictiilor, indivizii pot promova activ propria lor sanatate mai mult
decat prin pasiva evitare a bolilor.
Mathney, Aycock, Pugh, Curlette si Cannella (1986) au sugerat că patternurile de adaptare se pot
divide într-o categorie de stresori preventivi si o categorie de stresori combativi.
Formula lor include patru tipuri:
1.evitarea stresorilor prin adaptarea vietii
2.adaptarea nivelului cererii
3.îndepărtarea stresului indus de patternurile comportamentale
4.descoperirea resurselor adaptării.
Categoria stresorilor combativi include cinci tipuri:
1.manifestarea stresului
2.stăpânirea resurselor
3.atacarea stresorilor
4.tolerarea stresorilor
5.scăderea iritabilitătii.
Comportamentele de adaptare pot fi împărtite în patru dimensiuni independente:
1.activ-pasiv (discutând direct actiunea, tratând despre stresori sau evitând
stresorii)
2.cognitiv-emotional (controlând stresorii angajati în activitatea cognitivă
sau tinând de sfera emotională, catarsisul si expresia)
3.controlul (mentinând în aparentă controlul personal asupra stresorilor)
4.actiunea psihologică/actiunea socială (sfera autorealizării sau suportul
social).
Adaptarea la stres individuala
Nivelul de aspiratie reprezinta scopurile pe care subiectul isi propune sa le atinga intr-o activitate sau o
sfera de activitati in care este angajat profesional, social sau intelectual.
Nivelul de posibilitati /resurse reprezinta ansamblul de mijloace teoretice si materiale ale individului,
necesare si suficiente pentru indeplinirea scopurilor propuse in concordanta cu nivelul de aspiratie
Afilierea este trebuinta manifestata printr-o tendinta a subiectului de a se simti apropiat unei
persoane care ii seamana sau il iubeste , cu care cooperarea sau schimburile sa-i fie agreabile, de a-i
placea acestei persoane , de a-i castiga increderea si afectiunea , de a ramane in mod fidel atasat unui
prieten.
Securitatea se exprima prin declansarea pulsiunii de aparare specifica fiecarui individ in parte
respectiv capacitatea de reactie si raspuns in situatie de stres.
Noutatea experientei este strans legata de rezistenta la schimbare specifica tuturor indivizilor la
momentul aparitiei unor elemente noi in derularea unor activitati de natura profesionala, sociala sau
intelectuala si reprezinta capacitatea de modificare si dezvoltare a ariei de cunostinte prin aprofundare.
c) Cresterea autocontrolului
Conflictul reprezinta situatia in care un grup de subiecti este supus unor tendinte cognitive si
emotionale de sens contrar. Rezolvarea situatiilor de conflict reprezinta capacitatea prin care subiectii
grupului reusesc sa se armonizeze atat din punct de vedere cognitiv cat si din punct de vedere
emotional in scopul obtinerii de rezultate pozitive in cadrul unei sarcini de lucru propuse.
Reteaua de suport social joacă atât un rol general protectiv si stimulativ (întretinere si stimulare
existentei firesti, sănătoase, pozitive), cât si un rol de „tampon” fată de stresori. El arată importanta
acestui rol de tampon pentru sănătatea generală, precum si pentru cea psihică, în special în situatiile de
criză. Omul trăieste uneori lungi perioade de stres psihosocial în care tamponul realizat de suportul
social trebuie să aibă continuitate si durată, crescând astfel integrarea socială a individului, ridicând
nivelul stimei de sine si sentimentul de securitate, operând astfel mutatia asupra personalitătii. Un
individ mai puternic va suporta mai bine experientele de stres si deci se va adapta la un nivel superior.
Tulburari functionale
Acestea reprezintă “modificări ample şi durabile ale proceselor fiziologice” sub acţiunea unor
factori conflictuali, stresanţi. După Weiss, pentru a fi considerate tulburări psihosomatice, orice
disfuncţie sau boală trebuie să răspundă la trei criterii:
1) incidenţa unor evenimente suficient de stresante pentru a le genera;
2) verificarea acestui efect patogen al acestor tipuri de stresori şi la alte persoane;
3) posibilitatea stabilirii unei legături de cauzalitate între un anumit tip de stresor şi anumite
simptome somatice.
Mecanismul producerii acestor boli funcţionează la nivelul S.N.C. şi constă în codificări ale
diferitelor stări tensionale nervoase, de origine psihologică (experienţe de viaţă traumatice, stări
conflictuale interpersonale,etc) în simptome şi tulburări somatice. Ele apar episodic la omul sănătos,
sunt predominant funcţionale (deci reversibile), mai ales în fazele iniţiale dar, pe măsura reiterării, lasă
urme tot mai vizibile, producand leziuni, devenind predominant organice, acest proces realizandu-se
după schema: tulburare neuropsihică tulburare funcţională alterare organică
Fisa biografica
Reprezinta documentul medical in care sunt evidentiate, in baza declaratiei bolnavului sau a
membrilor familiei respectiv a celor din anturajul pacientului, traume, accidente, violente sau carente
afective ce pot influenta intr-o oarecare masura succesul terapeutic. Este important de avut in vedere
ca orice informatie de acest gen poate influenta in mod hotarator modalitatea in care se abordeaza un
diagnostic respectiv planul de tratament avand in vedere ca un cumul de mai multe afectiuni deschide
un spectru mai larg de abordari din punctul de vedere al terapiei optime.
Aceste raspunsuri somatice ale emotiilor sunt datorate in principiu contractiilor musculare aberante
sub influenta semnalelor nervoase si duc la ingreunarea respiratiei. De cele mai multe ori sunt
provocate de momente emotionale cu valenta negativa ( plansul ca si efect a unui soc psihic ) dar apar
la persoanele care au in plus si o afectiune sau o predispozitie pentru unele afectiuni pulmonare in
combinatie cu elemente de mediu specifice.
Ca si in cazul precedent starile emotionale puternice pot provoca la anumite persoane reactii
somatice dar trebuie luata in calcul si o predispozitie a pacientului pentru asemenea fenomene.
Hipertensivii, bolnavii care au suferit interventii chirurgicale pe cord deschis dar si cei cu afectiuni
psihice mai mai mult sau mai putin evidente vor face subiectul acestor manifestari. Riscul pierderii de
cunostinta si implicit producerea de accidente prin cadere si contact cu solul in asemenea situatii este
evident.
Influenteaza aparatul urogenital prin aparitia unor contractii la nivelul bazinului si imposibilitatea
controlului mictiunii ( face pe el de frica ). Tulburarile de dinamica sexuala sunt exprimate prin
imposibilitatea obtinerii erectiei la barbati ceea ce duce la insatisfacerea unui act sexual complet iar la
femei modificarea in sens negativ a libidoului ceea ce poate duce la imposibilitatea obtinerii
orgasmului.
In cazul dereglarilor metabolice se poate vorbi de dorinta de echilibrare emotionala. In cazul emotiilor
puternice de factura negativa supraalimentarea sau subalimentarea sunt de cele mai multe ori „ solutia
salvatoare „ pentru pacient . De fapt aceste solutii extreme nu fac decat sa adanceasca starea psihica
alterata prin degradarea elechilibrului metabolic. Subnutritia sau supranutritia ( asociata cu un nivel
ridicat al glicemiei ) vor duce in mod sigur la o sensibilizare a sistemului nervos si implicit o reactie
anormala la emotiile puternice.
Afectiuni de etiologie psihogena : boala ulceroasa, colon iritabil, dermatite atopice, astm bronsic,
cardiopatia ischemica, HTA, tulburari menstruale .
Boala ulceroasa este o afectiune digestiva care se caracterizeaza din punct de vedere anatomic printr-o
ulceratie a mucoasei stomacului sau duodenului. Geneza ei se afla intr-o hipersecretie gastrica
provocata de cele mai multe ori de catre stari psihice patologice si de un dezechilibru alimentar prin
subalimentare. Cresterea activitatii psihice duce in mod implicit la o hipersecretie gastrica care pe un
fond de alimentatie deficitara sau lipsa alimentatiei pentru perioade lungi de timp produce leziuni la
nivelul mucoasei gastrice.
Sindromul colonului iritabil nu este o boala propriu-zisa, ci mai degraba o tulburare functionala cu
proiectie psihogena ce afecteaza, diferite portiuni ale tubuluidigestiv. Colonul iritabil se manifesta prin
modificarea tranzitului intestinal: fazele de contractie si de relaxare a muschilor intestinali sunt fie
prea rapide, antrenand episoade de diaree, fie prea lente, cauzand constipatie.
Dermatita atopica sau neurodermita se manifesta prin aparitia unor iritatii la nivelul dermei fara sa aiba
o cauza evident contagioasa. Se datoreaza unor disfuctii ale sistemului nervos si de aceea tratamentul
este strans legat de reechilibrarea functiilor psihice.
Celelalte afectiuni cu o cauza psihogena evidenta au ca mecanism de declansare spasmul muscular sau
contractiile patologice a muschilor ce actioneaza direct asupra organelor dar trebuie tinut cont si de
celelalte elemente de predispozitie sau factorii de mediu ce pot influenta starea de moment a
bolnavului.
Asa cum se stie, reactiile psihice ale bolnavilor depind in cea mai mare masura de tipul de afectiune pe
care o acuza . In cazul pacientilor infirmi reactia psihica este cu atat mai profunda cu cat infirmitatea
dobandita este mai mutilanta si aduce prejudicii majore bolnavului atat din punct de vedere motric –
functional cat si estetic. Astfel infirmitatile pot fi dobadite congenital, accidental sau chirurgical cu
scop terapeutic . In oricare dintre situatii pacientul va resimti frustrari majore deoarece se va raporta in
permanenta la semenii sai care din punct de vedere anatomic prezinta un aspect integral si nealterat.
Pentru a compensa acest tip de traire fiecare dintre bolnavi va incerca sa adopte o pozitie cat mai
ferma iar atitudinea lor va fi de cele mai multe ori, una de eliminare a dependentei fata de ceilalti.
Astfel este necesar ca, in timpul actului medical, personalul medical sa priveasca aceasta situatie cu
atentie, respectiv cu multa intelegere si naturalete pentru a nu exprima sentimente de mila si sa incerce
sa ofere bolnavului posibilitatea de a-si implini singur dorintele prin facilitarea discreta a caii de
urmat.
Psihologia convalescentei
Convalescenta este perioada in care pacientul se recupereaza in urma unei stari patologice abordata
si finalizata medical.Este un timp in care toate functiile psihice si somatice reintra in valori normale
dar putem spune ca totusi exista o sensibilitate crescuta , chiar o vulnerabilitate la posibilii factori
patogeni. Drept urmare este necesar ca in aceasta perioada de timp sa se acorde o atentie sporita
elementelor de mediu ce ar putea influenta recuperarea totala si completa printr-o atitudine pozitiva,
orientata catre pacient astfel incat convalescenta sa fie cat mai scurta.
CURSUL 2
Personalitatea de tip A
Indivizii ce detin personalitatea de tip A sunt independenti si ies in evidenta prin faptul ca vor
sa fie remarcati oriunde se duc. Psihologii ii descriu ca fiind ,,buldozere’’. Ei sunt constienti de
importanta atitudinii pozitive, a motivatiei si a stabilirii unui tel pe care sa il urmeze in viata. Sunt
competitivi din fire si recunoscuti pentru mintea agera. Cei cu personalitatea A stiu cand trebuie sa isi
asume riscuri si sunt buni antreprenori. Au un caracter pragmatic si rezolva cu usurinta problemele in
momentul in care le blocheaza calea spre succes. Veti descoperi ca acest tip de oameni sunt deschisi
catre orice este nou si intampina cu bratele deschise schimbarea – fie ca este ea spirituala sau chiar
tehnologica. Secretul acestor oameni de succes consta in faptul ca nu le este frica sa isi scoata in
evidenta propriile abilitati si personalitatea colorata.
Personalitatea de tip C
Cel mai bun termen psihologic pentru a-i descrie pe cei care detin personalitatea de tip C este
cel de ,,cautatori’’. Ei sunt introvertitii interesati de detalii care gasesc raspuns la orice problema.
Totusi, usurinta cu care fac acest lucru depinde de starea de spirit pe care o au in acel moment.
Indivizii cu personalitatea de tip C au tendinta sa se retraga din viata sociala insa se inteleg extrem de
bine si traiesc in armonie cu persoanele de tip B, in ciuda faptului ca acestea se afla la polul opus fata
de ei. Personificarea tipului B este contabilul, programatorul etc. Indivizii cu aceasta personalitate vor
prefera sa se inchida in propria cochilie, pastrandu-si mereu judecata obiectiva si logica in gandire.
Trasaturile lor caracteristice sunt natura retrasa si prudenta. Riscurile nu sunt pentru ei.
Tipologii constitutionale
simptomatologia psihocomportamentala
aspectul bioconstitutional extern.
Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit finalizarea
in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul” (1921).
Mezomorful (somatotonicul) este un tip masiv, greu, consistent, atletic, privind constitutia.
Are, in general, un tonus ridicat, multa energie disponibila. Conformatia sa generala este de corp
puternic cu dezvoltare superioara a oaselor si musculaturii, cu rezistenta la rani, si cu evidente
capacitati de a face eforturi fizice remarcabile. Este o persoana ce are dezvoltata cerinta de a actiona,
tendinte de competitie si lupta, dorinte de a se impune. Are o oarecare extraversie dar si o oarecare
instabilitate psihica. Este energic, activ, dar uneori rezervat, jenat. Ii plac responsabilitatile. In munca,
este sever, chiar dur. Are o inaltime peste medie, este puternic, are toracele dezvoltat, pantecele tras si
plat. Aparent este calm dar uneori vulnerabil.
Ectomorful este longilin (leptosom), dominant cerebral. Poseda o bogata viata interioara. Este
impresionabil pe linie sentimentala. Poseda, insa, o saraca viata exterioara. Are dificultati in a face
atasamente sociale deoarece este predispus la singuratate si independenta. Are fobie de zgomote si de
aglomeratii. Fiind introvertit, oboseste si se consuma psihic, fapt ce-i creeaza adeseori insomnii. Este,
in acelasi timp, o persoana contemplativa de fond. Este foarte rapid, intelege foarte repede si bine
subtexte, sensuri, probleme invaluite, dar, in acelasi timp este sensibil, foarte vulnerabil si irascibil. Ii
plac proiecte imaginare si disectii de scenarii interioare complexe. Dispune de foarte multa imaginatie,
care-i face rapida implicatia, in sisteme complexe de cunostinte si probleme. Este insa timid si timorat.
Unii oameni sunt orientati predominant spre lumea externa si intra in categoria extravertitilor, in
timp ce altii sunt orientati predominant spre lumea interioara si apartin categoriei introvertitilor.
Extravertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se inteleg
sau se cearta cu cei din jur, dar raman in relatii cu ei.
Introvertitii sunt firi inchise, greu de patruns, timizi, putini comunicativi, inclinati spre reverie
si greu adaptabili.
Pentru Le Senne caracterul este ceea ce intelegem azi prin temperament, adica „ansamblul
dispozitiilor innascute, care formeaza scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de la trei factori
fundamentali: emotivitatea, activitatea si „rasunetul” (ecoul). Din combinarea lor rezulta opt tipuri
temperamentale.
Emotivitatea exprima reactiile afective ale persoanelor in fata diferitelor evenimente. Emotivii
au tendinta de a se tulbura puternic chiar si pentru lucruri marunte. Dimpotriva, non-emotivii sunt
aceia care se emotioneaza greu si ale caror emotii nu sunt prea violente.
Exista opt tipuri de temperament care rezulta din combinarea acestor factori, si anume:
pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-
activi, secundari), nervosii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari),
sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-
emotivi, non-activi, primari).
Personalitati accentuate
Personalitatea demonstrativa (sau isterica) se distinge prin capacitatea de a uita tot ce nu isi
doreste sa isi aminteasca, deci de a minti cu seninatate. Ei refuleaza (inhiba) tot ce nu corespunde cu
proiectia lor despre sine, astfel incat ajung sa performeze un rol cu totul strain de ceea ce sunt ei de
fapt. Lauda de sine se conjuga cu activitatea in sprijinul modului in care ar dori sa se defineasca, astfel
incat pe termen scurt ei pot convinge anturajul despre autenticitatea rolului pe care il joaca.
Adaptabilitatea excesivă precum si tendinta de autocompatimire sunt alte trasaturi ale personalitatii de
acest tip.
Exista mai multe variante de acceptare sau de amanare ori chiar de refuz al bolii.
a) Recunoasterea bolii
Cel mai adesea, ignorarea simptomelor se datoreaza unei desconsiderari a lor, chiar de catre
indivizi cu un psihic normal si cu o atitudine realista in viata de toate zilele, dar aflati intr-un moment
de puternica incordare, cu focalizarea intereselor asupra unor probleme care ii fac surzi fata de
propriile lor suferinte.
c) Negarea, refuzul starii de boala in conditiile constientizarii unor tulburari ce pot constitui
semne ale bolii
Este un caz foarte frecvent, deoarece este incomod pentru cineva sa recunoască faptul ca este
bolnav, in primul rand prin aceea ca, in mod necesar, el trebuie sa se supuna unor exigente legate de
tratarea bolii, care-i modifica uneori substantial modul sau de existenta. Sunt oameni care se simt
deranjati si violent stresati prin simplul fapt ca nu au voie sa iasa din locuinta cateva zile, in timp ce
altii sunt foarte linistiti in fata unor perspective mult mai neplacute. Prima categorie va nega ideea de
boala prin subestimarea simptomelor, chiar daca va recunoaste boala, nu va accepta starea de boala,
riscand agravarea simptomelor prin ,,sfidarea regulilor jocului’’.
Negarea starii de boala, in conditiile in care subiectul percepe o serie de simptome care-l
atentionează ca ,,ceva nu este in regula’’ cu corpul sau chiar cu psihicul sau, poate sa aiba la baza doua
atitudini fundamentale:
- amanarea deciziei prin sperante vagi in caracterul ei trecator sau lipsit de gravitate, intalnita
atunci cand urmarirea perseverenta a unui scop important nu-i permite individului sa adopte situatia de
bolnav chiar daca simptomele sunt evidente.
- autoamagire, prin mecanisme inconstiente de aparare, la bolnavii ale caror simptome
constientizate de ei sugereaza posibilitatea unei boli foarte grave.
Ambele situatii de negare a starii de boala sunt puternic generatoare de stres psihic.
d) Resemnarea
Atitudinea de resemnare, de dezinteres fata de soarta proprie, o manifesta de obicei bolnavii cu o
stare depresiva mai mult sau mai putin exprimata, dar si alti bolnavi ale caror
conceptii psihofizice sau religioase cu iz fatalist ii predispun la astfel de reactii, vecine cu starea de
indiferentism (proprie in special misticilor).
Cum am putea intelege ce se intampla cu psihicul nostru in aceasta situatie?
Imaginea de sine este o parte a eului fiecaruia si reprezinta forma subiectiva prin care
constientizam si ne reprezentam propria persoana. Ea este influentata si conditionata de o buna
autocunoastere, de increderea in noi insine, precum si de ceea ce vad ceilalti in noi, de realizarile,
esecurile, asteptarile noastre.
Pe parcursul vietii trecem in mod normal prin schimbari datorate dezvoltarii biologice, sociale
sau culturale, inerente, pe care le acceptam si carora ne adaptam astfel incat ne pastram identitatea
personala.
Alte schimbari sunt cauzate de evenimente neprevazute, cum ar fi boala sau accidentele care
provoaca modificarea schemei corporale. Acestea antreneaza alterarea imaginii de sine si aparitia unor
probleme de ordin psihologic, biologic, relational, care ne fac sa ne simtim debusolati. In aceste
momente suntem nevoiti sa gasim motivatii bune pentru care sa ne putem aduna toate fortele vointei,
pe care sa le folosim pentru adaptarea la noua situatie.
Interventia chirurgicala:
- operatia ca o leziune si agresionare a corpului si sufletului
- aprecieri prin prisma experientei personale (alte operatii sau recidiva)
Temeri cu privire la:
- rezultatul interventiei chirurgicale (daca isi va mai reveni la vechile capacitati)
- eventualele ,,surprize’’ negative intraoperatorii (ex. cancer)
- urmarile operatiei (griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort in familie,
profesie, pierderea conditiei fizice)
- ingrijiri adiacente ( sonde, perfuzii, cateterizare, etc.)
- vesti proaste inaintea operatiei
- anestezie
- teama de moarte
- senzatia stranie de ,,pseudomoarte’’, datorita pierderii cunostintei in cursul anesteziei
- sentimentul unui abandon total
- teama excesiva de complicatiile anesteziei (ex. alergice)
- grija fata de momentul trezirii
- neplaceri cauzate de perfuzii, injectii, masca
- teama de a nu se comite indiscretii asupra intimitatilor sale
- experiente anterioare neplacute
- momentul trezirii din anestezie si al evaluarii imediate a rezultatelor operaţiei
- griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort
- pierderea conditiei fizice.
g) Atat asupra bolnavului, cat si a medicului, impactul psihologic al bolii chirurgicale este
crescut. Sentimentul responsabilitatii la chirurg nu dispare odata cu sfarsitul operatiei. Acest
sentiment este accentuat, sau apare ca raspuns si la suprainvestirea medicului de catre pacient,
si uneori ca urmare a suprasolicitarii radicalitatii interventiei terapeutice;
- Patrunderea in lumea spitalului, nefamiliara, rece, confruntarea cu suferintele, eventual
decesul altor bolnavi, ruperea puntilor de legatura cu mediul inconjurator sunt de asemenea
factori ce ridica serioase probleme psihologice.
- Momentul postoperator este cel care, prin durata lui relativ sporita si prin anumiti factori
obiectivi sau subiectivi, are o importanta deosebita in plan psihologic. In perioada
postoperatorie precoce disconfortul este mixt: fizic, prin dureri, varsaturi, meteorism,
impotenta functionala, dar si posibil psihic (numai ideea – cazul psihozelor post-partum- sau
chiar prezenta mutilarii, sechelelor, infirmitaţii - ca de ex. in amputatiile de necesitate).
- In această perioada, de multe ori, ritmul progresului starii de sanatate, al recuperarii este
neconcordant cu al asteptarilor bolnavului. Acest lucru este perceput dureros de persoanele
vulnerabile la frustrare (ex. tipul psihocomportamental A, care are o motivatie de tip social, de
autoafirmare, foarte pregnanta).
- In perioada postoperatorie precoce, pacientul este confruntat eventual si cu esecul interventiei
terapeutice, cu rezultate disproportionat de mici sau chiar dramatice, raportate la expectatiile
medicului sau ale pacientului (ex. descoperirea intraoperatorie a unui cancer inoperabil). Tot
acum, bolnavul este mai susceptibil la stresul psihic iatrogen (disconfortul ,,minim’’ in alte
situatii este amplificat, pregatirea psihologica a pacientului se centreaza cel mai adesea pe
acceptarea si desfasurarea momentului operator, si mai putin sau deloc pe perioada
postoperatorie).
- In perioada postoperatorie tardiva se pot manifesta doua tendinte cu sens contrar; pe de-o parte,
recidiva/recaderea (corelata cu suprasolicitarea anterioara de catre pacient a interventiei
chirurgicale) erodeaza puternic fundamentul increderii in medic: ,,Daca nu chirurgia, atunci
ce?’’; pe de alta parte, in aceasta perioada se rup adesea legaturile cu terapeutul (de regula, ele
se mentin doar scurt timp dupa operatie, iar problemele aparute tardiv sunt gestionate adesea
de medicii de medicina generala sau internisti, pana devin critice).
- Desigur, in cadrul factorilor de prognostic prost in plan psihologic, se pot include in aceasta
perioada si complicatiile generate de insasi interventia chirurgicala (granulom de fir, eventratii,
evisceratii, etc.).
Efectul placebo
In dictionarul medical, efectul placebo este atributul acordat oricarui medicament prescris unui bolnav
in scopul de a-i face placere mai degraba decat a-i fi util. Acest medicament poate fi o substanta de
forma farmaceutica, dar neutra din punct de vedere farmaco-dinamic, folosita in scop terapeutic
experimental.
Efectul placebo insoteste orice act terapeutic, el nu se limiteaza doar la actiunea unei substante
farmacologice ci la orice diferenta intre rezultatul asteptat si rezultatul obtinut de un medicament.
Dependenta medicamentoasa
Anual, sute de mii de persoane sunt spitalizate in urma consumului excesiv de medicamente.
La fel ca si alcoolul, tutunul sau drogurile, medicamentele psihotrope (antidepresivele, somniferele)
actioneaza asupra creierului modificand comportamentul persoanelor care le consuma.
Intrucat problemele de natura psihica sunt persistente in timp, oamenii tind sa nu isi schimbe
medicamentele si sa le ia constant pe cele prescrise anterior. Acest lucru duce la o toleranta crescuta a
corpului la agentii activi din medicamente. Mai departe, ei simt nevoia sa isi mareasca dozele din ce in
ce mai mult, iar daca nu urmeaza un tratament pentru a-si indeparta problema, risca sa ajunga la
stadiul de supradoza.
Simptomele dependentei:
1. Incapacitatea de a rezista fara medicamente - persoana respectiva simte ca nu mai poate sa
adoarma fara sedative, nu face fata stresului de peste zi fara o pastila ,,minune", nu mai are incredere
in capacitatile propriului organism si nu si-l poate controla.
2. Anxietate - in cazul absentei pastilelor: daca nu si-a luat pastila ca de obicei, persoana
dependenta devine anxioasa, agitata, nelinistita. Ea este obsedata de ideea ca trebuie sa isi faca rost cat
mai repede de medicament.
3. Sentimentul pierderii controlului - acesta se manifesta atat in absenta medicamentelor cat si
in timpul consumului.
Medicamentele adresate sanatatii psihice au efecte terapeutice reale insa riscul ca o
administrare simpla si terapeutica sa se transforme intr-una nociva, toxica, este foarte mare. Asa ca,
specialistii recomanda sa nu se consume medicamente decat sub supravegherea unui medic.
A exercita corect medicina inseamna a raspunde prompt, onest si intelegere la diferite nevoi si
cereri fata de actul medical, care va trebui insotit intotdeauna de constiinta etica. Viata apare ca
valoarea cea mai ridicata a lumii materiale, iar sanatatea reprezinta bunul suprem al omului, ea nu are
pret. Stimularea rolului valorilor deontologiei, a datoriilor si responsabilitatii, tradusa printr-o
activitate intensa pentru principiile eticii medicale, un comportament plin de devotament, grija si
caldura fata de bolnav, o atentie discreta acordata psihologiei pacientului, care sa protejeze creierul
acestuia de alarma senzoriala si afectiva produsa de boala, inseamna adevarata chemare in medicina.
Asistentul medical trebuie sa se aproprie si sa-i cunoască mai bine pe beneficiarii ingrijirilor, sa ofere
ingrijiri mai bune, individualizate, complete si continue. Boala este ruperea echilibrului, a armoniei,
care se traduce prin suferinta fizica, psihica, o dificultate sau o inadaptare la o situatie noua, provizorie
sau definitiva. O persoana ,,intra in boala” cu un anumit tip de sistem nervos si de temperament, cu un
anumit caracter si inteligenta, cu o anumita ereditate, cu complexe si pareri preconcepute, cu un
anumit orizont cultural si de aceea bolnavul ia diverse atitudini fata de boala, dar in acelasi timp si fata
de echipa medicala: incredere, stima, simpatie, insa, posibil si indoiala, teama, dispret, ura. Noi suntem
nevoiti să-i tratam neconditionat pe toti.
La baza eticii medicale stau o serie de trasaturi morale si profesionale ale asistentului medical
cum ar fi: cinstea, onestitatea, spiritul de daruire, solicitudinea, altruismul, ascultarea empatică,
respectul. Din acest motiv, profesia medicala trebuie exercitata cu rabdare, generozitate, pasiune,
sinceritate, locul central in activitatea de ingrijire ocupandu-l pacientul, care trebuie inteles si acceptat
asa cum este. O atitudine apropiata fata de bolnav nu inseamna umilinta, mai ales ca pacientul iti
incredinteaza secretele sale, trairile, pe care in alte conditii nu le-ar face. In plus, un comportament
corect fata de bolnav implica pastrarea confidentialitatii acestor destainuiri. Sigur ca exista cazuri cand
esti obligat sa divulgi unele secrete, dar trebuie sa stii cand si cui sa o faci.
Cele mai importante atributii ale unui asistent medical sunt : asistarea medicului la efectuarea
investigatiilor clinice, realizarea investigatiilor paraclinice uzuale, programarea pacientilor pentru
investigatii de specialitate, administrarea tratamentelor, interventii in situatii de urgenta, monitorizarea
starii pacientului, completarea documentelor de evidenta a medicamentelor, de evidenta a pacientilor
si de observatie clinica medicala, sterilizarea instrumentelor si a materialelor, asigurarea conditiilor
igienico-sanitare generale la locul de munca, precum si asigurarea conditiilor necesare desfasurarii
tratamentelor si recoltarilor. Inca de la internare comunicarea cu pacientul se dovedeste a fi cea mai
importanta, pacientul trebuie sa fie echilibrat psihic, asistentul medical explicandu-i scopul si natura
interventiillor, familiarizeaza pacientul cu mediul sau ambiant, asigura un mediu de securitate linistitor
si administreaza medicatia recomandata de medic, local si general.
Iatrogenia
Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecator, medic, sigenos – cu sensul de
„produs de”, „facut de”. In opinia lui Predescu V (1990)iatrogenia este o stare psihica reactiva
determinata de atitudinea gresita a medicilor si a personalului sanitar. In sensul cel mai larg
„iatrogenic” inseamna indus de medic, iar alaturarea paradoxala „boala iatrogena” se refera la acele
boli care rezulta din tratamentul medical profesional si despre care se presupune ca nu ar fi aparut daca
aceste terapii nu ar fi fost aplicate. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activitatile
desfasurate de medic, ci si la cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuti, asistente medicale,
tehnicieni, si chiar psihologi. Exista discutii importante daca termenul de „iatrogenie” nu ar trebui
extins si asupra acelora care practica diferite alte modalitati de interventie terapeutica, celor care
administreaza si intretin sisteme medicale, asistentilor sociali sau celor care administreaza tratamente
acelora care nu si le pot administra singuri. Astfel, un bunic care administreaza gresit antitermice unui
nepot poate fi considerat ca un inductor al unei iatrogenii, desi nu are nici o legatură cu sistemul
medical. Dificultati in definirea termenului „iatrogenie” sunt provocate de extensia nelimitata pe care
ideea de terapie a capatat-o in societatea moderna. Orice actiune sau inactiune a unui medic poate fi
urmată de o boala iatrogena cu consecinte dintre cele mai diverse atat in planul manifestărilor clinice,
cat si asupra starii de sanatate. Astfel, folosirea unui instrumentar infectat de catre chirurg poate
conduce la o boală infectioasa grava, peritonita sau moarte, dar si folosirea siliconului in chirurgia
estetică poate conduce, in cazul unei sarcini, la imposibilitatea de a alapta pentru pacienta care si-a
facut mamoplastie. Evident ca si aceasta situatie poate fi considerata tot o iatrogenie. Omniprezenta
medicului si tratamentului in societatea contemporana i-au determinat pe unii autori sa scrie ca
„durerea, disfunctia, handicapul si chinurile rezultate din interventiile tehnice medicale rivalizeazt cu
morbiditatea datoratt traficului si accidentelor industriale si chiar cu cea rezultatt din stari de razboi,
facand din impactul medicinii una din cele mai răspandite epidemii ale timpului nostru (Ivan Illich).
Acelasi autor pretinde ca cel putin 20% din persoanele care intra într-un spital vor contracta o boala
iatrogena. Cele mai multe iatrogenii se datoreaza evident medicamentelor si reactiilor adverse ale
acestora, multi autori afirmand chiar ca bolile iatrogene produse de medicamente se datoreaza, in
primul rand, supramedicatiei si exagerarii importantei folosirii medicamentelor. Unii autori, ca
Mendelsohn, au atras atentia asupra fenomenului de supramedicalizare a vietii, adica a faptului ca
pacientii cer in mod exagerat si inutil sprijinul si asistenta medicului pentru fapte sau afectiuni banale
(mici dureri, oboseala, viroze usoare). Rezultatul unor asemenea interferente cu efect negativ asupra
pacientului (sau viitorului pacient) este aparitia bolilor iatrogene, afectiuni cu evident mecanism
psihosomatic. Accesibilitatea crescuta a populatiei la actul medical si la unitătile medicale inalt
specializate, ca de altfel si numarul mare de prescriptii medicamentoase, reprezinta alte premise ale
iatrogeniilor. Se poate distinge (dupa Rindasu G.E.) intre: iatrogenii de spital, de explorare, induse,
chirurgicale, medicamentoase. In cazul ultimei clase, trebuie facuta deosebirea intre reactiile adverse si
posibilele iatrogenii, printr-o alegere terapeutica nejudicioasa (lipsa de informare, neglijenta, sub- sau
supraapreciere etc. din partea medicului).
In psihiatrie numarul iatrogeniilor este la fel de ridicat ca si in celelalte specialitati, desi psihiatrul –
bun cunoscator al psihologiei medicale – ar trebui sa aiba un potential iatrogenic minim. In opinia lui
Ey H. cele patru principii deontologice care ar duce la disparitia iatrogeniei sunt: a sti, a alege, a trata
si a respecta. Este de mentionat numarul relativ mare de stari depresive iatrogene, consecutive unor
terapii medicamentoase.
Psihoterapie
În evantaiul divers al metodelor terapeutice, psihoterapiile sunt unele dintre cele mai răspândite
şi utilizate căi de tratare a multor suferinţe psihice sau fizice, mai ales în Europa vestică şi S.U.A.
Psihoterapiile sunt în acelaşi timp metode vechi şi noi pentru că, cel puţin parţial, sunt folosite de către
toate persoanele ce prestează servicii medicale, mai ales de către medici. Sunt vechi, pentru că sunt
cunoscute şi folosite sub anumite forme încă din antichitate, dar sunt noi, pentru că de-abia în ultimii
50 de ani au existat reale preocupări de sistematizare a acestui domeniu (de implementare, explicare şi
înţelegere a acestui tip de terapie). Nu numai medicii, ci chiar şi rudele, prietenii reuşesc deseori să
schimbe dispoziţia, modul de receptare şi interpretare a unei situaţii dramatice de boală, sau a oricărui
alt tip de impas existenţial. Acest efect este unul psihoterapeutic.
Definită ca “tratament psihologic” (I. Holdevici - 1996) sau ca ansamblu de mijloace prin care se
acţionează asupra spiritului (sufletului) sau capului bolnav (sau asupra amândurora în acelaşi timp),
psihoterapia acţionează doar prin semnificaţia psihologică a mijloacelor folosite, spre deosebire de
terapiile somatice ce acţionează prin proprietăţile lor fizice. Realitatea ne demonstrează că, deseori, nu
se pot face detaşări nete între cele două aspecte, şi deci între metode. Numai faptul că medicul, odată
cu prescripţia medicamentului, informează bolnavul ce efecte urmează să se producă, sau chiar numai
citirea instrucţiunilor de pe prospectul medicamentului se constituie ca influenţă psihoterapeutică ce
poate amplifica efectul curativ al acestuia. Numim aceste discuţii, consilieri sau sfătuiri ca fiind
demersuri psihoterapeutice empirice, obişnuite, situaţionale – ad hoc. Psihoterapia ca metodă
ştiinţifică de tratament se desfăşoară după reguli şi principii bine stabilite între care amintim:
- Cunoaşterea temeinică a domeniului psihopatologiei, psihodiagnosticului şi a metodelor de
psihoterapie.
- Respectarea demnităţii persoanei, a secretului privind boala şi terapia, şi mai ales a principiului care
spune că prin demersurile sale terapeutul să nu facă rău, să nu agraveze suferinţa, să nu traumatizeze,
să nu influenţeze negativ pacientul.
De aceea, psihoterapeuţi vor fi doar persoanele ce pot îndeplini acest deziderat: psihologi, psihiatri,
psihopedagogi, cu condiţia să fie pregătiţi teoretic şi practic în domeniul psihoterapiei, să aibă abilităţi
de nivel supramediu privind relaţionarea şi comunicarea cu ceilalţi, să abordeze, deci, acest aspect cu
foarte mare responsabilitate.
Psihoterapiile sunt metode ce se pot aplica aproape tuturor formelor de boală psihică sau fizică, cu
acordul pacientului şi cu condiţia evidentă ca acesta să poată comunica (emite şi recepta informaţiile),
să fie conştient şi, prin urmare, să poată fi influenţat. Se aplică prin excelenţă tuturor formelor de
nevroze sau reacţii nevrotice (mai puţin sau deloc psihozelor – schizofreniei; sau întârzierilor mentale
grave, tulburărilor de comportament în pubertate şi adolescenţă, etc), tuturor tulburărilor
psihosomatice (vezi suferinţele gastrice, cardiace, vasculare etc.) şi chiar unor boli predominant
somatice ca terapie adjuvantă.
Strupp şi Hardley (1977) afirmă că succesul psihoterapiei poate fi evaluat după trei criterii de bază:
1) dispariţia sau reducerea simptomelor, şi deci instalarea la pacient a unei stări de mai bine, de
mulţumire, de satisfacţie;
2) creşterea randamentului social al persoanei – se adaptează mai bine la serviciu, şcoală, familie,
stradă, etc.
3) observaţiile şi constatările psihoterapeutului legate de pacient care arată o îmbunătăţire a stării
acestuia.
Pornind de la condiţia unui bun contact între terapeut şi pacient, crearea unei atmosfere de comunicare,
deschidere reciprocă, înţelegere şi confort, psihoterapia, indiferent de forma ei, vizează ca finalitate
dezideratele enunţate mai sus, şi este pe de o parte demers ştiinţific (având în vedere principiile ei
ştiinţifice) iar pe de altă parte artă - funcţie mai ales de priceperea, talentul şi chemarea psihologului.