BCE Unitatea de Invatare 10

Unitatea de învăţare 10 Bazele Ciberneticii Economice
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10
Disipaţie şi Haos
Cuprins
Obiectivele Unităţii de învăţare 10
10. Disipaţie şi haos

10.1. Sisteme complexe
10.2. Structuri disipative
10.3. Fractali
10.4. Modelul Lotka-Voltera
10.5. Aplicație
10.6. Simulări realizate cu ajutorul soft-ului ANYLOGIC
Întrebări şi probleme de rezolvat
Bibiliografie Unitatea de Învăţare 10
Obiectivele Unităţii de învăţare 10
Ioana Manafi, 2020 1

• Dobândirea cunoştinţelor necesare determinării stabilităţii punctelor fixe pentru

diferite sisteme.
• Înţelegerea noţiunilor referitoare la haos, sisteme complexe, structuri disipative,
fractali, dimensiune fractală
Disipaţie şi Haos
Teoria haosului este o ramură a matematicii ce studiază comportamentul sistemelor

dinamice, caracterizate de o mare senzitivitate faţă de condiţiile iniţiale. Efectul fluturelui
(butterfly effect) descrie cum o modificare minoră a unei stări a unui sistem dinamic neliniar
poate avea un efect major asupra acestuia (de exemplu – o bătaie din aripi a unui fluture in
Brazilia poate produce o tornadă în Texas). Astfel, schimbările minore ale condiţiilor iniţiale fac
ca predicţiile să fie greu de făcut, ba chiar să devină imposibile. Edward Lorenz caracterizează
haosul, astfel: situaţiile în care prezentul determină viitorul, dar prezentul aproximativ nu poate
determina aproximativ viitorul.
10.1. Sisteme complexe

Studiul sistemelor complexe este un domeniu nou de cercetare, având ca obiect studierea
modului în care părţi dintr-un sistem duc la un comportament colectiv al sistemului şi al modului
în care sistemul interacţionează cu mediul.
10.1.1. Tipuri de sisteme complexe:

- sisteme haotice – sunt senzitive la condiţiile iniţiale. Acestea pot fi caracterizate
printr-un mix topologic, iar orbitele periodice sunt dense;
- Sisteme adaptive complexe – sunt diverse. Întotdeauna sunt compuse din elementele
multiple interconectate, se adaptează, având capacitatea de a se modifica şi a învăţa
din experienţă;
- Sisteme neliniare –sunt acelea care nu verifică principiul superpoziţiei (suprapunerii
efectelor): adică suma efectelor cauzelor nu este egală cu efectul sumei cauzelor.
10.1.2. Stabilitatea punctelor fixe

A. Sisteme dinamice unidimensionale și multidimensionale liniare

i) Continue: Condiţia de stabilitate este Re i  0 , i = 1, n , unde X (t ) = AX (t ) .
Presupunea că sunt stabile şi nu variază în timp (adică derivata în raport cu

timpul se anulează: X (t ) = 0 . Condiţia pentru determinarea punctelor fixe
este: AX (t ) = 0 .
ii) Discrete: condiţia de stabilitate este i  1 . Unde X t +1 = AX t . Condiţia pentru
determinarea punctelor fixe este: X  = AX 

B. Sisteme dinamice unidimensionale neliniare:
i) Continue, cu x (t ) = f ( x(t )) . Pentru determinarea punctului fix
presupunem stabilitatea acestora (derivata în raport cu timpul se anulează):
x (t ) = 0 . Astfel, punctul fix se determină din relaţia: f ( x(t )) = 0 .
Punctele fixe pot fi de mai multe tipuri:
- de tipul nod (se mai numeşte şi atractor, fiind un punct stabil), dacă f ( x  )  0 .
- de tipul sursă (poartă denumirea şi de repelor, fiind un punct instabil, de respingere)
dacă: f ( x  )  0 .
ii) Discrete, de forma: xt +1 = f ( xt ) . Pentru determinarea punctului fix se
presupune stabilitatea, adică: x  = f ( x  ) .

Punctele fixe astfel obţinute pot fi de mai multe feluri:
- de tipul nod (se mai numeşte şi atractor, fiind un punct stabil), dacă: f ( x  )  1 ;
- ee tipul sursă (poartă denumirea şi de repelor, fiind un punct instabil, de respingere)

dacă: f ( x  )  1 .
C. Sisteme dinamice multidimensionale neliniare

i) Continue: aproximarea liniară a sistemelor dinamice continue este: X (t ) = f ( X (t ), u (t )) .
Punctele fixe sunt date de valorile proprii ale matricei Jacobi. Condiţia de
stabilitate este: Re i  0, i = 1, n;
Aproximarea liniară a sistemelor dinamice

continue:

ii) Discrete: aproximarea liniară a sistemelor dinamice multidimensionale neliniare

discreteeste: X t +1 = f ( X t , ut ) . Punctele fixe sunt date de valorile proprii ale
matricei Jacobi. Condiţia de stabilitate este: i  1, i = 1, n .
10.2. Structuri disipative

O structură disipativă se caracterizează printr-o apariţie spontană a unui punct în care se
formează complexitatea, uneori haotică. Termenul de structură disipativă a fost introdus de Ilya
Prigogine, fiind laureat al premiului Nobel pentru chimie (1977). Sistemele complexe (Web,
Internet, reţele neuronale) sunt structuri masiv disipative. Prigogine a definit sistemul disipative
sub forma unui sistem termodinamic deschis ce se află în afara şi în depărtarea echilibrului
termodinamic într-un mediu cu care realizează schimburi de energie şi materie. O structură
disipativă este un sistem disipativ, caracterizat printr-un regim dinamic.
Exemple din viaţa de zi cu zi: convecţia, cicloanele, uraganele. Sistemele disipative sunt
un instrument prin care pot fi studiate fenomenele fizice şi sistemele complexe.
Structurile disipative au şi proprietăţi replicative care permit acestor sisteme să-şi
menţină o formă aproximativ asemănătoare o perioadă lungă de timp.
În cazul sistemului disipativ comportamentul pe termen lung este independent de starea
sa iniţială. Pentru astfel de sisteme putem ignora comportamentul tranzitoriu asociat cu
traiectoria tranzitorie şi atenţia să se concentreze asupra comportamentului pe termen lung.
În funcţie de modul în care sistmeul disipativ evoluează, traiectoria ajunge într-un punct fix, pe o
suprafaţă (ciclu limită) sau chiar într-o anume arie a spaţiului său de stare, numite atractori.
Proprietăţile atractorilor determină comportamentul pe termen lung.
Bazinul de atracţie al unui punct fix de tip nod (atractor) reprezintă mulţimea stărilor
iniţiale care dau naştere unei mulţimi de traiectorii care tind către un atractor. Dacă există mai
mulţi atractori pentru un sistem cu o mulţime dată de valori ale parametrilor, atunci pot exista
puncte iniţiale aflate exact la limita dintre bazinele de atracţie. Aceste puncte formează o
mulţime SEPARATRIX (separă bazinele de atracţie).

Notăm I ( 1 ,  2 ) intervalul în care se situează stările inițiale x0  I (1 ,  2 ) ale traiectoriilor


care se îndreaptă către x  , xt ( x0 ) → x  , deci stările inițiale pentru care x este punct fix
stabil.
Pentru   1 ,    2 , x  nu mai este punct fix stabil, bazinul de atracție fiind vid.
Traiectoria se poate bifurca, formând un ciclu limită.
Fig.1. Ciclu limita

Ciclul limită este dat de comportamentul periodic (ciclic) care poate lua naştere în cazul
unui bazin de atracţie vid al unui punct fix. Reprezentarea sa grafică se realizează printr-o
traicetori închisă.
Traiectoria tranzientă reprezintă traiectoria din punctul iniţial până la ciclul limită unde
poate sta pentru o perioadă determinată.
Atractor straniu – (exemplu – Fluturele lui Lorentz)
Fig. 2. Fluturele lui Lorentz
Comportamentul stabil al unui sistem este condiţionat de existenţa unui atractor/punct

fix/nod/ciclu limită stabil.

Un atractor este numit atractor straniu dacă are o structură fractală, ceea ce face ca
sistemul să devină haotic, dar pot exista şi atractori stranii ne-haotici.
Un atractor straniu este dependent de condiţiile iniţiale, astfel încât oricare 2 puncte
iniţiale arbitrar alese, dar dintr-o vecinătate, se vor îndepărta foarte mult.
Un sistem dinamic ce are un atractor straniu este instabil local, dar stabil global.
10.3. Fractali
Fractalii sunt figuri geometrice neuniforme/frânte, care pot fi divizaţi în părţi, astfel încât
fiecare parte să fie o copie a întregului. Aceştia au fost studiaţi de matematicianul Benoît
Mandelbrot, care în anul 1975 i-a denumit astfel. Termenul de fractal provine din limba latină
(fractus) şi înseamnă frânt/rupt. Dar studiul fractalilor îşi are originea îşi are originea în secolul al
XVII-lea, plecând de la noţiunea de recurenţă şi ajungând la studiul funcţiilor continue şi
nediferenţiabile (Bernard Bolzano, Bernhard Riemann şi Karl Weierstrass). Leibniz a fost primul
care a folosit termenul de exponent fracţional.
În 1918, doi matematicieni francezi, Pierre Fatou şi Gaston Julia, au descris în mod
independent şi simultan ceea ce astăzi este cunoscut ca fiind comportament fractal asociat
numerelor complexe şi funcţiilor iterative, descriind noţiunile de atractori şi repelori.
Plecând de la noţiunea de curbe similare cu ele însele, Paul Lévy a publicat în anul 1938
lucrarea Plane or Space Curves and Surfaces Consisting of Parts Similar to the Whole în care
propune o nouă curbă fractală.
Dimensiunea unui fractal nu este un număr întreg, având dimensiune HAUSDORFF.
Exemple de figuri cu dimensiuni întregi: punctul are dimensiune 0, linia are dimensiune 1,
pătratul are dimensiune 2, piramida are dimensiune 3.
Fractalii au o regulă simplă şi recursivă de realizare, ce poate fi repetată de un număr
nelimitat de ori.
O cale generată de un proces Wiener unidimensional este un fractal de dimensiune 1,5,
iar mişcarea Browniană este o versiune finită a acestuia.

10.3.1. Exemple de fractali:

- Triunghiul lui Sierpinski - Polonezul Waclav Sierpinski a pornit de la un triunghi pe
care l-a divizat în patru parti egale. Apoi a divizat cele trei parti marginale în acelasi mod,
continuând procesul la infinit. Figura obtinuta este numita "Triunghiul lui Sierpinski".
Figura 3. Triunghiul lui Sierpinski

Un alt mod de constructie a aceleiasi forme porneste de la un triunghi plin, în care
"decupam" gauri identice. Acesta mai poartă denumirea de "Sita lui Sierpinski".
Figura 4. Sita lui Sierpinski

"Covorul lui Sierpinski" este un alt exemplu de fractal (poate fi construit sub formă de
covor sau de sită).
Figura 5. Covorul lui Sierpinski
Figura 6.
Determinarea ariei: Fiind formate din segmente de dreapta, care, din punct de vedere
matematic, nu au nici arie, nici latime, matematicienii au convenit ca aria figurilor este 0.
Matematicianul italian Giueppe Peano, "profesor extraordinar de calcul infinitezimal" la
Universitatea din Torino, folosindu-se de Covorul lui Sierpinski, a demonstrat ca o curbă
continuă, fără lăţime, poate umple o porţiune de spaţiu, deoarece la infinit, între linii nu va mai

ramâne deloc spaţiu gol (curba de umplere a spaţiului). Curba va avea aria pătratului de care este
mărginită, cu toate că este formată din segmente de dreaptă.
- Praful lui Cantor
Matematicianul german Georg Cantor a creat în 1877 un fractal denumit "Praful lui
Cantor". Acesta se obţine din fragmentarea segmentelor de dreapta unidimensionale, continând
la sfârşit doar puncte de dimensiune 0:
Figura 7. Praful lui Cantor

- Curba lui Koch - Matematicianul suedez Helge von Koch a construit "curba liniei de
coastă". Acesta a început cu o dreaptă pe care a desenat un triunghi exterior. Pe fiecare segment
al aceleiaşi forme a desenat câte un triunghi. Analog, se poate crea Curba liniei de coasta Koch si
pornind de la un patrat, sau de la un triunghi echilateral pe laturile căruia trasăm triunghiuri
echilaterale.
Fig.8. Curba liniei de coastă
Fig. 9. Fulgul de zapada Koch

Curba lui Koch stă la baza unui paradox. Prin adăugarea unui triunghi suplimentar,
lungimea liniei creşte, dar aria interioară a curbei lui Koch este mai mică decât aria cercului care
trece prin vârfurile triunghiului iniţial. Paradoxul obţinut este: o linie de lungime infinită care
înconjoară o arie finită. Lungimea curbelor diferă în funcţie de modul de obţinere a fractalului.
Iniţial lungimea curbei este de patru treimi din segmentul de dreapta, iar lungimea curbei
similare generate cu un pătrat este de cinci treimi, adică 133, respectiv 166, în cazul în care
lungimea segmentului iniţial este 100. Pentru ieşirea din impas se calculează dimensiunea
fractală.

Un alt fractal celebru este mulţimea Mandelbrot (a se vedea Figura 9).
Figura 9 – Mulţimea Mandelbrot
Figura 10 – Atractorul straniu al lui Karperien
Figura 11 – un fractal

10.3.2. Dimensiunea fractală

Hausdorff (1919), a propus o nouă dimensiune: dimensiunea fractală sau dimensiunea
Hausdorff. Aceasta determină numarul de mulţimi de diametre mai mici, necesare pentru a
acoperi o figura.
În cazul în care numărul obţinut este un număr întreg, atunci dimensiunea coincide cu cea
topologica. În caz contrar ne confruntăm cu dimensiunea fractală.
Besicovitch a demonstrat că formele obţinute pot avea dimensiuni fracţionare.
Dimensiunea Hausdorff/Besicovitch este definită ca fiind raportul dintre logaritmul
numărului de copii şi logaritmul mărimii originale. Pentru linia de coastă Koch triunghiulară
dimensiunea fractalului este log4/log3=1,2618, deoarece sunt patru copii fiecare fiind o treime
din figura originală, iar pentru linia de coastă pătrată dimensiunea obţinută este log5/log3=1,46.
Dimensiunea fractală pentru praful lui Cantor este log2/log3=0.63.
Dimensiunea fractală obţinută în cazul triunghiului lui Sierpinski este log(3)/log(2) =
1.585.
O figură geometrică este un fractal dacă dimensiunea Hausdorff-Besicovitch este mai
mare decât dimensiunea sa topologică.
Dimensiunea fractală, asa cum a denumit-o Mandelbrot, a devenit un instrument nou de
măsurare a spaţiului.
10.3.3. Aplicaţii ale fractalilor

Fractalii se regăsesc aplicaţi în mai multe domenii, cum ar fi:
- Economie – modelarea pieţelor de capital;
- Astronomie;
- Meteorologie;
- Dinamica fluidelor;
- Fizica;
- Informatică – grafică, jocuri;
- Tehnologie (antene fractale, tranzistori fractali, compresia imaginilor şi a semnalelor,
Dick Oliver propune un joc practic bazat pe primele cercetari asupra fractalilor pentru
înţelegerea modului în care funcţiona calculatorul. Etapele sunt următoarele:

1. În mijlocul unei foi de hârtie se desenează o pisică.

2. Se desenează trei misici având dimensiunile egale cu jumătate din cele ale primului
desen.
3. Se desenează încă trei copii în jurul acestora, în acelaşi fel ca şi la etapa a doua.
4. Se repoetă procedeul.
Cu cât etapa este mai avansată, cu atât pisicile sunt tot mai mici, devenind doar puncte. În
cazul unui desen foarte bine realizat, aceste puncte obţinute formează "Triunghiul lui
Sierpinski".Jocul pisicii gaseste fractalul desenând aproximatii din ce în ce mai apropiate de el.
Această tehnică poartă denumirea de aproximare succesiva.
Figura 12. Jocul pisicilor
10.4. Modelul Lotka-Voltera (Prada-Prădător)
Ipoteze:
1. Populația prădată are resurse nelimitate și moare doar când este prădată (mâncată);
2. Prădătorii mor doar de foame, iar prada este singura lor sursă de hrană;
3. Prădătorii pot mânca o cantitate infinită de hrană;
4. Folosim varianta simplificată a modelului și nu presupunem existența complexității.
- x reprezintă numărul indivizilor de tip pradă

- α – rata de creștere a populației de tip pradă
- y – reprezintă numărul indivizilor de tip prădător

- β – rata de diminuare a pupulației de tip pradă

- – evoluția în timp a pradei
- δ – rata de creștere a prădătorilor
- – evoluția în timp a prădătorilor
- γ – rata la care mor prădătorii
Populația pradă ia naştere fără a fi influenţată de prădători, dar se diminuează când există mai
mulţi prădători. Populația prădătorilor se dezvoltă atunci când cantitatea de pradă este suficientă
şi se diminuează când nu mai au hrană/se diminuează hrana.
(1)
Un astfel de sistem se rezolvă în două etape.
Etapa I: Presupunem că sistemul este stabil, adică la fiecare moment de timp populaţiile de tip
pradă, şi, respectiv, prădător au acelaşi număr de indivizi, echivalent cu a spune că sunt
constante. În aceasta situaţie, derivatele lui x şi y în raport cu timpul vor fi nule (derivata unei
constante este zero).
Sistemul (1) devine:
=0 αx – βxy = 0 x(α - βy) = 0 Sol. 1: x = 0 Sol. 2: x =

=0 δxy – γy = 0 y(δx - γ) = 0 y=0 y=
Etapa a doua:
Testăm stabilitatea celor două soluţii obţinute folosind matricea Jacobian
(matricea Jacobian este matricea derivatelor parţiale de ordinul întâi).
Fie: și
Atunci derivatele parțiale sunt:
și
Astfel
Pentru prima soluţie, matricea Jacobian este:
J₍₀,₀₎ =
Valorile proprii se determină după cum urmează:
det(I₍₀,₀₎ - λI₂) = =>
Cele două valori proprii obţinute sunt:

și .
Indexul unui punct este dat de numărul valorilor proprii pozitive. În această situaţie avem o
singură valoare proprie pozitivă, deci indexul punctului este 1, fiind un punct de tip şa. În acest
caz ambele populaţii dispar.
Pentru cea de-a doua soluţie, matricea Jacobian este:
J₍ , ₎ = =
Valorile proprii se determină după cum urmează:
det(J₍ , ₎ - λI₂)= =0
=>
=>
Ambele soluţii obținute sunt complexe. Când soluţia este complexă indexul punctului nu poate fi
decât 0 sau 2, deoarece acesta este dat de numărul soluţiilor a căror parte reală este pozitivă. Cele
două soluţii fiind numere reale conjugate ele nu pot avea decât aceeaşi parte reală.
În cazul soluţiilor complexe, mişcarea este una oscilatorie (adică populația oscilează în jurul
punctului de echilibru).
10.5. Aplicație
Se consideră modelul pradă – prădător caracterizat de următoarele relații:
Se cere să se studieze stabilitatea sistemului:
Etapa 1
Presupunem că sistemul este stabil, adică la fiecare moment de timp populaţiile de tip pradă, şi,
respectiv, prădător au acelaşi număr de indivizi, echivalent cu a spune că sunt constante. În
aceasta situaţie, derivatele lui x şi y în raport cu timpul vor fi nule (derivata unei constante este
zero).
Sol 1: x = 0 Sol 2: x = 0
y=0 y=2
Sol 3: x = 4 Sol 4: => x=1
y=0 y=3
Sistemul obţinut are patru soluţii pentru care va trebui să determinăm dacă sunt stabile sau nu,
adică să determinăm indexul.
Etapa a doua:

Fie:
Derivatele parțiale de ordinul întâi sunt:
Matricea Jacobian este matricea derivatelor parțiale de ordinul întâi, adică:
J =
Înlocuind, obținem:
J₍x,y ₎ =
Pentru prima soluție , matricea Jacobian este:
J₍₀,₀₎ =
Pentru determinarea valorilor proprii calculăm:
det(J₍₀,₀₎ - λI₂) = =>
Valorile proprii obținute sunt: și
Ambele valori fiind pozitive, indexul punctului este 2. Acesta este un punct repelor care este
instabil.
Pentru cea de-a doua soluție, , matricea Jacobian este:
J₍₀,₂₎ =
Valorile proprii se determină din:
det(J₍₀,₂₎ - λI₂) = =>
Adică: și Acesta este un punct de Index 1 (șa).
Pentru cea de-a treia soluție: , matricea Jacobian este:
J₍₄,₀₎ = det(J₍₄,₀₎ - λI₂) = =>
Cele două valori proprii sunt: și Punctul obținut are Indexul 1 (șa).
Pentru ultima soluţie, , matricea Jacobian este:
J₍₁,₃₎ = det(J₍₁,₃₎₎ - λI₂) = =>
=> =>
=> λ₁,₂= =>
=> Punct de Index 0 (atractor) – stabil.

10.6. Simulări realizate cu soft-ul Anylogic

Modelul PRADĂ - PRĂDĂTOR





Întrebări şi probleme de rezolvat
1. Definiţi fractalii.
2. Precizaţi condiţiile în care diferite tipuri de sisteme sunt stabile .
3. Aplicație propusă: Se consideră sistemul caracterizat de următoarele relații:
unde
Să se studieze stabilitatea sistemului.

Bibiliografie Unitatea de Învăţare 10
1. Scarlat, E., Chiriţă, N., Bazele ciberneticii economie, Editura Economică, Bucureşti, 2012.

BCE Unitatea de Invatare 10

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

BCE Unitatea de Invatare 10

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Unitatea de învăţare 10 Bazele Ciberneticii Economice

Obiectivele Unităţii de învăţare 10

10. Disipaţie şi haos

Întrebări şi probleme de rezolvat

Bibiliografie Unitatea de Învăţare 10

Obiectivele Unităţii de învăţare 10

Ioana Manafi, 2020 1

• Dobândirea cunoştinţelor necesare determinării stabilităţii punctelor fixe pentru

Teoria haosului este o ramură a matematicii ce studiază comportamentul sistemelor

10.1. Sisteme complexe

10.1.1. Tipuri de sisteme complexe:

10.1.2. Stabilitatea punctelor fixe

Ioana Manafi, 2020 2

A. Sisteme dinamice unidimensionale și multidimensionale liniare

Presupunea că sunt stabile şi nu variază în timp (adică derivata în raport cu

ii) Discrete: condiţia de stabilitate este i  1 . Unde X t +1 = AX t . Condiţia pentru

determinarea punctelor fixe este: X  = AX 

presupune stabilitatea, adică: x  = f ( x  ) .

- ee tipul sursă (poartă denumirea şi de repelor, fiind un punct instabil, de respingere)

C. Sisteme dinamice multidimensionale neliniare

Aproximarea liniară a sistemelor dinamice

Ioana Manafi, 2020 3

ii) Discrete: aproximarea liniară a sistemelor dinamice multidimensionale neliniare

matricei Jacobi. Condiţia de stabilitate este: i  1, i = 1, n .

10.2. Structuri disipative

Ioana Manafi, 2020 4

Notăm I ( 1 ,  2 ) intervalul în care se situează stările inițiale x0  I (1 ,  2 ) ale traiectoriilor

Fig.1. Ciclu limita

Fig. 2. Fluturele lui Lorentz

Comportamentul stabil al unui sistem este condiţionat de existenţa unui atractor/punct

Ioana Manafi, 2020 5

Ioana Manafi, 2020 6

10.3.1. Exemple de fractali:

Figura 3. Triunghiul lui Sierpinski

Figura 4. Sita lui Sierpinski

Figura 5. Covorul lui Sierpinski

Ioana Manafi, 2020 7

Figura 7. Praful lui Cantor

Fig.8. Curba liniei de coastă

Fig. 9. Fulgul de zapada Koch

Ioana Manafi, 2020 8

Un alt fractal celebru este mulţimea Mandelbrot (a se vedea Figura 9).

Figura 9 – Mulţimea Mandelbrot

Figura 10 – Atractorul straniu al lui Karperien

Ioana Manafi, 2020 9

10.3.2. Dimensiunea fractală

10.3.3. Aplicaţii ale fractalilor

Ioana Manafi, 2020 10

1. În mijlocul unei foi de hârtie se desenează o pisică.

Figura 12. Jocul pisicilor

10.4. Modelul Lotka-Voltera (Prada-Prădător)

- x reprezintă numărul indivizilor de tip pradă

Ioana Manafi, 2020 11

- β – rata de diminuare a pupulației de tip pradă

=0 αx – βxy = 0 x(α - βy) = 0 Sol. 1: x = 0 Sol. 2: x =

Testăm stabilitatea celor două soluţii obţinute folosind matricea Jacobian

(matricea Jacobian este matricea derivatelor parţiale de ordinul întâi).

Ioana Manafi, 2020 12

Valorile proprii se determină după cum urmează:

Se consideră modelul pradă – prădător caracterizat de următoarele relații:

Se cere să se studieze stabilitatea sistemului:

Ioana Manafi, 2020 13

Derivatele parțiale de ordinul întâi sunt: