IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

            Ca ansamblu al regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară,

dreptul comunitar este complex şi original. Aceste caracteristici îşi găsesc reflectarea şi
în sistemulizvoarelor dreptului comunitar, izvoare în egală măsură diverse şi
ierarhizate (corespunzător autorităţii care le este recunoscută în sistem).Izvoarele
dreptului comunitar pot fi grupate astfel:

1. Izvoarele originare (primare)

            În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale
dreptului comunitar constituite de:

            - Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene;

1) Tratatul de la Paris din 1951 (CECO);
2) Tratatele de la Roma din 1957 (CEE şi CEEA);
            - Cele doua tratate bugetare;
           - Deciziile privind resursele proprii ale Comunitatilor;
- Decizia si actul privind alegerile directe in Parlamentul european (1976);
- Actul Unic European si Tratatul de fuziune din 1967;
            - Deciziile si tratatele de aderare;
            - Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunitatilor europene
privind Groenlanda (17 martie 1984);
            - Tratatul de la Maastricht;
            - Tratatul de la Amsterdam;
            - Tratatul de la Nisa.

            Aceste acte comunitare menţionate constituie un adevarat “corpus”

constituţional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi
beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate şi având prioritate faţă de alte acte
comunitare de nivel inferior.

Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, unde Franţa, Germania, Italia,

Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului(CECO), tratat care viza „plasarea producţiei franco-germane de
cărbune şi oţel sub o Înaltă autoritate comună, într-un organism deschis participării
celorlalte ţări ale Europei” (RobertSchuman, Declaraţia de la 9 mai 1950).

Cele două Tratate de la Roma din 25 martie 1957, au fondat Comunitatea

Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(C.E.E.A.) şi au dotat cele 3comunităţi (CECO, CEE şi CEEA) cu o Adunare Parlamentar
ă comună devenită ParlamentulEuropean de astăzi şi o Curte de Justiţie.      

La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat condiţiile pentru alegeri

directe, înParlamentul European, şi s-a semnat Actul privind alegerea
reprezentanţilor Adunării prinsufragiu universal direct. Primele alegeri având loc în
iunie 1979.  

În anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), care a incorporat Carta Albă,
s-a făcut prima mare reformă a Tratatelor Comunităţilor. AUE a avut ca obiectiv
finalizarea aşa-numitei pieţe interne, definită ca „o zonă fără frontiere interne în care
este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului” şi
intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993.   

La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, aprobat în

decembrie 1991 şi intrat în vigoare în noiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra
Uniunii Europene (TUE). Acesta şi-a definit ca obiective: trecerea la o uniune
economică şi monetară, afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică
externă şi de securitate comună, instituirea unei cetăţenii a Uniunii, dezvoltarea unei
cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne,garantându-se siguranţa
şi securitatea popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor şi menţinerea
integralăa acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în vederea asigurării eficacităţii
mecanismelor şi instituţiilor comunitare.

Semnat la 2 octombrie 1997, Tratatul de la Amsterdam completează şi

continuă acţiunea începută odatăcu adoptarea celui de la Maastricht, răspunzând
preocupărilor vizândscopurile comunităţii şi modul de funcţionare a instituţiilor.

O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor care

instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate a avut loc prin Tratatul de la
Nisa, intrat în vigoareîn ianuarie 2003 şi care a avut ca scop crearea unui sistem
funcţional pentru un număr mai mare de membri şi gestionarea unei extinderi fără
precedent.

2. Izvoarele secundare (derivate)

            Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit,

actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului:

            – regulamentele;
            – directivele;
            – deciziile;
            – declaraţiile şi rezoluţiile;
            – recomandările şi avizele.

Regulamentele sunt acte normative emise de Consiliul Miniştrilor Uniunii

Europene,acestea fiind considerate regulamente de bază sau de Comisia Europeană,
acestea fiind numiteregulamente de executare. Regulamentele de bază sunt emise pe
baza procedurilor legislative prevăzute de tratat. Regulamentele de executare sunt
emise de către Comisie în baza abilitării legislative conferite de Consiliul Miniştrilor sau
sunt emise chiar de către Consiliul Miniştrilor dacă se referă la aplicarea tratatelor de
bază. Regulamentele sunt în fapt legile comunitare. Se caracterizează prin forţa lor
obligatorie şi prin aplicabilitatea directă, nefiind necesară ratificarea în vederea aplicării
lor în dreptul naţional. Ele se aplică direct subiectelor de drept intern din statele
membre şi conţin nu numai obligaţii pentru acestea ci şi drepturi.

Caracterele regulamentului sunt:

1. Regulamentul este un act cu caracter general.
2. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale.
3. Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre.
 Directivele sunt acte normative obligatorii de drept comunitar care stabilesc
obiective sau unrezultat de atins, lăsând la îndemâna Statelor Membre alegerea
mijloacelor şi formelor pe care levor utiliza. Directiva obligă statele să se conformeze
într-un timp determinat. Se poate spune că în aplicarea ei sunt două momente. Un prim
moment este cel până lacare statele trebuie să se conformeze şi până la care cetăţenii nu
se pot prevala de prevederile ei. După acest moment cetăţenii, firmele etc. se pot prevala
în mod direct de dispoziţiile directivei, statul fiind răspunzător pentru neaducerea la
îndeplinire.

Deciziile se pot emite de Comisie sau Consiliul Miniştrilor U.E. Sunt direct
aplicabile şi obligatorii dar numai pentru anumiţi destinatari, deci au un caracter
individual. Sunt consideratea fi acte administrative.Destinatarii deciziilor pot fi atât
statele, cât şi persoanele fizice sau juridice de drept public sau privat. Decizia nu
prevede numai obiectivul de atins, ci poate să prevadă şi mijloacele,forma juridică de
punere în aplicare în cadrul ordinii de drept naţionale.

Declaraţiile şi rezoluţiile nu sunt prevăzute de Tratat, dar sunt folosite de

Consiliul Miniştrilor UE pentru a-şi exprima poziţia cu privire la o anumită problemă.
Au, aparent, o forţă juridică redusă, dar pot să stea la baza unor acte normative care să
fie emise ulterior. Ca şi directivele pot servi la orientare şi interpretare.

Recomandările. Prin acesteaStatele Membre sunt îndrumate în vederea

armonizării legislaţiilor lor în anumite domenii, dar recomandările nu au forţă
obligatorie.

Avizele sunt folosite de către Comisie şi pot fi adresate statelor membre. Ele nu
exprimă, de fapt, decât o opinie. Recomandările şi avizele nu sunt izvoare de drept în
adevăratul sens al cuvântului întrucât nu au forţa de constrângere, dar reprezintă
instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor si legislaţiilor.

            O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele

tertiare incluzand acele regulamente, directive si decizii care dobandesc forta juridica
din regulile de drept comunitar secundar.

3. Principiile generale ale dreptului

            Principiile generale ale dreptului, ca izvoare juridice, se impun, in mod deosebit,

datorita caracterului de noutate a dreptului comunitar care se afla inca in etapa
consolidarii sale, spre deosebire de ordinea interna a fiecarui stat care cunoaste o lunga
perioada in care ea s-a sedimentat.

3.1. Principiul respectarii dreptului la aparare

            Un principiu care trebuie sa fie luat in considerare in procesul aplicarii dreptului
comunitar este principiul dreptului la aparare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub
aspectul dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atat in privinta
audierii in procedurile in care pot fi aplicate sanctiuni, chiar in procedurile
administrative, cat si in problema audierii martorilor asupra unor probleme
determinate, cand aceasta a fost ceruta.

            Sub un alt aspect, dreptul la aparare trebuie sa fie asigurat si in privinta dreptului
de asistenta din partea autoritatilor nationale si a dreptului de asistenta si reprezentare
legala in legatura cu care exista privilegiul profesional legal.

            Nu mai putin, principiul dreptului la aparare trebuie sa calauzeasca intreaga

procedura in fata organelor comunitare de justitie.

3.2. Principiul autoritatii de lucru judecat

            Principiul autoritatii de lucru judecat – un principiu larg acceptat – inseamna ca

o actiune nu poate fi judecata decat o singura data – non bis in idem. In practica, insa,
daca o sanctiune este aplicata de doua ori pentru acelasi act, intr-o procedura diferita,
dar potrivit unor reguli avand in intregime scopuri diferite, se considera ca principiul
este respectat.

            Este necesar ca faptele incriminate sa se fi produs pe teritoriul comunitar si

procedurile respective sa fie realizate in fata instantelor din statele membre.

3.3. Principiul certitudinii juridice

            Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit careia

aplicarea legii la o situatie specifica trebuie sa fie previzibila. Principiul poate fi descris
ca obligatia ce revine autoritatilor publice de a asigura ca legea sa fie usor de stabilit de
catre aceia carora li se aplica si ca acestia sa poata, nu fara temei, sa prevada existenta
ei, ca si modul in care ea va fi aplicata si interpretata.

            Principiul ca o masura nu poate fi modificata odata ce ea a fost adoptata de

autoritatile competente constituie – a aratat Curtea de justitie – un factor esential care
contribuie la certitudinea juridica si la stabilitatea situatiilor juridice in ordinea juridica
comunitara, atat pentru institutiile comunitare, cat si pentru persoanele a caror situatie
juridica si de fapt este afectata printr-o decizie adoptata de aceste institutii.

3.4. Principiul egalitatii

            Acest principiu considerat ca derivand din natura dreptului comunitar

presupune, in primul rand, excluderea discriminarii, adica un tratament egal al partilor
in situatii identice si comparabile. El este prevazut, prin aplicatii, in chiar textele
tratatelor comunitare. Astfel, art. 141 CE interzice discriminarea intre sexe prin
aplicarea principiului ca femeile si barbatii trebuie sa primeasca plata egala pentru
munca egala, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de nationalitate.

            Alte dispozitii interzic discriminarea in materia liberei circulatii a marfurilor,

persoanelor si capitalului.

            Principiul nediscriminarii se aplica tuturor relatiilor juridice care pot fi

statornicite in cadrul teritoriului comunitar in virtutea locului unde au fost convenite
sau a locului unde isi produc efectele.

3.5. Principiul proportionalitatii

            Inainte de a fi incorporat in alin. 3 din art. 3 B[5] CE, acest principiu a fost
recunoscut prin jurisprudenta si este afirmat in diverse sisteme juridice, cu deosebire in
cel german. El presupune ca legalitatea regulilor comunitare sa fie supusa conditiei ca
mijloacele folosite sa fie corespunzatoare obiectivului legitim urmarit de aceste reguli si
nu trebuie sa depaseasca, sa mearga mai departe decat este necesar sa il atinga, iar,
cand exista o posibilitate de alegere intre masuri corespunzatoare, in principiu, trebuie
sa fie aleasa cea mai putin oneroasa. Totusi, s-a accentuat ca, intr-un domeniu in care
organele legislative comunitare au o larga libertate de actiune, care corespunde
responsabilitatilor politice ce le revin prin Tratat, numai daca o masura este evident
necorespunzatoare avand in vedere obiectivul care ii este cerut institutiei competente sa
il urmareasca, legalitatea ei este afectata.

            Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autoritati trebuie sa fie

proportionale cu scopul lor.

            In mod asemanator, s-a precizat ca, in absenta unor reguli comune privind
vanzarea si cumpararea unor produse, obstacolele la libera circulatie a marfurilor in
cadru comunitar rezultand din disparitatile dintre legislatiile nationale trebuie sa fie
acceptate in masura in care astfel de reguli, aplicabile produselor nationale ori
importate, fara distinctie, pot fi recunoscute ca fiind necesare in scopul satisfacerii
cerintelor obligatorii privind protectia consumatorilor, dar, in acelasi timp, ele trebuie
sa fie proportionale cu scopul avut in vedere.

3.7. Principiul loialitatii (solidaritatii)

            Acest principiu, consacrat de Tratat si promovat, de asemenea, de Curtea de

justitie, denumit si principiul solidaritatii, este prevazut la art. 10 CE, care dispune ca
statele membre vor lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt generale sau
speciale, de a asigura indeplinirea obligatiilor ce rezulta din Tratat ori din actiunea
intreprinsa de institutiile Comunitatii si ca ele faciliteaza acesteia indeplinirea
misiunilor ei. Ele se vor abtine de la orice masura care ar periclita realizarea obiectivelor
Tratatului.

            In acest principiu, considerat si el ca derivand din natura dreptului comunitar, se

constata ca sunt trei obligatii in sarcina statelor membre, doua pozitive si una negativa.
Obligatiile pozitive nu au o forma concreta, ci mai curand una generala; o forma
concreta a lor va fi dobandita, cu toate acestea, in conjunctie cu obligatiile si obiectivele
specificate in Tratat ori care se intemeiaza pe acesta.

            Prima obligatie pozitiva este precizata in partea I a art. 10 alin. 1, in sarcina

statelor membre, in sensul de a lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt
generale sau speciale, spre a asigura indeplinirea obligatiilor ce rezulta din Tratat ori
din actiunea intreprinsa de institutiilor Comunitatii.

            Cea de-a doua obligatie pozitiva – prevazuta in partea a doua din alin. 1 al art. 10
– privind facilitarea realizarii sarcinilor comunitare vizeaza indatorirea statelor membre
de a furniza Comisiei informatiile cerute spre a se verifica daca masurile pe care ele le-
au luat sunt conform dreptului comunitar, adica legislatiei primare sau secundare.

            Cea de-a treia obligatie – negativa – consta in aceea ca, potrivit art. 10 alin. 2
statele membre trebuie sa se abtina de la orice masura care ar primejdui realizarea
obiectivelor comunitare. Aceste obiective sunt prevazute la art. 2 CE, dar, acest articol
contine si mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la randul lor, se face trimitere
la activitatile implicate in acest proces, mentionate la art. 3 si 4.
4. Jurisprudenta instantelor comunitare si cutuma

            a. Jurisprudenta comunitara.

            In general, jurisprudenta nu este acceptata ca izvor de drept in sistemul juridic

continental. Hotararile judecatoresti nu sunt obligatorii pentru cazurile viitoare; in
principiu, ele nu au efecte erga omnes (faţă de toţi/toată lumea). Cu toate acestea, se
considera ca fiecare aplicare a dreptului necesita interpretare, care inseamna ca, intr-un
fel sau altul, regulile sunt perfectionate si suplimentate. Interpretarea dreptului ar urma
sa fie cu atat mai necesara cu cat legea este mai generala si lacunele mai prezente. In
acelasi sens, se considera ca jurisprudenta Curtii este un izvor esential de drept intrucat
in numeroase probleme Curtea de justitie completeaza si precizeaza dispozitiile
Tratatului, concomitent cu asigurarea respectarii lor.

            b. Cutuma

            Cutuma constituie un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor
aldreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. Cutuma internaţională este
definităca o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, consideratăde către state
ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie. Pentru a ne afla în faţa
unei cutume sunt necesare, atât un element de ordin obiectiv – unanumit
comportament al statelor cu caracter de generalitate şi relativ îndelungat şi uniform, cât
şi unul subiectiv – convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit
caracterul uneiobligaţii juridice

BIBLIOGRAFIE

www.curia.europa.eu – Site oficial Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

www.stiucum.com – Site informativ axat pe diferite domenii.

www.scribd.com – Bibliotecă online de cărţi şi documente.