JOCURI DE CÃRÞI

În lagãr se jucau cãrþi; iarna în boxa de lângã sobã, iar vara la mesele dintre
bordeie. Fiecare bordei avea douã intrãri; coborai ºase scãri, deschideai încã o
uºã ºi în faþã îþi apãreau cele douã poduri suprapuse - pe stâlpi - care închideau
boxele ºi, în jurul blocului, coridorul; la fiecare intrare era câte o sobã.
Deoparte
ºi de alta a sobei erau douã mici boxe. În una þineam gamelele - pe rafturi - ºi în
alta era lumina unui opaiþ. Vara problema era mai simplã; se juca la mese, afarã,
sau se întindea o pãturã pe iarbã ºi jucãtorii ºedeau lungiþi, ca niºte romani
veritabili ºi nu auzeai decât: pas, parol etc.
La Mãnãstârca situaþia era la fel ca în celelalte lagãre. Jocurile de noroc erau
oprite; dar lagãrul era mare - 35 de bordeie - ºi controlul era greu pentru
ofiþerul
rus. Carcera era mereu ocupatã de „delincvenþi". Stãpânirea ne înºtiinþase cã
sunt permise: ºahul, tablele ºi bridge-ul - pe care ei îl numeau „joc englezesc".
Toate celelalte jocuri erau aspru sancþionate. Se pare, cu drept cuvânt, cã jocul
cel mai întâlnit la Oranki ºi Mãnãstârca era bridge-ul; urma ºahul ºi, pe ici-colo
se mai distrau tablagii, zãrnãindu-ºi zarurile. Cãrþile de joc erau confecþionate
din placaj subþire, sau din sitã de plop sau tei, cu frumoase desene în culori -
operã de migalã din gama artelor minore. Pocherul, bacaraua, chemin-de-fer-ul
erau interzise. Totuºi, nu era bordei care sã nu-ºi aibã pasionaþii lui ºi care
jucau,
searã dupã searã, cu riscurile ºi ameninþãrile de care am amintit. Moneda?
Foarte rar rublele - pentru cã erau puþine ºi fãrã valoare - ºi, în majoritatea
absolutã, jocul se fãcea pe þigãri. Când venea câte o secetã peste lagãr ºi
þigãrile
lipseau, atunci jucãtorii deveneau morocãnoºi ºi irascibili. Dupã trei, patru luni
de astfel de lipsã, când reapãrea tutunul, lagãrul era în sãrbãtoare, în bordeie nu
te mai puteai vedea de fum, iar atmosfera era de-a dreptul insuportabilã.
Nefumãtorii erau câþiva ºi din aceastã categorie fãceam parte ºi eu. Am cerut sã
ne ducem în bordeie separate, spre a scãpa de acest blestem. Mai ales mahorca
era puturoasã, acrã, insuportabilã.
ªi pentru cã veni vorba despre tutun, pot sã afirm cã fumatul este cel mai
puternic viciu. Dacã m-ar fi auzit Bãdiþa, ar fi dat aprobativ din cap; ºi el este
doar un fumãtor pasionat. Nimeni în lagãr nu a murit de dorul nevestei, sau al
logodnicei; nimeni nu s-a ofticit pentru cã-i lipseau vinul ºi þuica. Dar tutunul
i-a
dus pe mulþi la tuberculozã ºi la cimitir. Ca sã vedeþi cât de puternicã este
aceastã patimã, þin sã pomenesc cã au fost fumate paiele din saltele - pe unde
erau saltele - frunzele din copaci, fân de pe câmp. Pentru un stacan - un pahar de
1/4 litru de mahorcã - se dãdea cãmaºa; pentru 2 stacane, vestonul; ºi alte cãmãºi
sau vestoane nu mai erau. Gol, iarna grea, omul se îmbolnãvea ºi murea. Sau,
pentru un chiºtoc de þigarã îþi dãdeai raþia de pâine. Anemie, tuberculozã, sau
distrofic ºi sfârºitul se ºtia. Nimeni nu ºi-a dat cãmaºa din spate pentru o
stacanã
40
de vodcã; s-ar fi gãsit. Nimeni nu ºi-a sacrificat vestonul pentru vreo ticãloasã
pornire animalicã. Tutunul însã a ucis pe mulþi.
ªi iatã, revenind, þigãrile însemnau o monedã foarte preþioasã.
Erau jucãtori care pierdeau ºi erau necãjiþi de mama focului - dar erau ºi din
cei care câºtigau - mai puþini la numãr, ºi care fredonau fericiþi, fumând cu capul
pe raniþa plinã de þigãri:
„Aprinde o þigarã...
ªi-n fumul care zboarã..."
În timpuri de crizã, am vãzut oameni care se mulþumeau sã respire fumul de
la þigarã, rugându-l pe fumãtor sã stea împotriva vântului - sã ajungã pânã la
nãrile lui, larg dilatate, mirosul de mahorcã.
*
A venit iarna ºi munca la pãdure devine un chin. Zãpada înaltã de un metru.
Cu lopata faci loc spre tulpina mesteacãnului ºi cu joagãrul îl tai la aceastã
înãlþime; în cãdere, cu vuiet prelung, repetat peste creste, mai dãrâmã încã cinci-
ºase copaci. De ger a îngheþat ºi inima bradului, în cãdere, dispare sub zãpadã.
Ei, acu' începe chinul; îl scormoneºti cu mâinile ºi picioarele prin zãpadã;
trebuie sã-i tai la doi metri, sã-i aºezi în metri steri, iar crengile sã le aduni.
ªi-i
ger de trosnesc pãdurile. Priveºti în sus ºi-i cauþi pe Dumnezeu. Deasupra se
miºcã vârfurile copacilor, cãinându-ne: „Vai de voi, vai de noi".
Când ajungi în bordei, cu bocancii toacã ºi hainele scoarþã parcã se face
liniºte. Eºti gata sã-þi pierzi sufletul; se albesc umerii feþii ºi lobii
urechilor.
Sobele ard ca-n brutãrii; dar ce pot bietele sobe împotriva crivãþului?
Pe pereþii bordeiului stã promoroaca groasã, ca-ntr-un frigider. ªi totuºi,
dupã cinã, unii cântã acompaniindu-se cu chitara, alþii povestesc încet trecute
întâmplãri. Cei mai bãtrâni „torc" din amintiri; între tineri se nasc contrarieri;
ei
nu au amintiri; mintea lor lunecã, proiectându-se în viitor.
ªi-n semiîntunericul bordeiului, lumina vine de la gura sobei ºi de la câteva
anemice opaiþe. Unul, nevãzut, anunþã: „în seara asta, bacara la bordeiul 14" ºi
pasiunea îi scoate din bordei ºi-i mânã, prin viscol, la apele nestatornicului
destin.
Ruºii ºtiu cã seara se joacã cãrþi, pe bani ºi þigãri. Din timp în timp fac
control prin bordeie ºi se aleg, foarte adesea, cu bogate capturi. Vânãtorul cel
mai experimentat rãmâne tot sergentul Hãrmãlaie. E supãrat pe români de când
cu cartofii ºi, la rândul lui, se ocupã, foarte îndeaproape, de bordeiele cu
români.
ªi când dã peste o masã cu jucãtori înfierbântaþi, îi „atinge" usturãtor: confiscã
þigãri, cãrþi, bani ºi pe jucãtori îi duce direct la carcerã.
ªi nenorocita de carcerã de la Mãnãstârca-i blestem, nu alta. Tot un bordei,
mai mic, cu boxe multe, despãrþite cu scânduri, cu geamuri sparte ºi fãrã foc.
Raþia? O zi, chipitoc - apã fiartã, o zi, mâncare, porþie redusã.
ªi totuºi, au fost oameni care au stat ºi o sutã de zile într-o astfel de carcerã.
41
Jucãtorii se uitau la Niþã cu subînþeles: „Scapã-ne, bre, de Hãrmãlaie".
Se apropie Crãciunul. Gerul se mai domoleºte, în schimb
Zãpada cade deasã, ca niºte pene mari de gâscã. Nicãieri n-am vãzut fulgi de
zãpadã atât de mari, ca aici. Când stau vânturile ºi încep ninsorile, fulgii
coboarã
încet, alene, se învârtesc uºor ºi se aºeazã în palma întinsã, acoperind întreg
podul palmei; apoi se topesc uºor.
E searã; oamenii, obosiþi, s-au culcat. Mi-a venit rândul sã fac de planton,
schimbul unu. La masa de dupã sobã, zece, cincisprezece jucãtori îºi încearcã
ursita. Geamurile sunt complet acoperite de zãpadã, nu vezi nimic afarã. Las' cã
e ºi noapte, dar nu poþi fi vãzut nici înãuntru.
Niþã Hilchi înalt, slãbãnog, cu mantaua pe umeri, stã rezemat de sobã; lângã
dânsul se aflã un hârdãu cu apã.
În liniºtea bordeiului, doar ici-colo câte un suspin ºi, ºoptite, cuvintele de
ordine ale jucãtorilor.
Când trec, pãºind încet, prin dreptul lui Niþã, îmi ºopteºte: Nu dai alarmã
când vine Hãrmãlaie. Vezi-þi de serviciu.
- Bine, ºi trec mai departe, fãcând ocol ºi întrebându-mã ce are de gând sã
facã.
Bordeiul este în întuneric; doar raze slabe de luminã, de la masa jucãtorilor,
întind umbre diforme pânã-n unghere. Sã fie miezul nopþii?
Deodatã, observ cã pe geamul din stânga intrãrii se aratã o minusculã patã
neagrã. Pata se mãreºte repede, pânã la dimensiunile unei ruble de argint; observ
o gurã þuguiatã care suflã de zor în geamul îngheþat; pe buza de sus, o mustaþã
cânepie. Apoi, în locul gurii þuguiate, apare un ochi-oblic ce priveºte - îngheþat
-
spre masa jucãtorilor. Eu stau la trei metri, în dosul unui stâlp ºi sunt atent.
Cât
priveºte ochiul, îngheaþã geamul ºi atunci iar apar buzele þepoase. Un minut,
douã, ochiul lui Hãrmãlaie a fotografiat scena cu jucãtorii ºi apoi geamul
îngheaþã repede. Hãrmãlaie trebuie sã fie pe la uºã. Niþã îmi face semn: „L-ai
vãzut?"
Dacã într-un bordei sunt 150 de oameni, se înþelege cã ºi noaptea uºa de la
intrare se deschide mereu. Aºa cã nu suntem surprinºi, Niþã ºi cu mine, când uºa
se deschide uºor de tot. Hãrmãlaie, în pufoaicã ºi pâslari, cu cãciula legatã pe
sub bãrbie, cu mii de precauþiuni, pãºind pe vârfuri ca o pisicã ne face semne cu
douã degete la gurã, sã tãcem. Eu zâmbesc. Niþã, ºiret, îl priveºte pe Hãmãlaie în
vârful cãciulii.
Hãrmãlaie aruncã o privire fugarã asupra oamenilor ce dorm - se vede în
deplinã siguranþã ºi, înc-odatã fãcându-ne semn sã tãcem din gurã, se apropie de
jucãtori; îºi pune mâinile la spate ºi priveºte pe sub subþioara unuia. E mic de
staturã; încercase sã priveascã peste umerii jucãtorilor, dar n-a fost posibil. Se
vede cã era un moment decisiv al jocului ºi toþi jucãtorii, inclusiv cel ce dãdea
cartea, se ridicaserã în picioare.
Hãrmãlaie se uitã atent, foarte atent, cu respiraþia reþinutã. Pe masã, câteva
ruble ºi un morman de þigãri. Prada este bogatã, îl vãd cã se ridicã pe vârfuri, se
42
îndeasã printre jucãtori, îºi face loc, ridicã o mânã cu gheare rapace ºi
fulgerãtor
o lasã pe cãrþi cu un glas rãguºit: „Stai aºa".
- Hãrmãlaie! Strigarã speriaþi jucãtorii ºi, val-vârtej, o întinserã, cine cum
ºi unde a putut, în aceastã vãlmãºealã, masa a fost rãsturnatã, cineva, în fuga lui
disperatã, l-a îmbrâncit pe Hãrmãlaie ºi într-o fracþiune de secundã, mâna lui
Niþã l-a tras pe Hãrmãlaie înapoi; împiedincându-se, acesta a cãzut cu fundul în
hârdãul cu apã. Opaiþul se stinsese, ºi-n întuneric, se auzeau tropotele fugarilor
ºi þipetele disperate de spaimã ale celor treziþi din somn: „Ajutor, ajutor, ne
omoarã ruºii!"
Hãrmãlaie se cãznea sã iasã din hârdãu, þipând necãjit:
- Planton, planton! Unde-i plantonul?
- Aici sunt, domnule Hãrmãlaie.
- Acolo eºti? Lasã cã-þi arãt eu þie. Aprinde lumina! Când aprind un chibrit,
nu-mi vine sã cred ochilor; uºile amândouã date de perete ºi în culcuºuri, nici un
om. Hãrmãlaie, fixat pe hârdãul cu apã, se zbãtea sã iasã, înjurând ca la nuntã:
„Mama voastrã de ofiþeri români, las’ cã v-o plãtesc eu!"
În timp ce eu aprind opaiþul, Hãrmãlaie reuºeºte sã iasã din hârdãu ºi cu apa
ºiroind dupã el se îndreaptã spre sobã.
Zgribuliþi ºi speriaþi apar în bordei - cu paºi neîncrezãtori - locatarii,
desculþi,
în cãmãºi ºi indispensabili. Intraserã în zãpadã, pânã la brâu.
- Ce-i cu voi, mãi? întreb eu.
Dârdâind ºi de frig ºi de fricã, rãspunde Mitrache transilvanul:
- Am crezut cã ne împuºcã ruºii ºi de frica morþii am fugit pânã-n sârme.
Mai sã tragã ceasovoiul din prepeleac. Ce-a fost aici?
Niþã cautã cãciula lui Hãrmãlaie ºi dupã ce-o scuturã de marginea hârdãului,
i-o pune, udã, pe cap.
- Îþi mulþumesc Niþã, îþi mulþumesc pentru cãciulã ºi celelalte; mâine te
prezinþi la carcerã tu ºi plantonul ºi ceilalþi de la jocuri, mama voastrã de
români, mama voastrã de ofiþeri români.
Dupã ce lucrurile s-au lãmurit - cu ceea ce se întâmplase în bordeiul nostru,
cãci se crezuse cã ruºii au intrat peste noi ca sã ne execute ºi somnoroºii
fugiserã
peste paturi, cãlcând peste picioarele ºi capetele celorlalþi - am râs, uºuraþi.
*
Când am ieºit din carcerã ºi am intrat în bordei, toþi l-au înconjurat pe Niþã:
„Mãi, sã trãieºti cã ne-ai salvat þigãrile; de cinci zile Hãrmãlaie n-a mai fost
vãzut în lagãr".
ªi nici în zilele urmãtoare Hãrmãlaie nu trecea mai departe de clopotul de la
poartã. Cum ne vedea, ne înjura mânios: „Mama voastrã de români".