Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

-1930-
Camil Petrescu

Introducere:
Romaul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un
roman interbelic apărut în 1930, în care autorul ilustrează tehnica autenticității teoretizată în
studiul „Noua structuă” și opera lui Marcel Proust.
Cerința 1:
Opera aparține modernismului prin utilizarea memoriei involuntare, tehnică specific
romanului de analiză psihologică, ce constă în declanșarea spontană a amintirilor, provocată de un
parfum, un cuvânt, o imagine, o discuție, un peisaj, um tablou, o arie muzicală. Discuția dintre ofițeri
îi readuce în memorie lui Ștefan Gheorghidiu întreaga poveste de iubire, începută în timpul facultații,
căsătoria și suspiciunea permanentă legată de fidelitatea sau infidelitatea Elei, ce vor fi prezentate în
capitolele urmatoare ale primei parți, dupa care se revine iîn atmosfera războlului. Această primă
parte a romanului se cladeşte pe sedimentările memoriei afective a eroului.
O altă trăsătură a modernismului este introspecția, adică privirea înăuntru, prin care
personajul își analizează stările sufleteşti şi le verbalizează în formula monologului interior.
Rememorând relația cu Ela, Ștefan își analizează reacţiile sufleteşti până la cele mai fine nuanțe,
interpretează orice gest, orice gând, de la început până la sfârșitul poveştii de iubire „Și totuşi îmi
trece prin minte, ca un nor de întrebare... Dar dacă nu e adevărat că m ă înşală? Dacă din nou am
acceptat o serie greşită de asociații?".
Romanul este subiectiv prin perspectiva narativă subiectivă, naratorul este acelaşi cu
personajul principal, Ștefan Gheorghidiu, acesta relatează evenimentele, trăirile, incertitudinile la
persoana I, dintr-o perspectivă unică.
Dimensiunea psihologică a romanului este susținută de tehnicile narative moderne, analiza și
confesiunea, conflictul interior, interpretările evenimentelor devenite mai importante decât
întamplarile concrete. Modelul internațional al scriitorului este romancierul francez Marcel Proust de
la care preia memoria involuntară, analiza, introspectia, narațiunea la persoana I.
Romanul prezintă două experiențe definitorii ale personajului care îl marchează profund, ceea
ce îi justifică apartenența la romanul experientei.
Cerinta 2:
Tema romanului surprinde drama intelectualului lucid, însetat de dragoste absolut ă, dominat
de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a războiului.
Nevoia personajului de a se împlini într-o dragoste absolută este susținută de absența totală a
credinței în Dumnezeu şi de indiferența față de partea materială a vieți. Dragostea pentru Ela,
născută printr-un proces de autosugestie și din orgoliul de a se simți invidiat de colegi pentru ca era
iubit de cea mai frumoasă fată din universitate, îi împlinește o vreme aşteptarile. Se căsătoreşte cu
ea, o vede ca pe o ființa perfectă, duc o vreme o existență romantică de tineri îndragostiți și săraci.
Criza matrimonială se declanșează odată cu moştenirea primită de Ștefan de la unchiul său, când
soția lui este atrasă de noul statut, în timp ce el ar fi vrut-o mereu feminină, departe de discuțiile
despre bani şi de viața mondernă.
Gelozia, suferința din iubire, îndoiala asupra fidelității soţiei, desparțirile şi împicarile succesive
împing personajul la trăiri contradictorii, de la iubire absolută la dezamăgire absolută.
O secvență semnificativă pentru tema iubirii este excursia la Odobești, prilej pentru Ștefan de
a-şi evidenția spiritul interogativ, hipersensibil şi analitic. Pentru acesta, fiecare gest al soției, poziția
corpului, surâsul afişat şi familiaritatea cu domnul G. reprezintă tot atâtea ocazii de autoanaliză,
declanșând revelații asupra iubirii. Ștefan constată cu amărăciune că Ela a fost cea care a deranjat de
două ori pe toată lumea „ca să izbutească să-l aibă în mașina noastră pe G., dansatorul cunoscut cu
abia două săptămâni înainte... Pe drum, nevasta-mea n-a trait decât prezența lui. Toate comentariile
le-a facut numai pentru el sau cu el.".
în fața dramei războiului, conflictul cu Ela începe să i se pară ridicol. Războiul este prezentat
din punctul de vedere al soldatului, tragic, fără scene eroice, lipsit de glorie, pe un front dezorganizat
în care însuși comandanţii sunt dezorientați, iar moartea este la tot pasul.
Semnificativă pentru tema războiului este scena bombardamentelor din capitolul „Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu”, când trupele româneşti sunt luate la țintă de bateriile germane
care trăgeau cu o precizie de ceasornic, de pe o poziție avantajoasă, iar obuzele îi luau la țint ă.
Aceasta înfațișează o imagine apocaliptică în care viaţa combatanților ține de hazard, iar eroismul
este înlocuit cu spaima de moarte, omul mai păstrează doar instinctul de supraviețuire şi
automatismul, după cum remarcă însuși Gheorghidiu „nu mai e nimic omenesc în noi”, iar individul
devine incapabil de gesturi conștiente, „Nu pot gândi nimic. Creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de
atâtă încordare, s-au rupt ca nişte sfori putrede.”.
Ștefan este rănit la mână şi spitalizat, în bogata corespondență gaseste o scrisoare anonima
care confirma bănuielile lui despre relaţia Elei cu Dommal G., dar constată că îi este indiferent şi
decide să se despartă, daruindu-i o suma ca cea pe care o ceruse la Câmpulung şi casele de la
Constanța.
Cerința 3:
Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie realistă
coordonatele spațio- temporale: „În primioara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată
concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei,
între Busteni gi Predeal!” în schimb, finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, aşa cum se
întâmplă în general în proza de analiză psihologică. Astfel, Gheorghidiu obosit să mai caute certitudini
şi să se mai îndoiască, se simte detaşat de tot ceea ce îl legase de Ela şi hotărăşte să o părăsească, să-
i lase,,tot trecutul.”
Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul este exterior, în romanul lui Camil
Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa personajului narator, Ştefan Gheorghidiu, care
trăieşte stări şi sentimente contra-dictorii faţă de soţia sa, Ela. Principalul motiv al rupturii dintre
Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar,
conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii
înconjurătoare. Conflictul interior este dublat de un conflict exterior generat de relaţia protagonistului
cu societatea, acesta fiind plasat în categoria inadaptaților social.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, psihologic, de
tip subiectiv, reprezentativ pentru o nouă viziune autentică și demitizată asupra războiului. Prin
Ștefan Gheorghidiu, personajul narator, scriitorul impune în literatura română o nouă tipologie,
intelectualul inadaptat, aspirând spre absolut.