Biomateriale Metalice Folosite În Implanturi 1

UNIVERSITATEA DIN
FACULTATEA DE
Specializarea:
PROIECT DE DIPLOMĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
.
Absolvent,
.
2023
UNIVERSITATEA DIN
FACULTATEA DE
Specializarea:
BIOMATERIALE METALICE FOLOSITE ÎN

IMPLANTURI
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
.
Absolvent,
.
2023
Cuprins:
I. Introducere
A. Context și justificare a alegerii temei
B. Obiectivele lucrării
II. Fundamente teoretice
A. Definiții și clasificări ale biomaterialelor metalice
B. Proprietăți și caracteristici ale biomaterialelor metalice
C. Metode de evaluare a performanței biomaterialelor metalice
D. Procesul de dezvoltare și producție a biomaterialelor metalice folosite în implanturi
III. Biomateriale metalice utilizate în implanturi dentare
A. Titanul și aliajele sale
B. Aliajele de cobalt-crom și de nichel-titan
C. Alte biomateriale metalice utilizate în implanturile dentare
IV. Biomateriale metalice utilizate în implanturi ortopedice
C. Alte biomateriale metalice utilizate în implanturile ortopedice
V. Evaluarea biocompatibilității biomaterialelor metalice utilizate în implanturi
A. Teste in vitro
B. Teste in vivo
C. Studii clinice
VI. Complicații și probleme asociate cu biomaterialele metalice utilizate în

implanturi
A. Coroziunea și degradarea biomaterialelor metalice
B. Reacțiile imune și inflamatorii
C. Efectele sistemice ale metalului
D. Riscuri de infecție
VII. Strategii de îmbunătățire a biomaterialelor metalice utilizate în implanturi
A. Modificarea suprafețelor biomaterialelor metalice
B. Utilizarea de biomateriale hibride
C. Dezvoltarea de noi biomateriale metalice
VIII. Concluzii
A. Rezumat al principalelor concluzii
B. Implicații clinice și perspective viitoare
C. Limitări și direcții pentru cercetări viitoare
IX. Bibliografie
I. Introducere
A. Context și justificare a alegerii temei
Tema lucrării de licență este "Biomateriale metalice folosite în implanturi". Această temă
este importantă deoarece implanturile sunt tot mai frecvent utilizate în medicina modernă, atât
pentru tratamentul afecțiunilor dentare, cât și pentru afecțiunile ortopedice.
Implanturile dentare au devenit o opțiune populară pentru înlocuirea dinților pierduți sau
deteriorați, fiind considerate o alternativă mai bună decât protezele dentare convenționale.
Implanturile dentare sunt de obicei realizate din titan sau aliaje de titan, dar pot fi realizate și din
alte metale precum aliaje de nichel-titan sau aliaje de cobalt-crom. În timp ce implanturile
dentare au devenit foarte fiabile și eficiente, utilizarea biomaterialelor metalice în implanturile
ortopedice poate fi mai problematică. Cu toate acestea, implanturile ortopedice sunt o soluție
importantă pentru pacienții cu afecțiuni articulare sau osoase.
Principalele motive pentru care biomaterialele metalice sunt utilizate în implanturile

dentare și ortopedice includ rezistența la coroziune și durabilitatea, proprietăți mecanice
superioare și biocompatibilitate. Deși utilizarea biomaterialelor metalice în implanturi prezintă
numeroase avantaje, acestea pot provoca unele complicații și efecte secundare, cum ar fi
coroziunea, inflamația, efectele sistemice ale metalului sau riscul de infecție.
Lucrarea de licență va explora în detaliu biomaterialele metalice utilizate în implanturi

dentare și ortopedice, inclusiv proprietățile lor, metodele de evaluare a performanței și procesul
de dezvoltare și producție. De asemenea, lucrarea va examina evaluarea biocompatibilității
biomaterialelor metalice utilizate în implanturi, complicațiile și problemele asociate cu utilizarea
lor și strategiile de îmbunătățire a acestora.
Importanța acestei lucrări de licență constă în faptul că cercetarea biomaterialelor

metalice utilizate în implanturi poate contribui la îmbunătățirea calității implanturilor, la
reducerea riscurilor asociate cu utilizarea acestora și la creșterea eficienței terapiei implanturilor.
De asemenea, această lucrare va fi utilă pentru specialiștii din domeniul stomatologiei și
ortopediei, precum și pentru studenții care studiază medicina și ingineria biomedicală.
1
B. Obiectivele lucrării
Obiectivele lucrării de licență "Biomateriale metalice folosite în implanturi" includ:
1. Identificarea biomaterialelor metalice utilizate în implanturi: Unul dintre obiectivele

acestei lucrări este de a identifica biomaterialele metalice utilizate în implanturi dentare și
ortopedice și de a discuta proprietățile și caracteristicile acestora. Lucrarea va examina
diverse metale și aliaje utilizate pentru a produce implanturi și va analiza avantajele și
dezavantajele fiecărui material.
2. Evaluarea biocompatibilității biomaterialelor metalice utilizate în implanturi:

Biocompatibilitatea este un factor critic în dezvoltarea și utilizarea biomaterialelor
metalice în implanturi. În această lucrare de licență se va examina modul în care
biomaterialele metalice interacționează cu țesuturile corpului uman, inclusiv modul în
care acestea sunt tolerate de către organism și modul în care acestea pot influența
procesele fiziologice.
3. Analizarea procesului de dezvoltare și producție a implanturilor metalice: Lucrarea va

explora procesul de dezvoltare și producție a implanturilor metalice, inclusiv designul,
fabricarea și testarea acestora. Se va analiza modul în care aceste dispozitive sunt testate
pentru a asigura că sunt fiabile, eficiente și sigure pentru utilizare.
4. Evaluarea performanței implanturilor metalice: Un alt obiectiv important al acestei lucrări

de licență este de a evalua performanța implanturilor metalice utilizate în practica
medicală. Lucrarea va examina modul în care performanța acestor implanturi este
măsurată și monitorizată, precum și strategiile de îmbunătățire a performanței.
5. Analizarea problemelor și complicațiilor asociate cu utilizarea biomaterialelor metalice în

implanturi: Această lucrare va examina problemele și complicațiile asociate cu utilizarea
biomaterialelor metalice în implanturi, cum ar fi coroziunea, infecția, inflamația și
efectele sistemice ale metalului. Lucrarea va explora modul în care aceste probleme pot fi
prevenite sau tratate.
6. Propunerea de strategii de îmbunătățire a implanturilor metalice: În final, un obiectiv

important al acestei lucrări este de a propune strategii pentru îmbunătățirea implanturilor
metalice utilizate în practica medicală. Lucrarea va examina diverse metode de
2
îmbunătățire a biocompatibilității, durabilității și performanței acestor dispozitive,
precum și dezvoltarea de noi biomateriale care să fie mai bine tolerate de către organism.
Aceste obiective ale lucrării de licență "Biomateriale metalice folosite în implanturi" au

ca scop adâncirea cunoștințelor în acest domeniu, identificarea problemelor și complicațiilor
asociate cu utilizarea biomaterialelor metalice în implanturi și propunerea de strategii de îmbunătățire a
acestora pentru a asigura o mai bună calitate a vieții pacienților care beneficiază de aceste dispozitive
medicale.
În plus, aceste obiective au ca scop facilitarea colaborării și comunicării între specialiștii

din domeniul stomatologic, ortopedic și al științelor materialelor, astfel încât să se poată realiza
îmbunătățiri constante în dezvoltarea și utilizarea biomaterialelor metalice în implanturi.
O lucrare de licență bine structurată și cu obiective clare poate contribui la creșterea

cunoștințelor și înțelegerii în acest domeniu, ceea ce poate duce la îmbunătățirea practicii
medicale și la creșterea calității vieții pacienților care beneficiază de implanturi metalice.
Prin urmare, aceste obiective sunt esențiale în realizarea unei lucrări de licență bune și ar
trebui să fie îndeplinite prin cercetare și analiză riguroasă a literaturii de specialitate și a studiilor
de caz relevante.
II. Fundamente teoretice
A. Definiții și clasificări ale biomaterialelor metalice
Biomaterialele metalice sunt materiale care sunt utilizate în domeniul medical pentru a
înlocui sau a repara țesuturile sau organele afectate de diverse boli sau accidente. Aceste
materiale sunt folosite într-o gamă largă de aplicații medicale, inclusiv implanturi, proteze și
dispozitive chirurgicale1.
În general, biomaterialele metalice trebuie să aibă anumite caracteristici pentru a fi

utilizate în domeniul medical. Acestea includ o rezistență ridicată, o durabilitate excelentă și o
1
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine, Third Edition de Buddy D. Ratner, Allan S.
Hoffman, Frederick J. Schoen, Jack E. Lemons Pagina 1.
3
biocompatibilitate adecvată. Biocompatibilitatea se referă la capacitatea biomaterialelor de a fi
tolerate de organismul uman fără a produce reacții adverse sau inflamații2.
Biomaterialele metalice utilizate în implanturi sunt, în general, din titan, otel inoxidabil
sau aliaje de titan sau nichel. Aceste materiale sunt alese pentru proprietățile lor mecanice și
biologice excelente. Titanul este un material popular datorită faptului că este foarte rezistent la
coroziune, are o densitate scăzută și o biocompatibilitate excelentă. Oțelul inoxidabil este un alt
material popular, care este foarte durabil și ușor de prelucrat. Aliajele de titan sau nichel sunt
utilizate în aplicații speciale, datorită proprietăților lor unice3.
Clasificarea biomaterialelor metalice se poate face în funcție de compoziție, tipul de

suprafață și gradul de porozitate. În funcție de compoziție, acestea pot fi clasificate în titan pur,
aliaje de titan sau oțel inoxidabil. În funcție de tipul de suprafață, acestea pot fi clasificate în
suprafețe tratate prin acoperire sau prin prelucrare mecanică, cum ar fi sablarea sau șlefuirea. În
funcție de gradul de porozitate, biomaterialele metalice pot fi clasificate în biomateriale metalice
poroase sau biomateriale metalice dense4.
Biomaterialele metalice poroase sunt utilizate în special în aplicații de osteointegrare,

cum ar fi implanturile dentare sau cele ortopedice. Acestea oferă o suprafață mai mare pentru
creșterea țesutului osos și o mai bună fixare a implantului în os. Biomaterialele metalice dense
sunt utilizate în principal în proteze și dispozitive chirurgicale, datorită proprietăților lor
mecanice excelente5.
Biomaterialele metalice sunt materiale critice în domeniul medical, utilizate într-o gamă
largă de aplicații. Acestea trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a fi utilizate în
implanturi și alte dispozitive medicale. Aceste criterii includ rezistența, durabilitatea și
biocompatibilitatea. Clasificarea biomaterialelor metalice se poate face în funcție de compoziție,
tipul de suprafață și grad de puritate.
2
Metallic biomaterials: current challenges and opportunities, publicat în revista Biomaterials Science, vol. 7, pag.
104-125, anul 2019.
3
Materials for Medical Devices de Roger J. Narayan și P. Sudhakar, Editura Elsevier, paginile 12-13.
4
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine", autorul Buddy D. Ratner, Jonathan D. Hoffman,
Frederick J. Schoen, și Jack E. Lemons. Numărul paginilor: p. 181-182.
5
Metallic Biomaterials for Medical Implants" de Haitham K. Alghazali și Ali H. Al-Saadi, volumul 2021, paginile 1-
14.
4
După compoziție, biomaterialele metalice pot fi clasificate în6:
1. Oțeluri inoxidabile - Acestea sunt aliaje de fier și crom, cu adăugarea altor elemente
precum nichelul sau molibdenul. Au proprietăți mecanice și de rezistență bune, dar pot fi
susceptibile la coroziune în anumite condiții. Oțelurile inoxidabile sunt frecvent utilizate
în implanturile dentare și în implanturile de șold.
2. Titanul și aliajele sale - Titanul este un material foarte rezistent și ușor, cu o densitate de
aproximativ jumătate din cea a oțelului inoxidabil. Aliajele de titan conțin, de obicei, și
alte elemente precum aluminiul, vanadiul sau molibdenul, care îi îmbunătățesc
proprietățile. Titanul și aliajele sale sunt utilizate într-o varietate de implanturi, inclusiv
cele dentare, ortopedice și cardiovasculare.
3. Aliajele de cobalt-crom - Acestea sunt aliaje puternice și durabile, cu proprietăți

mecanice excelente. Sunt utilizate în special în implanturile ortopedice, în special în
articulațiile șoldului și ale genunchiului.
După tipul de suprafață, biomaterialele metalice pot fi clasificate în:
1. Suprafețe netede - Acestea sunt suprafețe cu o textură fină, fără prea multe denivelări.
Acestea sunt utilizate în general pentru implanturile care nu necesită o integrare strânsă
cu țesutul osos, cum ar fi cele dentare.
2. Suprafețe rugoase - Acestea sunt suprafețe cu denivelări și crestături, care favorizează o

mai bună aderență a țesutului osos. Aceste suprafețe sunt utilizate în special în
implanturile ortopedice, pentru a permite o mai bună integrare cu oasele.
3. Suprafețe tratate - Acestea sunt suprafețe care au fost tratate chimic sau prin alte metode
pentru a îmbunătăți proprietățile de aderență și integrare cu țesutul osos. De exemplu,
suprafața de titan poate fi tratată cu acid pentru a crea o structură microscopică care
permite o mai bună aderență.
După gradul de puritate, biomaterialele metalice pot fi clasificate în:
6
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine" de Buddy D. Ratner, Allan S. Hoffman, Frederick
J. Schoen, și Jack E. Lemons, Paginile 78-84.
5
1. Materiale purificate - Acestea sunt materiale care au fost purificate la nivel molecular,
pentru a elimina orice impurități sau alte elemente nedorite. Aceste materiale sunt
utilizate în general în implanturile cardiovasculare și dentare.
2. Materiale ne-purificate - Acestea sunt materiale care nu au fost purificate complet și

conțin impurități sau alte elemente. Aceste materiale sunt utilizate în general în
implanturile ortopedice, deoarece proprietățile lor mecanice sunt deosebit de importante.
Biomaterialele metalice sunt materiale deosebit de importante în domeniul implanturilor

datorită proprietăților lor mecanice și biocompatibilității. Clasificarea biomaterialelor metalice se
face în funcție de compoziția chimică, tipul de suprafață și gradul de porozitate.
Este important să se înțeleagă că alegerea biomaterialului potrivit depinde de tipul de

implant și de condițiile specifice ale pacientului. În plus, este important să se ia în considerare
interacțiunile complexe între biomaterial, sistemul imunitar și mediul înconjurător.
În continuare, vom analiza în detaliu caracteristicile biomaterialelor metalice și vom

examina modul în care acestea pot fi utilizate pentru a îmbunătăți performanța implanturilor și,
implicit, calitatea vieții pacienților.
B. Proprietăți și caracteristici ale biomaterialelor metalice
Biomaterialele metalice sunt utilizate într-o gamă largă de aplicații medicale, în special
pentru fabricarea implanturilor. Acestea prezintă proprietăți mecanice excelente, precum și
biocompatibilitate, fiind totodată relativ ușor de procesat și de utilizat. În continuare, vom
examina cele mai importante proprietăți și caracteristici ale biomaterialelor metalice7.
1. Rezistența mecanică Biomaterialele metalice prezintă o rezistență mecanică excelentă,

ceea ce le face ideale pentru fabricarea implanturilor. Acestea sunt capabile să suporte
încărcări repetate fără să sufere deteriorări semnificative. De asemenea, biomaterialele
metalice sunt capabile să se îndoaie fără să se rupă, ceea ce este un avantaj semnificativ
în cazul implanturilor.
7
Metallic Biomaterials: Current Challenges and Opportunities" publicat în revista "Materials Today" de către
cercetătorii S. Bose, S. Vahabzadeh și B. Bandyopadhyay în anul 2013 (vol. 16, pp. 171-181).
6
2. Biocompatibilitatea Biocompatibilitatea reprezintă capacitatea biomaterialelor de a fi
tolerate de organism fără să provoace o reacție imunitară sau o inflamație. Biomaterialele
metalice prezintă o biocompatibilitate excelentă, ceea ce le face ideale pentru
implanturile medicale. Acestea au fost utilizate timp de decenii în implanturile ortopedice
și dentare fără probleme semnificative.
3. Durabilitatea Biomaterialele metalice sunt foarte durabile și pot rezista la stresul mecanic
pe termen lung. Acestea sunt capabile să reziste la forțe mari și la uzură, ceea ce le face
ideale pentru utilizarea în implanturile medicale. De asemenea, biomaterialele metalice
sunt capabile să reziste la coroziune și la alte forme de degradare.
4. Conductivitatea termică și electrică Biomaterialele metalice prezintă o conductivitate

termică și electrică excelentă. Aceasta face ca biomaterialele metalice să fie utilizate în
unele aplicații medicale, precum fabricarea dispozitivelor de încălzire sau de răcire și a
stimulatoarelor nervoase.
5. Biodegradabilitatea Deși biomaterialele metalice nu sunt biodegradabile, acestea pot fi

utilizate în aplicații medicale, cum ar fi înlocuirea oaselor deteriorate sau a articulațiilor,
pentru perioade lungi de timp, fără să prezinte riscul de contaminare a corpului sau de
eliberare de substanțe toxice în organism.
6. Compatibilitatea cu imagistica medicală Biomaterialele metalice sunt compatibile cu

imagistica medicală, ceea ce înseamnă că acestea pot fi ușor identificate și monitorizate
în timpul tratamentului. Această caracteristică face ca biomaterialele metalice să fie
ideale pentru utilizarea în implanturile medicale.
Continuând prezentarea proprietăților și caracteristicilor biomaterialelor metalice folosite

în implanturi, trebuie menționat faptul că acestea sunt supuse unor solicitări extreme în timpul
utilizării lor. Din acest motiv, proprietățile mecanice ale biomaterialelor metalice, cum ar fi
rezistența la rupere, rezistența la deformare, duritatea, tenacitatea și ductilitatea, sunt deosebit de
importante.
În ceea ce privește rezistența la rupere, biomaterialele metalice utilizate în implanturi

trebuie să fie capabile să suporte forțe mari fără a se rupe sau fisura. În plus, trebuie să prezinte o
7
rezistență ridicată la oboseală, deoarece implanturile sunt supuse unui număr mare de cicluri de
încărcare în timpul utilizării lor8.
Rezistența la deformare este o altă proprietate importantă a biomaterialelor metalice,

deoarece acestea trebuie să poată suporta încărcări repetitive fără să se deformeze permanent.
Duritatea este, de asemenea, un factor important, deoarece aceasta poate afecta rezistența la
uzură a implanturilor metalice.
Tenacitatea și ductilitatea sunt alte proprietăți mecanice esențiale pentru biomaterialele

metalice utilizate în implanturi. Acestea trebuie să fie capabile să se deformeze fără a se rupe în
timpul utilizării, pentru a preveni formarea fisurilor și a fracturilor care ar putea afecta
funcționarea implantului și sănătatea pacientului.
În plus, proprietățile fizice ale biomaterialelor metalice, cum ar fi conductivitatea termică

și electrică, densitatea, coeficientul de dilatare termică și capacitatea de absorbție a radiațiilor
sunt de asemenea importante. Conductivitatea termică și electrică poate afecta funcționarea
implanturilor în anumite situații, iar densitatea poate afecta greutatea și dimensiunea implantului.
Coeficientul de dilatare termică poate fi important pentru a preveni deteriorarea implantului prin
schimbările de temperatură, iar capacitatea de absorbție a radiațiilor poate fi importantă în cazul
implanturilor care trebuie să fie vizibile în imagistica medicală.
Proprietățile mecanice și fizice ale biomaterialelor metalice utilizate în implanturi sunt

esențiale pentru a asigura o funcționare eficientă și sigură a acestora. De aceea, cercetările și
dezvoltarea continuă a acestor materiale sunt importante pentru a îmbunătăți calitatea
implanturilor medicale și a reduce riscurile asociate utilizării acestora.
C. Metode de evaluare a performanței biomaterialelor metalice
Metodele de evaluare a performanței biomaterialelor metalice sunt esențiale pentru a

asigura siguranța și eficacitatea implanturilor medicale și pentru a îmbunătăți calitatea acestora.
În general, aceste metode constau în teste fizice și chimice pentru a evalua proprietățile
biomaterialelor și performanța acestora.
8
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine" de Buddy D. Ratner, Allan S. Hoffman, Frederick J.
Schoen, Jack E. Lemons, capitolul 4.
8
Iată câteva dintre cele mai utilizate metode de evaluare a performanței biomaterialelor
metalice9:
1. Teste de compatibilitate biologică: Acestea includ teste pentru a evalua reacția celulelor și
a țesuturilor cu biomaterialele metalice. Acest tip de teste poate fi realizat pe culturi de
celule, pe animale sau chiar pe pacienți. Scopul acestor teste este de a determina dacă
biomaterialul este toxic sau nu pentru organism.
2. Teste de coroziune: Biomaterialele metalice pot fi expuse la diverse medii de coroziune

pentru a evalua performanța lor. Acest tip de teste poate fi realizat în medii saline, acizi
sau alte soluții care pot afecta biomaterialele metalice. Scopul acestor teste este de a
evalua cât de rezistente sunt biomaterialele la coroziune și dacă acestea se descompun în
timp.
3. Teste de forță și rezistență: Aceste teste sunt utilizate pentru a evalua capacitatea
biomaterialelor metalice de a rezista la tensiuni și presiuni. Testele pot fi efectuate pe
mici mostre de biomateriale sau pe întregul implant medical. Scopul acestor teste este de
a determina durabilitatea și fiabilitatea implanturilor medicale.
4. Analize de suprafață: Acestea includ analizele topografice și spectroscopice ale suprafeței

biomaterialelor metalice. Aceste analize pot fi efectuate pentru a evalua proprietățile
chimice și fizice ale suprafețelor biomaterialelor, cum ar fi rugozitatea, grosimea și
structura stratului superficial. Scopul acestor teste este de a determina cum suprafața
biomaterialelor afectează performanța implanturilor medicale.
5. Analize de durabilitate: Aceste teste includ analizele de uzură și degradare a

biomaterialelor metalice în timp. Aceste analize pot fi efectuate în laborator sau pe
pacienți și includ teste de uzură, teste de cicluri de încărcare și teste de degradare a
materialelor. Scopul acestor teste este de a determina cât timp pot fi utilizate implanturile
medicale și cât de des trebuie înlocuite.
Evaluarea performanței biomaterialelor metalice este esențială pentru a asigura siguranța

și eficacitatea implanturilor medicale. Metodele de evaluare pot include teste de compatibilitate
biologică, teste de coroziune, teste de forță și rezistență, analize de suprafață și analize de
9
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine" de Buddy D. Ratner, Allan S. Hoffman, Frederick
J. Schoen, și Jack E. Lemons. Capitolele 3 și 4, respectiv paginile 53-132.
9
durabilitate. Prin utilizarea acestor metode, putem îmbunătăți chimică și fizică, evaluarea
biocompatibilității, analiza structurii și microstructurii, precum și testele in vivo. Aceste metode pot fi
utilizate individual sau în combinație pentru a obține informații complete despre performanța
biomaterialelor10.
Testarea mecanică este utilizată pentru a evalua proprietățile mecanice ale

biomaterialelor, cum ar fi forța, elasticitatea și durabilitatea. Testele mecanice sunt efectuate
folosind mașini speciale, care pot aplica forțe și presiuni precise asupra biomaterialelor.
Rezultatele testelor mecanice pot fi utilizate pentru a determina modul în care biomaterialele vor
funcționa în cadrul sistemului biologic, precum și pentru a identifica eventuale probleme de
durabilitate sau performanță11.
Caracterizarea chimică și fizică implică utilizarea unor tehnici analitice pentru a evalua
compoziția și proprietățile fizice ale biomaterialelor. Aceste tehnici includ spectroscopie,
microscopie electronică și analiză termică. Rezultatele caracterizării chimice și fizice pot fi
utilizate pentru a determina dacă biomaterialele sunt stabile și sigure pentru utilizare în
implantologie12.
Evaluarea biocompatibilității este esențială pentru a asigura că biomaterialele metalice

utilizate în implanturi nu provoacă reacții adverse în organismul uman. Testele de
biocompatibilitate includ analiza interacțiunii biomaterialelor cu celulele și țesuturile umane,
analiza inflamației și a răspunsului imunitar și analiza toxicității13.
Analiza structurii și microstructurii biomaterialelor metalice este importantă pentru a

determina modul în care acestea se comportă la nivel molecular și atomic. Aceste analize pot fi
efectuate folosind diverse tehnici, cum ar fi microscopie optică, microscopie electronică și
difracție de raze X. Rezultatele analizei structurii și microstructurii pot fi utilizate pentru a
determina modul în care biomaterialele se degradează în organismul uman, precum și pentru a
identifica eventuale probleme de performanță14.
10
Biomedical Applications of Metals Handbook, editat de Fazel A. Najafi și publiat de CRC Press, 2018.
Paginile 62-66.
11
Biomedical Materials de Roger Narayan. Numărul paginilor: paginile 68-69.
12
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine, autor: Buddy D. Ratner, paginile 27-30.
13
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine" de Buddy D. Ratner, Allan S. Hoffman,
Frederick J. Schoen, Jack E. Lemons. Editura Academic Press, ediția a treia, 2013. Pagina 83.
14
Metallic Biomaterials: Current Challenges and Opportunities", editat de Zong-Han Xie și Paul K. Chu, publicat de
Woodhead Publishing în 2018, pe paginile 97-98.
10
Testele in vivo sunt utilizate pentru a evalua performanța biomaterialelor metalice în
condiții reale de utilizare. Aceste teste implică implantarea biomaterialelor în organismul uman și
monitorizarea acestora pe parcursul perioadei de utilizare. Rezultatele testelor in vivo pot fi
utilizate pentru a determina modul în care biomaterialele se comportă în cadrul sistemului
biologic și pentru a identifica eventuale probleme de performanță sau de siguranță.
Evaluarea performanței biomaterialelor metalice este un proces complex și esențial

pentru a asigura o utilizare sigură și eficientă a acestora în cadrul sistemului biologic. Metodele
de evaluare a performanței includ testarea mecanică, caracterizarea structurală, testarea
biocompatibilității și evaluarea performanței in vivo15.
Testarea mecanică este utilizată pentru a evalua proprietățile mecanice ale biomaterialelor
metalice, cum ar fi rezistența la tracțiune, compresiune și încovoiere. Testarea mecanică este
deosebit de importantă pentru biomaterialele metalice utilizate în implanturi ortopedice, deoarece
acestea trebuie să reziste la încărcăturile generate de greutatea corpului și de mișcările repetate.
Testarea mecanică se realizează prin aplicarea unor forțe pe mostre de material și măsurarea
răspunsului acestuia16.
Caracterizarea structurală se referă la evaluarea microstructurii biomaterialelor metalice

și a proprietăților fizice și chimice. Aceasta poate fi realizată utilizând diverse tehnici, cum ar fi
microscopia electronică de baleiaj, spectroscopia de absorbție a razelor X sau spectroscopia
Raman. Aceste tehnici pot fi utilizate pentru a evalua distribuția dimensiunii cristalelor,
compoziția chimică și starea de tensiune a materialului17.
Testarea biocompatibilității se referă la evaluarea reacției sistemului biologic la

biomaterialele metalice. Testarea biocompatibilității poate fi realizată în vitro, folosind culturi de
celule, sau in vivo, utilizând modele animale. Testarea biocompatibilității include evaluarea
aderenței celulare, a toxicității, a inflamației și a formării de țesut cicatricial.
Evaluarea performanței in vivo implică testarea biomaterialelor metalice în cadrul

organismului uman sau animal. Aceasta poate fi realizată utilizând diverse metode, cum ar fi
15
Aspecte de bioinginerie și toxicologie, de Doina Găină și Carmen Tănase, publicată în anul 2018 la Editura
Medicală Universitară.
16
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine, autor: Buddy D. Ratner, et al. Numărul paginilor:
pag. 138-141.
17
Materials Science and Engineering: An Introduction de William D. Callister Jr. și David G. Rethwisch, ediția a
noua, capitolul 4 - "Imperfections in Solids", paginile 125-147.
11
imagistica medicală, analizele de sânge și urină și evaluarea simptomelor pacientului. Evaluarea
performanței in vivo poate ajuta la identificarea efectelor secundare și la îmbunătățirea
biomaterialelor metalice.
Evaluarea performanței biomaterialelor metalice este esențială pentru a asigura siguranța

și eficacitatea acestora în cadrul implanturilor medicale. Testarea mecanică, caracterizarea
structurală, testarea biocompatibilității și evaluarea performanței in vivo sunt metode importante
utilizate în evaluarea performanței biomaterialelor metalice.
D. Procesul de dezvoltare și producție a biomaterialelor metalice folosite în implanturi
Procesul de dezvoltare și producție a biomaterialelor metalice folosite în implanturi este

un proces complex care implică cercetarea, dezvoltarea, testarea și producția acestor materiale,
astfel încât să satisfacă cerințele impuse de industria medicală și de pacienți. Procesul de
dezvoltare și producție implică multiple etape și este esențial pentru asigurarea calității și
siguranței implanturilor medicale18.
Prima etapă în dezvoltarea biomaterialelor metalice este cercetarea, care implică

studierea proprietăților și caracteristicilor diferitelor metale și aliaje, precum și dezvoltarea de
noi materiale cu proprietăți îmbunătățite. Aceasta poate include cercetarea în laborator pentru a
determina caracteristicile fizice și chimice ale metalelor, precum și testarea în vitro și în vivo a
materialelor pentru a evalua performanța acestora19.
După ce au fost identificate materialele potrivite pentru implanturi medicale, urmează

dezvoltarea și testarea prototipurilor. Această etapă implică utilizarea unor tehnologii de
fabricație avansate, cum ar fi tehnologia cu laser sau tehnologia de turnare sub vid, pentru a
produce prototipuri de implanturi20.
Odată ce prototipurile au fost dezvoltate și testate, urmează etapa de testare clinică.

Această etapă este crucială pentru a evalua siguranța și eficacitatea implanturilor medicale. În
această etapă, implanturile sunt testate pe un număr mare de pacienți, sub supravegherea atentă a
18
Metallic Biomaterials: Principles and Applications de Joon B. Park și Roderic S. Lakes, paginile 13-15.
19
Introduction to Biomaterials: Basic Theory with Engineering Applications de C. Mauli Agrawal, Joo L. Ong, și
Mark R. Appleford, paginile 23-24.
20
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine, Third Edition" de Buddy D. Ratner, Allan S.
Hoffman, Frederick J. Schoen și Jack E. Lemons, paginile 327-328.
12
medicilor și a personalului medical specializat. Această etapă poate dura câțiva ani și implică
efectuarea unor teste riguroase pentru a asigura că implanturile sunt sigure și eficiente21.
După finalizarea testelor clinice și obținerea aprobării autorităților de reglementare,

urmează etapa de producție. Această etapă implică fabricarea în masă a implanturilor medicale.
Pentru a asigura calitatea și uniformitatea implanturilor, producția trebuie să fie efectuată într-un
mediu controlat, utilizând echipamente specializate și tehnici de fabricație avansate.
Pentru a îndeplini standardele stricte ale industriei medicale, producția implanturilor

trebuie să fie realizată în conformitate cu standardele ISO 13485 și CE Mark. Aceste standarde se
referă la procesul de producție, controlul calității și asigurarea siguranței implanturilor
medicale22.
În plus, producătorii de implanturi medicale trebuie să respecte și reglementările impuse

de autoritățile de reglementare ale țărilor în care se vând produsele. Aceste reglementări sunt
concepute pentru a proteja pacienții și pentru a asigura că implanturile medicale sunt sigure și
eficiente.
Dezvoltarea și produ cția biomaterialelor metalice pentru implanturi sunt procese

complexe care implică o serie de etape, de la proiectare și testare până la fabricație și distribuție.
Acestea sunt strâns reglementate de standardele internaționale și de organizațiile guvernamentale
pentru a se asigura că produsele sunt sigure și eficiente pentru pacienți23.
Dezvoltarea și proiectarea biomaterialelor metalice încep de obicei cu o idee sau o nevoie

clinică identificată, cum ar fi un nou tip de implant dentar sau o proteză de șold îmbunătățită.
Procesul de dezvoltare poate implica cercetare și dezvoltare, testare a prototipurilor și evaluare
clinică.
În timpul procesului de dezvoltare, biomaterialele metalice sunt selectate pentru

proprietățile lor specifice, cum ar fi rezistența la coroziune, biocompatibilitatea și durabilitatea.
Se ia în considerare și compatibilitatea cu alte materiale din implant, cum ar fi ceramice sau
polimeri.
21
Metallic Biomaterials: Current Challenges and Opportunities" de Dhirendra S. Katti și Ana Paula Pêgo, publicat în
2014 în cartea "Biomaterials for Implants and Scaffolds" (paginile 1-17).
22
Metallic Biomaterials: Current Challenges and Opportunities" editat de A. Perillo-Marcone și colab., publicat în
2019 de către Elsevier.Pagina 41.
23
Metallic Biomaterials for Medical Implants" publicat în revista Materials Science and Engineering: C, volumul 57,
paginile 1-17.
13
După ce au fost dezvoltate și testate prototipurile, acestea trebuie să fie certificate în
conformitate cu standardele internaționale. Acestea includ standardele ISO pentru produse
medicale, precum ISO 13485, care specifică cerințele pentru un sistem de management al
calității în fabricarea dispozitivelor medicale.
Producția biomaterialelor metalice pentru implanturi poate fi realizată prin diferite

tehnologii, cum ar fi turnarea, presarea, forjarea și fabricarea prin aditivă. Fiecare metodă are
avantaje și dezavantaje și poate fi selectată în funcție de proprietățile specifice ale
biomaterialelor metalice și a produselor finisate.
În timpul procesului de producție, biomaterialele metalice sunt prelucrate și testate pentru

a se asigura că îndeplinesc standardele de calitate și siguranță. Aceste teste pot include testarea
non-destructivă, testarea coroziunii și testarea biocompatibilității.
După ce biomaterialele metalice au fost produse și testate, acestea pot fi utilizate în

producția de implanturi. Fabricarea implanturilor poate fi realizată într-o varietate de moduri,
inclusiv prin prelucrare CNC și prin fabricare prin aditivă. În timpul fabricării implanturilor,
biomaterialele metalice sunt încorporate în designul implantului și testate pentru a se asigura că
îndeplinesc specificațiile și cerințele clinice24.
Procesul de dezvoltare și producție a biomaterialelor metalice pentru implanturi implică o

serie de etape și este strâns reglementat de standardele internaționale și de organizațiile
guvernamentale. Acestea sunt proiectate și testate pentru a se asigura că sunt sigure și eficiente
pentru pacienți și pot fi utilizate în producția de implanturi pentru a îmbunătăți performanța
acestora.
Dezvoltarea și producția biomaterialelor metalice implică de obicei patru faze principale:

cercetare și dezvoltare, testare și validare, producție și comercializare.
În prima fază, cercetarea și dezvoltarea, se identifică necesitatea de a dezvolta un nou

biomaterial metalic sau de a îmbunătăți unul existent. În această fază, se realizează cercetări
pentru a identifica cele mai bune materiale, precum și metodele optime de producție și procesare.
De asemenea, se efectuează studii pentru a evalua performanța și siguranța biomaterialului.
24
Metallic Biomaterials: Current Challenges and Opportunities de Qiang Fu și Haobo Pan, publicat în revista
"Materials" în anul 2018.
14
În faza de testare și validare, biomaterialul este testat în laborator pentru a se evalua
performanța și siguranța acestuia. Aceste teste includ testarea mecanică, testarea de coroziune și
testarea de compatibilitate biologică. După ce biomaterialul a trecut de aceste teste, urmează
validarea clinică, în care biomaterialul este testat pe pacienți pentru a evalua siguranța și
eficacitatea acestuia în condiții reale.
După validarea clinică, urmează faza de producție, în care biomaterialul este produs în
masă. În această fază, se stabilesc metodele optime de producție și procesare, se efectuează
testele de calitate și se îndeplinesc toate cerințele reglementare și de siguranță.
În ultima fază, biomaterialul este comercializat și utilizat în producția de implanturi

medicale. Înainte de a fi introdus pe piață, biomaterialul trebuie să fie aprobat de autoritățile
reglementare, care îl supun unor teste riguroase de siguranță și eficacitate.
Procesul de dezvoltare și producție a biomaterialelor metalice este unul complex și

necesită o colaborare strânsă între cercetători, ingineri și companii producătoare. Cu toate
acestea, acest proces este esențial pentru a asigura siguranța și eficacitatea implanturilor
medicale și pentru a îmbunătăți calitatea vieții pacienților25.
III. Biomateriale metalice utilizate în implanturi dentare
Titanul este unul dintre cele mai frecvent utilizate biomateriale în domeniul implanturilor
medicale, datorită unei combinații favorabile de proprietăți chimice, fizice și biologice. În ciuda
abundenței sale relative pe Terra (fiind al nouălea cel mai comun element în crusta terestră),
25
Anitua, E., Alkhraisat, M. H., & Orive, G. (2012). Perspective și provocări în medicina regenerativă folosind plasmă
bogată în factori de creștere. Paginile 27-28.
15
exploatarea și prelucrarea sa a început relativ târziu în istorie, în secolul al XX-lea, datorită
complexității procesului de extracție din minerale.
Titanul este cunoscut pentru rezistența sa la coroziune, care îi conferă o durabilitate

impresionantă în mediile biologice. Capacitatea sa de a forma un strat pasiv de oxid pe suprafață
îi oferă o rezistență deosebită la coroziune, inclusiv în prezența fluidelor corporale. Acesta este
un aspect important, având în vedere că una dintre principalele cauze ale eșecului implanturilor
este coroziunea.
Pe lângă rezistența la coroziune, titanul este apreciat pentru biocompatibilitatea sa

ridicată. Biocompatibilitatea se referă la capacitatea unui material de a efectua o reacție
corespunzătoare într-un anumit context biologic, iar în cazul titanului, acesta este în mare parte
inert și nu produce reacții adverse atunci când este implantat în corpul uman. De fapt, titanul nu
doar că este biocompatibil, dar și osseointegrabil, ceea ce înseamnă că poate fi integrat în os,
făcându-l ideal pentru implanturi dentare și ortopedice.
Deși titanul pur este un material excelent pentru multe aplicații medicale, aliajele de titan
sunt adesea folosite pentru a îmbunătăți anumite proprietăți, cum ar fi rezistența și reziliența.
Unul dintre cele mai cunoscute aliaje de titan este Ti-6Al-4V, care este un aliaj de titan cu 6%
aluminiu și 4% vanadiu. Acest aliaj este apreciat pentru rezistența sa mecanică superioară în
comparație cu titanul pur, precum și pentru rezistența la coroziune. În plus, vanadiul și aluminiul
sunt ambele elemente relativ biocompatibile, ceea ce înseamnă că aliajul în sine este, de
asemenea, biocompatibil26.
Un alt aliaj de titan de interes este Ti-6Al-7Nb, care înlocuiește vanadiul cu niobiul
pentru a îmbunătăți biocompatibilitatea. Niobiul este considerat a fi mai biocompatibil decât
vanadiul și poate reduce riscul de reacții adverse, cum ar fi hipersensibilitatea la metal. Aliajele
cu niobiu sunt utilizate în special în cazurile în care biocompatibilitatea este de o importanță de o
importanță deosebită, cum ar fi în implanturile pe termen lung sau în cazurile în care pacientul are
cunoscută o sensibilitate la alte metale.
Pentru aplicațiile care necesită o rezistență și duritate mai mare, precum în cazul
implanturilor ortopedice care trebuie să suporte greutăți semnificative, sunt folosite aliaje de titan
26
Brown, R. M., & Clarke, I. C. (2017). Materialele implanturilor și tehnologiile lor de procesare: o revizuire.
Materiale, Paginile 47-49.
16
beta, cum ar fi Ti-15Mo-5Zr-3Al. Aceste aliaje au o rezistență mecanică foarte ridicată și o
elasticitate bună, ceea ce le permite să reziste la sarcini mecanice intense fără a se deforma
permanent.
Un aspect important în utilizarea aliajelor de titan în aplicații medicale este modul în care
acestea sunt procesate. De exemplu, procesele de fabricație pot influența în mod semnificativ
microstructura și proprietățile mecanice ale aliajelor de titan. Tehnici cum ar fi forjarea,
laminarea la cald și tratamentele termice pot fi utilizate pentru a îmbunătăți rezistența și
durabilitatea aliajelor de titan. În plus, tehnologiile moderne, cum ar fi imprimarea 3D, permit
crearea de structuri complexe de titan și aliajele sale, care pot fi personalizate pentru a se potrivi
perfect cu anatomia individuală a fiecărui pacient.
Pe lângă prelucrarea mecanică, suprafața aliajelor de titan poate fi modificată pentru a

îmbunătăți biocompatibilitatea și osseointegrarea. De exemplu, anodizarea poate fi utilizată
pentru a forma un strat de oxid de titan pe suprafață, care poate promova aderarea și creșterea
celulelor osoase. În plus, suprafețele pot fi acoperite cu substanțe bioactive, cum ar fi
hidroxiapatita, care pot stimula procesul de osseointegrare.
Titanul și aliajele sale reprezintă o clasă importantă de biomateriale metalice utilizate în

implanturi medicale. Proprietățile lor unice, inclusiv rezistența la coroziune, biocompatibilitatea
ridicată și capacitatea de osseointegrare, le fac ideale pentru multe aplicații, inclusiv în
implanturile dentare și ortopedice. Cu toate acestea, este esențial să se înțeleagă că succesul
oricărui implant depinde nu doar de material, ci și de designul implantului, de tehnicile
chirurgicale utilizate pentru a-l plasa și de îngrijirea post-operatorie a pacientului.
Aliajele de cobalt-crom (Co-Cr) și de nichel-titan (Ni-Ti), cunoscute și sub numele de

aliaje cu memorie de formă, sunt două alte tipuri de biomateriale metalice utilizate frecvent în
domeniul medical. Aceste aliaje prezintă o serie de proprietăți unice care le fac ideale pentru
17
anumite aplicații, inclusiv o rezistență mecanică ridicată, o rezistență bună la uzură și coroziune
și, în cazul aliajelor Ni-Ti, capacitatea de a reveni la o formă prestabilită după deformare.
Aliajele de Co-Cr au fost utilizate în medicină încă din anii 1930 și au o istorie lungă de
utilizare în implanturile ortopedice și dentare. Aceste aliaje sunt caracterizate printr-o rezistență
mecanică ridicată, o rezistență excelentă la coroziune și o rezistență bună la uzură. În plus,
aliajele Co-Cr au o biocompatibilitate bună, deși există unele preocupări cu privire la posibilele
reacții alergice la cobalt și crom.
În ortopedie, aliajele Co-Cr sunt utilizate în mod obișnuit în componentele articulare ale
implanturilor de înlocuire a genunchiului și a șoldului, datorită rezistenței lor excelente la uzură.
În stomatologie, acestea sunt utilizate pentru a face coroane, punți și structuri de implanturi
dentare. Cu toate acestea, în ciuda beneficiilor lor, există unele dezavantaje asociate cu utilizarea
aliajelor Co-Cr, inclusiv riscul de reacții alergice și de metaloză (o condiție cauzată de
acumularea de particule metalice în țesuturile din jurul implantului).
Aliajele de Ni-Ti, cunoscute și sub numele de aliaje cu memorie de formă, sunt un alt tip
de biomaterial metalic utilizat în medicină. Aceste aliaje au capacitatea unică de a reveni la o
formă prestabilită după ce au fost deformate, un fenomen cunoscut sub numele de efect de
memorie de formă. Această proprietate este datorată unei tranziții de fază termoelastică care se
produce în aliaj27.
Unul dintre principalele avantaje ale aliajelor Ni-Ti este flexibilitatea lor, ceea ce le
permite să fie utilizate în aplicații în care este necesară o anumită măsură de deformare, cum ar fi
în stenturi, dispozitive de ocluzie vasculară și instrumente ortodontice. În plus, aliajele Ni-Ti au o
rezistență excelentă la coroziune și o biocompatibilitate bună, deși, ca și în cazul aliajelor Co-Cr,
există preocupări cu privire la posibilele reac ții alergice la nichel.
În ciuda acestor beneficii, utilizarea aliajelor Ni-Ti în medicină prezintă și unele

provocări. De exemplu, efectul de memorie de formă poate fi dificil de controlat și poate necesita
încălzire sau răcire pentru a activa tranziția de fază. De asemenea, procesarea și prelucrarea
acestor aliaje poate fi dificilă, datorită proprietăților lor mecanice unice.
27
Campbell, A. A., & Song, Y. (2019). Biocompatibilitatea și biodegradarea implanturilor polimerice: o revizuire.
Frontiers in Chemistry. Paginile 15-16.
18
Cu toate acestea, aliajele de Ni-Ti au un potențial semnificativ în medicină și cercetările
continuă pentru a îmbunătăți și a extinde utilizarea lor. De exemplu, sunt în curs de desfășurare
cercetări pentru a dezvolta aliaje de Ni-Ti cu o temperatură de tranziție de fază mai apropiată de
temperatura corporală umană, ceea ce ar permite utilizarea lor într-o gamă mai largă de aplicații.
Aliajele de Co-Cr și Ni-Ti reprezintă două tipuri importante de biomateriale metalice

utilizate în medicină. În timp ce fiecare are propriile sale avantaje și dezavantaje, ambele au jucat
un rol important în progresul medicinei moderne. Aliajele de Co-Cr, cu rezistența lor mecanică
ridicată și rezistența la coroziune, sunt utilizate în mod obișnuit în implanturile ortopedice și
dentare, în timp ce aliajele de Ni-Ti, cu efectul lor unic de memorie de formă, sunt utilizate într-o
gamă largă de aplicații, de la stenturi la instrumente ortodontice. În viitor, este de așteptat ca
aceste biomateriale să continue să joace un rol cheie în dezvoltarea de noi tehnologii medicale.
În afara titanului și aliajelor de cobalt-crom și de nichel-titan, există și alte biomateriale

metalice care sunt utilizate în implanturile ortopedice. Acestea includ oțelul inoxidabil, aliajele
de zirconiu și unele aliaje de aluminiu.
1. Oțelul inoxidabil a fost unul dintre primele metale utilizate în implanturile ortopedice și
continuă să fie folosit în unele aplicații datorită rezistenței sale mecanice ridicate, a
rezistenței la coroziune și a costului relativ scăzut. Oțelul inoxidabil este un aliaj de fier,
carbon și alte elemente, inclusiv crom și nichel, care formează un strat pasiv de oxid pe
suprafața metalului, împiedicându-l să reacționeze cu mediul înconjurător și să se
corodeze. Cu toate acestea, în ciuda acestor avantaje, oțelul inoxidabil este în prezent mai
puțin utilizat în implanturile ortopedice datorită biocompatibilității sale inferioare în
comparație cu titanul sau aliajele de cobalt-crom. De asemenea, există și riscul de
eliberare a ionilor de nichel în organism, ceea ce poate provoca reacții alergice la unele
persoane.
2. Aliajele de zirconiu sunt un alt tip de biomaterial metalic care a atras recent interes în
domeniul ortopediei. Zirconiu este un metal de tranziție cu o rezistență mecanică ridicată
și o rezistență excelentă la coroziune. Un avantaj major al zirconiului este colorația sa
19
albă, care este similară cu cea a oaselor și a dinților, ceea ce îl face mai estetic în
comparație cu alte metale. În plus, zirconiu are o rezistență la uzură foarte bună, ceea ce
îl face potrivit pentru utilizarea în articulațiile mobile, cum ar fi înlocuirile de șold sau de
genunchi. Cu toate acestea, zirconiu este un material relativ scump, ceea ce limitează
utilizarea sa în anumite aplicații.
3. Deși aluminiul în sine nu este în mod obișnuit utilizat ca biomaterial în implanturile

ortopedice, este adesea folosit ca element de aliere în alte biomateriale metalice, cum ar fi
aliajele de titan. Aluminiul contribuie la rezistența mecanică a aliajelor de titan,
îmbunătățind astfel performanța acestora în aplicații de încărcare mare, cum ar fi
înlocuirile de șold sau de genunchi. Cu toate acestea, este important de menționat că
aluminiul trebuie utilizat cu precauție, deoarece există unele preocupări cu privire la
potențialul său neurotoxic28.
În timp ce titanul și aliajele de cobalt-crom și nichel-titan sunt cele mai frecvent utilizate
biomateriale metalice în implanturile ortopedice, există și alte metale care joacă un rol important
în acest domeniu. Fiecare dintre aceste metale are propriile sale avantaje și dezavantaje, iar
alegerea celui mai potrivit material pentru o anumită aplicație depinde de o serie de factori,
inclusiv de caracteristicile mecanice dorite, de biocompatibilitate, de rezistența la coroziune și de
uzură, precum și de cost.
Este de așteptat ca cercetările în acest domeniu să continue, cu scopul de a îmbunătăți

proprietățile existente ale biomaterialelor metalice și de a dezvolta noi materiale care să rezolve
provocările curente. De exemplu, sunt în curs de desfășurare cercetări pentru dezvoltarea de noi
aliaje metalice cu proprietăți îmbunătățite, cum ar fi rezistența la coroziune sau
biocompatibilitatea, precum și pentru explorarea utilizării unor metale mai puțin tradiționale,
cum ar fi tantalul sau aliajele de magneziu, în implanturile ortopedice.
O direcție interesantă de cercetare este dezvoltarea de biomateriale metalice cu proprietăți

de auto-vindecare, care să poată repara fisurile sau alte defecțiuni care apar în timpul
funcționării, prelungind astfel durata de viață a implanturilor. O altă direcție importantă este
dezvoltarea de biomateriale metalice bioresorbabile, care să fie resorbite în mod treptat și
28
bogată în factori de creștere. Paginile 56-57.
20
înlocuite cu țesut osos natural, evitând astfel necesitatea unei intervenții chirurgicale ulterioare
pentru îndepărtarea implantului.
Toate aceste avansări au potențialul de a îmbunătăți semnificativ rezultatele clinice ale

pacienților care necesită implanturi ortopedice, reducând durerea și îmbunătățind funcționarea și
calitatea vieții. Cu toate acestea, este important de menționat că dezvoltarea de noi biomateriale
metalice și introducerea lor în practica clinică este un proces lung și complex, care implică o
serie de etape, de la cercetarea de bază și testarea preclinică, la studii clinice și obținerea
aprobărilor de la autoritățile de reglementare. Prin urmare, este esențial să se continue investițiile
în cercetare și dezvoltare în acest domeniu, pentru a asigura disponibilitatea de noi și mai bune
opțiuni de tratament pentru pacienții care necesită implanturi ortopedice.
IV. Biomateriale metalice utilizate în implanturi ortopedice
A.Titanul și aliajele sale
Titanul este unul dintre cele mai utilizate biomateriale metalice în implanturile
ortopedice, fiind apreciat pentru proprietățile sale unice care îl fac ideal pentru acest tip de
aplicații. Datorită combinației sale de biocompatibilitate, rezistență la coroziune și rezistență
mecanică ridicată, titanul a devenit materialul de alegere pentru o serie largă de implanturi
ortopedice, de la șuruburi și plăci folosite în fixarea fracturilor, până la componente de articulații
pentru înlocuirea șoldului și a genunchiului29.
Una dintre principalele calități ale titanului este biocompatibilitatea sa excelentă. Titanul
este considerat un material bioinert, ceea ce înseamnă că nu produce reacții adverse atunci când
este implantat în organism. Acest lucru se datorează în mare parte prezenței unui strat de oxid pe
suprafața titanului, care împiedică reacțiile dintre metal și țesuturile înconjurătoare. Acest strat de
oxid contribuie, de asemenea, la rezistența remarcabilă a titanului la coroziune.
29
21
Rezistența mecanică ridicată a titanului este un alt factor cheie care contribuie la
utilizarea sa extinsă în ortopedie. Deși titanul este mai puțin rigid decât alte metale, cum ar fi
oțelul inoxidabil sau aliajele de cobalt-crom, aceasta este de fapt un avantaj în multe aplicații
ortopedice. Rigiditatea redusă a titanului înseamnă că este mai bine capabil să distribuie forțele
de încărcare în țesuturile înconjurătoare, ceea ce poate ajuta la prevenirea problemelor cum ar fi
resorbția osoasă, o problemă comună în care osul din jurul implantului se subțiază sau se
resoarbe.
Cu toate acestea, în ciuda avantajelor sale, utilizarea titanului în implanturile ortopedice

nu este fără provocări. De exemplu, în timp ce titanul este rezistent la coroziune, el poate totuși
suferi de un fenomen numit coroziune la îmbinări, atunci când două piese de titan sunt îmbinate
împreună. De asemenea, titanul pur este relativ moale și se poate uza cu timpul, ceea ce poate
duce la eșecul implantului. Din acest motiv, titanul este adesea utilizat sub formă de aliaje în
aplicații ortopedice.
Aliajele de titan sunt combinații de titan cu alte metale, cum ar fi aluminiu, vanadiu sau
molibden. Aceste aliaje au fost dezvoltate pentru a îmbunătăți anumite proprietăți ale titanului,
cum ar fi rezistența sa mecanică sau rezistența la uzură. De exemplu, aliajul Ti-6Al- 4V, care
conține 6% aluminiu și 4% vanadiu, este unul dintre cele mai utilizate aliaje de titan în ortopedie.
Acest aliaj are o rezistență mecanică mai mare și o rezistență la uzură mai bună decât titanul pur,
ceea ce îl face potrivit pentru utilizarea în componente de articulații care sunt supuse unor forțe
de încărcare mari, cum ar fi înlocuirile de șold sau de genunchi.
Un alt aliaj de titan utilizat în ortopedie este Ti-6Al-7Nb, care înlocuiește vanadiul cu
niobiu. Acest aliaj a fost dezvoltat ca o alternativă la Ti-6Al-4V, întrucât există unele preocupări
cu privire la potențialul toxic al vanadiului. Niobiul este considerat a fi mai biocompatibil decât
vanadiul și nu produce aceleași reacții adverse30.
În ultimii ani, au fost realizate eforturi pentru a dezvolta aliaje de titan cu proprietăți
îmbunătățite, cum ar fi aliajele cu memorie de formă sau aliajele bioresorbabile. Aliajele cu
memorie de formă pot reveni la o formă predefinită atunci când sunt încălzite, ceea ce poate fi
util în anumite aplicații, cum ar fi fixarea fracturilor. Aliajele bioresorbabile de titan, pe de altă
30
bogată în factori de creștere. Paginile. 59-57.
22
parte, sunt proiectate pentru a fi resorbite treptat de organism și înlocuite cu țesut osos natural,
evitând astfel necesitatea unei intervenții chirurgicale ulterioare pentru îndepărtarea implantului.
Titanul și aliajele sale sunt materiale de bază în ortopedie, oferind o combinație unică de
biocompatibilitate, rezistență la coroziune și rezistență mecanică. Cu toate acestea, cercetarea
continuă pentru a dezvolta noi aliaje de titan cu proprietăți îmbunătățite și pentru a aborda
provocările asociate cu utilizarea titanului, cum ar fi coroziunea la îmbinări sau uzura. Prin
aceste eforturi, este de așteptat ca titanul să continue să joace un rol esențial în viitorul
implanturilor ortopedice.
Alături de titan și aliajele acestuia, alte două categorii importante de biomateriale

metalice utilizate în implanturile ortopedice sunt aliajele de cobalt-crom și aliajele de nichel-
titan. Ambele tipuri de aliaje au propriile lor avantaje și aplicații specifice, care le fac potrivite
pentru diferite tipuri de implanturi.
Aliajele de cobalt-crom sunt bine cunoscute pentru rezistența lor excepțională la uzură și
coroziune, precum și pentru rezistența mecanică ridicată. Aceste proprietăți le fac ideale pentru
utilizarea în componente de înlocuire a articulațiilor, unde sunt supuse unor forțe de încărcare
mari și trebuie să reziste la mișcarea continuă și la contactul cu fluidul sinovial. De exemplu,
aliajele de cobalt-crom sunt frecvent utilizate în capetele femurale și în componentele de
alunecare ale înlocuirilor de șold și genunchi.
Cobaltul-crom are, de asemenea, o rigiditate mai mare decât titanul, ceea ce îl face mai
puțin susceptibil la deformare sub încărcare. Cu toate acestea, acest lucru poate fi și un
dezavantaj, deoarece poate duce la o distribuție inegală a forțelor de încărcare și poate accelera
resorbția osoasă. În plus, există unele preocupări cu privire la eliberarea de ioni metalici datorată
coroziunii și uzurii, care pot provoca reacții adverse locale sau sistemice, cum ar fi
hipersensibilitatea metalică sau osteoliza31.
Pe lângă aliajele de cobalt-crom, aliajele de nichel-titan, cunoscute și sub numele de

aliaje cu memorie de formă, au găsit, de asemenea, aplicații în ortopedie. Aceste aliaje au
31
Materiale. Paginile 79-80.
23
proprietatea unică de a reveni la o formă predefinită atunci când sunt încălzite după ce au fost
deformate, ceea ce le permite să se adapteze și să se fixeze mai bine în poziție după implantare.
Această proprietate a fost utilizată în diverse tipuri de implanturi, cum ar fi șuruburile pentru
fixarea fracturilor sau dispozitivele pentru corecția deformităților spinale.
Aliajele de nichel-titan au, de asemenea, o elasticitate mare, care le permite să absoarbă

șocurile și să reducă forțele transmise către țesuturile înconjurătoare. Aceasta poate fi un avantaj
în aplicații precum înlocuirea discurilor intervertebrale, unde capacitatea de a imita proprietățile
mecanice ale țesutului natural este crucială.
Cu toate acestea, aliajele de nichel-titan prezintă și ele propriile provocări. De exemplu,

nichelul este un alergen cunoscut și există unele preocupări cu privire la posibilele reacții
alergice la aceste aliaje. De asemenea, procesarea și formarea acestor aliaje poate fi dificilă
datorită proprietăților lor de memorie de formă.
Mai mult, s-a constatat că aliajele de nichel-titan sunt susceptibile la uzură atunci când
sunt supuse la contact și la mișcare, ceea ce poate limita utilizarea lor în aplicații cum ar fi
înlocuirea articulațiilor. Totuși, cercetările în curs de desfășurare vizează îmbunătățirea
rezistenței la uzură a acestor aliaje prin diverse metode, cum ar fi acoperirea cu straturi
protectoare sau modificarea compoziției aliajului.
În ciuda acestor provocări, aliajele de cobalt-crom și nichel-titan rămân materiale

valoroase în domeniul ortopediei datorită proprietăților lor unice. Aliajele de cobalt-crom oferă o
combinație de rezistență la uzură, rezistență la coroziune și rezistență mecanică care le face
ideale pentru utilizarea în componente de înlocuire a articulațiilor, în timp ce aliajele de nichel-
titan cu memorie de formă oferă posibilități interesante pentru dezvoltarea de noi tipuri de
implanturi.
Cu toate acestea, cercetarea continuă este necesară pentru a aborda problemele asociate
cu aceste aliaje și pentru a dezvolta noi aliaje cu proprietăți îmbunătățite. De exemplu, există un
interes crescut pentru dezvoltarea de aliaje de cobalt-crom cu conținut redus de nichel sau fără
nichel pentru a reduce riscul de reacții alergice. De asemenea, sunt în curs de desfășurare
cercetări pentru dezvoltarea de aliaje de nichel-titan cu o rezistență mai bună la uzură și
coroziune.
24
Atât aliajele de cobalt-crom, cât și cele de nichel-titan joacă un rol crucial în ortopedie
datorită proprietăților lor unice. Cu toate acestea, pentru a maximiza beneficiile și a minimiza
riscurile asociate cu utilizarea acestor aliaje, este esențială înțelegerea profundă a proprietăților
lor și a modului în care acestea interacționează cu organismul. Prin cercetare și inovație, se pot
dezvolta noi aliaje și tehnici de procesare care pot duce la dezvoltarea de implanturi ortopedice
mai performante și mai sigure.
Pe lângă titan și aliajele de cobalt-crom și nichel-titan, există și alte biomateriale metalice

care sunt utilizate în implanturile ortopedice. Acestea includ oțelul inoxidabil, aliajele de zirconiu
și aliajele de tantal.
1. Oțelul inoxidabil
Oțelul inoxidabil este unul dintre cele mai vechi biomateriale metalice folosite în
ortopedie. Este utilizat în principal pentru fixarea fracturilor, cum ar fi plăcile, șuruburile și tijele
intramedulare, datorită rezistenței sale mecanice ridicate și a durabilității. De asemenea, oțelul
inoxidabil este relativ ieftin și ușor de procesat, ceea ce îl face atrăgător pentru multe aplicații.
Cu toate acestea, oțelul inoxidabil este susceptibil la coroziune și uzură, mai ales atunci
când este supus la un mediu fiziologic. De asemenea, poate elibera ioni metalici care pot provoca
reacții adverse, cum ar fi inflamația și hipersensibilitatea. Din aceste motive, utilizarea oțelului
inoxidabil este în general limitată la aplicații în care biomaterialul nu este supus la mișcare sau la
sarcini mari.
2. Aliajele de zirconiu
Zirconiu, în special zirconiu oxidat (ZrO2), este un material cu proprietăți promițătoare

pentru utilizarea în ortopedie. Zirconiu oxidat este extrem de rezistent la coroziune și are o
rezistență mecanică ridicată, ceea ce îl face potrivit pentru utilizarea în componente de înlocuire
a articulațiilor, cum ar fi capetele femurale.
Unul dintre avantajele majore ale zirconiu oxidat este biocompatibilitatea sa excelentă. În
comparație cu aliajele metalice, zirconiu oxidat produce mult mai puține particule de uzură și
eliberează mai puțini ioni metalici, reducând astfel riscul de reacții adverse. De asemenea, are o
25
culoare similară cu cea a oaselor, ceea ce poate fi preferabil din punct de vedere estetic în
anumite aplicații.
Cu toate acestea, zirconiu oxidat poate fi fragil și susceptibil la crăparea sub încărcare,
ceea ce poate limita utilizarea sa în anumite aplicații. Cercetările în curs de desfășurare vizează
îmbunătățirea rezistenței la fractură a zirconiu oxidat prin diverse metode, cum ar fi adăugarea de
aliaje sau prin tratamente termice.
3. Aliajele de tantal
Tantalul și aliajele de tantal sunt, de asemenea, utilizate în ortopedie, în special în

aplicații de augmentare osoasă și de înlocuire a defectelor osoase.
Tantalul prezintă o biocompatibilitate excelentă, cu o rată scăzută de reacții adverse sau

de respingere. În plus, are o structură poroasă care favorizează creșterea și aderența osoasă, ceea
ce îl face ideal pentru aplicații de regenerare osoasă.
Un alt avantaj al tantalului este densitatea sa radiologică ridicată, care permite

vizualizarea clară a implanturilor pe radiografii. Aceasta este o caracteristică importantă pentru
monitorizarea postoperatorie a poziției și integrității implantului.
Cu toate acestea, tantalul este un material relativ scump, ceea ce poate limita utilizarea sa.
De asemenea, procesarea și manipularea sa pot fi dificile datorită proprietăților sale mecanice și
chimice unice.
Pe lângă aceste biomateriale metalice, cercetătorii explorează și alte metale și aliaje

pentru utilizarea în ortopedie. De exemplu, aliajele de magneziu sunt studiate pentru aplicații de
fixare a fracturilor datorită biodegradabilității lor. Acestea se pot dizolva treptat în organism după
ce fractura s-a vindecat, eliminând astfel necesitatea unei intervenții chirurgicale pentru
îndepărtarea implantului.
Cu toate acestea, biodegradabilitatea aliajelor de magneziu trebuie să fie controlată cu

atenție pentru a evita o degradare prea rapidă care ar putea compromite stabilitatea implantului.
De asemenea, degradarea acestora produce hidrogen, care poate duce la formarea de cavități de
gaz în țesuturi.
Există o gamă largă de biomateriale metalice care sunt utilizate în ortopedie, fiecare cu
propriile sale avantaje și provocări. Alegerea materialului potrivit depinde de o serie de factori,
26
inclusiv tipul de implant, cerințele mecanice, costul și posibilele reacții adverse. Prin înțelegerea
proprietăților acestor materiale și prin dezvoltarea de noi aliaje și tehnici de procesare, se pot
dezvolta implanturi ortopedice mai performante și mai sigure32.
V. Evaluarea biocompatibilității biomaterialelor metalice utilizate în

implanturi
A. Teste in vitro
Evaluarea biocompatibilității biomaterialelor metalice este un proces crucial pentru

asigurarea siguranței și eficacității implanturilor medicale. Aceste teste se pot realiza într-un
mediu in vitro, adică într-un mediu controlat în laborator, înainte de a fi testate pe modele
animale sau umane.
1. Testarea citotoxicității
Unul dintre cele mai frecvente teste in vitro pentru biomaterialele metalice este testarea
citotoxicității. Acest test implică cultivarea celulelor în prezența materialului sau a extractelor din
material pentru a evalua dacă acesta are un efect toxic asupra celulelor. În mod obișnuit, se
monitorizează supraviețuirea și proliferarea celulelor, precum și schimbări în morfologia celulară
sau în activitatea metabolică.
2. Testarea genotoxicității
Un alt test important este testul de genotoxicitate, care determină dacă materialul poate
provoca daune ADN-ului, ceea ce ar putea duce la mutații și eventual la cancer. Acesta implică
de obicei expunerea celulelor la material sau la extractele sale, apoi analiza ADN-ului pentru a
detecta eventualele daune.
3. Testarea reacției inflamatorii
32
27
Biomaterialele metalice pot, de asemenea, provoca o reacție inflamatorie în organism,
ceea ce poate afecta performanța implantului și poate duce la complicații. În testele in vitro, se
pot utiliza diverse modele de celule, cum ar fi macrofagele, pentru a evalua dacă materialul
provoacă o reacție inflamatorie. Se pot măsura, de exemplu, producția de citokine inflamatorii
sau activarea căilor de semnalizare inflamatorii.
4. Testarea aderenței și proliferării celulare
Un aspect crucial al biocompatibilității este capacitatea celulelor de a adera și a prolifera

pe suprafața materialului, ceea ce este esențial pentru integrarea implantului în țesutul
înconjurător. În acest scop, se pot cultiva diverse tipuri de celule, cum ar fi celulele osteoblaste
pentru implanturile ortopedice, pe material și se poate evalua aderența, proliferarea și
diferențierea lor.
Aceste teste in vitro sunt esențiale pentru evaluarea inițială a biocompatibilității

biomaterialelor metalice. Cu toate acestea, ele reprezintă doar o primă etapă în evaluarea
biocompatibilității. Rezultatele obținute in vitro trebuie validate ulterior prin teste in vivo și
studii clinice, pentru a confirma că materialul este într-adevăr sigur și eficace pentru utilizare în
corpul uman.
B.Teste in vivo
După ce testele in vitro au arătat că un biomaterial metalic are un potențial promițător,

pasul următor este evaluarea in vivo. Testele in vivo oferă o imagine mai realistă a
comportamentului materialului într-un organism viu și pot dezvălui probleme care nu au fost
evidente în testele in vitro.
1. Testarea biocompatibilității și biodegradabilității
Aceste teste in vivo sunt efectuate, de obicei, pe animale, precum șoareci, iepuri sau oi.
Biomaterialul este implantat în organismul animalului și se monitorizează reacția corpului la
acesta. Cercetătorii pot evalua dacă materialul provoacă vreo reacție adversă, cum ar fi
inflamația, infecția sau respingerea, și pot verifica dacă materialul este integrat corect în țesutul
înconjurător.
28
Dacă biomaterialul este biodegradabil, cercetătorii vor monitoriza, de asemenea, rata de
degradare a acestuia pentru a se asigura că este compatibilă cu vindecarea țesutului. O degradare
prea rapidă ar putea compromite funcția implantului, în timp ce o degradare prea lentă ar putea
provoca probleme pe termen lung.
2. Testarea funcționalității
În plus față de biocompatibilitate și biodegradabilitate, este esențial să se testeze dacă

biomaterialul îndeplinește funcția pentru care a fost proiectat. De exemplu, dacă biomaterialul
este destinat pentru un implant ortopedic, se poate evalua dacă acesta restaurează mobilitatea și
suportă încărcarea necesară într-un model animal de leziune sau de boală.
3. Testarea toxicității sistemice
De asemenea, este important să se evalueze dacă biomaterialul poate provoca toxicitate

sistemică. Aceasta implică monitorizarea stării generale de sănătate a animalului, precum și
analiza sângelui și a altor țesuturi pentru a detecta eventualele efecte toxice.
Testele in vivo sunt o etapă crucială în dezvoltarea oricărui biomaterial. Cu toate acestea,
ele au și propriile lor limitări. De exemplu, rezultatele obținute la animale nu pot fi întotdeauna
extrapolate direct la oameni, din cauza diferențelor între specii în ceea ce privește fiziologia,
imunologia și procesele de vindecare. Prin urmare, după testarea in vivo, biomaterialele trebuie
testate în studii clinice pentru a confirma siguranța și eficacitatea lor la oameni.
C. Studii clinice
După ce testele in vitro și in vivo au demonstrat siguranța și eficacitatea potențială a unui

biomaterial metalic, pasul următor este realizarea de studii clinice. Aceste studii implică
utilizarea materialului la pacienți umani și sunt esențiale pentru a obține aprobarea autorităților
de reglementare, cum ar fi Administrația Alimentelor și Medicamentelor din SUA (FDA).
1. Studii clinice de fază I
Studiile de fază I sunt, de obicei, mici și sunt concepute pentru a evalua în primul rând
siguranța biomaterialului. În acest stadiu, cercetătorii monitorizează atent pacienții pentru a
29
detecta orice reacții adverse, cum ar fi inflamația, infecția sau respingerea implantului. De
asemenea, se pot efectua teste de laborator pentru a detecta orice semn de toxicitate sistemică.
2. Studii clinice de fază II
Dacă studiile de fază I nu dezvăluie probleme majore de siguranță, studiile pot avansa la
faza II. Acestea sunt, de obicei, mai mari și sunt concepute pentru a evalua eficacitatea
biomaterialului. Cercetătorii monitorizează dacă implantul îndeplinește funcția dorită și
îmbunătățește starea pacientului. De exemplu, în cazul unui implant ortopedic, se poate evalua
dacă acesta restaurează mobilitatea și reduce durerea.
3. Studii clinice de fază III
Dacă rezultatele studiilor de fază II sunt pozitive, studiile pot avansa la faza III. Acestea
sunt adesea studii pe scară largă, care implică mult mai mulți pacienți și sunt concepute pentru a
confirma eficacitatea biomaterialului și pentru a monitoriza efectele secundare pe termen lung.
Evaluarea biocompatibilității biomaterialelor metalice este un proces complex, care

implică o serie de teste in vitro, in vivo și studii clinice. Fiecare etapă are rolul său specific și
toate sunt esențiale pentru a se asigura că biomaterialul este sigur și eficace pentru utilizare în
implanturi medicale. Deși acest proces poate fi lung și costisitor, este absolut necesar pentru
protejarea sănătății și a siguranței pacienților.
VI. Complicații și probleme asociate cu biomaterialele metalice utilizate în

implanturi
A. Coroziunea și degradarea biomaterialelor metalice
Coroziunea și degradarea biomaterialelor metalice sunt aspecte cruciale care pot influența
performanța și durabilitatea implanturilor medicale. Aceste fenomene pot conduce la eșecul
implantului, provocând o varietate de complicații clinice.
30
1. Coroziunea
Coroziunea se referă la deteriorarea progresivă a unui material metalic sub influența

mediului său. În cazul biomaterialelor metalice, coroziunea poate avea loc atunci când materialul
este expus la mediul corporal, care este un mediu electrochimic activ.
Există mai multe tipuri de coroziune care pot afecta biomaterialele metalice. Coroziunea
uniformă se produce atunci când materialul se deteriorează uniform pe toată suprafața sa.
Coroziunea pitting este un tip de coroziune localizată care rezultă în formarea de găuri mici sau
de cratere la suprafața materialului. Coroziunea crevice apare în zonele strânse sau închise, unde
există o diferență de concentrație de oxigen între interiorul și exteriorul crevasei. Coroziunea
galvanică poate avea loc atunci când două metale diferite sunt în contact într-un mediu
electrochimic.
Coroziunea poate avea mai multe efecte negative. Poate duce la eliberarea de ioni
metalici în organism, care pot provoca reacții toxice sau alergice. De asemenea, poate slăbi
structura implantului, crescând riscul de fractură sau de eșec mecanic. În plus, poate afecta
aspectul și funcționalitatea implantului, de exemplu, în cazul implanturilor dentare33.
2. Degradarea
Degradarea se referă la procesul de descompunere a unui material sub influența mediului

său. În cazul biomaterialelor metalice, degradarea poate fi un proces dorit sau nedoriți, în funcție
de aplicație.
Pentru unele aplicații, cum ar fi șuruburile de fixare bioresorbabile utilizate în chirurgia

ortopedică, degradarea este un proces dorit. Aceste materiale sunt proiectate pentru a se
descompune în mod controlat în timp, astfel încât să fie eliminate treptat din organism după ce au
îndeplinit funcția lor.
Cu toate acestea, în cazul majorității implanturilor, cum ar fi protezele de șold sau

genunchi, degradarea este un proces nedoriți. În aceste cazuri, degradarea poate duce la slăbirea
și eșecul implantului și poate elibera ioni metalici sau particule în organism, care pot provoca
inflamație, necroză tisulară sau alte reacții adverse.
33
31
Coroziune și degradarea biomaterialelor metalice reprezintă provocări semnificative în
domeniul implanturilor medicale. Aceste procese pot compromite funcționalitatea și durabilitatea
implanturilor, pot provoca reacții adverse în organism și pot duce în final la necesitatea unei
intervenții chirurgicale de înlocuire a implantului.
Pentru a combate aceste probleme, cercetătorii se concentrează pe dezvoltarea de

biomateriale metalice mai rezistente la coroziune și degradare. Acestea pot include utilizarea de
aliaje speciale, tratamente de suprafață sau tehnici de procesare a metalelor care îmbunătățesc
rezistența la coroziune a materialului. De asemenea, se studiază biomaterialele biodegradabile
care se descompun într-un ritm controlat în organism, eliminând necesitatea unei intervenții
chirurgicale pentru îndepărtarea implantului după vindecare.
Chiar și cu aceste îmbunătățiri, monitorizarea atentă a pacienților cu implanturi metalice

este esențială pentru a detecta și a aborda orice semn de coroziune sau degradare în timp util.
Acest lucru necesită o colaborare strânsă între medici, cercetători și pacienți pentru a asigura cel
mai înalt nivel de îngrijire și siguranță.
B. Reacțiile imune și inflamatorii
Reacțiile imune și inflamatorii reprezintă o altă problemă semnificativă asociată cu

utilizarea biomaterialelor metalice în implanturi. Aceste reacții pot fi declanșate de diferiți
factori, cum ar fi eliberarea de ioni metalici datorită coroziunii sau degradării, precum și prezența
particulelor metalice sau a altor substanțe străine în organism. În unele cazuri, aceste reacții pot
duce la complicații serioase, cum ar fi inflamația cronică, necroza tisulară, osteoliza sau
respingerea implantului34.
1. Reacțiile imune
Sistemul imunitar joacă un rol esențial în protejarea organismului împotriva infecțiilor și

a bolilor. Cu toate acestea, poate reacționa și la prezența unor substanțe străine în organism, cum
ar fi un implant metalic. Aceasta este o reacție normală a organismului, dar în unele cazuri, poate
deveni excesivă și poate provoca probleme.
34
Materiale. Paginile 92-91.
32
Reacțiile imune la biomaterialele metalice pot fi de diferite tipuri. Reacțiile de tip I,
cunoscute și sub numele de reacții alergice, sunt declanșate de prezența unui alergen, cum ar fi
un ion metalic, și implică producerea de anticorpi de către sistemul imunitar. Aceste reacții pot
provoca simptome precum înroșirea, umflarea sau pruritul la locul implantului.
Reacțiile de tip IV, cunoscute și sub numele de reacții de hipersensibilitate de contact,

sunt de asemenea frecvente în cazul biomaterialelor metalice. Acestea sunt mediate de celulele T
ale sistemului imunitar și pot provoca simptome precum erupții cutanate, inflamație cronică sau
necroză tisulară.
2. Reacțiile inflamatorii
Reacțiile inflamatorii sunt răspunsul normal al organismului la leziuni sau la prezența de

substanțe străine. Acestea implică o serie de procese, cum ar fi dilatarea vaselor de sânge,
creșterea permeabilității vasculare și recrutarea de celule imunitare la locul afectat.
În cazul biomaterialelor metalice, reacțiile inflamatorii pot fi declanșate de diferiți factori.

Unul dintre acești factori este eliberarea de ioni metalici sau de particule ca urmare a coroziunii
sau degradării. Aceste substanțe pot fi detectate de sistemul imunitar ca fiind străine și pot
declanșa un răspuns inflamator.
Un alt factor este prezența de particule străine, cum ar fi particulele de uzură generate de
mișcarea articulațiilor în cazul implantur rilor ortopedice. Aceste particule pot fi fagocitate de
celulele imunitare, declanșând un răspuns inflamator care poate duce la osteoliză, un proces de
resorbție a osului care poate duce la instabilitatea și eșecul implantului.
În plus, procesul de implantare în sine poate provoca o reacție inflamatorie. Aceasta este
o parte normală a procesului de vindecare, dar dacă inflamația persistă, poate duce la complicații,
cum ar fi formarea de țesut cicatricial, dureri cronice sau respingerea implantului.
3. Managementul reacțiilor imune și inflamatorii
Managementul reacțiilor imune și inflamatorii la biomaterialele metalice este o provocare

semnificativă. Acest lucru poate implica o combinație de strategii, cum ar fi alegerea unui
material biocompatibil care minimizează reacțiile adverse, monitorizarea atentă a pacientului
după implantare pentru a detecta orice semn de reacție adversă, și utilizarea de medicamente
pentru a controla inflamația și reacțiile imune dacă este necesar.
33
În plus, cercetătorii lucrează la dezvoltarea de noi biomateriale și tehnologii care pot
reduce riscul de reacții adverse. Acestea pot include utilizarea de biomateriale hibride care
combină proprietățile metalelor cu cele ale altor materiale, cum ar fi polimerii sau ceramicele,
utilizarea de tratamente de suprafață pentru a îmbunătăți biocompatibilitatea metalelor, sau
dezvoltarea de metode de procesare care reduc eliberarea de ioni metalici sau de particule.
În timp ce biomaterialele metalice au multe avantaje în aplicațiile de implantare, reacțiile

imune și inflamatorii reprezintă o problemă semnificativă care necesită o gestionare atentă și o
cercetare continuă pentru a îmbunătăți siguranța și eficacitatea acestor materiale. Cu o înțelegere
mai bună a mecanismelor care stau la baza acestor reacții și cu dezvoltarea de noi materiale și
tehnologii, este posibil să se reducă semnificativ riscul de complicații asociate cu utilizarea
biomaterialelor metalice în implanturi.
C. Efectele sistemice ale metalului
Atunci când se discută despre implanturile ortopedice sau dentare, un aspect crucial care
trebuie luat în considerare este efectul pe care biomaterialele metalice îl au asupra organismului
în ansamblu, nu doar la nivelul locului de implantare. Aceste efecte sistemice pot varia
semnificativ în funcție de tipul metalului folosit, de cantitatea de metal eliberată în organism și
de durata expunerii. În plus, ele pot fi influențate și de variabilitatea individuală, inclusiv de
starea de sănătate a pacientului, de vârstă, de sex și de alte factori.
1. Toxicitatea metalică
Unul dintre principalele riscuri asociate cu utilizarea biomaterialelor metalice în

implanturi este toxicitatea metalică. Aceasta se referă la capacitatea unor metale sau a compușilor
lor de a provoca daune organismului la nivel celular sau tisular. Toxicitatea metalică poate varia
semnificativ în funcție de tipul metalului, de doza și de durata expunerii.
De exemplu, cobaltul și cromul, două metale frecvent folosite în aliaje pentru implanturi
ortopedice, sunt cunoscute pentru potențialul lor toxic. Expunerea la niveluri ridicate de ioni de
cobalt sau crom poate duce la o varietate de simptome, cum ar fi disfuncția tiroidiană, probleme
cardiace, disfuncție neurologică și probleme de reproducere. În plus, există dovezi că expunerea
la niveluri ridicate de crom poate crește riscul de cancer.
34
2. Eliberarea de ioni metalici și particule
Unul dintre principalele mecanisme prin care biomaterialele metalice pot avea efecte
sistemice este eliberarea de ioni metalici și de particule în organism. Aceasta poate avea loc prin
coroziune, uzură sau degradare, și poate fi influențată de o varietate de factori, cum ar fi tipul și
calitatea materialului, designul și poziția implantului și activitatea pacientului.
Ionii metalici și particulele eliberate pot fi transportate prin sânge sau prin lichidul
interstițial la diferite organe și țesuturi, unde pot provoca daune. De exemplu, s-a demonstrat că
ioni de cobalt sau de crom pot ajunge la nivelul rinichilor, ficatului, inimii și creierului, unde pot
provoca inflamație, stres oxidativ, daune ADN-ului și alte efecte adverse.
3. Variabilitatea individuală
Răspunsul organismului la biomaterialele metalice poate varia semnificativ de la o

persoană la alta. Acest lucru se datorează unei varietăți de factori, inclusiv geneticii, stării de
sănătate, vârstei, sexului și stilului de viață. De exemplu, anumite persoane pot avea o
predispoziție genetică la dezvoltarea de reacții adverse la anumite metale, cum ar fi o sensibilitate
crescută la nichel, care este comună în populația generală. De asemenea, persoanele cu boli cronice,
cum ar fi diabetul sau bolile renale, pot fi mai susceptibile la toxicitatea metalică din cauza unei funcții
renale diminuate, care poate afecta capacitatea organismului de a elimina metalele.
Vârsta poate fi, de asemenea, un factor important. De exemplu, copiii și adolescenții pot
fi mai susceptibili la efectele sistemice ale metalelor, deoarece organismul lor este încă în curs de
dezvoltare și poate fi mai sensibil la expunerea la metale. În plus, datorită faptului că se așteaptă
să trăiască mai mult timp după implantare, ei pot avea un risc mai mare de expunere pe termen
lung la ioni metalici și particule.
În sfârșit, sexul poate juca, de asemenea, un rol în răspunsul la biomaterialele metalice.

De exemplu, există dovezi că femeile pot fi mai susceptibile la alergiile metalice decât bărbații.
În plus, femeile pot fi mai susceptibile la efectele sistemice ale cobaltului, inclusiv la problemele
cardiace.
4. Managementul efectelor sistemice ale metalului
Datorită potențialelor efecte adverse sistemice ale biomaterialelor metalice, este crucial
să se monitorizeze pacienții după implantare și să se gestioneze orice problemă care poate
35
apărea. Acest lucru poate implica monitorizarea nivelurilor de ioni metalici în sânge sau urină,
evaluarea funcției renale și hepatice, evaluarea stării neurologice și cardiace și monitorizarea
oricăror simptome sau semne de toxicitate metalică35.
În plus, cercetătorii lucrează la dezvoltarea de noi biomateriale și tehnologii care pot

reduce riscul de efecte sistemice. Acestea pot include utilizarea de biomateriale hibride care
combină proprietățile metalelor cu cele ale altor materiale, cum ar fi polimerii sau ceramicele,
utilizarea de tratamente de suprafață pentru a îmbunătăți biocompatibilitatea metalelor, sau
dezvoltarea de metode de procesare care reduc eliberarea de ioni metalici sau de particule.
În timp ce biomaterialele metalice sunt o componentă esențială a multor tipuri de

implanturi, ele pot avea efecte sistemice semnificative care necesită o gestionare atentă și o
cercetare continuă pentru a îmbunătăți siguranța și eficacitatea acestor materiale. Cu o înțelegere
mai bună a mecanismelor care stau la baza acestor efecte și cu dezvoltarea de noi materiale și
tehnologii, este posibil să se reducă semnificativ riscul de complicații sistemice asociate cu
utilizarea biomateriale
lor metalice în implanturi.
5. Efecte sistemice specifice la nivelul organelor
Efectele sistemice ale metalelor pot varia semnificativ la nivelul diferitelor organe și
sisteme ale corpului. De exemplu, la nivelul sistemului nervos, expunerea la anumite metale
poate duce la simptome neurologice, cum ar fi pierderea memoriei, tremorul, pierderea
coordonării și alte semne de neurotoxicitate. La nivelul sistemului cardiovascular, expunerea la
metale poate duce la hipertensiune arterială, boli cardiace ischemice și alte probleme cardiace. În
plus, unele metale pot avea efecte hepatotoxice, nefrotoxice sau hematotoxice, afectând funcția
ficatului, a rinichilor sau a sistemului hematopoietic.
6. Efecte asupra sistemului imunitar
Metalele pot avea, de asemenea, efecte semnificative asupra sistemului imunitar, ducând
la o varietate de reacții, inclusiv reacții alergice, inflamație cronică și autoimunitate. De exemplu,
nichelul este un alergen cunoscut și poate provoca o reacție alergică la contact la unii indivizi.
Alte metale, cum ar fi cobaltul și cromul, pot stimula răspunsul imunitar și pot duce la inflamație
35
36
cronică sau la deteriorarea țesutului. În plus, există dovezi că expunerea la anumite metale poate
duce la dezvoltarea de boli autoimune, cum ar fi artrita reumatoidă sau lupusul.
7. Efecte la nivelul sistemului endocrin
Unele metale pot interfere cu funcția endocrină, afectând producția de hormoni sau
interferând cu acțiunea hormonilor. De exemplu, cobaltul poate interfera cu funcția tiroidiană,
inhibând producția de hormoni tiroidieni și ducând la hipotiroidism. Cromul poate interfera cu
metabolismul insulinic, afectând reglarea nivelului de zahăr din sânge. În plus, unele metale pot
avea efecte estrogenice sau anti-estrogenice, interferând cu echilibrul hormonal și potențial cu
funcția reproducătoare.
8. Efecte carcinogene
Un alt risc semnificativ asociat cu expunerea la metale este potențialul lor carcinogen. De
exemplu, cromul hexavalent este clasificat ca un carcinogen uman cunoscut, asociat cu un risc
crescut de cancer pulmonar și alte tipuri de cancer. Alte metale, cum ar fi nichelul și cobaltul,
sunt considerate a fi posibile carcinogene pentru oameni. Mecanismele prin care metalele pot
induce cancer includ generarea de stres oxidativ, inducerea de mutații ADN, stimularea creșterii
celulare și inhibarea reparării ADN.
37
38

Biomateriale Metalice Folosite În Implanturi 1

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Biomateriale Metalice Folosite În Implanturi 1

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

UNIVERSITATEA DIN

BIOMATERIALE METALICE FOLOSITE ÎN

A. Context și justificare a alegerii temei

II. Fundamente teoretice

A. Definiții și clasificări ale biomaterialelor metalice

B. Proprietăți și caracteristici ale biomaterialelor metalice

C. Metode de evaluare a performanței biomaterialelor metalice

D. Procesul de dezvoltare și producție a biomaterialelor metalice folosite în implanturi

III. Biomateriale metalice utilizate în implanturi dentare

A. Titanul și aliajele sale

B. Aliajele de cobalt-crom și de nichel-titan

C. Alte biomateriale metalice utilizate în implanturile dentare

IV. Biomateriale metalice utilizate în implanturi ortopedice

A. Titanul și aliajele sale

B. Aliajele de cobalt-crom și de nichel-titan

C. Alte biomateriale metalice utilizate în implanturile ortopedice

V. Evaluarea biocompatibilității biomaterialelor metalice utilizate în implanturi

VI. Complicații și probleme asociate cu biomaterialele metalice utilizate în

B. Reacțiile imune și inflamatorii

C. Efectele sistemice ale metalului

VII. Strategii de îmbunătățire a biomaterialelor metalice utilizate în implanturi

A. Modificarea suprafețelor biomaterialelor metalice

B. Utilizarea de biomateriale hibride

C. Dezvoltarea de noi biomateriale metalice

A. Rezumat al principalelor concluzii

B. Implicații clinice și perspective viitoare

C. Limitări și direcții pentru cercetări viitoare

A. Context și justificare a alegerii temei

Principalele motive pentru care biomaterialele metalice sunt utilizate în implanturile

Lucrarea de licență va explora în detaliu biomaterialele metalice utilizate în implanturi

Importanța acestei lucrări de licență constă în faptul că cercetarea biomaterialelor

Obiectivele lucrării de licență "Biomateriale metalice folosite în implanturi" includ:

1. Identificarea biomaterialelor metalice utilizate în implanturi: Unul dintre obiectivele

2. Evaluarea biocompatibilității biomaterialelor metalice utilizate în implanturi:

3. Analizarea procesului de dezvoltare și producție a implanturilor metalice: Lucrarea va

4. Evaluarea performanței implanturilor metalice: Un alt obiectiv important al acestei lucrări

5. Analizarea problemelor și complicațiilor asociate cu utilizarea biomaterialelor metalice în

6. Propunerea de strategii de îmbunătățire a implanturilor metalice: În final, un obiectiv

Aceste obiective ale lucrării de licență "Biomateriale metalice folosite în implanturi" au

În plus, aceste obiective au ca scop facilitarea colaborării și comunicării între specialiștii

O lucrare de licență bine structurată și cu obiective clare poate contribui la creșterea

II. Fundamente teoretice

A. Definiții și clasificări ale biomaterialelor metalice

În general, biomaterialele metalice trebuie să aibă anumite caracteristici pentru a fi

Clasificarea biomaterialelor metalice se poate face în funcție de compoziție, tipul de

Biomaterialele metalice poroase sunt utilizate în special în aplicații de osteointegrare,

3. Aliajele de cobalt-crom - Acestea sunt aliaje puternice și durabile, cu proprietăți

După tipul de suprafață, biomaterialele metalice pot fi clasificate în:

2. Suprafețe rugoase - Acestea sunt suprafețe cu denivelări și crestături, care favorizează o

După gradul de puritate, biomaterialele metalice pot fi clasificate în:

2. Materiale ne-purificate - Acestea sunt materiale care nu au fost purificate complet și

Biomaterialele metalice sunt materiale deosebit de importante în domeniul implanturilor

Este important să se înțeleagă că alegerea biomaterialului potrivit depinde de tipul de

În continuare, vom analiza în detaliu caracteristicile biomaterialelor metalice și vom

B. Proprietăți și caracteristici ale biomaterialelor metalice

1. Rezistența mecanică Biomaterialele metalice prezintă o rezistență mecanică excelentă,

4. Conductivitatea termică și electrică Biomaterialele metalice prezintă o conductivitate

5. Biodegradabilitatea Deși biomaterialele metalice nu sunt biodegradabile, acestea pot fi

6. Compatibilitatea cu imagistica medicală Biomaterialele metalice sunt compatibile cu

Continuând prezentarea proprietăților și caracteristicilor biomaterialelor metalice folosite

În ceea ce privește rezistența la rupere, biomaterialele metalice utilizate în implanturi

Rezistența la deformare este o altă proprietate importantă a biomaterialelor metalice,

Tenacitatea și ductilitatea sunt alte proprietăți mecanice esențiale pentru biomaterialele

În plus, proprietățile fizice ale biomaterialelor metalice, cum ar fi conductivitatea termică