Povestirea si schita

Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un
pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile
relatate.

Printre particularitatile povestirii se numara:

- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin
pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se
deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date
ale realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa
(receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca
„scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea
imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei
auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita
adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori
se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele
evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara
repere precise (spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta
elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind
universul launtric al personajelor.

Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea

era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica
pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al
XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.

Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea
unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In
literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.
 Ion Creanga – Capra cu trei iezi
Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc. Si in
povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se petrec in
lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca si
pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in
povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui Creanga apar elemente specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita pentru
copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa ce lupul ii
mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei, rostite
atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi,
cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura‖.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor: harnicie,
stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din societatea fiintelor
pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca celor din jur. Lupul prin
fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre animale. El este un „rau‖ al satului care
trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud si las.
Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila, rapunandu-i. Apoi, cu o
ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod perfid, incearca sa arunce vina
pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora
mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora
sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de obraznici‖,
sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea sa asculte povata
mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din basmul popular, este cel
mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu
deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si zburdalniciei fara
masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint si convingator
portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu replici
scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea naratiunii mareste dramatismul intamplarii
povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru copii nu numai prin cursivitatea si dinamismul actiunii, dar si
prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi cucuieti, / Usa mamei
descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati
din lumea animalelor si cu un conflict usor de inteles. Copiii isi insusesc una din notiunile morale
specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor mai in
varsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar prezentand si unele
caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si un mijloc de
imbogatire a cunostintelor micilor cititori.