Cheile si Pestera Dambovicioarei – Atractii de top ale Romaniei

mele turistice
11 Votes

Ca si Cheile Bicazului, care ma uimesc de cate ori le vad pentru spectacolul unic pe
care mi-l ofera, nici Cheile Dambovicioarei nu se lasa mai prejos. Cheile Dambovicioarei
reprezinta una dintre cele mai incantatoare atractii ale Romaniei mele turistice. Este un
loc de vis, incarcat cu multa istorie si frumusete naturala rar intalnita, pe care ar trebui
sa il vada orice roman si deopotriva turistul care vine si ne viziteaza tara. Cheile
Dambovicioarei se intind de-a lungul culoarului Rucar-Bran, in zona calcaroasa a
Muntilor Piatra Craiului. Dambovicioara, cel mai important afluent al Dambovitei, care
izvoraste din Piscul Baciului si-a creat propriul “destin” sapandu-si de milenii drumul
printre stancile dure ale muntelui. Pierdut in negura timpului, paraiasul a format o zona
de chei lunga de 8 km, cu aspect de adevarat canion. Portiunea cea mai
spectaculoasa a cheilor se intinde pe o lungime de 2 km, intre depresiunile
Dambovicioara si Podul Dambovicioarei. Aici aspectul cheilor este de-a dreptul
uimitor, datorita peretilor verticali in unele parti chiar aplecati spre albia apei, care pot
depasi inaltimea de 200m.
O zi frumoasa de mai ne-a insotit alene printre vaile calcaroase, prin chei, cu
destinatia finala Pestera Dambovicioarei. Drumul a fost de vis frumos de munte
romanesc. Numai peisaje desprinse din basmele copilariei sau din baladele noastre
populare, cand citeam “pe-un picior de plai/pe-o gura de rai”… Ehei! nenumarate
asemenea “guri de rai” are Romania mea turistica. Una dintre ele o reprezinta cu
succes si Cheile Dambovicioarei.
N-am rezistat sa nu oprim pe drum sa mai trag cate o poza, doua, pentru ca eu, cel
putin, nu prea am rezistenta in fata frumusetilor Naturii; chiar nu pot sa nu le iau cu
mine acasa…in orice forma reusesc. Cum sa nu te lasi vrajit in fata atator minunatii de
culmi inverzite sau stanci mai golase ale muntilor ce te cuprind din toate partile si din
loc in loc alterneaza cu poienite inflorite.
Ajunsi la Podul Dambovicioarei am facut dreapta pe un drum lateral. Acesta s-a
ingustat usor, urcand spre Valea Dambovicioarei si dupa cativa km iata-ne ajunsi intr-
un loc incarcat de multe povesti fascinante. La intrare era o bariera si un barbat ne-a
spus ca trebuie sa platim ca sa intram cu masina in chei pana spre pestera. No
problem, am platit “taxa” neimpozabila si am pornit mai departe. Si asa am patruns in
tara lor, a cheilor Dambovicioarei, unde paraiasul cu acelasi nume continua neincetat
sa-si faureasca drumul printre masivele de piatra. Se spune ca pietrele nu vorbesc, ci
doar raurile soptesc. Eu nu cred asta. Sunt convinsa ca in orice loc unde dintotdeauna
apa munceste de zor ca sa-si croiasca drumul prin piatra exista o taina, doar a lor,
stiuta doar de ape si stanci…Daca tu, calator iubitor de natura, esti atent si sensibil la
tot ce te-nconjoara, le poti descifra taina, pentru ca Natura ne vorbeste de cate ori ii
suntem oaspeti. Trebuie doar sa o iubim si sa o respectam si sa ne bucuram mereu
cand pasim pe teritoriile ei strabune in drumurile noastre calatoare.
Cheile Dambovicioarei s-au creat intr-un cadru natural perfect, facand parte din Parcul
National Piatra Craiului, care imbratiseaza si Masivul Piatra Mare, Cheile Dambovicioarei
si Cheile Ghimbavului. Este cel mai mare complex de chei din tara. De o parte si de
cealalta a drumului ne-am lasat imbratisati de masivele de piatra, imbracate mai mult
sau doar din loc in loc de verdele superb al verii timpurii. Vedeam peretii atat de
abrupti, dandu-ne senzatia ca parca acum se vor pravali peste noi, inghitindu-ne. Dar
ei, linistiti, in lumea lor rece si tacuta, stateau demni dintotdeauna, infipti bine de tot
in pamantul stramosesc pe care-l pazesc cu strasnicie. Stancile ne priveau din
inaltimile lor, singuratice, dar bucuroase ca alti si alti turisti le treceau pragul casei lor
milenare. Si ce ne-am bucurat si noi la vederea lor! Ne-am oprit sa le privim din toate
colturile, din toate partile. Sa nu pierdem nimic din acel tablou montan deosebit, chiar
daca picaturile de ploaie ne-au sacait o buna bucata de vreme. Deh, asa-i la munte:
acum e soare si imediat e ploaie si-apoi iarasi soare… 
Cheile Dambovicioarei sunt o mana cereasca, pe drept cuvant sunt o adevarata „gura
de rai”, pentru ca aici se intalneste o flora foarte diversificata, cu aproape 1000 de specii de
plante, cum sunt: gingasa floare de colt, sangele voinicului sau garofita Pietrei Craiului,
care este socotita un monument al naturii. Nu se mai gaseste nicaieri in lume. Vedeti ce
norocosi suntem noi, romanii?! Ce pacat ca nu toti ne dam seama cu ce bogatii unice
naturale suntem binecuvantati! Mai mult de jumatate dintre speciile de plante ocrotite
in Romania, se gasesc in zona Cheilor Dambovicioarei. Deci, parerea mea: pentru
pasionatii de gratare sub cerul liber, undeva la munte, poate chiar in aceasta zona a
Cheilor Dambovicioarei, ar trebui sa se gandeasca mai bine inainte de a afuma si
ucide cu resturi si gunoaie acele locuri unice. Sunt ale noastre, ale pamantului
romanesc si e datoria noastra, a fiecaruia in parte de a ocroti natura de poftele
trecatoare si de meandrele destructive ale civilizatiei prezente. Trebuie sa ne gandim
ca si generatiile viitoare au dreptul, ca si noi acum, sa se bucure de toate aceste locuri
naturale deosebite. Deci, sa le pastram ca atare…
Micile lacrimi ale cerului de munte nu ne-au oprit din drumul nostru, trecand de
miezul “fierbinte” al cheilor. La iesirea din chei am ajuns la Pestera Dambovicioara. Pe
malul stang al paraului, zona este de un pitoresc aparte, cu stancile si micile cascade
care se imprastie de pe cursul Dambovicioarei.
Pe drum, mai ales in apropierea pesterii se facuse deja un noroi de toata splendoarea.
Erau destui turisti care asteptau dornici sa intre in sanctuarul sfant al stancii. Sus
atarna o pancarda ce anunta calatorul ca a ajuns la destinatia dorita. Pentru a intra in
inima pesterii, se urca pe cateva trepte din beton si gata, marea grota de la intrare te
invita sa-i calci poteca si sa o cunosti indeaproape.
In gura pesterii ne astepta un pustan cu un chip vesel, care ne-a spus ca ne va fi ghid
in calatoria noastra in lumea intunecata si rece din maruntaiele muntelui. Ce pot sa va
povestesc? Acel copil de clasa a VII-a ne-a fost un adevarat ghid. Ne-a tot zis de
fiecare compartiment prin care am trecut, ne-a aratat chipul de sarpe sapat in interiorul
unei stanci sau pe cel de elefant sau de berbec… Prin glasul bland al acelui copilandru
am aflat ca pestera Dambovicioara este una dintre cele mai dezvoltate din tara, formandu-
se din calcare inca din era jurasica, din Masivul Piatra Craiului, datorita saparii apelor
paraului Dambovicioarei, a carei vale se gaseste in imediata apropiere, undeva in aval.
Am vazut si noi inainte de a patrunde in intunericul misterios al pesterii, acel firicel de
apa ce a realizat in atata timp, oho, acea minune in interiorul careia usor infrigurati,
ascultam si noi atunci depanarea povestilor acelui loc.
Daca la intrare, in prima parte a pesterii, am reusit sa ne mentinem corpul perfect pe
verticala, avansand treptat, treptat ea se micsoreaza si se ingusteaza. Patrunderea pe
cateva carari a devenit ceva mai dificila, datorita tavanului ondulat cu modele si
broderii din piatra de o frumusete covarsitoare, ca si cateva stalactite si stalagmite ce
sunt strajerii tacuti ai pesterii. Atentie atat la cap, sa nu va loviti de stanci sau “turturi”
din piatra, dar mare atentie si la picioare, caci datorita umiditatii crescute, chiar daca
pe jos se calca pe un podet din metal, datorita picaturilor de apa ce se preling din mai
toate partile, acesta este foarte alunecos si se pot intampla necazuri.
Dintotdeauna mi-au placut pesterile. Nu am vizitat prea multe, dar de fiecare data mi-
au dat un sentiment ciudat; un amestec de interes, placere, multa curiozitate dar si de
oarece teama; cred ca de necunoscut al unui taram aflat undeva in interiorul
pamantului. Poate pentru ca acolo, in intunericul acela usor luminat de cateva spoturi
razlete, o alta lume total diferita de lumea noastra de afara, acea lume a stancilor se
creaza si se transforma mereu si mereu, clipa de clipa, fara sa o vedem noi, fara sa o
putem controla. Acea lume din inima muntelui isi desfasoara independent viata si
doreste doar sa o privim, sa ne minunam la tot pasul de darurile sale, sa o cunoastem
si astfel sa o intelegem. Si mai ales, sa o pretuim!
Din cand in cand ne-au vizitat usoare adieri de vant, nu prea reci, chiar daca in pestera
este o temperatura mai coborata decat afara. Am aflat ca Dambovicioara este o pestera
calda in comparatie cu altele. In interior temperatura nu este de speriat, cam in jur de
10-12 grade. Dar fiorii mei i-am simtit mai degraba de la placerea si bucuria de a
calatori si de a fi atunci acolo, in acel loc cu totul altfel. Doar nu vizitezi o pestera in
fiecare zi!… 
Chiar daca Pestera Dambovicioarei nu este una extraordinar de spectaculoasa, ea este
considerata un obiectiv speologic destul de important si este vizitata de multi turisti.
Iar eu cred ca, datorita peisajului minunat si unic, precedat de chei, ii confera si ei un
statut special. Astfel, intregul ansamblu reprezinta dupa parerea mea, o adevarata
comoara naturala de o mare importanta in turismul romanesc.

Am lasat in urma Cheile si Pestera Dambovicioarei, cu inima mai implinita pentru ca

am reusit sa ma reintalnesc cu muntele si darurile sale nepretuite ce apartin unui mic
colt de rai ce apartine Romaniei mele turistice. Am ajuns acasa mai imbogatita cu
amintiri de neuitat, cu clipe de fericire si nu in ultimul rand, cu multe locuri frumoase
surprinse in cele cateva poze pe care am reusit sa le fur printre picurii de munte…
Va multumesc pentru ca m-ati citit si sper ca impresiile mele sa va fie cat mai de
folos.
Vacante de vis oriunde si oricand!
Articol scris de Ileana