Testament

Tudor Arghezi

Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea

textului într-un curent literar
Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita
Stănescu, din seria poeților care au transformat hotărâtor evoluția
limbajului poetic românesc. Publicarea volumului de debut, ,,Cuvinte
potrivite” (1927), a produs un ecou puternic în literatura epocii.
Modernismul este un curent literar ce se manifestă la sfârşitul sec.
al XlX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, desemnat ca opusul
tradiţionalismului interbelic. Se manifestă ca un fenomen de ruptură faţă
de vechile formule estetice şi însumează toate curentele post-romantice,
ca simbolismul, expresionismul, curentele avangardiste. Începuturile
ideologiei moderniste se datorează criticului Eugen Lovinescu,
conducătorul revistei „Sburătorul” şi al societăţii cu acelaşi nume, care
lansează direcţiile de modernizare ale literaturii române. Lovinescu
numeşte ,,modern’’ orice formă novatoare a creaţiei artistice, astfel
modernismul poate fi conceput ca un factor de progres în vederea
sincronizării cu literatura europeană a vremii. Această sincronizare
se realizează pe baza imitaţiei în concordanţă cu spiritul veacului.
Evoluţia culturii nu se mai realizează pe baza unor forme moştenite, ci
mai ales prin împrumutarea de forme noi care se dezvoltă pe fond
propriu românesc. În vederea modernizării literaturii române, Lovinescu
propune ca poezia să evolueze de la epic spre liric, tematica operelor
literare să fie inspirată de viaţa citadină, să se intelectualizeze poezia.
Opera dată - este o artă poetică modernă, pentru că prezintă o triplă
problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în
artistic, estetica urâtului şi raportul dintre inspirație și actul de creație.
Aparținând modernismului, opera argheziană depășește limitele
unei încadrări globale în curentul teoretizat de Eugen Lovinescu datorită
personalității complexe și mereu contradictorii a autorului.
Poezia ,,Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria
lovinesciană și aparține modernismului interbelic prin: valorizarea
estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de inspirație, fantezia
metaforică, limbajul ca ,,esență de cuvinte”, încălcarea convențiilor
formale poetice, poezia reprezintă expresia unei conștiințe frământate,
într-o perpetuă pendulare între stări disonante, libertatea absolută a
inspirației: elementele trivialului ale grotescului pot fecunda alături de
figuri noționale ale esteticului: exaltarea, optimismul, frumosul,
frecvența imaginilor insolite (șocante, inedite), care sfidează așteptările
lectorului, abordarea unei maniere eclectice: versul clasic se îmbină cu
cel modern.
O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea
poetului la estetica urâtului.
Introdus prima oară de Charles Baudelaire ,,Les fleurs du mal”,
conceptul de estetica urâtului vizează în poezia argheziană transformarea
categoriilor periferice ale vocabularului-registrul arhaic, regional,
argoul, jargonul- în material liric: ,,Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am
pus-o când să-mbie, când să-njure”. La Arghezi, orice obiect al
universului exterior are drept de existență poetică. Inesteticul trece
printr-un fenomen de transformare: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/
Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul sunt folosite
pentru forța lor de sugestie: ,,făcui din zdrențe muguri și coroane”.
O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca ,,esență de
cuvinte”. La Arghezi, ideea este redată în forme surprinzătoare și
fascinante. Cuvintele se resemantizează în contexte neobișnuite și dau
corporalitate lirică gândului de la care pornesc. Asocieri lexicale
precum: ,,seara răzvrătită”, ,,cuvinte potrivite”, ,,dumnezeu de
piatră”, ,,rodul durerii de vecii” au forța adevărului enunțat frust și
aproape familiar . Limbajul este supus unei voințe creatoare paradoxale,
dar nu este numai joc sau potrivire de cuvinte, ci și încercare de
înțelegere a existenței prin cuvânt.
„Testament” este o meditaţie, deoarece este o specie a genului liric
care exprimă, cu mijloace artistice, reflecţii asupra existenţei. Accentul
se pune pe sentimente şi lirismul se îmbină cu reflecţia filozofică.
Autorul este – în acelaşi timp – poet şi filozof. Poezia apare ca o
îmbinare a unei profunde gândiri cu o vibrantă expresie emoţională şi se
incepe cu un pretext al meditaţiei, iar in partea a doua se prezintă
gândurile şi sentimentele poetului faţă de cele înfăţişate. Este utilizată pe
larg antiteza, iar tema este dezvoltată de Tudor Arghezi printr-o continuă
căutare a unei definiţii poetice a conceptelor de poet şi poezie. Sunt
prezente citeva prototipuri: Părintele (poetul), Fiul (cititorul), Străbunul,
Dumnezeu, Stăpânul, Domniţa , realizaţi printr-o tipizare simbolică.
Elementele tradiționaliste ale textului reies din mesajul social, în
primul rând, și, mai apoi, din limbajul folosit de poet. Acesta evidențiază
munca grea a strămoșilor, chinul lor, condiția de robi: ,,durerea noastră
surdă și amară". Poetul devine el însuși o parte a acestei comunităti, un
depozitor al experienței strămoșilor săi: ,,al robilor cu săricile pline /și
osemintele vărsate-n mine". Limbajul străbunilor este unul specific lumii
rurale, apărând termeni precum: sapa și brazda.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema textului este poezia ca moștenire spirituală. Fiind o artă
poetică, Arghezi arată concepția autorului cu privire la literatură, la rolul
acesteia, precum și la relația sa cu predecesorii și cu generațiile viitoare.
Rolul poetului este văzut din perspectivă istorică și ontologică.
O idee poetică a transmiterii testamentare a poeziei este redată cu
ajutorul termenului cheie-carte. Cartea este definită printr-o serie de
metafore. Mai întâi, ea este ,,treaptă”– modalitate de cunoaștere, de
evoluție, de maturizare pentru cititorul neexperimentat pe care ,,gropile
adânci”- ,,tânăr, să le urci te-așteaptă”. Apoi, ea este ,,hrisovul vostru cel
dintâi”, carte primordială, sinteză etnică a istoriei ,,robilor cu saricile
pline/ De osemintele vărsate-n mine.” Nu în ultimul rând, este ,,sudoarea
muncii sutelor de ani” adunată în pagini în care pentru prima oară sapa
este schimbată în condei și brazda în călimară. În concluzie, cartea dă
glas unei istorii tezaurizate în conștiința poetului. Identitatea lui se
hrănește din identitatea ,,robilor” a căror voce se simte.
O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește
poezia în ultima strofă: ,,Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n
carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește.” Pornind de la actul
modelării metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației într-o
imagine inedită și sugestivă. Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă
necesare. Metalul incandescent-,,slova de foc” nu poate lua forma dorită
fără ,,îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens și migălos de artizan. Poezia
nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu poate
înlocui talentul și inspirația. Procesul este o nuntă-,,împerecheate-n carte
se mărită”, o sărbătoare miraculoasă a creației.
Motive poetice
Motivul central al textului este acela al cărţii, care simbolizează
ideea de cunoaştere, de legătură spirituală între generaţii, pentru că ea
oglindeşte „seara răzvrătită" a strămoşilor ce au urcat „Prin răpi şi gropi
adânci", dar şi ideea de trudă, de meşteşug, de pasiune. Cuvântul carte
are o bogată serie sinonimică în text: testament, hrisov, cuvinte
potrivite.
Atitudinea poetului este formulată de autorul însuşi în ''Vers şi
poezie'', articol inclus în volumul ''Ars poetica'': „Fiecare scriitor e un
constructor de cuvinte". Credinţa aceasta apare, în poezie, printr-o serie
de imagini şi motive ale poetului făurar, „frământate mii de săptămâni",
dar şi rob supus unui stăpân, care „a jucat" „ca un ţap înjunghiat".
Motivul ţapului sugerează, pe de o parte, ca în superstiţiile populare,
forţele demonice, iar, pe de altă parte, sacrificiul, ispăşirea tuturor
păcatelor săvârşite, prin magia cuvântului.
Metafora „carte" are un rol esenţial în organizarea materialului
poetic, fiind un element de recurenţă. Termenul are, în text, mai multe
sinonime cu ajutorul cărora creează nuanţări şi particularizări ale artei
poetice. În succesiunea secvenţelor lirice, semnificaţiile sunt
următoarele: „treaptă" - etapă în cunoaştere, în acumulările spirituale
necesare omului şi ca legătură între generaţii; „hrisovul cel dintâi" - cu
sensul propriu de act domnesc, care servea ca titlu de proprietate, de
privilegiu în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova, sugerează
ideea că poezia legitimează un popor, îi dă personalitate; diverse
metafore asociate ideii centrale - carte: cuvinte potrivite, leagăne,
muguri şi coroane, miere, Dumnezeu de piatră, o singură vioară, slova
de foc şi slova făurită.
Cartea / creaţie / cuvânt reprezintă pentru Arghezi obiectul unei
profunde reflecţii şi calea de a crea o nouă lume dintr-un material
nepoetic, „din bube, mucigaiuri şi noroi". Ca un demiurg, îşi organizează
materialul poetic, îmbinând „sudoarea muncii" înaintaşilor cu truda
poetului de a şlefui cuvintele şi de a le întoarce la rostul lor dintâi.
Pentru el, cartea străbate un drum lung şi anevoios, trecând prin „râpi şi
gropi adânci", de la înaintaşi - bătrânii, spre urmaşi, decantând tradiţia,
reprezentată prin metafore ale durerii, chinului şi revoltei. ,,În seara
răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi
adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci" şi transformând-o într-o poezie.
Motivul revoltei îmbracă forme semnificative, dar nu dramatice:
„Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară";
„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet
pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor", ceea ce conturează ideea că
poetul conştientizează care este rolul său de părinte, creator de noi
universuri închise în cartea-treaptă.
Motivul metamorfozei, al transformării uneltelor de creaţie, este
cheia de boltă a poeziei. Limpezimea versurilor: „Ca să schimbăm,
acum, întâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n călimară", în care sunt
prezentate instrumentele muncii fizice şi ale muncii spirituale,
contrastează cu ambiguitatea şi încifrarea metaforică a versurilor în care
sunt surprinse ipostaze ale poeziei clasice: „întinsă leneşă pe
canapea,/Domniţa suferă în cartea mea."
Motivul transfigurării lirice a realităţii, nucleul esteticii urâtului,
este dezvoltat în versurile; „Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi."
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului
semnificative pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema moștenirii
și viziunea modernistă asupra lumii este titlul, care are două sensuri:
unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu, denotativ, cuvântul –
titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele
ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea
averii sale. În sensul figurat, conotativ, creația argheziană „cartea” este o
moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor. El semnifică treapta pe care
o urcă poetul după un lung trecut de trudă şi de suferinţă al generaţiilor.
„Testament” este nu numai limbajul sacru al omenirii, dar şi cel dator să
realizeze comunicarea dintre generaţii, care nu se vor întâlni niciodată
altfel. El împleteşte problema prototipului uman cu mitul morţii, cu
ritualul naţional.
Imaginarul poetic
Prima strofă conţine monologul adresat al eului poetic către
cititorul abstract, în ipostaza de fiu spiritual: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri,
după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte", exprimând ideea că
poetul îşi lasă averea spirituală urmaşilor „stăpâni". El adoptă intenţionat
ipostaza modestiei, adverbul ,,decât’’ întărind această idee şi
menţionează legătura sa cu opera: autorul, concret e „un nume adunat
pe-o carte", ceea ce sugerează asumarea destinului poetic. Comunicarea
cu fiul este exprimată prin forme pronominale şi verbe la imperativ.
Verbele: ,,vine’’, ,,urci’’, ,,aşteaptă’’, ,,se-ntoarce’’ se asociază
metaforei „carte", construind un scenariu mitic al efortului omenesc de a
scoate din negurile vremii la lumină, de a purifica şi de a transforma
arta. Cartea este treapta spre cunoaştere necesară tinerilor spre a-şi
descoperi propria identitate: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi", aşa cum
apare în strofa a doua.
În strofa a treia, mai amplă, se construieşte ideea că lumea
materială se metamorfozează în dimensiune spirituală, prin intermediul
poetului. În poezie, se pleacă de la o realitate dură, frustă, bolovănoasă
conturată de un limbaj poetic popular, transpus în metafore şi sintagme
precum sudoarea muncii, grai cu-ndemnuri pentru vite, zdrenţe, venin,
ocară, durere, cenuşă şi se nuanţează rolul poetului de alchimist al
cuvântului. Verbe ca: ,,am ivit’’, ,,am prefăcut’’, ,,grămădii’’, ,,iscat-
am’’, susţin, pe de o parte, ideea efortului depus de artist, iar, pe de altă
parte, ipostaza demiurgică a acestuia. Cheia semnificaţiilor strofei se află
în versurile: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei şi
brazda-n calimară", care ex-primă ideea transformării instrumentelor
muncii fizice în instrumente ale muncii intelectuale. Versurile conţin şi o
serie de opoziţii simbolice, lingvistice şi conceptuale, privind trecerea de
la formele poetice tradiţionale la acelea moderne, sugerate de metafore,
epitete şi sintagme precum: ,,cuvinte potrivite’’, ,,versuri şi
icoane’’, ,,miere’’, ,,Dumnezeu de piatră’’.
Se dezvoltă câmpurile semantice, al trudei şi al cărţii, ca elemente
cheie ale artei poetice argheziene, procesul de creaţie presupune
transformarea realităţii, prin cuvânt, într-o lume ideală, din punct de
vedere artistic, proces relevat de estetica urâtului.
Strofa a patra este construită pe ideea rolului social, moralizator al
artei, dar şi pe aceea a funcţiei cathartice, de transformare a suferinţei în
bucurie, prin intermediul creaţiei. Poetul sublimează suferinţele
poporului, le grămădeşte simbolic în arta sa, în timp ce stăpânul joacă
rolul ţapului - sacrificat pentru purificarea şi înălţarea cuvântului poetic.
Transfigurarea lirică a realităţii este sugestiv exprimată în versurile: „Din
bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi", care
reliefează estetica urâtului, concept al poeziei moderne pe care Arghezi
îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire.
În această strofă este conturată clar şi misiunea morală a poeziei,
de a purifica trecutul şi de a căpăta un caracter justiţiar: „Biciul răbdat
se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a
crimei tuturor". Ca şi în celelalte strofe, regăsim şi aici imagini concrete,
şocante, care sugerează idei abstracte.
Strofa a cincea reiterează ideea că poezia se naşte din tensiunea
creată între har şi meşteşug, din fuziunea dintre spirit şi materie: „Slova
de foc şi slova făurită / împerecheate-n carte se mărită". Cele două
metafore originale: „slova de foc" exprimă inspiraţia, harul divin şi
„slova făurită" sugerează meşteşugul, truda poetului, despre care Nicolae
Balotă afirmă: „Poetul este cel care face şi făcând se face, e creatorul
prin excelenţă" (Opera lui T. Arghezi).
Modestia creatorului se desprinde din opoziţia rob - Domn, poet şi
cititor, două roluri importante în scrierea operei şi în receptarea ei.
Pentru G. Călinescu, versurile: „Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Tace
mânia bunilor mei" ar putea să sugereze că: „Ura robului şi repulsia
stăpânului s-au tocit, conciliindu-se în voluptatea estetică, gratuită,
rezultat al unui proces infinit şi în curs: Cartea mea-i, fiule, o treaptă".
Caracteristici ale limbajului poetic (sursele expresivităţii şi ale
sugestiei)
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al
limbajului poetic, Tudor Arghezi fiind apreciat pentru înnoirile lexicale,
uneori şocante, aduse din toate straturile limbii noastre.
Poetul „...proiectează «durerile de viaţă» în metafore şi în
simboluri nedespărţite de limbajul tainelor şi al legilor universale, ca în
Biblie sau ca în poezia populară, şi vocabule cu însuşiri violent
materiale, ţinând de sorgintea pământească, devin apte, printr-un salt
transfigurativ, să semnifice idealitatea". (Dicţionarul General al
Literaturii Române, coord. Eugen Simion).
La nivel lexico-semantic se observă acumularea de cuvinte
nepoetice, care dobândesc valenţe estetice, potrivit esteticii urâtului (de
exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi", „ciorchin de negi"). Ineditul
limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi lexicale
în asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov), regionalisme (grămădii),
cuvinte şi expresii populare (gropi, râpi, pe brânci, plăvani, vite,
zdrenţe), termeni religioşi (cu credinţă, icoane, Dumnezeu, izbăveşte),
neologisme (obscur). Modernismul de tip eclectic promovează, pe de-o
parte, arhaismele: hrisov, căpătâi, brânci, plăvani, termenii religioși:
credință, icoane, Dumnezeu și neologismul ,,obscur’’. Seriile
antonimice: „când să-mbie; când să-njure" sugerează diversele tonalităţi
ale creaţiei poetice argheziene. Versul „Făcui din zdrenţe muguri şi
coroane" exprimă ideea transfigurării artistice a unor aspecte ale
realităţii degradate sau efectul expresiv al cuvintelor triviale
(ambiguitatea expresiei poetice).
La nivel morfosintactic sugestia trudei creatorului se realizează cu
ajutorul dislocării topice şi sintactice (de exemplu: „Şi dând în vârf, ca
un ciorchin de negi / Rodul durerii de vecii întregi"). Jocul timpurilor
verbale susţine ideile artei poetice. Singurul verb la viitor, formă
negativă: „nu-ţi voi lăsa", plasat în poziţie iniţială în incipit susţine
caracterul testamentar (programatic) al textului poetic; în context negaţia
dobândeşte sens afirmativ. Persoana I, singular a verbelor alternează cu
persoana I, plural, ceea ce redă relaţia poetului cu strămoşii,
responsabilitatea creatorului faţă de poporul al cărui reprezentant este
(Să schimbăm - eu am ivit).
Utilizarea frecventă a verbelor la persoana I singular, timpul trecut
pentru definirea metaforică a actului de creaţie poetică, sugerează rolul
poetului: ,,am ivit’’, ,,am prefăcut’’, ,,am luat’’, ,,o grămădii’’, ,,iscat-
am’’, ,,a scris-o’’. Concreteţea sensului verbelor redă truda unui
meşteşugar dotat cu talent si plasticizează sensul abstract al actului
creator în plan spiritual. Determinantele verbale (pronume, substantive)
sunt în general la genul feminin, desemnând produsul: poezia (domniţa)
şi cartea. Verbele la prezent înfăţişează efectele şi esenţa poeziei.
Figuri de stil
 Materialitatea imaginilor artistice, conferind forţa de sugestie a
ideii, se realizează la nivel stilistic, prin fantezia metaforică, asocierile
semantice surprinzătoare, înnoirea metaforei, comparaţia inedită
(Împerecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte"),
epitetul rar {„seara răzvrătită", „dulcea lui putere", „torcând uşure",
„Dumnezeu de piatră", „durerea... surdă şi amară"), oximoronul
(„Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând întreagă dulcea lui
putere"), se utilizează enumeraţia ca figură de stil (de exemplu: „bube,
mucegaiuri şi noroi") şi principiul enumerativ ca modalitate de
juxtapunere a succesivelor definiţii poetice ale actului de creaţie sau al
surselor de inspiraţie.
Figurile de stil şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu o
concepţie nouă, modernă, privind poezia, resursele ei şi misiunea
poetului. Organizarea ideilor poetice se face în jurul unui cuvânt-
metaforă, carte, bun spiritual care asigură legătura între generaţii şi oferă
lumii o identitate, fiind „hrisovul cel dintâi". Metaforele înnoitoare
ilustrează evoluţia spirituală, de la munca fizică, la activitatea
intelectuală, „slova de foc" este o metaforă pentru inspiraţie, focul
talentului, „slova făurită" - metaforă, care exprimă ideea că poezia se
naşte din munca migăloasă şi grea.
Metaforele şi enumeraţia „bube, mucegaiuri şi noroi" relevă o nouă
formulă artistică, estetica urâtului.
Particularităţi prozodice ale textului
Sonorităţile dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea
existenţei şi truda căutării, sunt conferite şi de versificaţie. Poezia este
alcătuită din cinci strofe inegale ca număr de versuri, două octave, un
catren şi două strofe polimorfe, are metrică între 9 şi 11 silabe, rima
împerecheată şi ritmul variabil, situându-se şi prin versificaţie la graniţa
dintre tradiţie şi modernitate.
Concluzia
Textul poate fi considerat o artă poetică, deoarece autorul îşi
exprimă crezul liric şi viziunea asupra lumii, prin mijloace artistice.
Pentru Arghezi, poezia este îmbinare a slovei făurite, şlefuite de un
adevărat bijutier al cuvintelor, şi a slovei de foc, inspiraţie de sorginte
divină. Rolul poetului este de a da cuvintelor urâte, „bube, mucigaiuri şi
noroi", forme şi conţinuturi noi, transformându-le în „versuri şi-n
icoane" şi de a găsi calea cea mai potrivită pentru a păstra legătura dintre
generaţii.
La rândul lui, G. Călinescu considera că poeziile lui Arghezi
conturează un tot; „...este o operă de rafinament, de subtilitate artistică,
ele presupun un cer al gurii de dat cu toate mirodeniile. Cititorul
necultivat în sens artistic se sperie de ele şi le crede vulgare, deşi
realitatea şi savoarea sunt însuşirile lor ca şi ale operei lui Rabelais"
(Istoria literaturii române de la origini până în prezent).
În opinia mea, atitudinea poetică, de îmbinare a slovei făurite,
şlefuite de un adevărat bijutier al cuvintelor şi a slovei de foc, inspiraţie
de sorginte divină, reprezintă esenţa viziunii despre lume în
poezia ,,Testament’’, în care se dezvoltă tema ars poetica. Rolul poetului
este de a da cuvintelor urâte „bube, mucegaiuri şi noroi", forme şi
conţinuturi noi, transformându-le în „versuri şi-n icoane" pentru a păstra
legătura dintre generaţii. Pentru Arghezi, poetul este un creator orgolios
şi un poeta faber, adică făuritor, „şlefuitor de cuvinte" Rolul poeziei este
acela ca, folosind o adevărată alchimie a verbului, să transforme
realitatea într-o „carte", adică într-o formă de reflectare a vieţii
poporului, primind astfel dimensiuni sociale şi estetice.
Poezia ,,Testament’’ ilustrează unitatea de concepţie şi de viziune a lui
Arghezi asupra existenţei.