modul

TEORII SEMIOPRAGMATICE MODERNE

disciplina
TEORII SEMIOTICE MODERNE

ciclul III, doctorat,

anul I,

2018

dr. Ion GUȚU

CONFERINŢA I.
SEMIOTICA ÎN DIMENSIUNEA EI EPISTEMOLOGICĂ ISTORICĂ ŞI
MODERNĂ.

• Obiectul de studiu.
• Axele comunicării
• Semiotica și semiologia.
 Introducere
Obiectul de studiu al SGA:
❑ Semnul – aliquid sta pro aliquo (caracterul prin
excelență arbitrar al semnului)
❑ Sistem/e de comunicare (verbale, non verbale,
sincretice)- transmiterea unui mesaj în baza unui cod.
❑ Semnul ca unitate a unui sistem de comunicare
(prezența unui semn în mai multe sisteme de
comunicare: şoricelul - ”şoricelul” )
Semiotica își propune, mai recent, să cerceteze nu doar
semnul sui generis, ci semnul ca unitate a sistemelor de
comunicare (U. Eco, J.M. Klinkenberg ş.a).
 Axele comunicării

 actul de comunicare reprezintă orice acțiune a unui

individ asupra altuia realizată prin semne

Pproblemă :
 CUM DELIMITAM AXELE SISTEMELOR DE COMUNICARE?

 CARE E TIPOLOGIA UNITĂȚILOR DE COMUNICARE ŞI DE

CORELAȚIA DINTRE ACESTE AXE?
 2 AXE , 4 CADRANE
❑ comunicarea se realizează prin cel puţin 2 axe, cu
multiple şi variate semne atât de ordin verbal
(cuvântul, fraza, textul), cât şi non verbal (semnul
gestual, comportamental, paraverbal, cromatic,
vestimentar etc.)

❑ corelația dintre aceste două axe poate permite, în

viziunea noastră, încă o discriminare, dincolo de cea
arhicunoscută, de ordin cantitativ pe verticală şi de
ordin calitativ pe orizontală, care ar permite să
dezvoltăm 4 cadrane ale sistemelor de comunicare.
 Axa paradigmatică şi sintagmatică

 În semiotica modernă axa paradigmatică

reprezintă concomitent clasa de semne/cuvinte
ce pot fi utilizate pe o axă sintagmatică anumită
şi fiecare din elementele unei clase/categorii; ea
constituie o listă virtuală de forme capabile sa fie
actualizate în segmente anumite ale axei
sintagmatice sau ale axei enunțării/vorbirii.
 Prin opoziție, axa paradigmatică e cunoscută şi
ca axa selecției sau posibilității de alegere (sau
sau), pe când axa sintagmatică este numită şi
axa combinației, ce visează locul
semnelor/cuvintelor în cadrul unui enunţ
gramatical.
 exemplu
 În cadrul unui enunț de tipul copacul e in floare
avem posibilitatea să substituim primul
semn/cuvânt copacul cu alte semne/cuvinte din
aceeași clasă/categorie (nume comune), gen
arborele/planta fără a modifica validitatea
sintactică a propoziției sau sensul acestui enunț:
arborele/planta e în floare. Nici o altă clasă sau
categorie, gen verb, adjectiv, adverb nu poate
interveni pentru a substitui aceste semne/cuvinte.
 Subsistemele de comunicare
 Axa sintagmatică sau cea a calității, dependentă de axa
paradigmatică sau cea a cantităţii, condiționează prin
procesul de producere a actului de comunicare apariția şi
funcționarea diferitor subsisteme de comunicare şi
dovedește calitatea, dinamica, viabilitatea şi
funcționalitatea unui sistem de comunicare per ansamblu.
 Exemplu: Limba ca sistem exemplar de comunicare
demonstrează, pe de o parte, o varietate a combinării
semnelor la nivel de subsisteme sau limbaje (limbajul uzual,
limbajul literar, limbajul poetic diferit de limbajele
profesionale sau terminologice), iar pe de altă parte,
capacitatea de utilizarea a acestor limbaje de subiectul
vorbitor în procesul de comunicare (poliglosia individuală).
 Axele şi cadranele sistemelor de comunicare

 axa sintagmatică permite de a constata că începutul comunicării vine

de la sistemul de comunicare non verbal cu subsistemele sale –
limbajul gestului, mimicii, comportamentului etc., studiate de
semioticele particulare, precum kinezica, proxemica etc.
 sistemul de comunicare verbal (cuvinte, fraze, texte) cu subsistemele
sale (limbajul poetic, limbajul literar, limbajul publicitar..) apare peste
mii de ani, fiind studiat îndeosebi de lingvistică.
 Dacă ar fi să considerăm punctul de intersecție al celor două axe
drept punct zero, atunci pe stânga axei sintagmatice am avea
sistemul de comunicare non verbal cu subsistemele sale, iar pe
dreapta ei - sistemul de comunicare verbal cu alte subsisteme de
comunicare.
 Axa sintagmatică sau de combinare permite şi o delimitare a calității
unităților de comunicare verbale sau non verbale: denotative si
conotative
 Delimitări terminologice
Termenul de semiotică este în prezent
arhivehiculat, abordat şi utilizat în
accepţii divergente, încât se face
necesară o clarificare minimă a
conceptului.
Problema: opoziţia (sau nu)
semiotică/semiologie şi multiplicitatea
semantică inerentă ambilor termeni
separat.
 semiotica?
Deşi pentru unii autori termenii
(semiotică/semiologie) sunt sinonimi,
tradiţia istorică şi a cercetării a stabilit un
clivaj încetăţenit în mare măsură.
Semiotica, termen de origine anglo-
saxonă, s-a impus datorită conotaţiei sale
pansemiotice şi a fost oficial adoptat ca
denumire a noii discipline în momentul
constituirii în 1969 la Paris a Asociaţiei
Internaţionale de Semiotică, în acelaşi an
înfiinţându-se şi revista asociaţiei cu
denumirea de “Semiotica”.
➢ Termenul semiotică este legat de numele
filosofului, matematicianului şi logicianului
Charles Sanders Peirce şi oferă o viziune
mai largă asupra domeniului, incorporând
şi semioticile nonverbale.
Promotorii acestei viziuni filosofice
pansemiotice sânt:
Charles Morris. Foundations of the Theory
of Signs
Thomas Sebeok. Global Semiotics
Umberto Eco. Le signe
 semiologie?
Termenul semiologie este introdus de
lingvistul genevez Ferdinand de Saussure şi
Şcoala franceză (este vorba în primul rând
de cercetătorii A.J.Greimas, Roland
Barthes, Julia Kristeva, Tzvetan Todorov)
Acest termen este răspândit mai ales în
Europa şi ar oferi o viziune mai mult
lingvistică asupra semioticii, europenii
nefiind de acord cu aceastăă
constrângere (A. M. Houdebine-Gravaud.
Semiologie des indices, R.Barthes.
Semiologie et urbanisme).
Definiţia cea mai cunoscută şi în care se
recunosc majoritatea cercetătorilor este cea
elaborată de Ferdinand de Saussure în Cursul
de Lingvistică Generală (1916), având ca
model general (patron général) ştiinţa limbii.
În viziunea lingvistului, semiologia este “studiul
vieţii semnelor în cadrul vieţii sociale”, “parte a
psihologiei sociale şi în consecinţă a psihologiei
generale”.
Astfel, într-o primă formă, aşa cum a fost
delimitată de F. de Saussure, semiologia
cerceta viața semnelor în societate, lingvistica
fiind o ramură a ei.
 Părerea dominantă/impusă
Din analiza opiniilor savanţilor, mai ales
americani, a definițiilor propuse, pot fi
observate, aşa sau altfel, două orientări
posibile şi cu caracter dominant:
 semiologia  semiotica
(dominată de (pansemiotica,
modelul lingvistic) incluzând lingvistica).
 Alte opinii???
 L. Prieto, G.Mounin consideră semiologia ca o disciplină
anexă a lingvisticii.
 L. Hjelmslev înţelege prin semiologie metasemiotica
ştiinţifică, al cărei obiect este o semiotică neştiinţifică,
excluzând astfel limbajele conotative şi limbajele logice.
 Christian Metz, examinând poziţiile derivate de la Saussure,
Hjelmslev, Buyssens şi Barthes, denumeşte ştiinţa care se
ocupă de studiul semnelor semiologie şi rezervă termenul
semiotică investigaţiilor particulare asupra cărora se
bazează teoria generală (semiologică): semioticile în raport
cu semiologia s-ar situa pe poziţia limbilor particulare în
raport cu lingvistica generală.
 A.J.Greimas propune o terminologie, de bază hjelmsleviană,
care rezervă termenul de semiotică pentru fiecare din
disciplinele ce analizează expresia şi cel de semiologie
pentru cele care se centrează pe conţinut.
Umberto Eco, în volumul dedicat problematicii
semnului, plantează posibila distincție între
semiotică drept:
- “forma cea mai tehnică a unei filosofii a
semnificaţiei (care pune în criză filosofiile ingenue
ale limbajului)”
- “o tehnică de investigare de care se apropie
filosofia limbajului pentru a vorbi despre semne”.

În final, Eco definește semiotica drept “disciplina

care studiază relaţiile între cod şi mesaj, între semn
şi discurs”.
 Bibliografie selectivă
 Saussure, F. de Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1916, trad. rom. Curs de lingvistică generală
 Baylon, C., Mignot, X. La communication, Paris, Nathan, 1996
 Talens,J., Castillo, J.-R., Tordera, A., Esteve, V.H. Elementos para una semiotica del texto artistico, Madrid,
Catedra, 1980
 Eco, U. Le signe, Bruxelles, Labor, 1988
 Kristeva, J. “Analyser le signe: le procès de la signifiance”, 1972, în Encyclopaedia Universalis, vol. 20, Paris,
Encylopaedia Universalis, 1996,
 Peirce, Ch.S. Collected Papers of C.S. Peirce, 1935-1966, vol. V, ed. Harvard University Press, p. 448
 Freud, S. apud Kristeva, J. “Analyser…”op.cit., p.886
 Buyssens, E. La communication et l’articulation linguistique, Bruxelles, Presses Universitaires de Bruxelles, 1970,
p. 11 15.
 Eco, U. Tratat de semiotică generală (trad. în limba română de C.Radu şi A.Giurescu), Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982,
 Guţu I. Semnul estetic şi dimensiunea nivelurilor sale de interpretare. Chişinău, CE USM. 2002
 Guţu I. Sistemele de comunicare în perspectiva abordării semiotico-semiologice, in Analele ştiinţifice.
Filologie, V.I.ULIM, 1999, pp.25-26
 Guţu I. et alii. Horizons francophones des Balkans au Caucase. Francophonies et cultures nationales.
Documents et activites (A2-B2). OIF. Paris: CLE INTERNATIONAL, 2010
 Guţu I. Symbologie. Chișinău, CEP USM, 2014
 Sémiotiques. Centre National de la Recherche Scientifique & Institut National de la Langue Française. Paris :
Didier. 1991-2001. Revue bi-annuelle. ISSN 1160-9907.
 http://questionsdecommunication.revues.org/docannexe/image/7945/img-1.jpg
 signosemio.com
 http://www.semionet.fr/FR/rubriques/enseignement.htm
 Corpus papier: textes
 E-corpus : vidéoclips, publicités
Subiectul 2. Teoriile semnului
în parcursul lor evolutiv.
 Teorii iniţiale din perioada antică

 Semiotica a apărut din studierea ştiinţifică a simptomelor

fiziologice induse de anumite boli sau stări fizice. Hipocrate (460-
377 î. Cr.)T întemeietorul ştiinţei medicale occidentale, a fost cel
care a instituit semiotica, ca pe o ramură a medicinei avînd
drept scop studierea simptomelor — simptomul fund, în fapt, un
semeîon „marcă, semn" care reprezintă altceva decît pe sine.
Sarcina primordială a medicului, susţinea Hipocrate, este de a
lămuri cărui fapt anume îi ţine locul un simptom.
 De exemplu, o vînătaie sau o durere de gît ţin locul unui deget
strivit si respectiv, unei răceli. Problema medicală este, fireşte, de
a deduce ce anume este acel ceva.
 Diagnoza medicală este, în fapt, ştiinţă semiotică, de vreme ce
ea se bazează pe principiul că simptomul fizic se reprezintă nu
pe sine, ci o stare sau o condiţie internă. Medicul Galen din
Pergam(139-199 d. Cr.),câteva secole mai tîrziu, a inclus şi mai
decis semiotica în practica medicală.
 Viziunea lui Aristotel asupra semnului

 Studiul semnelor în termeni nemedicali a devenit o preocupare a

filozofilor din epoca lui Aristotel {384-322 î. Cr.) şi a filozofilor stoici.
 Potrivit definiţiei lui Aristotel, semnul constă din trei dimensiuni:
(l) componenta fizică a semnului propriu-zis (de ex. sunetele care
alcătuiesc cuvântul cat sau pisica);
(2) referent ui asupra căruia atrage atenţia (o anumită categorie de
mamifer felin);
(3) evocarea de către el a unei semnificaţii (ceea ce transmite
referentul din punct de vedere psihologic sau .social).
Aceste trei dimensiuni sunt simultane: este imposibil cu alte cuvinte sa
te gîndesti la un cu vuit precum cat {semn vocal alcătuit din sunetele
c-a-t) fără a te gîndi în acelaşi timp la tipul de mamifer la care se
referă (mamiferul felin) şi fără a trăi semnificaţia/semnificaţiile
personale şi sociale pe care le impune un atare referent.
Concepția semnului la Sf. Augustin şi la stoici

 Următorul pas major în studiul semnelor a fost acela făcut de

către Sf. Augustin (354-430 d. Cr.), filozof si gânditor religios.
Acesta a făcut printre primii distincția clară dintre :
 semnele naturale (simptome, semnale ale animalelor etc.)
 semnele convenționale (de factură umană)
Apoi a adoptat concepția potrivit căreia există o componentă
interpretativă inclusă în totalitatea procesului de reprezentare.
Teoria medievală a semnificaţiei dezvăluie şi accentuează teologia
imanentă concepţiei stoice despre sens: acesta este o
transcendenţă (divină sau subiectivă), o constantă normativă care
subîntinde orice manifestare verbală. Întreg universul este semiotizat,
Dumnezeu fiind suportul esenţial care focalizează înlănţuirea
diversificată a totalităţii simbolurilor ce cuprind acest univers. Logica,
gramatica şi teologia medievală au manifestat o complicitate de
neclintit, semioza fiind considerată de acum încolo ca grila formală
a raţionamentului unui subiect care afirmă şi judecă.
 Teoria lui J.Locke sec. XVII -XVIII

 John Locke (1632-1704), filozof englez, care a stabilit

principiile empirismului, a introdus studiul teoretic al
semnelor în filozofie prin cartea sa Eseu despre
înţelegerea umană /Concerning Human
Understanding (1690), ce va permite filozofilor să
înţeleagă interconexiunea dintre reprezentare şi
cunoaştere.
 Locke şi-a consacrat această lucrare în special
studiului semiozei specifice limbajului uman, ca
urmare, semioticienii sec. XVIII vor cerceta materialul
lingvic şi vor tenta să fondeze o teorie materialistă a
înţelegerii umane pornind de la gramatică (astfel W.
von Humboldt şi Condillac inter alii). Paralel, şi din
acest moment, interesul semiotic vizează practicile
semnificante organizate în materialul verbal, dar
nereductibile doar la ordinul gramatical (aşa precum
poezia, mitul, etc.), şi alte practici care nu utilizează
acest material (muzica, dansul, gestul, etc.).
Fonfatorii semiologiei
şi semioticii :
sec. XIX-XX
F. de Saussure si Ch. S.Peirce
 Fondatorii semioticii/semiologiei ca ştiinţă
 Ideile lingvistului elveţian F. de Saussure şi cele ale filosofului
american Ch. S. Peirce au fost cele care au constituit baza
necesară circumscrierii unui câmp autonom de investigaţie ce a
urmărit să înţeleagă structurile care fundamentează deopotrivă
producerea şi interpretarea semnelor.
 Făcând o generalizare, putem spune că semiotica este deopotrivă
o ştiinţă, cu propriul său corpus de descoperiri şi teorii, şi o tehnică
de studiere a tot ce produce semne. Acesta este motivul pentru
care Charles Peirce a definit semiotica, aşa cum procedase
anterior şi filosoful John Locke, ca “doctrina” despre semne,
utilizând termenul de doctrină în accepţia sa fundamentală de
“sistem de principii”.
Fondatorul semiologiei -F. de Saussure

 Punctul de plecare al lui F. de Saussure (1857 – 1913) este

cu totul altul: reflecţia asupra regularităţilor, legilor
descoperite de lingvistica comparativ-istorică îl conduce
să conceapă limbajul ca un sistem pentru care semnul
ar fi matricea constitutivă sau elementul fundamental.
 Saussure institue lingvistica statică ca ştiinţă care face
parte din semiologie, ştiinţa generală a semnelor care
vizează toate sistemele semnificante verbale sau
nonverbale.
N.B: După cum am mai menţionat, deşi termenul lui
Saussure (semiologie) este utilizat şi în prezent mai ales în
spaţiul european francofon, preferat este termenul mai
vechi de semiotică.
 Semiologia lui Saussure

Definiţia cea mai cunoscută şi recunoscută

de majoritatea cercetătorilor a semiologiei
este cea elaborată de Ferdinand de
Saussure în Cursul de Lingvistică Generală
(1916), având ca model general (patron
général) ştiinţa limbii:
“studiul vieţii semnelor în cadrul vieţii
sociale”
 “parte a psihologiei sociale şi în consecinţă
a psihologiei generale”.
Definiţia semnului saussurian: semnul diadic

Definiţia dată de către F. de Saussure

semnului a deschis calea pe care investigaţia
semiotică avea să se angajeze în prima
jumătate a secolului XX.
SEMNUL: entitate cu două feţe (semnificant
şi semnificat), în relaţie de presupunere
reciprocă, conform metaforei foii de hârtie
(nu se poate decupa nici una dintre feţele
foii, fără a o decupa şi pe cealaltă), relaţie
pe care a denumit-o mai apoi semnificaţie.
 Tipul de legătură în cadrul semnului

Saussure a considerat legătura dintre

semnificant şi semnificat ca fiind una
arbitară, stabilită după voie de către
colectivitățile lingvistice.
Ca argument, el afirmă că nu există nici
un motiv evident pentru a folosi, spre
exemplu, tree, pom sau arbre pentru a
desemna “o plantă arborescentă”.
 Specificul abordării saussuriene

 Astfel, în lingvistica saussuriană semnul este de natură

diadică, rezultând din reuniunea dintre semnificant
(aspectul fizic, imagine acustică) şi semnificat
(concept, sens), acesta fiind semnul lingvistic prin
excelenţă.
 Saussure nu a luat în consideraţie realitatea
extralingvistică, pentru că semnul, în ansamblul lui,
stă pentru această realitate, necuprinsă în semn.
 Modelul saussurian a evacuat astfel realul în afara
limbajului, constituit astfel ca un domeniu închis (în
raport cu realul extralingvistic) şi omogen din punct
de vedere teoretic (cei doi termeni ai semnului fiind
de natură psihică).
Perspectiva saussuriana asupra semnului

În linii generale, diferența dintre modelul saussurian şi

cel peircian al semnului este una de perspectivă.
În acest sens s-ar putea spune că la Saussure domină
perspectiva sintactică pozițională a semnelor,
privilegiind aspectul structural, acronic al limbii ca
sistem (la Peirce e euristică), constituit pe baza
opoziților:
 limbă/vorbire
 sintagmatic/paradigmatic
 sincronie/diacronie
 arbitraritate/motivaţie
 formă/substanţă
 Fondatorul semioticii - Ch.Peirce
 Formularea explicită a proiectului semiotic modern a fost
determinată de apariţia unei noi ştiinţe, axiomatica, venită să
asigure compatibilitatea logică a diferitor ramuri ale noii geometrii
care se vor dezvolta în sec.XIX.
 În acest sens, unul din primii axiomaticieni, Charles Sanders Peirce
(1839 – 1914), creând logica relaţiilor, a revendicat necesitatea unei
ştiinţe care să trateze semnificaţiile, convertibilitatea lor
intersistemică şi relaţia lor la nivel material: semiotica.
 Pentru Peirce, semiotica nu este decât un alt termen pentru a
desemna logica într-un sens larg, adică “teoria cvazi-necesară sau
formală a semnelor”. El insistă asupra procedurii epistemologice
care formează această ştiinţă despre abstracţie, deducţie şi deci
despre un anumit tip de arbitrar care e propriu oricărei abordări
ştiinţifice.
 Peirce a definit şi investigat omul, gândirea şi cunoaşterea ca
entităţi semiotice, şi pentru aceasta viziunea sa a fost pe drept
cuvânt calificată ca o viziune pansemiotică asupra universului:
(“Întregul univers este impregnat de semne dacă nu chiar compus
exclusiv din semne”).
 Categoriile lui Peirce
Renumitul său eseu din 1867 On a new List of Categories îl
plasează alături de marii filosofi ai categorialităţii: Aristotel,
Kant, Hegel.
Estimând că un fenomen poate fi considerat ca pură
posibilitate, existență reală (actualitate) sau lege
(generalitate), Peirce stabilește 3 categorii fundamentale
pentru orice faneron (fenomen):
 Firstness (Primitate)
 Secondness (Secunditate)
 Thirdness (Terţitate)
Conceptul de faneron are o extensiune extrem de vastă: de la
senzaţie şi percepţie la emoţie, amintire, număr, obiect.
 Caracterizări ale semnului
Peirce a redactat între 1865 şi 1914 circa 75 de
caracterizări (definiții) ale semnului ce evidențiază esența
relației semiotice:
 semnul ține locul a ceva într-o anumită privință (C.P.
v.2, p.228), iar lucrul cu această caracteristică (de a
ține locul a ceva) este denumit representamen (C.P.,
v.I, p, 564)
 Semnul ține locul obiectului nu sub toate aspectele, ci
numai în raport cu un fel de idee pe care am numit-o
fundament (ground) al reprezentamenului (C.P., v 2,
p,228). In termeni moderni am putea vorbi de trăsături
pertinente datorită cărora recunoaștem într-o
caricatură pe omul politic reprezentat sau într-o schiţă
sumară amplasamentul unei clădiri.
 Semnul triadic

Pentru Ch. S. Peirce, semnul era un

concept generic, existent sub forma
unui foarte mare număr de specii,
derivând dintr-o bază trihotomă
alcătuită din icon, index şi simbol,
definit fiecare în funcţie de relaţia
dintre acea categorie semnică şi
obiectul său într-un context
particular.
 Conceptia semnică
Noţiunii clasice de substituţie, termen traductibil prin
“trimitere” – Peirce i-a adăugat criteriul interpretării.
În concepţia sa despre semn, Peirce a denumit:
 semnificantul representamen ( literal “ceva care joacă
rolul de a reprezenta”), formă inerentă strategiei fizice a
reprezentării propriu-zise (utilizarea sunetelor, mişcările
mâinilor etc. într-un anumit scop referenţial).
 Referentul l-a denumit obiect, o entitate deplasată din
propriul context (lumea reală) de ocurenţă,
 semnificaţia obţinută dintr-un semn a numit-o
interpretant, sugerând că ea are ca rezultat o formă de
“negociere”, prin care utilizatorul de semne evaluează
sau reacţionează la ceea ce înseamnă semnul din
punct de vedere social, contextual, personal, etc.
 Definitia lui Peirce

Ch. S. Peirce introduce noţiunea de

obiect (referent), lărgind prin aceasta
sfera semnului şi permiţând explicarea
oricărei practici semiotice (atât
lingvistice cât şi nonlingvistice).
 Ca fenomen al terţităţii, Peirce defineşte
semnul ca “un prim numit representamen
aflat într-o relaţie triadică cu un secund
numit obiect şi capabil să determine un
terţ numit interpretanul său”
 semioza

 Peirce defineşte acţiunea triadică a semnului ca

semioză:
 “orice acţiune dinamică sau acţiune a forţei brute,
fizice sau psihice, are loc între doi subiecţi (care
reacţionează în mod egal şi unul şi celălalt sau unul
este agent şi celălalt pacient, parţial sau integral) sau
este rezultatul unei acţiuni între perechi. Dimpotrivă,
prin semioză eu înţeleg o acţiune sau influenţă care
implică cooperarea a trei subiecţi care sânt semnul,
obiectul său şi interpretantul, această influenţă
tripartită nefiind rezolvabilă în acţiuni între perechi”
 concluzie

 În linii generale, diferenţa dintre modelul saussurian şi

cel peircian al semnului este una de perspectivă. În
acest sens s-ar putea spune că la Saussure domină
perspectiva sintactică pozițională a semnelor,
privilegiind aspectul structural, acronic al limbii ca
sistem, constituit pe baza opoziţiilor
sintagmatic/paradigmatic, sincronie/diacronie,
limbă/vorbire. La Peirce însă esenţial este aspectul
explorator, euristic al devenirii infinite a semnelor –
semioza nelimitată.
 Scolile contemporane: americană şi europeană

 Cu toate că printre continuatorii moderni ai teoriei

semnelor sunt mulţi alţi savanţi şi cercetători, este de
menţionat că aceştia au operat în cadrele dezvoltate de
către Saussure şi Peirce.
 Termenul semiologie introdus de către Saussure este mai
ales exploatat de către Şcoala franceză (în primul rând de
cercetătorii A.J.Greimas, Roland Barthes, Julia Kristeva,
Tzvetan Todorov) şi este răspândit doar în Europa.
 Termenul semiotică, în varianta pansemioticii, legat de
numele lui Peirce oferă o viziune mai largă asupra
domeniului, incorporând toate tipurile de semiotici.
Promotorii acestei viziuni filosofice pansemiotice sânt
Charles Morris, Thomas Sebeok, Umberto Eco.
 Bibliografie selectivă
 Saussure, F. de Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1916, trad.
rom. Curs de lingvistică generală
 Baylon, C., Mignot, X. La communication, Paris, Nathan, 1996
 Talens,J., Castillo, J.-R., Tordera, A., Esteve, V.H. Elementos para una
semiotica del texto artistico, Madrid, Catedra, 1980
 Eco, U. Le signe, Bruxelles, Labor, 1988
 Kristeva, J. “Analyser le signe: le procès de la signifiance”, 1972, în
Encyclopaedia Universalis, vol. 20, Paris, Encylopaedia Universalis, 1996,
 Peirce, Ch.S. Collected Papers of C.S. Peirce, 1935-1966, vol. V, ed.
Harvard University Press, p. 448
 Freud, S. apud Kristeva, J. “Analyser…”op.cit., p.886
 Buyssens, E. La communication et l’articulation linguistique, Bruxelles,
Presses Universitaires de Bruxelles, 1970, p. 11 15.
 Eco, U. Tratat de semiotică generală (trad. în limba română de C.Radu
şi A.Giurescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982,
Subiectul 3. Componentele
semnului şi problema referinței.
 Semnul – obiect teoretic predominant şi proeminent
Pentru a putea înţelege cum semiotica devine o teorie generală şi
centrală trebuie să putem indica ce anume face din semn un obiect
teoretic predominant şi proeminent.
Din perspectivă teoretică, adică în calitate de problemă, există
două axiome care fac din semn, în principiu, un obiect sui generis :
 a) pansemia – totul este semn; sau: orice are o semnificaţie – sau,
cel puţin, poate avea;
 b) polisemia – orice semn (obiect) poate avea mai multe
semnificaţii (unicitatea existenţei nu determină unicitatea
semnificaţiei).
Aceste două axiome fundamentale sunt urmate de întrebarea la fel
de fundamentală: ce este semnul?, care este mecanismul
semnificării?
Deci, trebuie să enunţăm definiţiile semnului, modelele semiotice
cele mai importante (monadic, diadic, triadic, tetradic), abordând şi
aspecte ale studiului semnelor precum trăsăturile generale ale
semnelor, tipologia acestora şi nivelele lor de funcţionare
 Semnul – termenii constituenți
 Semnul a primit numeroase definiții, în special constitutive:
un semn este recunoscut prin prezența anumitor termeni și
a unor relații particulare între acești termeni.
 Termenii, principali, conform opiniei lui J.M.Klinkenberg,
care intră în definiția semnului sunt:
 (1) stimulul (semnalul fizic folosit, de exemplu un sunet
vocal)
 (2) semnificantul (modelul al cărui stimul reprezintă o
manifestare, de exemplu un fonem)
 (3) semnificatul (sensul, conținutul semnului), conceptul
(reprezentarea mentală căreia ii corespunde
semnificatul)
 (4) fie logic
 (5) fie psihologic
 (6) referentul (ceea despre ce vorbim atunci când folosim
un astfel de semn).
 Semnul: combinaţii şi termeni

Între aceşti șase temeni, se stabilesc in jur de

treizeci de combinații:
monadice (un termen),
diadice (doi termeni),
triadice (trei termeni),
tetradice (patru termeni),
pentadice (cinci termeni)
sextadice (șase termeni)....
 Structuri frecvente ale semnului

Cele mai frecvente structuri ale semnului sunt:

- semnul este realizat din stimul;
- semnul este realizat din semnificant și semnificat;
- semnul este realizat din stimul sau semnificant,
concept logic sau psihologic și referent.
Nu există, până la moment, structură a semnului ce ar
include șase termeni. Cu toate acestea, există cel puțin
o teorie, cea a lui J.M.Klinkenberg, care folosește semnul
tetradic. Este realizată din stimul, semnificant, semnificat
şi referent.
N.B. Structura semnului iconic vizual este ușor diferită și
are un tip (model) în loc de semnificat.
 Definiții istorice
Termenul de semn a fost definit în numeroase şi diverse
moduri de când a fost introdus în Grecia antică.
 În semiotica medicală, spre exemplu, semnul a fost
utilizat în conjuncţie sau, mai degrabă, în opoziţie cu
simptomul cel puţin de la Alcmeon, Hipocrate şi
îndeosebi Galen (c. 130 – c. 200 d. Cr.).
 În filosofie acest termen se opune deseori simbolului.
Filosoful neokantian din sec. XX, Ernst Cassirer (1874 –
1945), bunăoară, pretindea că aceste două noţiuni ţin
de două universuri discursive diferite şi că “semnul
face parte din lumea fizică, simbolul face parte din
lumea umană a semnificaţiei”.
Astfel de abordări sunt considerate însă minimaliste şi
mult prea imprecise.
 Definiția lui Saussure: semnul diadic

 Definiţia dată de către F. de Saussure semnului

a deschis calea pe care investigaţia semiotică
avea să se angajeze în prima jumătate a
secolului XX.
 Saussure a definit semnul ca pe o entitate cu
două feţe (semnificantul şi semnificatul), în
relaţie de presupunere reciprocă, conform
metaforei foii de hârtie (nu se poate decupa
nici una dintre feţele foii, fără a o decupa şi pe
cealaltă), relaţie pe care a denumit-o mai apoi
semnificaţie.
 Definitia lui Peirce: semnul triadic
 Pentru Ch. S. Peirce, semnul era un concept generic,
existent sub forma unui foarte mare număr de specii,
derivând dintr-o bază trihotomă alcătuită din icon, index şi
simbol, definit fiecare în funcţie de relaţia dintre acea
categorie semnică şi obiectul său într-un context particular.
 Peirce a lărgit formula medievală a semnului aliquid stat pro
aliquo, în sensul a ceva care stă în locul cuiva sau a ceva
într-o anumită privinţă sau calitate.
 Noţiunii clasice de substituție prezente în această propoziţie
faimoasă – Roman Jakobson a numit-o renvoi, termen
traductibil prin “trimitere” – Peirce i-a adăugat aici criteriul
interpretării. În concepţia sa despre semn, Peirce a denumit
semnificantul representamen ( literal “ceva care joacă rolul
de a reprezenta”), formă inerentă strategiei fizice a
reprezentării propriu-zise (utilizarea sunetelor, mişcările
mâinilor etc. într-un anumit scop referenţial).
 Semnul peircian triadic

 Semnul peircian, adică acel aliquid stat pro aliquo,

este dependent de o relație triadică dependentă de
cele 3 categorii: ale primeităţii, secundităţii şi terţităţii,
altfel spus, categoria calităţii posibile, existenței reale
şi a gândirii mediatoare (C.P., v.1, p, 530)
interpretant


representamen obiect
 Semnul tetradic– varianta Klinkenberg
 Semnul conform opiniei lui J.M.Klinkenberg, are
ca termeni:
 (1) stimulul (semnalul fizic folosit, suportul activ,
elementul fizic perceptibil (de exemplu, un sunet)
folosit de semnificant ca substrat pentru a se
manifesta, acesta poate fi exprimat prin acolade
{stimulus})
 (2) semnificantul (modelul al cărui stimul
reprezintă o manifestare, de exemplu, un fonem
sau un grafem)
 (3) semnificatul (sensul, conținutul semnului),
 (4) referentul (ceea despre ce vorbim atunci
când folosim un astfel de semn).
 Klinkenberg: diferența stimulus - semnificant
 Limbajul are două tipuri de semnificanți, foneme și
grapeme. De ex., fonemele [v] și [t] permit, în limba
franceză, să distingem semnele 'va' și 'ta'. Fonemele sunt
asociate cu sunete vocale, care acționează ca stimuli. Fie
că graseiez ori ba {r} spunând {Montreal} sau {Montrrreal} nu
schimbă înțelegerea interlocutorului meu, care va înțelege
că vorbesc despre orașul Quebec numit 'Montreal'.
 La fel, chiar dacă roșul semnului de circulație în care e scris
'STOP' nu mai e roșu, ci a devenit un stimul roz sub efectul
soarelui, înțeleg că încă evocă semnul roșu, care a
însemnat în codul rutier ideea unei opriri obligatorii.
 Grafemul este pentru semnificantul lingvistic grafic ceea ce
fonemul este pentru semnificantul lingvistic fonic. Deci,
dacă bara de pe {t} este mică sau mare, dacă această
literă este scrisă în Times New Roman sau Verdana, înțeleg,
în ciuda acestor variații de stimuli, că este vorba despre
grafemul t.
 Bibliografie selectivă
 Saussure, F. de Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1916, trad.
rom. Curs de lingvistică generală
 Baylon, C., Mignot, X. La communication, Paris, Nathan, 1996
 Talens,J., Castillo, J.-R., Tordera, A., Esteve, V.H. Elementos para una
semiotica del texto artistico, Madrid, Catedra, 1980
 Eco, U. Le signe, Bruxelles, Labor, 1988
 Kristeva, J. “Analyser le signe: le procès de la signifiance”, 1972, în
Encyclopaedia Universalis, vol. 20, Paris, Encylopaedia Universalis, 1996,
 Peirce, Ch.S. Collected Papers of C.S. Peirce, 1935-1966, vol. V, ed.
Harvard University Press, p. 448
 Freud, S. apud Kristeva, J. “Analyser…”op.cit., p.886
 Buyssens, E. La communication et l’articulation linguistique, Bruxelles,
Presses Universitaires de Bruxelles, 1970, p. 11 15.
 Eco, U. Tratat de semiotică generală (trad. în limba română de C.Radu
şi A.Giurescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982,
Subiectul 4. Tipologiile semnului şi
abordarea lor contemporană.
Variantele lui F. de Saussure,
Ch.Peirce, T.Sebeok, U.Eco ş.a.
 Problema clasificării
 Problema fundamentală se referă în mod normal la
discriminarea criteriilor de abordare tipologică a semnelor în
funcție de varietatea lor funcțională, formală, semantică
etc. Un criteriu unic și omnivalabil este greu de subînţeles,
chiar dacă discuțiile noastre cu marele semiotician și
semantician al contemporaneității Fr. Rastier au subliniat
necesitatea de a accepta, fără îndoială, ca dominantă
varianta mixtă, combinând criteriul formal și semantic,
urmând principiile saussuriene ale constituirii semnului.
 Trebuie să susținem ideea că în cadrul fiecărei variante
tipologice este posibil să se accepte și alte subclasificări în
baza criteriilor care pot fi favorizate (semantice, structurale,
mixte etc.) și promovate în sinteza tipologiei semnelor.
 Tentative de clasificare a semnelor

Considerarea multiplelor relații posibile

dintre cele două laturi ale unui semn –
semnificantul şi semnificatul – a dus la
numeroase încercări printre filosofi şi
lingviști, pe parcursul întregii istorii a
semioticii, de a clasifica semnele sau
sistemele de semne.
Printre acestea, schema finală şi maximală
a lui Peirce cu 66 de varietăţi a fost cu
siguranţă cea mai cuprinzătoare, mai
vastă şi mai subtilă în opinia cercetătorilor
în domeniu
Clasificări generale în baza a 2 opoziţii: verbal - vocal

O bună parte din sursele curente acceptă clasificarea

semnelor bazate pe două opoziții esențiale: vocale vs.
non vocale (cuvinte vs. gesturi, atitudini) și verbale vs.
non verbale (cuvinte vs. non-cuvinte), rezultând
urmatoarele :
1. vocal-verbal: cuvântul fonetic ca unitate lingvistică
2. vocal – non verbal: intonația, calitatea vocii, emfaza,
accentul.
3. non verbal - verbal: cuvântul grafic ca unitate
lingvistică
4. non vocal – non verbal: expresia facială, gesturile,
atitudinea.
Clasificări generale în baza naturii mijloacelor utilizate

O altă posibilitate de clasificare se bazează pe

natura mijloacelor utilizate:
1. mijloace lingvistice: limba cu dubla sa
articulare;
2. mijloace paralingvistice: prozodice și vocale
cum ar fi intonația, pauzele, intensitatea
articulației, fluxul, calitățile vocii etc.
3. mijloace extralingvistice (non-lingvistice):
aparențele fizice ale interlocutorului, atitudinile și
poziția, gesturile, mimica, aspectul.
 Alte viziuni
 În cadrul domeniului verbal sunt cercetările lingvistice
întreprinse de savanţi precum : Ferdinad de Saussure,
Leo Weisgerber, Alan H. Gardiner, Karl Bühler, Eric
Buyssens, Leonard Bloomfield şi Louis Hjelmslev,
 Iar cele mai profunde şi sugestive eforturi din
perioadele mai recente au fost cele ale lui Ch. Bally,
R.Jakobson, abordările psihologice ale lui Ogden şi
Richards, Karl Britton, Bertrand Russel şi Charles Morris.
 Trebuie de precizat faptul că, în realitate, nu atât
semnele sunt clasificate, cât mai exact aspecte ale
semnelor: un semn dat poate – şi cel mai adesea aşa şi
stau lucrurile – să manifeste mai mult de un singur
aspect, astfel încât se impune să identificăm diferenţe
de gradaţie.
 Varianta lui F. de Saussure
Cursul de Lingvistică generală al lui F. de Saussure ar permite în
baza caracteristicilor sau dihotomiilor semnelor să
particularizeze următoarea tipologie :
 semne arbitrare și semne motivate, în conformitate cu
criteriul formării, din care se poate deduce încă o tipologie
referitoare la :
 semne și simboluri, unde semnele conectează un
semnificant și un semnificat printr-o asociație arbitrară,
simboluirle cunoscând un rudiment al conexiunii naturale,
prin urmare motivată, între semnificant și semnificat [CLG, p.
87].
 Marele fondator al semiologiei europene este hotărât să ne
convingă chiar și prin exemple de această diferență: cazul
semnului car, care în raport cu simbolul balanţă, nu poate
însemna dreptate.
 Clasificarea lui Ch. Peirce
Teoria lu Peirce, mai degrabă filozofică sau logică decât semiotică,
clasează semnele în nouă categorii, în funcție de trei trihotomii
bazate pe :
 criteriul calității sau semnului în sine : calisemn, sinsemn, legisemn,
 criteriul reprezentării sau raportului semn - obiect, celei mai
cunoscute și utilizate în prezent : semne indiciale, iconice și
simboluri,
 criteriul relației sau raportului semn – interpretant : remă, dicisemn,
argument [CP, pp. 297-298].
Din combinația acestor 9 categorii, în urma celor trei trihotomii,
provin zece clase de semne de tip Calisemn iconic rematic sau
Argument Simbolic Legisemnic etc., dar care nu epuizează
combinațiile posibile ale modulului Peirce și toate au un caracter mai
degrabă logic. Cu alte cuvinte, această varietate de semne poate
avea caracteristici foarte diferite, în funcție de caz și de
circumstanțele în care sunt utilizate, ceea ce, în consecință,
cauzează alte probleme.
 Varianta Peirce-Sebeoc

Clasificarea semnelor lui Peirce in : Semne indiciale, Semne

iconice, Semne simboluri, a fost completata cu altele ce
provin din concepția lui T. Sebeok, alt semiotician american,
ex- Preşedinte al Asociației Internaționale de Semiotică, şi
care delimitează în linii generale patru tipuri majore de semne
pe care semiotica le-a catalogat şi investigat:
❑ iconul,
❑ indicele,
❑ simbolul,
❑ semnalul
Totodată, Th. Sebeok analizează pe lângă acestea şi :
❑ simptomul
❑ numele.
 Alte precizări şi clasificări
 Ar fi de precizat că e nevoie să se diferențieze simbolul saussurian de tip
cultural (balanţa simbol al justiţiei) de simbolul peircian de tip științific
(simbolul fizic, chimic, algebric). Acest lucru va fi discutat în cadrul altui
curs de Comunicare simbolică şi interculturală din semestrul II.
Principiul opoziției motivat-nemotivat/arbitrar permite discriminarea altor
tipuri de semne ca :
 semn intrinsec - seism extrinsec (Buyssens),
 simbol non-iconic/iconic - simbol arbitrar (Malmberg),
 simbol/semnal/simptom - simbol/nume (Sebeoc) etc.
Din motive științifice și metodologice, la cest curs a fost acceptată opinia
filosofului francez R. Alleau în această privință, prin discriminarea
următoarelor tipuri de semne:
❖ semne (arbitrare, nemotivate),
❖ sinteme (arbitrare, dar convenționale și la o libera alegere, precum sunt
semnele stiinţifice sau simbolurile peirciene: semnele chimice, algebrice
etc.)
❖ simboluri (motivate, supermotivate sau metamotivate, numite incă de
către semioticieni şi megasemne).
 Varianta U. Eco
Variantele lui Eco se bazează pe viziuni ale diferitor savanți și pe varii criterii
în număr de nouă care permit discriminarea după :
1. referință la sursa citată, venită de la Sebeok (obiecte organice şi
inorganice)
2. sursa emiterii (artificiale și naturale),
3. gradul de specificitate semiotic, luând clasificarea generală de mai sus,
dar cu subclasificări mai specifice
4. intenția și gradul de conștientizare a transmițătorului (semne comunicative
și semne expresive),
5. canalul fizic (materiale și energice) și apratul recpetor uman (cum ar fi
canalele senzoriale: miros, atingere, gust, vedere, auz),
6. raportul la semnificat (semne univoce, echivoce, plurivoce şi vagi)
7. reproductibilitatea semnificantului (semne unice și reproductibile),
8. tipul presupusei relaii cu referentul (semn Indicial, iconic, simbolic),
9. comportamentul pe care semnul îl induce receptorului (simboluri simple și
complexe).
 Varianta I.Guţu

 Cercetările noastre științifice și interesele metodologice ne-

au determinat să procedăm la o sinteză a clasificărilor,
cunoscute și mai puțin cunoscute, realizate de lingviști și
semioticieni în contextul semioticii verbale, non-verbale și
sincretice, în funcție de diferite criterii sau principii, inclusiv
variantele care ne aparțin, dar în special prin prisma
abordărilor antinomice sau dihotomice.
 Exemplificările pot fi atât artificiale, cât și autentice, deci
fără corpus textual sau chiar fără exemple, întucât unele
tipologii sunt deja cunoscute.
 Clasificarea conform unor criterii globale

Conform mijloacelor de comunicare ca unul dintre

criteriile globale, semnele ar putea fi clasificate în:

I. semne verbale. Ex: Cuvintele ne pot răni mai mult

decât actele.

II. semne non verbale. Ex: ↔, ∩, ☺.

 semnele verbale pot fi împărțite :
I.1 în funcție de forma exprimării în: orale (cuvinte care nu sunt
înregistrate de dicționar și care au doar o formă orală) și scrise
(orice cuvânt de orice limbă în forma sa grafică).
I.2 în funcție de calitatea referentului: denotative (Ex: Parisul este
capitala Franței) și conotative sau estetice (Ex: Parisul, leagănul
revoluțiilor franceze).
1.3 după valoarea semantică : semne sinonimice și antonimice.
1.4 conform cuantificării semantice în: semne monosemice și
polisemice.
1.5 conform capacităţii denominative în : semne oligosemice (Ex. :
Acuzatul n-a adus niciun argument concret în apărarea sa) şi
eurisemice (Ex.: O singură chestie ii lipsea în favoarea sa).
1.6 în funcție de criteriul semantico-gramatical în: semne autonome
și non-autonome sau cuvinte-ajutătoare.
1.7 în conformitate cu referentul desemnat în : semne concrete (ex .:
pământ, mare, lemn) și abstracte (ex .: iubire, viață), reale (casă,
copac) și fictive (diavol, dragon, muză, zeu)
 Semnele non verbale (SNV)

SNV la fel cunosc diferite tipuri de clasificări, conform

științelor respective: fitosemiotica, zoosemiotica,
simptomatica, kinestezica, proxemica, semiotica
muzicală, semiotica fotografiei, semiotica arhitecturii,
semiotica teatrului, semiotica publicităţii etc.
Formele de comunicare non verbală cunosc un spectru
divers de manifestări şi, ca adevărate „limbaje“,
accentuează, completează, contrazic, imită sau chiar
înlocuiesc limbajul verbal.
Acest tip de limbaje sau SNV beneficiază de asemenea
de diferite clasificări, în funcție de diferite criterii.
 Clasificările lui P. Ekman și V. Wallace
Una dintre cele mai recunoscute tipologii ale repertoriului gestual este cea
elaborată de P. Ekman și Wallace V. Friesen (ca o continuare a teoriei lui D. Efron),
analizată de N. Hayes și S. Orrell, E. Monica, A. Ioniță, care diferențiază 5 grupuri
posibile:
 simboluri / embleme: acțiuni sau gesturi non-verbale care au o semnificație
explicită și care pot fi exprimate chiar verbal (Ex .: semnul V înseamnă victorie);

 ilustratori: gesturi și acțiuni non verbale care însoțesc comunicarea verbală

(ideografi - gesturi care accentuează discursul prin mișcări ale mâinii, capului;
kinetografi - ilustratori care evocă acțiuni concrete de mers pe jos, de dormit,
de grabă; pictografi - ilustratori care sugerează forma și mărimea obiectului;

 expresii afective: SNV care dezvăluie stări emoționale (bucurie, frică, iritare). P.
Ekman vorbește în acest caz de gesturi universale şi specifice;

 reglatori : comportamente non-verbale care reglementează, mențin sau

controlează modalitatea de a vorbi despre o persoană (de exemplu,
confirmarea capului, ridicarea mâinii etc.);

 adaptori: mișcări de atingere ale propriului corp sau obiecte interpretate ca

eforturi de a gestiona emotiile: jocul stiloului, aranjamentul cravată, aranjarea
părului în fața cuiva).
 Alte clasificări : W.Wundt
Conform relației semn-obiect (în modul lui Ch. Peirce), W. Wundt diferențiază în
lucrarea sa Die Sprache :
 gesturi iconice sau descriptive (reprezentarea obiectelor prin mișcarea în aer
a gesturilor sau gesturi ale mâinii care imită obiectele);
 gesturi indiciale sau deictice (gesturi indicatoare referitoare la oamenii
prezenți și gesturi deictice spațiale);
 gesturi simbolice (care transmit în mod indirect o idee, cu o motivație
metonimică sau metaforică, de exemplu, noțiunea de apă exprimată prin
acțiunea de băut).
Conform criteriului intenției comunicării se pot distinge:
 gesturi afective: centrifuge – cu conotație euforică și centripete – cu conotație
disforică;
 gesturi modale: semnificând negația, interogația, îndoiala;
 gesturi fatice : de întâlnire sau separare, capabile să transforme comunicarea
într-o comuniune intersubiectivă.

Dincolo de toate acestea varietate de gesturi ca SNV, comunicarea se realizează

la fel prin:
❑ gesturi involuntare (ghemuirea corpului în caz de descurajare)
❑ gesturi voluntare, supuse unui cod specific (înclinarea capului pentru diferite
cazuri de îndoială, dominație, negație etc.).
 concluzii

 Este necesar de subliniat faptul că tipologiile

menționate mai sus nu pot pretinde a fi
exhaustive, atât în cazul semnelor verbale,
cât și al celor non verbale.
 Acest fapt subliniază actualitatea problemei
tipologizării semnelor și nevoia continuării
studiilor în diferite domenii ale semioticii în
scopuri științifice și metodologice.
 bibliografie
1. F. de Saussure. Cours de linguistique générale. Paris. Payot, 1916
2. Ch. S. Peirce. Ecrits sur le signe (trad. fr.). Paris, Le Seuil, 1979
3. U. Eco. Le signe. Editions Labor, Bruxelles. 1988
4. I.Gutu. Problèmes actuels de la classification des signes, in: Probleme de
lingvistică generală şi romanică. Act. Col. Şt. Internaţ. Ch., 2008. pp.99-104
5. Dictionnaire Hachette Encyclopédique. Paris, Hachette Livre, 1995
6. J. Chevalier, A. Gheerbrant. Dictionnaire des symboles. Paris. Ed. Robert
Laffont/Jupiter, 1982
7. A.Lenţa. Eurisemia şi asimetria semnului limbii, in: Lingvistica generală.
Istoria limbii. Chişinău, 1997
8. N. Hayes et S. Orrell. Introducere în psihologie. Bucureşti, Ed. Lucman,
1997
9. A. Ioniţă. Valoarea comunicativă a comportamentului uman. Buc., S.N.
1998
10. Ch. Darwin. The expression of the emotions in man and animals.
Londres, 1872
11. P. Ekman. Expression and the nature of emotion, in : P. Ekman, R.
Scherer. Approaches to emotion. Hillsdale, N.J. Edbaum, 1984
12. E. La Monica. Management in Health Care. London, 1994
13. L. Wald. Sisteme de comunicare umană. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1973
SUBIECTUL 5. DIMENSIUNILE INTERDISCIPLINARE ALE
SEMIOTICII ÎN CERCETĂRILE ACTUALE.

Necesitatea şi caracterul interdisciplinar al Semioticii.

Corelația Semiotica şi hermeneutica, semiotica şi

poetica, semiotica şi lingvistica, semiotica şi
literatura, semiotica şi traducerea.
Necesitatea disciplinei Semiotica

 A oferi repere de semnificație si comunicare societății

postmoderne dominată de revoluțiile comunicării:
Internet, blog, plasma… (Exemplu: revoluția smartfone)
 A facilita supraviețuirea OMULUI în condițiile unei lumi
supraîncărcată de sisteme complexe de comunicare
(sistemul satelit)
Ex. T. Sebeoc a transformat din nou semiotica într-o „ştiinţă
a vieţii", readucând-o la rădăcinile ei din biologia
medicală, dincolo de ogorul ei filosofic, lingvistic şi
hermeneutic. Abordarea biologică a lui Sebeoc urmăreşte
să cerceteze modul cum toate animalele sunt înzestrate
genetic cu capacitatea de a utiliza în scopul supravieţuirii
semnalele şi semnele de bază şi modul cum semioza
umană e asemănătoare cu această capacitate şi
totodată diferită de ea.
 Caracterul interdisciplinar al semioticii

 Semiotica îşi propune ca misiune nobilă să apropie

disciplinele pentru a facilita colaborarea acestora şi a
evita etichetarea de “disciplină imperialistă”.
Exemplu de apropieri:
 semiotica şi lingvistica,
 semiotica şi hermeneutica,
 semiotica şi poetica,
 semiotica şi stilistica,
 semiotica şi literatura,
 semiotica şi traducerea,
 semiotica şi simbologia…
 bibliografie

 Ştefănescu, D. Hermeneutica sensului, Bacău, Ed. Cartea

Românească, 1994
 Sebeok, Th. Semnele: o introducere în semiotică, trad. din engl. S.
Mărculescu, Humanitas, Bucureşti, 2002