RECAPITULARE

TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Tanatologia medico-legală este un capitol al medicinei legale, care studiază fenomenele legate de
moartea ființei umane, incluzând și procesele biologice și chimice care au loc în corpul uman după
moarte, astfel încât, prin examinarea cadavrului, medicul legist să poată oferi justiției răspunsuri
pertinente și utile în legătură cu decesul unei persoane.
În comparație cu anatomia patologică, care studiază modificările morfologice legate de diverse
boli care duc la moarte, tanatologia medico-legală este mai cuprinzătoare, studiind și urmele de violență
de pe cadavru, în vederea stabilirii felului și cauzei medicale a morții, precum și mecanismul de producere
a leziunilor traumatice.
Viața și moartea sunt două fenomene opuse dar complementare ale existenței tuturor ființelor vii,
de la celulă la ființa umană, definirea lor exactă fiind imposibilă, ambele fiind înconjurate încă de mult
mister. Ca atare, au fost stabilite criterii fiziologice pentru obiectivarea prezenței vieții la cele două nivele
fundamentale: la nivel celular și la nivelul ființei umane în ansamblu.
Astfel, criteriile de stabilire a prezenței vieții la nivel celular sunt: metabolismul, excitabilitatea și
reproducerea.
Din punct de vedere al organismului uman în ansamblu, viața poate fi definită ca funcție a
elementelor așa-zisului trepied vital, sau funcții vitale: activitatea cerebrală, activitatea respiratorie și
activitatea cardiocirculatorie.
Pe baza acestor criterii de definire a vieții vom putem defini moartea, ca fiind nu un moment, ci un
proces care are loc treptat, prin încetarea ireversibilă a funcțiilor vitale, și care are loc succesiv la toate
nivelele, începând cu organismul ca întreg (respirație, circulație, activitate cerebrală), apoi în toate
țesuturile și organele, sub forma unui proces lent, prin încetarea treptată a metabolismului celular.
Moartea începe deci cu dispariția funcțiilor vitale din organism, și se termină cu moartea ultimei
celule din corp. Din punct de vedere psihic, diagnosticul de moarte cerebrală corespunde practic morții
organismului.
Sindroamele tanatogeneratoare
Sindroamele tanatogeneratoare reprezintă o asociație de semne și simptome clinice, cu substrat
lezional specific, de etiologie diversă, corespunzând insuficienței unui organ.
Prin evoluție spre ireversibil, sindroamele tanatogeneratoare pot duce la moarte, stadiile finale
corespunzând practic stărilor terminale. Sunt legate de elemetele componente ale trepiedului vital, prin
afectarea ireversibilă a cel puțin uneia din acestea, atrăgând ulterior și prăbușirea celorlalte.
Expertiza medico-legală are rolul de a preciza atât sindromul tanatogenerator, cât și cauzele care
au dus la instalarea lui. Cunoașterea aspectelor pe care le îmbracă diferitele sindroame tanatogeneratoare,
permit medicului legist să formuleze concluzii pertinente referitoare la felul și cauza medicală a morții.
Cele mai multe sindroame tanatogeneratoare sunt comune atât morților violente, cât și celor
neviolente, ele fiind de mai multe feluri:
- sindroame ale insuficienței SNC: comele, șocul, zdrobirea craniului;
- sindromul insuficienței respiratorii: asfixiile mecanice;
- sindromul insuficienței cardiocirculatorii;
- sindroame complexe.
Există câteva sindroame tanatogeneratoare specifice deceselor de cauză violentă, cum ar fi:
sindromul de zdrobire a unui organ vital (dilacerare cerebrală sau hepatică, ruptură traumatică de
miocard); șocul traumatic și hemoragic, șocul postcombustional.
Prin stabilirea cauzei tanatogeneratoare și a condițiilor în care aceasta a acționat, medicul legist
poate formula concluziile referitoare la felul morții, violentă ori neviolentă.
Moartea clinică
Moartea clinică înseamnă apnee, stop cardiac, activitate cerebrală suspendată, deci dispariția
funcțiilor vitale, dar nu ireversibilă.
Este perioada precoce a morții, când inițierea resuscitării și terapia intensivă sunt optime, putând fi
urmate de restaurarea tuturor organelor vitale, incluzând refacerea funcțiilor normale ale creierului.
Începe cu dispariția funcțiilor vitale, și se sfârșește cu instalarea leziunilor ireversibile ale
sistemului nervos central, moartea creierului fiind criteriul morții organismului.
 Manifestări clinice și paraclinice:
- dispariția funcțiilor vitale
- dispariția activității reflexe
- vederea panoramică a vieții
- EEG și ECG cu linie izoelectrică
Durata: în condițiile aplicării metodelor de terapie intensivă, în primele 3-5 minute de la instalarea
morții clinice, aceasta poate fi reversibilă.
Marea sensibilitate a neuronilor, și în special a neuronilor corticali la lipsa de oxigen se explică
prin faptul că aceștia au un metabolism preponderent aerob, creierul consumând în repaus 20-25 % din
oxigenul organismului, de circa douăzeci de ori mai mult decât mușchiul. Neuronul consumă apropape
exclusiv glucide, iar în absența glucozei producerea energiei se realizează pe seama corpilor cetonici,
deoarece rezervele lor de glucoză sunt mici.
Gradul de sensibilitate la anoxie al neuronilor este în funcție și de vechimea lor pe scara
filogenetică, cei mai sensibili fiind neuronii corticali cerebrali, care rezistă la anoxie 3-5 minute, încetarea
funcțiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariția conștiinței.
O rezistență ceva mai mare, de circa 10-15 minute au neuronii subcorticali și mezencefalici,
neuronii bulbopontini rezistând la anoxie până la 30 de minute, încetarea activității acestora din urmă
fiind urmată de dispariția reflexelor corneene și pupilare.
Felul morții
Stabilirea felului morții în violentă și neviolentă, este criteriul primordial al oricărei autopsii
medico-legale.
- moarte violentă se produce sub acțiunea factorilor traumatici din mediul extern (mecanici,
fizici, chimici, biologici și psihici) asupra organismului, suficient de puternici, încât să cauzeze decesul;
- moarte neviolentă are loc sub acțiunea unor cauze intrinseci organismului (tulburări
cardiocirculatorii, inflamații, tumori, etc), manifestate printr-o boală acută sau cronică decompensată.
Moartea prin inhibiție este o formă particulară de moarte violentă, produsă sub acțiunea unui
factor traumatic extern de intensitate mică, dar care acționerază asupra unei zone reflexogene a corpului
(sinus carotidian, plex celiac, plexul solar, regiunea perineală, testicule, etc), determinând reflexe
inhibitorii asupra funcțiilor vitale.
Moartea violentă este de regulă consecința încălcării sau nerespectării legii, și prin aceasta face
obligatorie autopsia medico-legală.
Din punct de vedere juridic morțile violente se incadrează în una din următoarele categorii, în
ordinea frevenței lor: accidente, sinucideri și omucideri.
În accidente traumatismul tanatogenerator este determinat de o forță a naturii, ori este rezultatul
unui eveniment întâmplător nedorit și neprevăzut, putându-se datora însă și acțiunii neintenționate a
persoanei decedate sau a altei persoane. În omucideri, traumatismul tanatogenerator are la bază acțiunea
intenționată a unei alte persoane, iar în sinucidieri acțiunea intenționată a persoanei decedate.
Moartea subită și moartea suspectă
Moartea subită se definește astfel, deoarece se produce rapid, brusc, adeseori instantaneu, în
plină stare de sănătate aparentă, sau la bolnavi cronici la care simptomatologia este vagă, neașteptându-se
la un sfârșit letal apropiat.
După tabloul morfopatologic morțile subite se clasifică în:
1. Morți subite cu leziuni organice incompatibile cu supraviețuirea: infarct miocardic acut cu
ruptură miocardică; accident vascular cerebral hemoragic cu inundație ventriculară, rupturi anevrismale,
trombembolii, pneumopatii acute, etc.
2. Morți subite cu leziuni cronice: miocardoscleroză, ateroscleroză aortică și coronariană, scleroze
pulmonare și renale, ciroză hepatică, afecțiuni renale cronice, etc;
Aceste cauze potențiale de deces pot fi actualizate în cauze tanatogeneratoare, de factori
favorizanți: stres, variații ale temperaturii și presiunii atmosferice, efort fizic, consum de alcool, etc.
3. Morți subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală: stază viscerală, sufuziuni sanguine
submucoase și subseroase, distrofii viscerale, etc.
4. Morți subite cu absența leziunilor sau modificărilor anatompatologice, așa-zisele autopsii albe,
ce impun investigații complementare pentru a stabili și obiectiva cauza medicală a morții.
 Moartea subită este totdeauna neviolentă, cauzată de un factor intern, aparținând practic întregii
patologii, atingând cu predilecție vârstele extreme: la copii cele mai frecvente cauze sunt reprezentate de
bolile respiratorii, pentru ca odată cu înaintartea în vârstă să predomine cauzele cardiovasculare.
Moartea suspectă este o noțiune juridică, care antrenează implicit o activitate de anchetă din
partea organelor de urmărire penală, și se referă la moartea produsă inexplicabil, într-o situație
necunoscută, adesea fără martori, ea creând suspiciunea că ar putea fi vorba de o moarte violentă, fiind
deci suspectă prin condițiile și circumstanțele în care apare.
Semiologie tanatologică
Studiază semnele morții și modificările cadaverice, morfologice și chimice, consecutive acțiunii
factorilor de mediu asupra cadavrului.
Diagnosticul de deces se poate pune pe baza semnelor negative de viață, și pe apariția semnelor
pozitive de moarte, sau semnele morții reale.
Semnele negative de viață
Semnele negative de viață apar imediat după deces, având însă doar valoare orientativă pentru
diagnosticul de moarte, fiind reprezentate de:
- poziția și aspectul general al cadavrului
- absența respirației
- absența activității cardiocirculatorii
- absența reflexelor
- modificări oculare
- absența oricărei activități cerebrale
Semnele morții reale
Constă în ansamblul modificărilor fizico-chimice pe care le prezintă cadavrul, consecutiv încetării
funcțiilor vitale și acțiunii factorilor de mediu, dând certitudinea diagnosticului de moarte. În funcție de
momentul apariției lor, sunt următoarele:
A. Modificări cadaverice precoce, apărute în primele 24 ore de la deces:
- răcirea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- rigiditatea cadacerică
- lividitățile cadaverice
- autoliza cadaverică
B. Modificări cadaverice tardive, apărute după 24 ore de la deces:
- putrefacția
- distrugerea cadavrului de către animale, insecte necrofage și larvele acestora
- modificări conservatoare naturale:
- mumifierea
- adipoceara sau saponificarea
- lignificarea sau tăbăcirea
- congelarea
- pietrificarea sau mineralizarea
Lividitățile cadaverice
Sunt zone de culoare violacee sau roșie-violacee, datorată opririi circulației sângelui și consecutiv
acțiunii gravitației asupra acestuia, acumulându-se în vasele din zonele declive ale corpului, după care
difuzează pasiv în țesuturi, contrastând cu nuanțele palide ale regiunilor opuse, în care vasele sunt golite
de sânge.
În mod caracteristic nu apar niciodată în zonele de sprijin ale cadavrului cu planul dur pe care se
află, și nici în regiunile comprimate de îmbrăcăminte, datorită compresiunii vaselor din aceste zone, unde
sângele nu se poate acumula.
Evoluează în trei etape: hipostază, difuziune, rigiditate.
1. Hipostaza cu durata între 2-16 ore.
Dispar la presiune și reapar după încetarea acesteia, dispărând de asemenea, la modificarea
poziției cadavrului, pentru a reapare în noua poziție declivă.
La aproximativ 30-60 minute de la deces apar sub formă de pete dispersate, după care se întind
progresiv, confluându-se, fiind complet instalate după 12-16 ore. De reținut faptul că în această fază se
formează și cheagurile postmorte, cruorice și lardacei.
 La secționare țesuturile subiacente sunt albicioase, iar din vase se scurg picături de sânge, care se
spală, după care reapar altele.
2. Difuziune cu durata între 16-24 ore
În această fază, sângele acumulat în vasele sanguine din poziția declivă a corpului, începe pasiv să
difuzeze în țesuturi. De aceea ele doar pălesc la presiune, după care reapar, iar la întoarcerea cadavrului
nu dispar complet, datorită sângelui ieșit deja în țesuturi, iar prin sângele rămas în vase, apar și în noua
poziție declivă.
3. Imbibiție după 24 ore
Având în vedere că tot sîngele din vase a difuzat în țesuturi, nu dispar nici la presiune și nici la
modificarea poziției cadavrului. Pe secțiune țesuturile subiacente sunt imbibate cu sânge, care se spală,
hemoliza fiind completă și capilarele goale.
Valoarea medico-legală a lividităților cadaverice:
- cel mai sigur și precoce semn de moarte reală
- indicator al timpului scurs de la producerea morții
- indicator al poziției cadavrului și a eventualelor modificări suferite până la examinare
- culoarea poate fi indicatorie pentru cauza morții.
Diferențierea lividităților cadaverice de echimozele situate în zonele declive ale cadavrului se face
prin secționarea tegumentului, în cazul echimozei identificându-se cheaguri de sânge aderente, care nu pot
fi îndepărtate prin spălare cu apă.

TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ GENERALĂ

Traumatologia este știința medicală care se ocupă cu studiul factorilor traumatici și al efectelor
locale și generale ale acestora asupra organismului uman, ocupând o pondere importantă în activitatea
medicului legist, datorită marei frecvențe a producerii leziunilor traumatice în diverse împrejurări, de la
cele simple, până la cele soldate cu decesul persoanei în cauză.
Cauzele și consecințele posttraumatice mortale sunt analizate în cadrul tanatologie medico-legale,
iar cele nemortale în cadrul medicinei legale clinice.
Prin traumatism se înțelege acțiunea unei forme exterioare de energie asupra corpului, capabilă
să producă modificări morfofuncționale.
Prin traumă se înțelege o modificare morfologică și/sau funcțională, produsă în urma acțiunii unei
forme de energie exterioară organismului.
Prin agent traumatic se înțelege orice formă de energie exterioară organismului, care acționând
asupra acestuia, poate genera o leziune.
Agenții traumatici pot fi încadrați după tipul energiei utilizate, astfel:
1. Agenți traumatici mecanici: produc leziuni prin energia lor cinetică și potențială.
2. Agenți traumatici fizici: produc leziuni pri acțiunea diverselor forme de energie fizică, cum ar fi
temperaturile crescute sau scăzute, diferite forme de electricitate, variații de presiune atmosferică, etc.
3. Agenți traumatici chimici: diverse substanțe care produc leziuni sau moartea în cadrul
intoxicațiilor, de acest capitol ocupându-se toxicologia medico-legală.
4. Agenți traumatici biologici: intoxicația cu ciuperci, tulburări produse de diverse veninuri, etc.
5. Agenții traumatici psihici: o sperietură puternică poate genera efecte negativă în organism, și
chiar moartea, dar practic sunt imposibil de obiectivat.
Reacțiile vitale
Reprezintă totalitatea modificărilor locale și generale, ce apar la nivelul organismului viu, ca
răspuns la acțiunea unei traume de orice natură, fiind criteriul obiectiv ce permite diferențierea leziunilor
traumatice produse în timpul vieții, de cele apărute postmortem, precum și apreciarea intervalului de timp
trecut de la producerea lor până la moarte.
Diferențierea leziunilor traumatice produse în timpul vieții, de cele produse postmortem este
deosebit de importantă, o interpretare greșită a acestora putând avea drept consecință grave erori judiciare.
Infiltratul sanguin și hemoragia
Având în vedere faptul că în focarul lezional infiltratul sanguin se poate constitui numai în
condițiile existenței activității cardiace, care să împingă forțat sîngele în țesuturi, în urma rupturii
capilarelor sanguine, acesta este cea mai importantă și mai comună caracteristică a leziunilor traumatice
mecanice produse în timpul vieții.
 La suprafața pielii se prezintă sub forma echimozelor, iar în țesuturile moi perilezionale sub forma
unor zone de infiltrare negricioase-roșietice ce contrastează cu țesuturile adiacente.
Diferențierea lividităților cadaverice de infiltratul sanguin posttraumatic se poate stabili prin testul
spălării cu apă a țesuturilor, și prin examen histopatologic.
De asemenea, cadavrele nu sângerează activ, așa cum se întâmplă în timpul vieții, tot din lipsa
bătăilor cardiace care să pună sângele în mișcare, acesta putând doar curge pasiv din leziuni, sub acțiunea
forței gravitaționale.
Anemia viscerală generalizată este un alt semn cu valoare de reacție vitală, indicând existența în
timpul vieții a unei hemoragii importante, mai ales când aceasta nu s-a produs prea rapid.
Resorbția sângelui în ganglionii limfatici regionali este de asemenea un semn sigur de leziune
vitală, dar care nu poate fi găsit decât după un oarecare timp de supraviețuire. Dacă această supraviețuire
este mai lungă, în ganglionii limfatici tributari regiunii lezate, poate fi evidențiată hemosiderina.
Infiltratul sanguin perilezional poate fi minim, sau chiar poate lipsi în cazul în care decesul survine
foarte repede, aproape instantaneu, în cazul unor leziuni traumatice extrem de grave, sau în cazul unor
leziuni care au survenit după o hemoragie masivă.

TRAUMATOLOGIE MECANICĂ GENERALĂ

Traumatismele mecanice reprezintă cea mai frecventă modalitate de producere a unor leziuni
traumatice, producându-se atât accidental, cât și în mod voluntar, ca act de auto sau heteroagresiune,
constituind 75-80 % din activitatea expertală a medicului legist, atît în expertiza privind persoanele în
viață, cât și la cadavru.
Leziunile traumatice sunt abordate în mod diferit de către medicul clinician și medicul legist:
primul este interesat în special de aplicarea măsurilor terapeutice adecvate, în timp ce medicul legist va
interpreta leziunile prin prisma consecințelor juridice, oferind organului de justiție elementele medicale
obiective necesare încadrării juridice a faptei.
Agenții traumatici mecanici sunt obiecte contondente sau dure, care pot produce leziuni traumatice
prin energia lor cinetică și potențială, venind în contact cu corpul uman, în cadrul unui eveniment
traumatic produs în diverse circumstanțe.
O acțiune traumatică are în general un efect direct, local, prin contactul nemijlocit dintre obiectul
vulnerant și corpul omenesc. În cazul traumatismelor de intensitate mare, organismul prezintă adeseori
reacții generale, ce caracterizează starea de boală traumatică. Complicațiile imediate sau tardive, locale
sau generale, pot fi de asemenea, sursa unor modificări organice de multe ori ireversibile.
Expertiza medico-legală este interesată în primul rând de modificările lezionale posttraumatice,
capabile să genereze tulburări funcționale sau moartea, iar explicarea acestor consecințe posttraumatice se
face prin definirea și descrierea leziunilor, și nu prin utilizarea doar a termenului general de traumatism,
prin care se exprimă exclusiv modalitatea de producere a acestor leziuni.
Agenții traumatici mecanici se clasifică astfel:
1. Corpuri contondente sau dure:
a). cu suprafață mică ( până la 16 cm pătrat)
- neregulată (piatră, pumn)
- regulată, cu formă geometrică (sferică, cilindrică, poliedrică)
b). cu suprafață mare (peste 16 cm pătrați)
- plană (scândură, sol cu spuprafață plană)
- neregulată (vehicule, sol cu proeminențe)
2. Obiecte cu vârfuri și/sau lame ascuțite
- înțepătoare (ac, furcă, andrea, sulă, cui, etc)
- tăietoare (brici, lamă de bărbierit, sticlă, etc)
- înțepătoare-tăietoare (cuțit sau briceag cu vârf ascuțit)
- tăietoare-despicătoare (topor, sapă, sabie, etc)
3. Suflul unei explozii
4. Proiectile
Principalele modalități de producere a leziunilor traumatice mecanice se clasifică astfel:
- lovire activă cu corpuri contondente, sau alți agenți traumatici mecanici;
- lovirea pasivă a corpului de diferite planuri dure sau obiecte (căderea și precipitarea);
- comprimarea corpului sau a unui segment corporal între două planuri dure;
 - mecanisme lezionale complexe.
Leziuni traumatice primare
Observarea, localizare, descrierea, și interpretarea corectă a acestora, atât la persoanele în viață,
cât și la cadavre, are o importanță fundamentală în practica medico-legală, de aceste aspecte depinzând
rezolvarea corectă a majorității expertizelor.
Descrierea lor corectă este o condiție esențială a posibilităţii identificării agentului traumatic, și
implicit a stabilirii împrejurărilor în care s-au produs.
Leziunile traumatice primare se clasifică astfel:
A. Leziuni fără soluție de continuitate tegumentară (cu păstrarea integrităţii epidermului):
- echimoza
- hematomul
B. Leziuni cu soluție de continuitate tegumentară (cu afectarea integrităţii epidermului):
- excoriaţia
- plaga
Echimoza
Este o leziune de tip hemoragic, fiind cea mai comună şi mai frecventă marcă traumatică, putându-
se produce în cele mai diverse împrejurări traumatice: agresiuni, accidente, ori autoproducere.
Orice traumatism contuziv sau compresiv are drept consecinţă rupturi capilare dermo-
hipodermice, şi în condiţiile existenţei circulaţiei, extravazarea forţată cu infiltraţie sanguină a ţesuturilor
adiacente, ea putând deci apărea doar în timpul vieţii.
Apare de regulă la locul impactului agentului vulnerant, dar se pot manifesta şi la distanţă, prin
difuziunea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau a altor structuri tisulare, în sensul forţei
gravitaţionale. Întinderea echimozei variază în funcţie de energia cinetică a agentului, de caracteristicile
zonei traumatizate, precum şi de numărul şi calibrul vaselor afectate. După extravazare, majoritatea
hematiilor rămân bine fixate în reţeaua de fibrină a cheagului, neputînd fi dislocate la cadavru de jetul de
apă; o mică parte din hematii pot fi transportate în ganglionii limfatici regionali.
Dimensiunile echimozei depind de intensitatea cu care acționează agentul traumatic, de zona
interesată (în cazul țesuturilor mai laxe și bine vascularizate acestea sunt mai bine exprimate), de
fragilitatea vasculară, de existența tulburărilor de coagulare, etc.
Echimozele pot fi izolate, dar de multe ori confluează ori se întrepătrund.
Pentru medicul legist sunt esenţiale trei aspecte: culoarea, forma, şi localizarea lor.
Culoarea echimozelor permite aprecierea vechimii acestora, fiind legată de modificările
hemoglobinei din hematiile extravazate.
Astfel, în primele ore echimoza este roşie, datorită oxihemoglobinei şi vasodilataţiei iritative
histaminice. Hemoglobina pierzînd oxigenul, echimoza devine violacee, această culoare persistînd câteva
zile. În urma proceselor de degradare a hemoglobinei în globină şi hematină, cu pierderea fierului din
aceasta din urmă, devine maronie între zilele 3-7 de la producere. Această culoare este conferită şi de
oxidarea fierului cu apariţia hemosiderinei. Prin oxidarea bilirubinei, mai ales la periferia leziunii, apare
biliverdina, care dă tentă verzuie echimozei. Ulterior, sub acţiunea fagocitelor şi a enzimelor tisulare, au
loc procesele de remaniere, cu persistanţa unei tente gălbuie a echimozelor, până la dispariţia completă.
Modificările de culoare nu se produc simultan pe toată suprafaţa echimozei, astfel încât pe o
echimoză se pot observa culori şi nuanţe diferite, marginile acesteia putând prezenta culoarea fazei
evolutive următoare: o echimoză maronie poate avea pe margini o culoare verzuie, una verzuie poate avea
margini gălbuie, etc.
La nivelul mucoaselor bucale şi genitale evoluţia nu se manifestă prin modificările de culoare
susamintite, coloraţia roşietică sau violacee iniţială păstrându-se, dispărând treptat, într-un timp mai
îndelungat prin reducerea treptată a dimensiunilor.
Întreaga evoluţie a unei echimoze are loc în medie în 8-20 zile, depinzând de unele particularităţi
locale sau generale, dar şi de întinderea şi profunzimea extravazatului.
Forma echimozei poate fi indicatorie privind caracteristicile agentului vulnerant, dar datorită
difuzării sângelui extravazat, aceasta depășește conturul strict al locului de impact, făcând identificarea
uneori dificilă sau imposibilă.
În anumite situații, totuși, forma echimozelor permite aprecierea anumitor caracteristici ale
agentului vulnerant:
 - echimoza în bandă, cu centrul palid, sugerează acțiunea unui corp contondent de formă alungită
(vergea, băț, bici, etc);
- echimozele rotunde sau ovalare sunt sugestive pentru acțiunea compresivă a degetelor, iar cele
semilunare sub acțiunea unghiilor;
- în cazul accidentelor de trafic rutier, cu călcarea victimei, pe corpul acestuia se poate imprima
sub forma unui placard echimotic neomogen desenul roţii de cauciuc al autovehiculului, care poate
permite identificarea acestuia.
Un aspect particular „în amprentă de țesătură” al echimozelor permite demonstrarea faptului că
agentul traumatic a acționat prin intermediul îmbrăcămintei și nu direct asupra tegumentului.
Localizarea echimozelor este foarte variată, putând interesa orice regiune corporală, unele
localizări putând fi sugestive pentru un anumit act: la gât, echimozele rotunde sau ovalare reproducând
pulpa degetelor, iar cele semilunare a unghiilor, indică o acţiune de comprimare a gâtului; aceleaşi leziuni
aflate pe feţele interne ale coapselor un viol sau o tentativă de viol.
Situarea echimozelor în anumite regiuni corporale poate permite deducerea mecanismului activ
sau pasiv de producere a lor. Astfel, cele situate pe părțile proeminente ale corpului (coate, genunchi, iar
la nivel facial arcadele sprâncenoase, vârful nasului, mentonul, etc), sunt sugestive pentru mecanismul
pasiv, iar cele situate în zone mai ferite prin poziția lor anatomică, sunt produse mai probabil prin
mecanism activ. Un exemplu bun în acest sens sunt echimozele palpebrale, care constituie un indiciu de
lovire directă, activă cu corp dur, localizarea în această regiune excluzând posibilitatea lovirii de un plan
dur, regulat, exceptând cele în monoclu sau binoclu, produse prin difuzarea sângelui de la nivelul unei
fracturi de etaj anterior al bazei craniului.
Valoarea medico-legală a echimozelor:
- atestă realitatea unui eveniment traumatic;
- uneori permit aprecierea mecanismului de producere (activ, pasiv sau compresiv);
- indicator asupra numărului lovirilor;
- indicator privind natura şi caracteristicile agentului vulnerant;
- indicator privind data producerii leziunilor traumatice, prin modificările de culoare;
- valoare de reacţie vitală, respectiv a faptului că leziunile s-au produs în timpul vieţii victimei.
La cadavru este necesar diagnosticul diferenţial cu lividităţile cadaverice: în prima fază, de
hipostază, lividităţile cadaverice dispar la digitopresiune, cu reapariţia lor imediată, spre deosebire de
echimoze care nu dispar; mai târziu prin testul spălării cu apă, astfel încât la secţionarea pielii la locul
suspect, sângele se spală în cazul lividităţilor, rămânând fixat în ţesuturi în cazul echimozelor.

Clasificarea plăgilor după instrumentul producător:

- plaga contuză sau zdrobită
- plaga înțepată
- plaga tăiată
- plaga înțepată-tăiată (înjunghiată)
- plaga despicată
- plaga împușcată

Aprecierea gravității leziunilor traumaitce în conformitate cu prevederile CP

În cazul leziunilor traumatice produse cu intenție sau din culpă, este obligatorie aprecierea
duratei îngrijirilor medicale, aceasta constituind elementul fundamental necesar încadrării penale a faptei.
Prin durata îngrijirilor medicale, în sensul prevederilor legale se înțelege intervalul de timp
necesar traumatizatului de a urma un tratament medical, și este independent de acordarea de concedii
medicale, și de constituirea de sechele, care nu mai beneficiază de intervenții terapeutice.
De asemenea, durata spitalizării nu este în toate cazurile concordantă cu aprecierea medico-legală
a îngrijirilor medicale, aceasta putând fi mai mică sau mai mare.
La acordarea zilelor de îngrijiri medicale medicul legist trebuie să țină seama de gravitatea leziunii
inițiale, de localizarea și profunzimea acesteia.
În situațiile în care însă deficitul morfologic sau funcțional rezultat din leziunea inițială impun o
reintervenție de specialitate, intervalul de tratament necesar acestei reintervenții se adaugă duratei
îngrijirilor medicale acordate inițial.
 De asemenea, intervențiile chirurgicale cu caracter preventiv (vaccinul antirabic, antitetanic, etc)
se vor include în durata îngrijirilor medicale, în situația în care acestea sunt impuse de felul, intensitatea și
condițiile traumatismului.
Intervalul dintre tratamentul inițial și eventuala reintervenție terapeutică tardivă nu se ia în
considerație.
În cazul unor leziuni traumatice multiple, durata îngrijirilor medicale se va referi la leziunea cu
gravitatea cea mai mare, și care necesită tratamentul de cea mai lungă durată.
Când survin complicații în evoluția leziunilor traumatice inițiale, durata îngrijirilor medicale va
cuprinde și perioada necesară tratării acestora, specificându-se cauza apariției lor.
Unele afecțiuni preexistente (diabet zaharat, afecțiuni hematologice, ciroză hepatică, etc), pot
constitui cauze de prelungire a duratei îngrijirilor medicale sau chiar a constituirii de sechele, fiind
necesară consemnarea acestora, cu precizarea duratei obișnuite a tratamentului necesar în cazul unei
evoluții normale.
Durata îngrijirilor medicale în cazul fracturilor cuprinde pe lângă intervalul de imobilizare și
perioada necesară recuperării funcționale prin fizioterapie.
Pe lângă criteriul obiectiv al tratamentului efectuat, medicul legist trebuie să țină seama și de
gravitatea în sine a leziunii.
Astfel, unele leziuni, deși practic nu beneficiază de un tratament medical propriu-zis, prin
localizarea și intensitatea lor, din punct de vedere medico-legal se apreciază că necesită o anumită
perioadă de îngrijri medicale, deși nu se intervine efectiv terapeutic.
Exemple în acest sens sunt fracturile oaselor proprii nazale fără deplasare, fisurile sau fracturile
costale, unele fracturi ale neuro și viscerocraniului fără modificări neurologice.
În situația în care medicul legist constată întârzieri în aplicarea tratamentului, deficiențe
terapeutice, sau agravarea intenționată a leziunilor, toate acestea generând un număr mai mare de zile de
îngrijiri medicale, el este obligat să menționeze în concluziile documentului medico-legal aspectele care
au condus la aceată creștere, față de cele care ar fi fost acordate dacă aceste împrejurări nu ar fi apărut.
În concluzie, utilizarea acestui criteriu medico-legal de cuantificare a gravității unor leziuni
traumatice, presupune raportarea la o perioadă de timp necesară aplicării tratamentului medical în
ansamblul său, fără a fi divizat în părțile constitutive.
Se are astfel în vedere actul medical în totalitea sa, interpretat ca o prestație unică, fără a se face
referire la diferitele tipuri de îngrijri medicale din care este alcătuit.
Articolul 194 Noul Cod Penal, intitulat „Vătămarea corporalăˮ include pe lângă durata îngrijirilor
medicale și alte criterii de evaluare a gravității unui traumatism, prin anumite consecințe posibile, acestea
fiind: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul și punerea în primejdie a vieții
persoanei.
1. Infirmitatea posttraumatică
Prin infirmitate se înțelege o vătămare corporală gravă, un prejudiciu cu caracter permanent, care
poate fi de ordin strict morfologic, morfofuncțional sau numai funcțional, producând un handicap fizic
și/sau psihic, și care generează persoanei respective o stare de inferioritate.
Handicapul fizic poate fi reprezentat prin:
- pierderea unui organ și/sau încetarea sau diminuarea semnificativă și permanentă a
funcționalității acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă și permenetă a unui simț;
- lipsa unui segment corporal și/sau paralizia ori alterarea semnificativă și permanentă a
sensibilității locale;
Handicapul psihic, indiferent de de forma și intensitatea sub care se manifestă, trebuie să aibe un
substrat organic obiectivabil.
Infirmitatea se poate constitui imediat posttraumatic, sau la un interval de timp de la traumatism.
Cea imediată apare atunci când gravitatea inițială a leziunilor traumatice este foarte mare, cum ar
fi amputația unui deget sau al unui membru, iar cea tardivă este constituită după epuizarea tuturor
posibilităților terapeutice și de recuperare.
În cazul în care urmările negative ale traumatismului pot fi corectate, indiferent de perioada de
timp necesară, și de metoda terapeutică folosită, nu poate fi stabilită existența unei infirmități.
 Există și situații în care prejudiciul anatomic este real, dar prin importanța sa morfologică minimă,
nu poate fi considerat drept o infirmitate, cum ar fi apendicectomia, anumite cicatrice, lipsa unei porțiuni
mici a falangei distale a unui membru, etc.
Spre deosebire de infirmitate, invaliditatea include în mod obligatoriu un deficit funcțional, chiar
dacă acesta nu este asociat cu o modificare anatomică, și poate avea repercusiuni asupra capacității de
muncă a individului.
Invalidul poate avea capacitea de muncă păstrată, scăzută sau pierdută.
Invaliditatea de gradul I. semnifică pierderea totală a capacității de muncă, asociată cu
imposibilitatea victimei de a se autoîngriji, fiind nevoie de supraveghere și îngrijire din partea altei
persoane.
Invaliditatea de gradul II. constă în pierderea totală a capacității de muncă, dar cu posibilitatea
invalidului de a se servi, fără ajutorul altei persoane.
Invaliditatea de gradul III constă în pierderea parțială a capacității de muncă, invalidul având
posibilitatea de a-și continua activitatea la același loc de muncă, dar cu program redus, sau poate
desfășura o activitate mai ușoară, cu program normal de lucru.
2. Prejudiciu estetic grav și permanent
Este o vătămare corporală gravă, constând în deformarea morfologică evidentă, semnificativă și
permanentă a unei regiuni corporale, indiferent de localizare, și care alterează aspectul estetic armonios al
acesteia, punând persoana respectivă în condiții de inferioritate.
Dacă în unele cazuri aprecierea prejudiciului estetic se poate face imediat după producerea
leziunii, în general precizarea caracterului permanent al acestuia nu se poate face decât la intervale de
timp mai mari, după epuizarea tuturor posibilităților terapeutice medico-chirurgicale și de recuperare.
Leziunile feței, pentru a putea fi încadrate în noțiunea de prejudiciu estetic grav și permanent,
trebuie să determine o modificare cu caracter permanent, care să producă o deformare vizibilă, evidentă, a
reliefului feței sau a celor învecinate (gât, urechi), cu alterarea semnificativă a aspectului, armoniei,
simetriei, sau mobilității acelei regiuni corporale.
La aprecierea unui prejudiciu estetic trebuie ținut cont în unele situații și de particularitățile
individuale legate de vârstă, sex, statut social, aceeași consecință posttraumatică putând avea repercusiuni
diferite asupra a două persoane, cum ar fi cazul unei lucrătoare la fabrică versus o prezentatoare la
televiziune.
Pierderea dinților, inclusiv a celor frontali nu constituie prejudiciu estetic, dacă acesta poate fi
remediată în totalitate prin proteze dentare fixe, funcționale și fizionomice.
3. Avortul posttraumatic
Acest criteriu indirect de evaluare medico-legală posttraumatică semnifică întreruperea cursului
normal al sarcinii, urmat de expulzia/extragerea de necesitate a fătului, ca o consecință a traumatismului
exercitat asupra unei femei gravide.
Pentru a deveni incidente prevederile Art. 194 Cod Penal, este indiferent dacă autorul faptei
cunoaște sau nu existența stării de graviditate a victimei, dar desigăr că, în caz afirmativ, și mai ales dacă
prin lovire intenționează producerea avortului, aceste considerente constituie circumstanță agravantă.
Obiectivele principale în aceste cazuri sunt:
- felul, localizarea și intensitatea leziunilor traumatice;
- prezența și vârsta sarcinii în momentul lovirii;
- mecanismul de producere a leziunilor traumatice;
- realitatea avortului, datele primelor semne și evoluția acesteia;
- dacă există legătură de cauzalitate între leziunile suferite și întreruperea cursului sarcinii.
În cazul sarcinilor aproape de termen, declanșarea prematură a travaliului, urmată de moartea
produsului de concepție, fie direct prin traumatism, fie prin imaturitate, fapta este incadrabilă în același
articol de lege.
4. Punerea în primejdie a vieții victimei
În conformitate cu cerințele legii penale, se consideră că o leziune traumatică a pus în primejdie
viața unei persoane, atunci când există pericolul real ca leziunea traumatică respectivă să determine
moartea victimei în lipsa aplicării unui tratament medical adecvat și la timp instituit, și independent de
rezistența uneori crescută a organismului traumatizat, care permite în aceste cazuri supraviețuirea victimei
chiar și în lipsa asistenței medicale.
 Ea se referă fie la gravitatea inițială a leziunilor traumatice, fie la iminența sau apariția de
complicații care pot duce la moartea victimei.
Astfel, aspectele privind periculozitatea pentru viață, îmbracă două condiții principale:
- de certitudine, care poate fi evaluat imediat după producerea leziunii (stare de șoc, comă
profundă, insuficiență cardio-circulatorie sau respeiratorie acută) sau tardiv, prin examinarea tuturor
datelor medicale consemnate pe parcursul evoluției leziunilor;
- de prezumție, care se referă la aprecierea potențialului de periculozitate al unei leziuni, în funcție
de gravitatea acesteia, și de evoluția obișnuită (de exemplu plăgile penetrante toracice și abdominale).
Ceea ce este esențial în aprecierea unei leziuni ca fiind primejdioasă pentru viață este deci,
pericolul iminent, tardiv sau potențial, respectiv ca leziunea să determine moartea în cazul în care acest
pericol nu a fost înlăturat de un tratament medical eficace și la timp acordat, sau de rezistența neobișnuit
de mare a organismului.
Pentru o interpretare unitară se consideră ca leziuni care pun în primejdie viața persoanei,
următoarele sindroame și afecțiuni posttraumatice:
- traumatism cranio-cerebral acut închis sau deschis, cu modificări neurologice obiective grave, cu
stare comatoasă, sau prin complicații directe ori indirecte ce ar putea duce la moarte (leziuni vasculare
posttraumatice, complicații infecțioase, edem cerebral masiv și difuz, etc);
- leziuni craniene penetrante în cutia craniană, cu sau fără antrenarea de corp străin, în măsura în
care produc complicațiile arătate la aliniatul precedent;
- traumatisme vertebromedulare cu instalarea unui sindrom neurologic grav, ori complicații
infecțioase grave apărute în evoluția lor;
- politraumatisme urmate de șoc decompensat și prelungit;
- septicemii ori stări toxico-septice postrtraumatice;
- traumatisme toracice cu fracturi costale multiple, urmate de insuficiență respiratorie acută cu
stare de șoc, și hemopneumotorace;
- leziuni penetrante în cavitatea toracică cu hemopneumotorace accentuat, cu leziuni ale cordului;
- plăgi penetrante abdominale, cu lezare de organe interne;
- leziuni traumatice cu lezarea vaselor mari și mijlocii, la care pentru oprirea hemoragiei grave
este absolut necesară intervenția chirurgicală;
- leziuni renale grave, care necesită intervenție chirurgicală;
- complicații infecțioase ale plăgilor penetrante toracoabdominale, și după leziuni traumatice ale
rinichiului, ureterelor, uretrei și vezicii urinare.