Plumb

-1916-
George Bacovia

Poezia „Plumb” de George Bacovia deschide din volumul de debut, omonim, publicat în anul
1916 „Creatie de factură simbolistă”, această opera lirică este o artă poetică, în care se dezvaluie
principalele concepții ale artistului despre lume şi viață, despre menirea lui în univers, într-un limbaj
literar distinct.
Cerinţa 1:
Poezia aparține simbolismului prin utilizarea simbolului „plumb” pentru a defini greutate:
sufletească, prăbuşirea interioară şi suferința poetului, dar şi prin corespondență. Aceasta se
realizează pe baza unor asemănări între elementul simbol şi stările sufleteşti pe care le sugerează, spre
exemplu, plumbul este un element chimic cu greutate mare, moale şi toxicitate mare şi sugerează, în
plan interior prăbuşirea, căderea, monotonia, suferința, singurătatea, depresia, tristețea.
Alte elemente simboliste sunt sugestia, crearea stării de spleen, muzicalitatea interioară a
versurilor, utilizarea sinesteziei.
Cerinta 2:
Tema centrală a poeziei o constituie condiția nefericită a poetului care se simte izolat şi
claustrat într-un spațiu ostil „în cavou”, „lângă mort" fără posibilitatea de a se elibera. Astfel, există
sugestia unui indice spațio-temporal definit prin cimitir „Dormeau adânc sicriele de plumb/... Stam
singur în cavou" într-un oraș de provincie, în spațiu nocturn care favorizează amplificarea
sentimentului de nefericire, singurătate şi de frică.
Tema iubirii, moartea iubirii/iubitei acutizează angoasa şi sentimentul de singurătate
„Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb... ți-am început să-l strig". Dacă la
romantici iubirea poate fi o cale de împlinire, la Bacovia moartea amorului sugerează pierderea
ultimei speranțe de salvare.
Cerinta 3:
Laitmotivul poeziei, titlul textului poetic, „Plumb”, simbol recurent, repetat de şase ori
simetric, ceea ce conferă muzicalitate textului, exprimă corespondența dintre un element al naturii şi
stările sufletesti exprimate liric, accentuând starea deprimantă a eului. În sens denotativ „plumbul”
este un element chimic, un metal moale, maleabil, greu, de culoare cenuşiu-albastruie. Sensul
conotativ deriva din cel propriu şi sugerează romatic în plan poetic, apasarea, monotonia,
dezorientarea, claustrarea, angoasa.
Din punctul de vedere al construcției, se remarcă două secvente poetice (catrene) structurate
pe două planuri: macrocosmic, al spațiului înconjurător şi microcosmic, sufletește. Subiectivitatea
lirismului este evidentă prin integrarea mărcilor gramaticale ale prezenței eului liric, anume verbele
„stam”, „am început” şi adjectivul posesiv „meu”, la persoana I incipitul poeziei prin verbul la
imperfect „dormeau” sugerează permanentizarea stării generale apăsătoare, evidentă prin simbolurile
„sicrie de plumb”, „vestmânt funerar”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”. Epitetul metaforic
„de plumb” are menirea de a reliefa greutatea, apăsarea, atracția pământului, starea liminală dintre
viaţă şi moarte. Morile, care sunt asociate, de obicei, frumuseții, gingăşiei, sunt ataturate oximoroane
plumbului, pierzându-şi farmecul şi devenind artificiale. Mediul claustrant al cavoului simbolizează
neputinţa depăşirii propriei condiții, conturată ca o sursă de suferință ce străbate întreaga lirică
bacoviană. În peisajul macabru al cavoului şi al singurătăţii îşi face apariția vântul, sugerând o
percepție tactilă, resimțită organic, completată de o imagine auditivă prin prezența verbului
onomatopeic „scârțâiau”, sunet funebru produs de mişcarea coroanelor de plumb care amplifică
presimțirea unui inevitabil sfârșit.
În secventa a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „sicrielor de plumb”, din
planul exterior, este amorul, căzut în somn, o stare premergătoare morții, prin poziția nefirească în
care se află: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Sentimentul cel mai profund uman îşi anunță
dispariția, ceea ce echivalează cu întoarcerea cu fața spre apus", aşa cum definește metaforic Lucian
Blaga trecerea într-o alta dimensiune.
Fenomenul morții este însă ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepție tactilă: „era frig”,
care amplifică obsesia sfârşitului. „Aripile de plumb", atribuite amorului, nu conduc către un zbor, ci
câtre o iminentă prăbuşire în moarte.
Final:
Poet monocord, trăind până la paroxism spaima de moarte, Bacovia creionează un univers
trist, apăsător, deprimant, a cărui artă poetică, poezia „Plumb”, îl reprezintă pe deplin,
constituindu-se ca un crez existențial original.