CAPITOLUL AL III-LEA

DIRECTOR POLITIC AL PREȘEDINȚIEI

CONSILIULUI DE MINIȘTRI (1923-1926)

1
Mediul înconjurător

Venit în concediu în țară pe la mijlocul lunii ianuarie 1923,

spre a asista la căsătoria fratelui meu, Ion I.C. Brătianu m-a
poftit la dejun în casa sa frumoasă de pe strada Lascăr Catar-
giu și, la cafea, m-a întrebat dacă aș fi dispus să-mi jertfesc
postul de la Roma spre a lucra cu dînsul, în calitate de director
politic al Președinției Consiliului. Propunerea era firește mă­
gulitoare, deși îmi dădeam seama că ea era poate datorită, în
parte, și stăruințelor soției primului ministru, dornică a trece
locul meu de la Roma unui nepot al ei, tînăr căsătorit. Des­
părțirea de Roma era desigur dureroasă, dar admirația și afec­
țiunea mea pentru marele nostru bărbat de stat mă îndemnau
să nu pierd prilejul, desigur unic în cariera mea, de a trăi o
bucată de vreme în apropierea sa, de a mă bucura de contactul
strălucitei sale inteligențe și de a mă împărtăși din întinsa sa
experiență politică. Primii așadar fără ezitare propunerea lui
Ion I.C. Brătianu, pe care nu am regretat-o nici o clipă și care
mi-a hărăzit trei ani din cei mai interesanți ai tinereții mele, și
din cei mai îmbelșugați cu cunoștințe și învățăminte politice.
Noul meu post îmi oferea, într-adevăr, putința nu numai de
a cunoaște „de première main“1 și de la centru toată acțiunea
diplomatică a României, dar și de a mă familiariza cu meca­
nismul politicii noastre interne, un domeniu cu totul necunos­

1 direct de la sursă

90
cut mie. Familia mea trăise în afara învălmășelilor de politică
internă. Tatăl meu, fost deputat „junimist“ și apoi secretar ge­
neral al Ministerului Justiției, trecuse în magistratură la căsăto­
ria sa cu mama și, de atunci, nu mai era amestecat în lupta
partidelor. în orice caz, înclinațiunile și prieteniile sale de tine­
rețe îl puseseră în legătură exclusiv cu cercurile conservatoare.
Din partea mamei, de asemenea, nu erau decît conservatori:
bunicul meu, Ștefan Borănescu, mare proprietar în județul Bu­
zău, era un înfocat adept al lui „conu’ .Lascăr“ și era întotdea-.
una ales ca senator conservator la Colegiul I de Buzău. Avea
portretul lui Lascăr Catargiu pe masa sa de lucru și țin limpede
minte cum fratele meu și cu mine, copii mici de tot, am fost
duși la salon să fim prezentați veneratului șef al Partidului
Conservator, venit să facă o vizită bătrînului meu bunic, în
ajunul preluării Guvernului, în 1899. Din nefericire Lascăr
Catargiu muri subit cîteva zile în urmă fără a fi putut presta
jurămîntul ca prim-ministru. îmi amintesc adînca mîhnire a
bunicului și a fiului său — conservator înflăcărat și el — la
aflarea jalnicei vești. Toate acestea le povestesc ca să arăt că,
dacă nu aveam decît cunoștințe foarte relative și fragmentare
despre viața Partidului Conservator și despre politica noastră
internă în general, eram cu desăvîrșire neștiutor al organizațiu-
nii celuilalt mare partid de guvemămînt, cel liberal.
însărcinarea mea era de a ține legătura între primul minis­
tru și ministrul afacerilor străine, de a citi și clasa telegramele
legațiilor noastre, din care o copie era înaintată șefului Guver­
nului, de a transmite instrucțiile eventuale ale acestuia și, în
genere, de a face un triaj între rapoartele și telegramele primi­
te, spre a nu supune lui Brătianu decît cele prezentînd un in­
teres deosebit, căci nu ar fi avut omenește răgazul de a le citi
pe toate. Conținutul rapoartelor și telegramelor celorlalte i-1
rezumam zilnic, adesea pe cînd eram în automobil împreună.
Cu timpul însă, atribuțiile mele depășiră cadrul strict de poli­
tică externă și îmi petreceam toată ziua în casa președintelui
Consiliului, unde el lucra în mod exclusiv, primea pe membrii
Guvernului și pe șefii de Misiune străini, astfel încît am putut
urmări de aproape activitatea acestui bărbat de stat luminat și
în domeniul politicii interne.
91
 Reținut des la masă, plecat multe ori cu domnul și doamna
Brătianu la Florica, pot zice că am trăit destul de mult în at­
mosfera lor familială. De altfel, maică-mea și frații ei erau pri­
eteni de copilărie de ai Brătienilor. Unchiul meu, Costel Bo-
rănescu, fusese coleg de clasă cu Ionel Brătianu la Colegiul
Sf. Sava, iar surorile Brătianu — și mai ales Sabina (căsătorită
cu doctorul Constantin Cantacuzino) — erau dintre prietenele
cele mai vechi și mai apropiate ale mamei mele, de care au
rămas strins legate toată viața.
Vintilă Brătianu mă cunoscuse cînd eram copil. înfiin­
țasem cu cumnatul său, Radu A. Stolojan, și alți băieți de vîr-
sta noastră (frații Romalo și Crețianu, Nicolae Pillat, Georgică
Assan, Dumitru Alimăneștianu, Constantin G. Cantacuzino
poreclit „Tache“ și alții) un club sportiv, „Sport Club“ și, nu
știu din ce pricină, poate fiindcă dna Lia Brătianu, născută Sto­
lojan, ne primea cu multă bunătate și des la dînsa în casă pen­
tru gustare, l-am proclamat pe Vintilă Brătianu președinte de
onoare! O demnitate neașteptată care trebuie să-l fi înveselit
mult pe primarul Capitalei ce era el atunci. Ne-a trimis vorbă
că primește deoarece crede că președinția de onoare a unui
club sportiv de băieți de liceu îi va da mai puțină bătaie de
cap decît primăria Bucureștilor!
Cît despre dna Eliza Brătianu, născută Știrbei, soția primu-
Idi ministru, ea mă știa, ca să zic așa, încă înainte de naștere,
căci, pe cînd era soția lui Alexandru Marghiloman, cununase,
împreună cu bărbatul ei de atunci, pe părinții mei (tatăl meu
era pe vremea aceea secretar general al Ministerului Justiției,
al cărui titular era Marghiloman). Cum aceasta avusese loc în
timpul primei sale căsnicii, s-a ferit să-mi amintească de rolul
ei la ceremonia căsătoriei părinților mei; doar mi-a spus odată,
în treacăt: „Părinții dtale s-au căsătorit la 5 decembrie 1893,
mi se pare, și la biserica Domnița Bălașa și, deși era iarnă, au
avut norocul să aibă atunci o adevărată zi de primăvară“. I-am
admirat memoria, după atîția ani. Cu părinții mei fusese în le­
gătură și după divorțul ei, pe cînd întemeiaseră cu toții o aso­
ciație amicală, „Cercul Nostru“, în cadrul căreia scriitori își
92
citeau operele (ca Octavian Goga sau Radu Rosetti-Răducanu)
și se juca teatru de către amatori. Reuniunile aveau loc fie la
părinții mei (unde am asistat, și chiar luat parte ca băiețandru,
la diferite comedii interpretate de prieteni), fie la alți membri
ai asociației. Animatoarele cercului erau Irina Blanc, născută
Berindei (apoi Procopiu), și Nadejda Știrbei, născută Bibescu,
cumnata Elizei Brătianu. Țin minte cum — trebuie să fi fost
prin 1907 — Eliza Brătianu (pe atunci încă Știrbei, după di­
vorțul ei), Irina Blanc, și Nadejda Știrbei, aflate împreună în
călătorie in străinătate, au trimis cîte o carte poștală, cu versuri
și desene umoristice, membrilor „Cercului Nostru“. Cartea
poștală adresată tatii (trebuie s-o mai am printre hîrtiile mele)
începea cu versurile: „Pendant que la train file/ Pensons à toi,
Basile/ que ce tutoiement ne t’effraye pas/ Nous le copiâmes
dans Hérédia!“1 Semnat: Elise, Nadège, Irène. Tata a făcut
mare haz și le-a răspuns cu următoarea strofa, conținînd un
joc de cuvinte cu pronumele corespondentelor sale:
„Qui n ’a déjà connu du bonheur l’heure grise
Si entre deux chemins il faut que l’on élise,
On irait n ’importe où, pour être auprès de vous,
Et de Cercul Nostru.“2
închid paranteza, care n-a avut alt scop decît a descreți
poate frunțile cititorilor acestor file, și trec la schițarea perso­
nalității Elizei Brătianu. Era o femeie frumoasă și chipeșă, cu
un suris fermecător care-i lumina deodată întreaga față, de obicei
serioasă. Era, mai ales, o femeie de o inteligență într-adevăr
superioară și sclipitoare. O inteligență poate mai mult bărbă­
tească decît femeiască, un pătrunzător spirit politic, o judecată
fără greș despre oameni și evenimente. Desigur că cei doi băr­

1 Timpul trece și trec zile/ La tine ne gîndim, Vasile/ Să nu te sperii că te

tutuim/ Din Heredia ne inspirăm!
2 Cine n-a cunoscut vremea de beție a fericirii
Și trebuie s-aleagă drumurile firii
S-ar duce oriunde, să fie de voi alături
Și de Cercul Nostru.

93
bați pe care i-a avut, amîndoi bărbați de stat de mina întîi,
precum și mediul politic în care trăise, înconjurată de fruntași
conservatori, apoi liberali, trebuie să fi contribuit la formarea
și desăvîrșirea judecății și simțului ei atît de exact în toate pro­
blemele politice. îmi spunea că era mai deprinsă să vorbească
cu bărbații decît cu femeile, care, pe vremea ei, se mărgineau
la conversații literare sau artistice, ceea ce nu o interesa atîta
ca acțiunea de guvemămînt. Avea o predilecție mare pentru
arta populară și colecția ei de costume românești și de broderii
țărănești era aproape unică în țară. îi mergea vorba, în familie,
că avea un caracter dificil, poate pentru că era oarecum auto­
ritară și nu îndestul de îngăduitoare față cu persoanele cu un
intelect mai modest. Am găsit-o întotdeauna cît se poate de
amabilă și de binevoitoare, plină de haz uneori, cu o inimă
caldă, gata a sări tuturor în ajutor.
în preajma soților Brătianu, roiau un număr mare de nepoți
și nepoate, care umpleau casa de tinerețe. Fiul lui Ionel Brătia­
nu, din prima sa căsătorie cu Maria Cuza născută Moruzi,
Gheorghe, viitor istoric de valoare, de întinsă cultură dar mai
puțin înzestrat pentru apriga luptă politică, venea mai rar la
tatăl său. Copilăria și-o petrecuse la Iași la mama sa, care trăia
retrasă după divorțul ei; pe urmă s-a însurat de tînăr, astfel
încît nu prea a avut prilejul de a locui în casa părintească. A
avut o ținută demnă sub regimul comunist și a murit în temniță
cu patriotism brătienist. Adevăratul fiu al casei părea mai mult
să fie nepotul Constantin Brătianu, zis pînă la bătrînețe „Bé­
bé“, fiu al unui văr al primului ministru. Inteligent, cu totul
devotat unchiului său care nu avea nici un secret pentru dînsul
și-i încredința arhiva sa politică, era un om cît se poate de
sincer, de prietenos, de simpatic. îmi inspira o încredere de-
săvîrșită și aveam o adevărată afecțiune pentru dînsul. Stima
mea pentru caracterul său întreg a sporit încă atunci cînd am
aflat de curajul și patriotismul său sub stăpînirea comunistă,
în ale cărei închisori a închis ochii, ca unchiul său, Dinu, și
vărul său, Gheorghe.
94
 2
Luptele interne

Din primele zile ale preluării noului meu post, m-am găsit
cufundat, vrînd-nevrînd, în valurile politicii interne. Președin­
ția Consiliului, pe lingă care urma să-mi îndeplinesc atribuțiile
diplomatice, ca și întregul Guvern, și aș putea spune toată lu­
mea politică și opinia publică în genere, erau mult mai preo­
cupate de votarea noii Constituții decît de situația externă, pe
vremea aceea relativ stabilizată. Un alt pact fundamental era
de neapărată trebuință după alipirea noilor ținuturi. Nu se pu­
teau aplica automat în Transilvania, Bucovina sau Basarabia
vechile prevederi constituționale stabilite în 1866, la sosirea
lui Carol I, înnoite doar în 1917 pentru a se legifera reforma
agrară și sufragiul universal. Dar însuși actul unirii cu Tran­
silvania și Basarabia hotăra ținerea unei Adunări Constituante.
Ar fi fost desigur de dorit ca Guvernul chemat să prezideze
votarea noii Constituții să cuprindă și reprezentanți de-ai Par­
tidului Național din Transilvania, dar toate încercările de con­
stituire a unui Minister (Guvern) Brătianu-Maniu în ianuarie
1922 nu au putut da nici un rezultat din pricina neînțelegerii
asupra numărului de portofolii ministeriale și de mandate par­
lamentare de atribuit celor două partide, liberal și național.
Alegerile din martie 1922 dăduseră mari majorități liberale,
ele erau însă contestate de opoziție, care nu recunoștea noului
Parlament puterea de a legifera și, încă mai puțin, aceea de a
întocmi Constituția.
Relațiile între Guvern și opoziție erau atît de încordate încît
membrii Partidului Național din Transilvania au refuzat să ia
parte la încoronarea Regelui la Alba lulia. Acest gest a mîhnit
și a surprins mult, atît pe Suverani cît și straturile largi ale
populației. Se recunoștea, ce este drept, că ar fi fost potrivit
ca, măcar pentru acea zi istorică, un Guvern al tuturor parti­
delor să fi fost la putere. Totuși, faptul că Guvernul era al unui
singur partid și că lupta internă era în plin, nu constituia mo­
tive suficiente pentru ca tocmai transilvănenii să se abțină de
95
la ceremonia religioasă și națională menită să consfințească,
în cetatea istorică a Ardealului, dezrobirea lor. Astfel încît Re­
gele dezrobitor și întregitor de neam nu a avut în jurul său pe
reprezentanții autorizați ai poporului ardelenesc în acea zi uni­
că în analele neamului. De altfel, gestul, din punct de vedere
politic, n-a avut nici o urmare, căci liberalii au mai rămas la
putere patru ani și au votat noua Constituție așa cum o doreau.
La Cameră, dezbaterile cu privire la Constituție se des­
fășurau într-o atmosferă înfierbîntată și pătimașă. Atacurile re­
ciproce erau de o violență și de o agresivitate depășind aproa­
pe orice măsură. Eram de față la ședința Camerei din martie
1923 cînd Constituția a fost votată. Brătianu era prezent. La
vociferările opoziției opunea o seninătate olimpică și un surîs
puțin disprețuitor. Lui lorga, care, în culmea pasiunii, îi decla­
ra că partidele de opoziție nu vor recunoaște noul pact funda­
mental și-l vor anula cînd vor ajunge la cîrma țării, Ionel Bră­
tianu îi răspundea liniștit — parcă-1 aud și azi: „Domnule
lorga, chiar dvs personal veți aplica Constituția aceasta, și atît
dvs, cit și ceilalți șefi ai opoziției, care o combateți azi, o veți
apăra o dată cu ultima energie“. Profetice cuvinte! într-adevăr,
lorga a fost prim-ministru pe baza acelei Constituții și n-a fă­
cut nici cel mai slab gest spre a o înlătura. Tot astfel Maniu
și Vaida Voievod. De atunci și pînă la catastrofa națională din
1944, Partidul Național-Țărănesc, cu luliu Maniu în frunte, au
tot cerut respectarea acelei Constituții din 1923, pe care ame­
nințau că o vor suprima. Căci, după cum prevăzuse autorul ei,
bunul simț a triumfat.

3
Călătorii oficiale

Eram de mai bine de un an director politic al Președinției

Consiliului cînd mi-a fost dat să însoțesc pe șeful meu în că­
lătoria oficială întreprinsă de Regele Ferdinand și Regina Ma-
ria la Varșovia. Era în luna iunie 1924. Din suita regală mai
96
făceau parte, în afară de primul ministru Brătianu, ministrul
de externe, I.G. Duca, ministrul Curții regale, Nicolae Mișu,
marele maestru al ceremoniilor Curții regale, baronul Ion Stîr-
cea, marele maestru al vînătorilor regale, Anton Mocsonyi, dna
Elena Mavrodi, marea doamnă de onoare a Reginei, Casa mi­
litară a Suveranilor, precum și șeful de cabinet de la Externe,
Atta Constantinescu. Am plecat cu toții cu trenul regal, într-o
atmosferă foarte însuflețită. Era prima vizită oficială a Suve­
ranilor după încoronare, și încă într-o țară aliată! Mesele le
luam cu toții în sufrageria regală, instalată într-un vagon parcă
mai lung ca cele obișnuite. Regina ședea în capul mesei, avînd
la dreapta ei pe Rege, la stingă ei pe Ionel Brătianu, apoi ur­
mau ceilalți după rang, noi cei mai tineri în capul opus al me­
sei unde glumele se încrucișau neîncetat. Cînd rîsetele erau
mai animate, cei mari ne întrebau pricina și trebuia repetată
gluma, apoi rîdeam cu toții. Regele și Regina păreau încîntați
de această călătorie, care era pentru ei un fel de „vacanță“.
Era interesant pentru mine de a-i cunoaște mai de aproape,
ca oameni, nu ca simboluri numai. Mi-aduceam aminte cum
asistasem, in acea dimineață mohorîtă de septembrie 1914, la
prestarea de jurămînt a Regelui Ferdinand, a doua zi după
moartea lui Carol I. Mă aflam în tribuna de la Cameră rezer­
vată Curții de Casație, unde tata mă lua de obicei cu dînsul ca
să văd ședințele de deschidere ale Parlamentului. O serie de
doamne în văluri negre ocupară, în picioare, locurile rezervate
îndeobște Guvernului. Erau noua Regină, principesele, doam­
nele de onoare, înaintînd încet ca o procesiune de umbre ne­
gre. Sub unul din văluri se distingea cordonul ordinului „Co­
roana României“; era Regina Maria. îndată se urcă pe estradă
unul din chestorii Camerei anunțînd: „Majestatea sa Regele“
și, în loc de a se vedea chipul tradițional al bătrînului Rege
Carol I, ca să înceapă citirea, cu accent german pronunțat, a
Mesajului regal („Tomnilor Zenatori, Tomnilor Tebudați...“),
iată că apăru figura subțire, sfioasă, foarte distinsă a nepotului
său, noul nostru Suveran. întreaga asistență izbucni în acla­
mații nesfîrșite „trăiască Regele“. Ferdinand, atunci de 49 de
97
ani, arăta trist, obosit, covîrșit de emoție., Totuși rosti cu glas
sigur, deși cu puternic accent străin, formula Jurămîntului și
sărută Crucea pe care i-o prezentă mitropolitul Konon. Noi
urale. Se apropie atunci Mihail Pherekyde, președintele Came­
rei, și citi un scurt și admirabil discurs începînd cu cuvîntul
„Sire“. Era prima dată că i se adresa acest titlu și mi s-a părut
că observ un fel de cutremur de emoție la noul Rege. Apoi
începu să citească, la rîndul său, Proclamația sa către poporul
român. Cînd a ajuns la legămîntul său de a fi „bun Român și
Rege“, a fost întrerupt de un ropot de aplauze care nu mai
isprăvea, căci se înțelegea făgăduiala ce o dădea prin acele
cuvinte poporului român că va uita de obîrșia lui germană cînd
va suna ceasul intrării în război pentru întregirea neamului. A
trebuit să repete fraza, al cărei sfîrșit fusese înecat de ovațiile
parlamentarilor. Acum, după aproape nouă ani, îl revedeam pe
Rege, încununat de izbîndă și la apogeul prestigiului său. Fizic
era, firește, ceva mai albit la păr și pierduse din talia lui zveltă,
dar ochii erau veseli și se arăta vorbăreț și glumeț. Regina pă­
rea, de asemenea, mulțumită și conversația ei, într-o limbă
franceză vorbită cu ușor accent englezesc, era plină de duh.
Dimineața sosirii la Varșovia, așteptam cu toții „fercheși
și sclivisiți“, în uniformele noastre respective (diplomatice sau
militare; aceea verde a lui Mocsonyi, ca maestru al vînătorilor,
a avut deosebit succes) sau în fracurile ministeriale împodo­
bite de cordoane multicolore, ca trenul regal să intre în gară.
Se auzi deodată Imnul nostru național, pe un ritm cam straniu,
ce este drept. Intram în gară. La coborîrea din vagon, Suvera­
nii fură întîmpinați de Președintele Republicii polone, Stanis-
law Wojciechowski, cu soția, iar Brătianu salutat cordial de
primul ministru polon Witos, șef al Partidului Agrarian (îm­
brăcat într-o ținută țărănească oarecum stilizată pentru acel
prilej, după cum aflarăm în urmă). Cortegiul pomi din gară
spre frumosul Palat Lazenki (pronunțat: „Uajenki“) construit
în stil Adam de Stanislas Poniatowski, unde urma să fie găz­
duită perechea regală. în prima trăsură erau Regele și Preșe­
dintele, în a doua, Regina cu dna Wojciechowska. A treia tră­
98
sură era un landou cu patru locuri: în fund Brătianu cu Witos,
în fața lor cdntele Michel Potulicki (șef de cabinet al lui Witos,
atașat pe lîngă Brătianu în timpul călătoriei) și cu mine. Orașul
era împodobit cu tricolorul nostru și aclamațiile mulțimii erau
din cele mai călduroase. După aceea Brătianu și noi toți cei­
lalți am fost duși la locurile noastre de găzduire care se aflau
în diferite palate Branicki situate într-un parc din centrul Var­
șoviei. în unul din palate se afla și reședința Legației noastre,
al cărei șef era distinsul diplomat și scriitor Alexandru G. Flo-
rescu (zis „Flo-Flo“). Colaboratorii săi erau Matila Costiescu,
consilier de legație, și Marcel Romanescu, secretar.
Nu pot înșirui acum toată seria de festivități care fuseseră
drganizate de prietenii și aliații noștri pentru a sărbători și cin­
sti pe șeful de stat și guvernanții României. Țin minte un mare
dineu oficial dat de Președintele Republicii și la care s-a servit
Tokay, vechi — după cîte ni s-a spus — de 300 de ani, de o
serată de gală la Operă și de nesfirșite mese, dintre care una
la Legația noastră unde luă parte și mareșalul Pilsudski, care
nu era încă la cîrma țării. La una din acele mese eram așezat
lîngă un înalt demnitar bisericesc polon, care nu cunoștea altă
limbă decît a sa. îmi adresă vorba în latinește. Cred că este
singura dată în viața mea cînd am fost silit să stau de vorbă
în limba strămoșilor noștri. Latineasca mea din liceu începea
să se cam șteargă din amintire, plus că o încurcam acum cu
limba italiană învățată de curînd. Inutil deci să adaug că șchio­
păta puțin conversația noastră. Știu că m-a întrebat: „Ecclesia
catholica persecutata est in Romania?“1 și că eu i-am răspuns
categoric: „Ecclesia catholica non est persecutata in Româ­
nia!“2 Mare lucru în afară de aceasta nu cred să ne fi spus.
Un garden-party în castelul Wilanow din împrejurimile Var­
șoviei mi-a rămas de asemenea, în minte.
Un week-end fermecător l-am petrecut cu toții, după vizi­
tarea Cracoviei, la Zancut (a se pronunța: „Uaințut“), castelul

1 Biserica catolică este persecutată în România?

2 Biserica catolică nu este persecutată în România!

99
familiei PotockL Un edificiu imens, de stil cam heteroclit, dar
situat intr-un parc superb și conținînd mobile și opere de artă
de mare valoare, între altele mobilierul salonului Reginei Ma-
rie-Antoinette la Trianon și o serie de vaze mari chinezești
dăruite de un împărat al Chinei, Regelui polon Sobieski. Luxul
ajungea pînă la numeroasele grajduri cu cai de rasă, în mijlo­
cul cărora se aflau covoare mari roșii. într-un colț din fiecare
grajd se găseau fotolii de club în piele, o masă cu pahare și
un dulap cu sticle, ca să poată boierii sta liniștiți jos la un
pahar de vin pe cînd admirau caii. Șoproanele erau înțesate cu
fel de fel de trăsuri și vehicule rare din toate epocile și eram
plimbați cu ele pe întinsul moșiei. Stăpîna casei era vestita și
încă frumoasa contesă Betka Potocka născută Radziwill, care
făcea onorurile împreună cu fiul ei, contele Alfred Potocki,
șeful familiei. Am avut prilejul să-i mai întîlnesc des în El­
veția, în timpul exilului nostru comun după al doilea război
mondial, și păreau întotdeauna mulțumiți să mai găsească pe
cineva care cunoscuse Zancut, în timpul splendorii sale, și cu
care să poată reîmprospăta amintirea avuției și fericirii lor tre­
cute. îmi spuneau că avuseseră, cel puțin, norocul să poată
scăpa operele de artă și mobilele de preț, pe care le încredin­
țaseră Principelui Domnitor din Liechtenstein (ai cărui supuși
au devenit ulterior, spre a dobîndi o naționalitate). Alfred Po­
tocki s-a însurat la vîrsta de 72 de ani, după moartea mamei
sale, cu dna Sidney, o simpatică și bogată poloneză, văduvă a
unui american.
Castelul scăpase neatins în timpul primului război mondial
deși se dăduseră lupte în apropiere, căci, după cum îmi explica
Betka Potocka, era protejat atît de marii duci ruși cît și de ar­
hiducii austrieci, toți amintindu-și cu recunoștință de vînătorile
vestite și de balurile strălucite la care luaseră parte ca oaspeți
ai familiei Potocki. Și, intr-adevăr, răsfoind cartea musafirilor,
am dat de semnături de ale suveranilor și șefilor de armate
care s-au războit pe urmă între dînșii.
Printre ceilalți numeroși invitați care erau la Zancut îm­
preună cu perechea noastră regală și suita lor, îmi amintesc de
100
rudele casei: nepoți Potocki (Joseph și Roman, mi se pare), fii
ai fratelui soțului stăpînei casei căsătorit cu o soră a ei, dar,
mai ales, de un văr al lor, contele Henry Potocki, care-mi spu­
nea că se trăgea, prin femei, din neamul Movileștilor de la noi.
Mi-a precizat că avea în castelul său (al cărui nume l-am ui­
tat), o serie întreagă de portrete în ulei de ale Domnitorilor
moldoveni din neamul Movilă. Povestea că o bătrină mătușă
a sa avea aceleași trăsături ale feței („Ies pomettes saillantes
des Moghila“1) și că era supranumită în familie, din pricina
aceasta, „Mohilenka“. Eram mișcat sa găsesc amintiri atît de
vii ale vechii noastre Moldove în plină țară leșească! Mai era
și o frumoasă și elegantă rudă a lor: contesa Rose Tyskiewicz,
născută Branicka. Mi se spunea că „la comtesse Rose“ era una
din cele mai elegante „leading ladies“ din societatea polonă.
Se aflau acolo și cei trei frați Przierzdiecki (de pronunțat:
„Pjejdiețchi“): cel mare, șef al Protocolului și mai apoi amba­
sador la Roma, iar cel mai tînăr, Renaud, ofițer de cavalerie
(căsătorit cu o Lubomirska), era atașat, pe timpul vizitei, pe
lingă persoana Reginei Maria. Dar cîți alții încă de care nu-mi
mai amintesc și de care mă loveam necontenit de-a lungul
imenselor galerii, cînd luptam cu greu ca să-mi regăsesc ca­
mera în acel labirint.
Se spunea că Potocki puteau să ia fiecare din mese într-alt
salon, timp de o lună de zile (atîtea saloane aveau!). în orice
caz, cele cîteva zile cît am stat acolo, n-am luat de două ori
masa în aceeași încăpere. Nu voi uita niciodată dineul de gală
pe care l-au dat într-o sală uriașă în care țineau înșiruite pe
piedestalele lor, vestitele vase chinezești ale lui Sobieski. Ma­
sa era sclipitoare de argintărie, aranjamentul floral de o sin­
gură culoare trandafirie, paharele purtau cifra Regelui Stanis-
las Poniatowski căruia îi aparținuseră. în jurul mesei — să fi
fost cam 60 comeseni —, femeile cele mai frumoase ale Po­
loniei, scînteind din diademele și bijuteriile lor. Oficialitatea
lipsea, era o masă de societate exclusiv și am impresia că Re­

1 pomeții proeminenți ai celor din familia Movilă

101
gele Ferdinand și Regina Mana erau încîntați și se simțeau în
mediul lor. Ca diplomat, am luat parte, firește, la multe dineuri
de gală, în multe curți și ambasade, cum o cere meseria noas­
tră, dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată la o serată mai per­
fectă din toate punctele de vedere: decorul, menu-ul, vinurile,
lacheii pudrați în spatele fiecărui scaun și, mai ales, frumu­
sețea și eleganța femeilor de față. Și toată această revărsare de
lux și strălucire, la simplii particulari, cărora soarta le pregătea
un atît de jalnic apus de viață! Sic transit...

în luna august 1924 am fost detașat de Președinția Consi­

liului și Ministerul Afacerilor Străine pe lîngă gloriosul amiral
englez Lord Beatty, care venea să facă o vizită quasi-oficială
Suveranilor și Guvernului țării noastre. Amiralul David Beatty,
căruia Regele George al V-lea îi acordase titlul de „earl“, re­
purtase vestitele victorii navale de la Helgoland, Dogger Bank
și Gutland, fiind privit acum ca una din marile figuri istorice
ale marinei britanice. Guvernul nostru ținea ca el să fie primit
cu toate onorurile cuvenite și pregătise un program amănunțit
pentru ca dînsul, cît și însoțitorii săi, să capete o idee cît mai
amănunțită și favorabilă a frumuseților și bogățiilor țării. Ple­
cai deci la Constanța, unde se aștepta sosirea yachtului „Shei-
la“ pe care călătorea Lord Beatty. Yachtul era superb, mare,
foarte luxos instalat și purta pavilionul amiralului. Urcai pe
bord, de îndată ce ancora fusese coborîtă, spre a saluta din
partea Guvernului pe „primul lord al mării“ („first sea lord“),
cum îi suna titlul oficial. Găsii un englez tipic, cordial, sim­
patic, cu o înfățișare mult mai tinerească decît cei 52 de ani
pe care îi avea. După schimbul obișnuit de amabilități, mă pof­
ti la un „drink“1 într-unul din saloanele yachtului, unde făcui
cunoștință cu pasagerii care îl însoțeau: Lady Beatty (o ame­
ricană destul de „sophisticated“2), fiul lor David (care, mai tîr-
ziu, după ce a moștenit titlul tatălui său, pare să se fi sinucis

1 pahar
2 dibace, care știe cum să se poarte în societate

102
în împrejurări destul de misterioase), apoi prieteni de-ai lor:
ducele și ducesa de Sutherland (Eileen Sutherland, o frumu­
sețe britanică plină de farmec irlandez, avea să moară încă în
floarea vîrstei de o boală nemiloasă), vicontele și vicontesa
Ednam (el, viitorul Earl Ednam, prieten intim al lui Eduard al
VIII-lea; ea, Rosemary — chemată „Rosay“, sora lui Suther­
land, a murit după scurtă vreme într-un accident de avion),
precum și încă un tînăr englez de al cărui nume nu-mi amin­
tesc.
După cîtăva vreme se urcară pe bord autoritățile locale
(prefect, primar, comandantul bazei navale, amiralii și ofițerii
noștri superiori de marină) spre a saluta pe Lord Beatty, eu
fiind tălmaciul acestui schimb de salutări, apoi colonia brita­
nică din Constanța, cu vice-consulul în frunte, care, spre mi­
rarea mea, au fost complet ignorați de compatrioții lor de pe
yacht. Apoi o pornirăm cu toții, în tren special, la București.
Pe drum, la oprirea în Ploiești, ne-am coborît la faimosul res­
taurant al gării (unul din cele mai bune din țară, ținut, în mod
surprinzător pînă nu de mult, de cunoscutul critic și fruntaș
socialist Dobrogeanu-Gherea), ca să gustăm din vestitele pa­
teuri cu țuică. Era pe masă și o farfurie cu ardei roșii iuți.
Frumoasa Eileen Sutherland întinse mina spre ei. O oprii, atră-
gîndu-i atenția că erau foarte iuți și că era mai bine să se fe­
rească de ei. Dar n-a vrut să-mi urmeze sfatul și a pus un ardei
întreg în gură. își închipuie oricine ce a urmat: plînsete, ge­
mete, pahare cu apă. Cît pe aci să se cheme un doctor! Nu
știam cum s-o mai alinăm. Din pricina acestui mic, dar dureros
incident, n-a uitat, cred,cît a trăit biata ducesă de țara româ­
nească! Am întîlnit-o cu cîțiva ani în urmă la Ambasada An­
gliei de la Roma și, amintindu-ne amîndoi de ardeiul ploieș­
tean buclucaș, mi-a spus în glumă că, de acum încolo, orice
sfat îi voi da îl va urma. Dar nu ne-am mai întîlnit niciodată
de atunci!
în Capitală se organizase o primire oficială. Musafirii o da­
tă încartiruiți la Athénée Palace, începu obișnuita serie de vi­
zite oficiale și de mese, cu o serată dansantă la Ministerul Afa­
cerilor Străine, noi tinerii diplomați avînd instrucții formale de
103
la Duca de a învîrti englezoaicele la dans fără a le lăsa să răsu­
fle. Instrucțiunile au fost păzite cu sfințenie și cu plăcere, căci
toate trei erau frumoase și două din ele chiar tinere, astfel incit
parchetele Palatului Sturdza au pîrîit și troznit sub presiunea
„jazzurilor“ și valsurilor, cum nu li se mai întîmplase de cînd
cu vremea lui Beizadea Grigore și a Domniței Raluca!
Partea cea mai plăcută a vizitei a fost însă călătoria pe Du­
năre, pe un frumos yacht al Serviciului nostru fluvial. Masă
excelentă pe bord, icre negre, vin de Odobești, Grigoraș Di_-
nicu cu taraful lui — toate perfect organizate de Atta Constan-
tinescu. Doar că, atunci cînd Grigoraș a vrut să „cînte la ure­
che“ englezoaicelor un „cîntec de inimă albastră“, ele nu știau
ce li se va întîmpla. Eileen Sutherland s-a dat înapoi brusc,
temîndu-se probabil că bietul Grigoraș are intenții prea afec­
tuoase. Ionel Brătianu, lîngă care ședea la masă, a liniștit-o,
explicîndu-i vechea datină a lăutarilor noștri. Primul ministru,
ca și colegii lui din Guvern, erau plini de vervă. Frumoasa
ducesă îi făcea lirici. Unul din ei îi adresa complimente într-o
franțuzească aproximativă, pe care ea nu le prea înțelegea, ră-
mînînd tăcută și indiferentă. Beatty, care sta alături, zise, glu­
mind, subsecretarului înflăcărat: „dacă vezi că nu izbutești, de
ce nu urmezi zicala de care m-am inspirat eu în timpul Războ­
iului: «Better run away and come back another day»1. Retra­
gerea nu este rușinoasă atîta timp cît ești hotărit «to come back
another day»“. Brătianu era în plină formă și, cu simplicitatea
și amabilitatea sa, părea a fi cucerit pe oaspeții săi.
După cîteva zile am pomit-o cu toții la Sinaia, unde Lord
și Lady Beatty erau invitați de Suverani să stea la Castelul
Peleș. Țin minte și de o serată dansantă intimă la Castel, unde
amiralul s-a arătat un dansator neobosit. Din Sinaia am plecat
în Transilvania, unde Bébé Brătianu organizase, nu fără greu­
tate din cauza lipsei de locuințe potrivite la țară, o excursie
din cele mai frumoase, cu oprire la Cîmpeni și la Muntele Gă­
ina. Pe atunci șoselele erau mediocre la noi, iar praful ridicat

1 „E mai bine să dai bir cu fugiții și să te întorci altă dată.“

104
de automobile și de căruțele de pe drum te îneca. Lady Beatty,
fiul ei și junele englez au preferat să ne aștepte întoarcerea la
Athénée Palace, unde puteai lupta cu zăduful luînd dușuri și
răcorindu-te la bar, agremente necunoscute la Cîmpeni sau pe
Muntele Găina! Ceilalți oaspeți, cărora li se adăugaseră Marile
Ducese Mașa și Kira (nepoatele Reginei, prima: viitoarea Prin­
cipesă Leiningen, a doua: viitoarea soție a Principelui Louis-
Ferdinand al Prusiei), au înfruntat însă cu bărbăție colbul înă­
bușitor și arșița de vară, fiind, după cum mi s-a părut, foarte
sensibili la pitorescul priveliștilor și al portului țărănoilor noas­
tre.
Cîteva săptămîni după plecarea din țară a musafirilor bri­
tanici am primit, prin Legația Angliei, un pachet conținînd fo­
tografia, cu dedicație, a Lordului Beatty, un „porte-cigarette“
în argint cu semnătura sa gravată în interior și o scrisoare de
mulțumiri. Ducesa de Sutherland adăugase și ea o fotografie
de amator („snapshot“) a ei, cu un aprinzător de țigări („bri­
quet“) în argint de la Dunhill și cîteva rînduri foarte amabile.
■*
Printre multele călătorii oficiale în care am însoțit pe Ionel
Brătianu, îmi amintesc, cu deosebită plăcere, pe acelea făcute
în noile ținuturi alipite țării.
Călătoria în Banat a Regelui Ferdinand, Reginei Maria și
a Guvernului s-a efectuat cu trenul regal, în aceeași atmosferă
însuflețită ca aceea din Polonia. Eram încîntați cu toții de fru­
moasele priveliști bănățene, pe care cei mai mulți dintre noi
nu le cunoșteam încă, de varietatea satelor, a costumelor țără­
nești. Ne opream în centrele mari și, de acolo, porneam prin
văgăuni și drumuri de țară cu automobilele, ca să cercetăm
sate și cătune românești, șvăbești, sirbești și altele. La școala
primară a unui sătuleț bulgăresc auzeam un copil, îmbrăcat în
portul seminției lui, recitind cu multă convingere: Pui de lei a
lui I. Nenițescu: „Din coapsa Daciei și a Romei în veci s-or
naște pui de lei!“ Maria Theresa adusese în ținutul de hotar al
Banatului, spre a-i sluji drept grăniceri, locuitori din cele mai
îndepărtate regiuni ale „Sfîntului Imperiu“, așa încît, pînă în
105
ziua de azi sînt sate în care se vorbește nemțește, ungurește,
sîrbește și chiar franțuzește, ceea ce dă provinciei întregi un
pitoresc și un colorit unic.
în orașele mari ca Timișoara, Caransebeș și Lugoj, oprirea
era mai îndelungată; Regele și Regina, însoțiți de noi toți, asis­
tau la tedeum-un la biserica ortodoxă, biserica unită, biserica
romano-catolică, vreo biserică protestantă și chiar la sinagogă,
spre a da satisfacție tuturor supușilor săi de orice crez ar fi.
Țin minte de problema ce ni s-a pus la toți cînd, la Sinagoga
din Timișoara, mi se pare, corul a intonat Imnul Regal. Regele
și toți militarii erau cu mîna la chipiu; noi civilii, instinctiv,
ne-am ridicat pălăriile de pe cap, cum se cuvine. Dar s-au re­
pezit la noi mai marii sinagogei spre a ne ruga să ne acoperim
din nou capetele, potrivit uzanței impuse în cultul mozaic. Ce
să facem? Nu știu cine a luat inițiativa de a pune din nou pă­
lăria și de a saluta militărește. Pilda a fost urmată de toți civilii
și, de la Brătianu în jos, erau toți cu mîna la joben.
La Lugoj, ospățul oficial s-a desfășurat într-un ambient
foarte călduros și înălțător. Regele a pronunțat un discurs ad­
mirabil, în care a citat două zicale din partea locului: „Banatu-i
fruntea“ și „Nu-i Român ca Bănățeanul, Bănățean ca Lugoja-
nul“, ceea ce a stîmit un val de entuziasm și ovațiuni nesfîr-
șite. Desigur că Regele Ferdinand nu avea de unde să cunoască
aceste zicători, dar discursul — atît de frumos și de mișcător
— era opera lui Moș Ghiță Kirileanu, bibliotecarul Palatului,
om de mare cultură literară (specialist în Creangă), care scria,
de altfel, mai toate cuvîntările Suveranului în asemenea împre­
jurări. Ieșind de la masă, noi, inițiații, treceam pe lingă Moș
Ghiță și-i strîngeam mîna, spunîndu-i doar: „Frumos a vorbit
Regele“. El înțelegea și surîdea cu oarecare sfială. De ia dînsul
știu că zicala a doua se completase de lugojeni: „Nu-i Român
ca Bănățeanul, Bănățean ca Lugojanu, Lugojan ca Bredicea-
nu“, căci Coriolan Brediceanu, originar în Lugoj, fusese unul
din fruntașii naționalismului românesc în Banat, sub stăpînirea
străină. El era tatăl compozitorului Tiberiu Brediceanu și al
lui Caius Brediceanu, om politic și viitor ministru la Viena (pe
106
vremea cînd eram consilier la acea legație). Ultima versiune
a zicalei adăugase deci: „Bredicean ca Coriolan“, ca să nu fie
confuzie!
*
Altă călătorie oficială ne-a adus, cu alaiul regal, la Oradea
Mare, pentru inaugurarea statuii lui Ferdinand. Din discreție
și modestie, Regele nu lua parte, iar Prințul Carol era acela
care urma să rostească discursul de rigoare. Spre deosebire de
tatăl său, l-a rostit cu mult ifos, aproape teatral. La întoarcere,
după o oprire la Cluj, aflîndu-ne cu toții în vagonul-sufragerie
regal, Prințul îi spuse lui Brătianu: „Je suis heureux, Brătianu,
de ne pas souffrir de la difficulté d’élocution en public de mon
père. Heureusement que j’ai la parole facile“1. Dar Brătianu,
jumătate în glumă, jumătate serios, îi observă: „Monseigneur, il
faut surveiller cela. Rien de plus dangereux pour un Souverain
que d’avoir la parole facile“2.
*
O călătorie deosebit de emoționantă pentru mine a fost ace­
ea din Basarabia, de care atîtea amintiri ale familiei mele sînt
legate. Un înaintaș al meu, pîrcălab de Orhei, a întemeiat mî-
năstirea de pe malul Răutului în secolul al XVII-lea, iar din
căsătoria, pe la sfirșitul secolului al XVIII-lea, a căminarului
lordaki Bossy cu Anastasia Șendrea, familia noastră a intrat
în stăpînirea a două din cele șapte moșii dăruite de Ștefan cel
Mare cumnatului său Șendrea, Portar de Suceava, și rămase
de atunci în mîinile neamului Șendresc, anume Dubăvoaia și
Niporotova, amîndouă așezate pe malul Nistrului. Cu înduio­
șare mă apropiai deci de apa Nistrului, în care, urmînd exem­
plul lui Brătianu, am pus cu toții piciorul. Cetatea Hotinului
și Cetatea Albă, urme falnice ale vitejiei moldovenești, ne-au
umplut inimile de mîndrie și de smerită recunoștință către pro­
nia cerească ce îngăduise întregirea țării „de la Nistru pînă la

1 Sînt fericit, Brătianu, că nu sufăr de dificultatea de a mă exprima în

public a tatălui meu. Din fericire, vorbesc ușor.
2 Alteță, trebuie să fiți atent la asta. Nimic nu este mai periculos pentru un
Suveran decît faptul de a vorbi ușor.

107
Tisa“. La Ismail, Ionel Brătianu a avut, mi s-a părut, lacrimi
în ochi cinci i s-a prezentat cartea de aur a orașului în care a
găsit semnătura tatălui său „I.C. Brătianu, 1876“. Sub ea, fiul,
prim-ministru și el, a adăugat semnătura sa: „Ion I.C. Brătianu,
1924“. în anul în care scriu, pribeag în țară străină, rîndurile
de mai sus, tot pronia cerească supune neamul românesc la o
nouă și crudă încercare: Cetatea Hotinului, Cetatea Albă, Nis­
trul, Ismailul, au intrat din nou sub stăpînirea aceluiași vechi
și neînduplecat vrăjmaș. Rămîne însă neșovăită în inima mea
credința că roata se va întoarce, că dreptatea va izbăvi și că
biata Moldovă ciuntită își va regăsi integritatea și străvechile
ei hotare.
*
Cam pe acea vreme s-a produs o remaniere a Guvernului
și, pentru a pune capăt unor rivalități între prietenii săi politici,
Ion I.C. Brătianu, pînă atunci președinte al Consiliului fără alt
portofoliu ministerial, se hotărî să preia el Ministerul Interne­
lor, cu doi Subsecretari de Stat pentru administrația curentă a
departamentului. Parcă-1 văd pe Brătianu, cu surisul pe buze,
spunîndu-ne nouă, colaboratorilor săi mai apropiați: „Cînd mă
caută cineva la Președinție și nu mă găsește, să știți că sînt la
Interne. Dar cînd mă caută cineva la Interne și nu dă de mine,
apoi să știți că sînt la Președinție“. De fapt, primul ministru
nu se ducea niciodată nici la Președinție, nici la Interne; el
lucra la el acasă, strada Lascăr Catargiu nr. 5, unde atît dînsul
cît și colaboratorii săi își aveau birourile, și unde primea pe
cei care îi cereau audiențe: membri ai Guvernului, diplomați
străini, fruntași ai Partidului și ai vieții publice și, cînd îi în­
găduia timpul, istorici cu care se întreținea bucuros, el însuși
fiind un adînc cunoscător al trecutului.

4
Renunțarea la Tron a lui Carol

Pe la sfârșitul toamnei 1925 începură să circule insistent

zvonuri despre dificultăți ivite în viața familială a Principelui
108
Moștenitor. Carol fusese întotdeauna o fire năbădăioasă și ne­
statornică. înzestrat cu netăgăduite daruri ale minții, destul de
cult, plin de farmec personal cînd voia să-și dea osteneala să
placă, dar ursuz și chiar nepoliticos cînd nu-i convenea cineva,
el înfățișa un mare semn de întrebare pentru viitor. Creșterea
îi fusese destul de neglijată și instrucția lăsată în seama unui
pedagog elvețian foarte contestat de mulți, Moehrlen. Rezul­
tatul contrasta în mod strigător cu pregătirea ce se da, înde­
obște, vlăstarelor regale. Cînd veni Kronprințul în țară, spre a
remite Regelui Carol I bastonul de mareșal al armatei germa­
ne, lumea de la noi fusese impresionată de frumoasele maniere
ale Moștenitorului Tronului Imperial, de politețea sa de „grand
seigneur“ față cu doamnele — le săruta mina respectuos, se
dădea la o parte ca să le lase să treacă înaintea lui — gesturi
firești, dar nu prea obișnuite printre verii săi Hohenzollem din
România. La o recepție, de pildă, tînărul Prinț Carol se apro­
piase, cam pe acea vreme, de venerabila decană a societății
bucureștene, „Coana Asica“ (doamna Anastasia Gr. Filipescu,
născută Rosetti, mama lui Nicu.Filipescu), și-i strînsese cu pu­
tere mina. Bătrîna doamnă nu se putu opri de la un mic geamăt
de durere. Principele se scuză rîzînd: „V-am strîns prea tare
mîna?“ Coana Asica răspunse liniștit: „Nu-i nimica, e vina
mea, nu mai sînt deprinsă de mult ca tinerii să-mi scuture mî­
na, ei mi-o sărută de obicei!“ Dar, din nenorocire, Carol avea
vini mai mari decît lipsa de curtoazie (de care Nicolae lorga
se plîngea și el, neputînd ierta fostului său elev că-i zicea „lor­
ga“ în loc de „domnule profesor“).
Pe la sfîrșitul războiului (1918), moștenitorul Coroanei ro­
mâne fugise de pe front la Odessa, spre a se căsători acolo cu
Ioana Lambrino (zisă „Zizi“), știind prea bine că o căsnicie cu
o fată de boier moldovean, ori de cîtă bună și onorabilă familie
ar fi fost, s-ar fi lovit, din partea Guvernului, de același „aiasta
nu se poate“ pe care Lascar Catargiu îl opusese, cu un sfert
de secol mai devreme, proiectului de căsătorie al Principelui
Ferdinand cu Elena Văcărescu care, deși pogorîndu-se din una
din cele mai vechi și vestite spițe românești, nu era de sînge
109
regal. Idila princiară nu fu de lungă durată, tinerii căsătoriți se
dădură bătuți și fură aduși înapoi în țară, Carol primind, în
afară de aspra dojană părintească, mai multe săptămîni de
arest pentru părăsire de post. în urmă, și cam arbitrar, căsăto­
ria, cu toate că fusese celebrată religios și canonic la Odessa,
a fost anulată, și Carol pare să fi uitat destul de repede de
scumpa lui Zizi și de fiul pe care acum i-1 dăduse, fiu pe care
el a avut nemaiauzita lipsă de inimă de a refuza să-l vadă,
măcar o dată, în tot cursul vieții sale.
După o călătorie în jurul lumii, Carol a dat in Elveția de
frumoasa Principesă Elena a Greciei, cu care s-a lăsat ușor
îndemnat să se logodească. Nunta a avut loc la Atena la 10
martie 1921, după care tînăra pereche princiară și-a făcut in­
trarea oficială în București. Că această căsătorie era datorată
mai mult unor considerente dinastice decît unei dragoste ade­
vărate, că ea fusese urmarea, cel mult, a unei trecătoare atracții
fizice, nu încape îndoială. De asemenea, este cert că exista o
prăpastie între temperamentul focos și brutal al lui Carol, pe
de o parte, și natura simțitoare și rafinată a încîntătoarei sale
soții, între educația neglijată și lipsa de scrupule morale ale
Principelui Moștenitor, și ținuta demnă de „cocoană mare“
(„grande dame“) a Domniței din Elada. Nimic nu poate scuza
însă indelicatețea și cinismul de care a dat dovadă Carol în
purtarea sa față de viitoarea Regină și mama fiului său, Mihai.
Aceasta din urmă a avut eleganța regală de a trece peste ne­
credința și dragostea adulteră a soțului, pe care el nu-și dădea
nici o osteneală pentru a o tăinui.
Scandalul fugii lui Carol cu Elena Lupescu, după călătoria
sa la Londra pentru a lua parte la funeraliile Reginei Alexan­
dra, nu avea deci nici un rost, chiar din punctul de vedere pur
omenesc și egoist. Legătura sa adulteră ar fi putut continua
nestînjenită, cu consimțămîntul resemnat și tacit al soției legi­
time. Opinia publică se întreba, în mod firesc, de ce atunci
gestul teatral și inutil care zdruncina Dinastia din temelii? Cei
inițiați în viața intimă a familiei domnitoare făceau oarecari
aluzii — mai mult sau mai puțin străvezii — la unele situații
110
existînd de mult, dar pe care mîndria lui Carol ajunsese să nu
le mai poată suporta acum căci ele îl răneau pînă în adîncurile
sensibilității sale. Dezgustat, revoltat, după unele scene peni­
bile, s-ar fi hotărît să dea toate peste cap, să frîngă legăturile
cu ai săi, să renunțe pentru a treia oară la Tron, și să „ia cîmpii“
cu ibovnica. Dacă așa au stat lucrurile, evident că reacțiunea
lui Carol ar avea cîteva circumstanțe atenuante. Totuși nu se
explică de ce era decis să părăsească soția și copilul, care nu
aveau nici o legătură cu situația dureroasă de care voia să se
îndepărteze. Aici se vede cît de nesănătos și de paradoxal lucra
mintea Pțințului Moștenitor. Ca să scape de o situație pe care
o socotea intolerabilă și nenorocită, pricinuia el însuși o si­
tuație infinit mai nenorocită și neadmisibilă. în numele „mo­
ralității ultragiate“, lua o atitudine neasemuit mai imorală și
cinică decît aceea pe care — pe drept sau pe nedrept — o
veștejea cu atîta asprime. Fapt este că, la Milano fiind, la Al-
bergo della Citta, scria părintelui său hotărîrea sa de a nu se
mai întoarce acasă.
Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, îmi descria mai
tîrziu dimineața aceea dramatică în care Regele Ferdinand i-a
spus cu jale: „Sînt foarte amărît: am primit de la Carol o scri­
soare prin care-mi vestește că renunță la drepturile sale la
Tron, și, de data aceasta, îi voi primi renunțarea!“ Ultima
parte a frazei fusese rostită cu deosebită hotărîre. Ministrul
Casei Regale a fost trimis în grabă de Suverani și de Guvern
la Milano spre a-1 îndupleca pe Carol să se răzgîndească și să
nu dezerteze din nou de la datoriile sale față de patrie și de
familie. Avea cu dînsul, în original, instrucțiunile primite de
la Regele Ferdinand, scrise în limba franceză și intitulate In­
structions pour Hiott (din care era să-mi citească mai tîrziu o
parte). Una din condițiunile puse de Suveran întoarcerii fiului
său era ca el să-și schimbe viața intimă. Am fost rugat de pri­
mul ministru sări întovărășesc la gară pe Hiott și să-i transmit
încă unele instrucții de ultimă oră. Ministrul Casei Regale pă­
rea pesimist asupra rezultatului misiunii sale, știindu-1 pe Ca­
rol cît de încăpățînat și de orgolios era. O revenire asupra de­
lii
ciziei dramatice la care se oprise i s-ar fi părut, de bună seamă,
o pierdere de „prestigiu“. Numai în ipoteza în care ultimul
apel al Regelui și al Guvernului ar rămîne fără efect, era au­
torizat Hiott să supună Principelui o formulă juridică de re­
nunțare la Tron.
Din primele telegrame adresate, din Milano, de solul Su­
veranului, reieșea limpede că nu mai era nimic de sperat din
partea lui Carol. Am avut prilejul de a vorbi cu Hiott și la
întoarcerea sa din Italia. Mi-a spus că Principele se arătase
liniștit și politicos, dar nezdruncinat în hotărîrea sa. Cum C.
Hiott, bun prieten cu părinții mei și văr al doilea cu mama
(prin Tătărani) îmi dădea dovadă de multă încredere, mi-a și
citit pasaje din raportul înaintat Regelui Ferdinand (și redactat
în limba franceză spre a fi mai bine înțeles de Suverani) la
întoarcerea sa din Milano (26 ianuarie). Arăta în acel raport
că-i ceruse lui Carol, după instrucțiunile date de tatăl său, să
aleagă între două soluții: prima, s-o îndepărteze pe Elena Lu-
pescu și să se întoarcă în țară spre a se pune la ordinele Re­
gelui, care-i va desemna un loc de reședință pentru primele
timpuri; a doua, să renunțe la toate drepturile și prerogativele
sale de Principe Moștenitor. Hiott ar fi stăruit, după arătările
sale, aproape cu lacrimi în ochi pentru prima soluție, dar Carol
era hotărît să renunțe și a semnat fără ezitare textul pregătit
de Suveran pentru această eventualitate. Hiott a refuzat însă
să ia pe loc actul de renunțare și i-a mai dat un răgaz de două­
zeci și patru de ore ca să se poată răzgîndi. A doua zi de abia,
față de inflexibilitatea lui Carol, Hiott a trebuit să primească
actul de renunțare, însărcinîndu-se să-l ducă la București. La
plecare, Carol a ținut să-i precizeze că hotărîrea sa irevocabilă
n-avea nici un motiv de ordin politic ci numai unul de ordin
intim. într-o scrisoare către principesa Elena, Carol scria
„Hiott behaved as a gentleman“1. Era să spună, mai tîrziu, că,
dacă ar fi știut că tatăl său nu mai avea decît un an și jumătate
de trăit, n-ar fi renunțat la Tron...

1 Hiott s-a comportat ca un gentleman.

112
 Odată actul de renunțare înmînat Regelui de către minis­
trul Casei Regale, nu mai rămăseseră decît formalitățile con­
stituționale de îndeplinit pentru schimbarea succesiunii la
Tron. Actul de renunțare a lui Carol a fost supus aprobării
Parlamentului la 4 ianuarie 1926 și, cu toată zgomotoasa pro­
testare a opoziției — în frunte cu Maniu și lorga — a luat
putere de lege. Fostul Principe Carol a devenit cetățeanul Ca­
rol Caraiman. Totodată a fost proclamat micul Mihai (în vîrstă
de patru ani) Moștenitor al Tronului și s-a instituit o Regență
pentru cazul în care el ar deveni Rege înainte de a fi major.
Se discutase mult, la Brătianu acasă, despre compoziția Re­
genței și mai multe nume fuseseră pronunțate, între altele acela
al Reginei Maria, al Principesei Elena și al fostului prim-pre-
ședinte al Curții de Casație, Comeliu Manolescu Rîmniceanu.
Pînă la urmă, s-a hotărit ca cei trei Regenți să fie Principele
Nicolae, ca reprezentant al familiei regale, Patriarhul Miron
Cristea, ca șef al Bisericii, și cel mai înalt magistrat în funcțiu­
ne, Gheorghe V. Buzdugan, prim președinte al Curții de Ca­
sație.
Partidele de opoziție, și o bună parte a opiniei publice, în
necunoștință de cauză sau din ostilitate față de liberalii la pu­
tere, păreau convinși că îndepărtarea lui Carol fusese pusă la
cale de Brătianu și cumnatul său Barbu Știrbei, pentru a scăpa
de singurul membru al familiei’regale care se împotrivea „atot­
puterniciei vizirului“ (Ion l.C. Brătianu). Aventura amoroasă
a Prințului Moștenitor, fuga lui cu Lupeasca, părăsirea domi­
ciliului conjugal, a unei tinere soții încîntătoare, a unui băiețel
drăgălaș — toate se treceau cu vederea și erau interpretate ca
gestul de disperare al unui bărbat căruia i s-ar fi împiedicat
activitatea, sabotîndu-se măsurile ce ar fi voit să le ia pentru
dezvoltarea aviației, și care, peste toate acestea ar fi suferit de
unele nereguli în familia domnitoare, cu repercusiuni în viața
publică. Oamenii mai simpliști rezumau astfel drama Dinas­
tiei: dat fiind relațiile mai mult decît reci dintre Carol și primul
ministru, acesta din urmă își da seama că rolul său precum­
pănitor în viața politică a țării ar lua sfîrșit o dată cu domnia
113
lui Ferdinand și, de aceea, a complotat cu Știrbei pentru a-1
aduce pe Moștenitorul Tronului într-o situație din care nu pu­
tea ieși decît renunțînd, o dată mai mult, la Coroană. S-ar fi
asigurat astfel și pentru viitor. Acuzația aceasta era cu totul
neîntemeiată și nedreaptă. Țin minte cum, într-o după amiază,
plimbîndu-mă pe jos cu Brătianu, a venit vorba despre această
credință care se răspîndea — mai ales de către Partidul Națio-
nal-Țărănesc — în public. Parcă-1 văd dînd din.umeri: „Ca și
cînd“, îmi spuse, „regii și-af alege prim-miniștri după simpa­
tiile lor personale! Crede cineva că Regele Ferdinand m-a ținut
la putere atîția ani pentru că-i eram drag? Defel! ’Este numai
pentru motivul că forța politică cea mai mare a avut-o în țară,
sub domnia lui, Partidul Liberal și că, prin urmare, se simțea
mai sigur putîndu-se sprijini pe această forță. Pentru același
motiv aș fi rămas la Guvern și cu Prințul Carol, dacă devenea
Rege, independent de sentimentele sale personale față de mi­
ne.“ Dar, faptele fiind cum erau, din voința personajului ne­
săbuit și nestatornic care de două ori își pusese familia și țara
într-o situație atît de dramatică, zguduind temeliile dinastice
prin scandaluri cu răsunet internațional, Brătianu socotea că
România avusese norocul („a blessing in disguise“, cum spun
englezii) de a scăpa definitiv, credea el, de primejdia de a avea
un atare om vreodată la cîrma Statului.
Patru aqj mai tîrziu, cînd, după moartea Regelui și a lui
Brătianu, Carol a izbutit, cu ajutorul Partidului Național-Ță-
rănesc atunci la putere, să se întoarcă în țară și să-și detroneze
fiul, oportunismul vieții politice de la noi și dorința servilă de
a „se pune bine“ cu noul Domnitor au avut ca urmare o pri­
goană împotriva tuturor celor dimprejurul Brătienilor. Unui
nepot al său, funcționar al Ministerului de Externe, aproape că
nu i se mai da bună-ziua, „din prudență“. Dezorientat, acesta
ceru sfatul mătușii sale, Eliza Brătianu, asupra atitudinii de
adoptat. Văduva lui Ion I.C. Brătianu mi-a destăinuit, ea în­
săși, că i-a răspuns: „Spune-le la toți: unchiul meu, Ionel Bră­
tianu, nu s-a înșelat niciodată în judecata sa asupra oamenilor.
Să sperăm însă că, în privința lui Carol al II-lea, s-a înșelat
114
pentru o dată!“ Că nu se înșelase și-au dat seama foarte curînd
național-țărăniștii: Maniu nu a putut guverna mai mult decît
trei luni cu.dînsul, iar Partidul Național-Țărănesc, care adusese
pe Carol înapoi în țară, a fost îndepărtat de la putere după mai
puțin de un an. Primii miniștri pe care Carol al II-lea i-a pre­
ferat lui Maniu sau Vaida, au fost doi liberali: Duca, cel mai
aprig adversar al său, care declarase la 8 iunie 1930 că „nu-i
va întinde mîna“, și Tătărăscu care, ca subsecretar de stat la
Interne, îl supraveghea în timpul exilului, prin organele sale
de siguranță. I-a ieșit astfel dreptatea, și în această privință,
lui Brătianu: „Regii nu-și aleg guvernele după simpatii perso­
nale, ci după realități politice“.

5
Brătianu pleacă, Averescu vine

Pe la sfîrșitul lunii martie 1926, împlinindu-se patru ani de

la venirea Partidului Liberal la putere și ajungînd și sorocul
ținerii unor noi alegeri, Ion I.C. Brătianu prezintă Regelui Fer-
dinand demisia Guvernului, după ce publică un volum con-
ținînd o dare de seamă a realizărilor cabinetului ce prezidase.
Această retragere nu era întru nimic cerută de împrejurări, dar
„vizirul“, cum i se spunea în rîndurile opoziției, socotea că era
folositor pentru partidul său să se mai „odihnească“ într-o
„haltă de ajustare“ — după expresia militară —, să-și întoc­
mească un nou program politic, o nouă platformă electorală,
să-și revizuiască toate cadrele, știind prea bine că opoziția nu
va fi de prea lungă durată. Apoi, pentru liniștea țării, era bine
ca și alte forțe politice să mai guste din fructul, dulce și amar,
al puterii, ca și alte partide să se solidarizeze efectiv cu așeza­
rea constituțională statornicită după renunțarea lui Carol la
drepturile sale la Tron.
Evident că partidul cel mai indicat, ca număr și autoritate
politică, pentru a lua succesiunea* era cel național al cărui șef,
luliu Maniu, simboliza reîntregirea neamului și împlinirea vi­
li 5
sului milenar al românilor. Acesta însă, nu fuzionase încă pe
atunci cu țărăniștii lui Mihalache și, pe de altă parte, rămînea
voit în „echivoc“ în „chestiunea constituțională“. Partidul Na­
țional, după cum am arătat mai sus, mersese pînă la măsura
extremă, în lupta politică dusă contra liberalilor, de a nu lua
parte la încoronarea Regelui Ferdinand la Alba lulia, în 1922.
Coroana, socotită direct răspunzătoare pentru menținerea Gu­
vernului Brătianu, era atacată, direct sau indirect, de Partidul
Național. Grigore Filipescu, în Epoca părintească, ducea o
campanie împotriva „camarilei“, cu toată violența și patima
moștenită de la tatăl și bunicul său. Zilnic apărea clișeul cu o
caricatură a lui Barbu Știrbei, intitulată cînd „domnul cu jo­
benul“, cînd „colonelul“ (Știrbei fusese înaintat la acest grad,
în rezervă) și, peste capul administratorului Domeniilor Co­
roanei, atacul era îndreptat contra Guvernului, acuzat de a lăsa
frînele Statului exclusiv în mîinile lui Brătianu, cumnat cu
Știrbei.
Acest antidinasticism, dacă nu latent,cel puțin aparent, se
prefăcuse, în 1926, în „carlism“. Partidul Național juca, aproa­
pe pe față, „cartea Carol“ (pe care urma să-l readucă-în țară,
în 1930, spre paguba lor și paguba țării). Toate aceste elemen­
te făceau aproape imposibilă, din punct de vedere psihologic,
o conlucrare, în acea conjunctură, a lui Ferdinand cu transil­
vănenii din Partidul Național. Nu mai rămînea decît o formulă
Averescu. Spre mirarea deci a mai multor cercuri care răs-
pîndeau chiar lista noului Guvern Maniu-Mihalache (cu Vaida
Voievod la Externe, avînd pe Carol A. Davila ca subsecretar
de Stat), s-a aflat deodată constituirea Ministerului (Guvernu­
lui) prezidat de generalul Averescu. Țin minte vizita obișnuită
de curtoazie făcută de acesta predecesorului său, care i-a co­
municat lista cabinetului său, în care intrau și foști conserva­
tori ca: Constantin Garoflid, la Agricultură și Ion M. Mitilineu,
la Externe, și transilvăneni ca: Octavian Goga, la Interne și
Vasile Goldiș, la Culte (fără a mai aminti de nemernicul Petru
Groza!).
Mitilineu, fiu și frate de diplomați, era o figură bucureștea-
nă din cele mai simpatice. Deși fost prefect de poliție, deputat,
116
primar al Capitalei și ministru de justiție, fusese mai puțin
amestecat în luptele politice ca predecesorul său Duca și so­
sirea sa la Palatul Sturdza fusese salutată cu bucurie nu numai
de corpul nostru diplomatic, dar și de corpul diplomatic străin
acreditat la București. Foarte inteligent, cult, fin, „om de lu­
me“ i se găsea de toți mai multă maleabilitate, mai multă po­
litețe și mai mult farmec personal decît la înaintașii săi în acel
post.
Întrucît, o dată cu retragerea lui Ion I.C. Brătianu, luau sfîr-
șit și funcțiunile mele de director politic al său, Mitilineu îmi
propuse să mă întorc la fostul meu post de la Roma — de data
aceasta ca prim-secretar de legație — de care mă despărțisem
nu fără melancolie și numai pentru a putea lucra în apropierea
nemijlocită a celui mai mare bărbat de stat român din vremea
sa. De atunci se întîmplaseră și evenimente fericite în viața
mea personală. Mă căsătorisem și se născuse primul meu co­
pil. Era pentru tînăra mea soție, ca și pentru mine, o bucurie
de a petrece primii ani de căsnicie în dulcea Italie. Primii deci
cu cea mai vie satisfacție propunerea ce mi se făcea, mulțumit
că pot regăsi la Roma pe fostul meu șef, Alexandru Em. La-
hovari, de care mă legau sentimente de deosebită prețuire și
de afecțiune. Altă veste foarte îmbucurătoare pentru noi: fra­
tele și cumnata mea erau să ne întovărășească în Italia, căci
fratele meu, pe atunci căpitan, fusese numit atașat militar aju­
tor pe lîngă Legația noastră la Roma.
 CAPITOLUL AL IV-LEA

A DOUA OARĂ LA ROMA

(1926-1927)

După trei ani, mă întorceam la Roma, fericit de a mă regăsi

în acel oraș minunat și de a-mi relua vechile îndatoriri și obiș­
nuințe. Același birou în Palatul Santa Croce, aceleași peleri­
naje la monumentele, bisericile și muzeele romane, aceleași
ceasuri de răgaz, pe înserate, la Circolo della Caccia. Soția
mea și cu mine avusesem norocul de a găsi o locuință prea
frumos mobilată și înțesată de obiecte de artă, în împrejurimile
Villei Borghese (22, Via Gaspare Spontini). De îndată ce ie­
șeam din casă spre a mă duce la Legație, trebuia să trec printre
pinii de pe Piazza di Siena, spre Fontana dei Cavalli Marini,
apoi la Pincio, în fața Villei Medici, la Trinità de Monti, de
unde coboram vestita scară din Piazza di Spagna!
La Legație, muncă plăcută, căci politica românească tre­
cea, sub guvernarea Averescu și ministeriatul lui „Conu’“ lan-
cu Mitilineu, printr-o fază de euforie neobișnuită! La 10 iunie
1926 se încheiase tratatul de alianță cu Franța. Guvernul Re­
publicii ne garanta frontierele, risipind astfel bănuielile și în­
grijorările trezite la București de restituirea, de către Franța,
Uniunii Sovietice, în 1925, a flotei rusești din Marea Neagră,
internată 1a Bizerte după înfrîngerea lui Vranghel. Dar, toto­
dată, în urma indicațiilor lui Averescu — mare italofil, care
urmase cursurile școlii de război din Torino în tinerețe și era
însurat cu o italiancă — Mitilineu lucrase, prin mijlocirea șe­
fului meu, Alexandru Em. Lahovari, la o apropiere de Guver­
nul din Roma. A dăinuit întotdeauna un sentiment de rivalitate
între italieni și francezi, mai ales în privința pătrunderii poli­
118
tice și culturale în centrul și sud-estul Europei. Înrîurirea pre­
cumpănitoare a Franței în acea regiune, constituirea, sub egida
ei, a Micii Înțelegeri și a sistemului de alianțe polonez, erau
tot atîtea motive pentru a explica „gelozia“ Guvernului fascist.
A /ost, prin urmare, un adevărat „tur de forță“ de a se ajunge
— aproape concomitent — la o alianță similară cu cele două
mari puteri oarecum rivale.
Pentru a perfecta alianța italo-română, însuși primul minis­
tru român și-a anunțat sosirea la Roma pentru luna septembrie
1926. Lahovari și cu mine ne-am dus, firește, la gara Termini
ca să-l primim, unde i se pregătise, de altfel, o primire oficială,
Mussolini fiind reprezentat de subsecretarul său de Stat de la
Palazzo Chigi, Dino Grandi. Era primul meu contact cu marele
nostru erou național de la Mărăști, generalul (mai tîrziu, ma­
reșal) Alexandru Averescu. înalt, subțire, plin de rezervă și de
demnitate, el nu dă impresia unui cap politic de mîna întîi și
face uneori greșeala de a nu urma sfaturile mult mai experi­
mentatului și îndemînatecului său ministru de externe, Ion Mi-
tilineu.
în ajunul mesei oficiale, pe care Mussolini urma s-o dea
în cinstea sa, cu schimb de toasturi, Averescu, știind că mă
ocup de istoria relațiilor diplomatice italo-române (despre care
publicasem și unele studii), mă roagă să-i aștern pe hîrtie da­
tele mai semnificative ale acestor relații. îi remit deci un scurt
memoriu, precizînd ajutorul diplomatic al Sardiniei — și apoi
al Italiei — de care ne-am bucurat la Congresul din Paris din
1856, la proclamarea Unirii Principatelor, la aceea a Indepen­
denței etc. Fie că secretarul general de la Președinție, Grigore
Gr. Crăiniceanu, care-1 însoțea pe primul ministru, nu a înțeles
că era vorba doar de cîteva puncte pentru a servi la redactarea
toastului șefului său, fie că acesta, nedeprins cu asemenea cu-
vîntări diplomatice, și-a închipuit că-i pregătisem însuși textul
discursului, fapt este că Averescu a pus să i se traducă în ita­
lienește, cuvînt cu cuvînt, notele mele și că, spre surprinderea
mea, le-a citit aidoma a doua zi la banchetul oficial. Toastul
devenea un fel de curs de istorie diplomatică, cu o seacă în-
119
șirare de date. Volpi di Misurata, ministrul finanțelor, care șe­
dea în fața mea la masă, își ridica sprîncenele cu mirare... și
puțină ironie. Răspunsul „Ducelui“ — foarte cordial și promi­
țător (în chestia Basarabiei).
Mi-aduc așa bine aminte de cadrul solemn — Villa Torlo-
nia, de stil Empire, în care locuia Mussolini —, de uriașa su­
fragerie de formă rotundă cu o masă mare de marmură de ace­
eași formă în jurul căreia ședeam cu toții într-o atmosferă de
prietenie regăsită. Eram așezat între adevăratul stăpîn — sau,
mai bine zis, proprietar — al casei, roșcovanul Principe Tor-
lonia, și Subsecretarul de Stat la Afacerile Străine, Dino Gran-
di (nu-1 înălțase încă „Ducele“ la rangul de conte). Țin minte
că, la un moment dat, în cursul conversației, Grandi mi-a spus:
„Știți de ce noi, demnitarii fasciști, muncim cu atîta zel? Este
pentru că noi eram zero, pierduți în masa umilă a populației,
de unde ne-a ridicat Ducele la locurile de conducere pe care
le deținem. Sîntem, așadar, perfect conștienți că nu depindem
decît de Duce și că, în ziua în care ar găsi că nu ne îndeplinim
satisfăcător atribuțiile, ne-ar lăsa iar să cădem în anonimatul
maselor populare.“ Se vede însă că Grandi a știut face față
cerințelor Dictatorului multă vreme, căci a ajuns ministru al
afacerilor străine... și conte. Cînd a căzut în relativă dizgrație,
a fost numit ambasador la Londra — o dizgrație destul de plă­
cută. Cu toate acestea, Grandi a fost unul din acei colaboratori
ai lui Mussolini care, de fapt, l-au descăunat în vestitul Con­
siliu al ierarhiei fasciste din august 1943.
Convorbirile Mussolini-Averescu au avut ca rezultat înche­
ierea unui „tratat de prietenie și de colaborare cordială“, cu
fagăduiala implicită a recunoașterii Basarabiei ca parte inte­
grantă a României (care a urmat în scurtă vreme). Pentru sem­
narea tratatului, cei doi șefi de Guvern trebuiau să-și aplice
sigiliile lor cu ceară pe document. Dar generalul Averescu, fie
că ignora acest detaliu, fie că uitase să-și aducă pecetea, fie
că nu poseda așa ceva, nu era în măsură să îndeplinească
această formalitate. Șeful meu, Alexandru Em. Lahovari, a
avut gîndul fericit de a scotoci în sertarele sale cu amintiri de
120
familie, găsind printre ele și vechea pecete a bunicului său du­
pă mamă, doctorul Apostol Arsache, numit prim-ministru al
României la 8 iunie 1862, în urma uciderii lui Barbu Catargiu.
Cum inițialele erau aceleași, Averescu a putut întrebuința pe­
cetea. Și astfel, după 64 de ani, și-a mai dat o dată bietul Ar­
sache girul unui act oficial al României! Cu acel prilej, Mus-
solini ne-a împărțit fotografiile sale cu dedicație. Mai păstrez
pe aceea dăruită mie de Duce, cu două decenii înainte de tra­
gica lui prăbușire.
Acestei vizite oficiale a generalului Averescu, i-a urmat,
după cîteva luni, o vizită particulară a sa, cu prilejul curei ce
a urmat la Aqui, unde am avut să-i duc, de la Roma, diferite
comunicări confidențiale venite din București.
După ratificarea, de către Parlamentul italian, al tratatului
privitor la Basarabia, generalul Badoglio, șeful Statului Major
al Italiei, a făcut, la rîndul său, o vizită oficială în țară. A fost
proclamat cetățean de onoare al României și i s-a dat în Ba­
sarabia — unde a călătorit — un teren agricol de întinderea
celor care au fost acordate, după expropiere, foștilor comba­
tanți împroprietăriți. De cîte ori îl întîlneam în urmă, îmi vor­
bea de „moșioara“ sa din Basarabia!
în preajma verii din 1927, sosind pentru vacanță în țară,
aflu de greaua și neiertătoarea boală de care suferă Regele Fer-
dinand. Cu toate intervențiile chirurgicale — cam tardive —
la care este supus, Regele își trăiește ultimele zile. Brătianu,
temîndu-se să lase țara în mîinile slabe ale Guvernului Ave­
rescu — care nu ar fi dispus de puterea necesară pentru a se
împotrivi unei eventuale mișcări carliste — hotărăște să reia
frînele cîrmuirii. Tranziția va fi împlinită în două faze: întîi,
faimoasa „cărămidă în cap“ — cum își va descrie singur înlo­
cuirea bruscă generalul Averescu (i s-a supus de Hiott, spre
contrasemnare, un decret numindu-i un succesor la președinția
Consiliului); apoi, parodia de Guvern prezidată de Barbu Știr­
bei care n-a ținut decît două săptămîni. Am impresia totuși că
Știrbei își făcuse iluzia că se va putea menține la putere dacă
obține concursul opoziției. Național-țărăniștii însă i-1 refuzară
121
și Știrbei trebui să demisioneze. Regele, pe patul de moarte,
ceru lui Brătianu să formeze noul Minister (Guvern), iar acesta
îmi ceru din nou să-i stau alături ca director politic al Pre­
ședinției Consiliului. Astfel, și pentru același motiv, s-a pus
capăt celei de a doua șederi a mea în Italia.
 CAPITOLUL AL V-LEA

SECRETAR GENERAL AL REGENȚEI

(1927-1930)'

1
Moartea Regelui Ferdinand și organizarea Regenței

Alegerile generale sînt în curs, dar deznodămîntul fatal în

boala Regelui pare atît de apropiat încît se pun probleme con­
stituționale destul de gingașe. Parlamentul nu poate fi privit
ca fiind constituit decît dacă jumătate din mandatele deputa-
ților și senatorilor au fost validate. în cazul în care această
formă constituțională nu ar fi îndeplinită, vechiul Parlament ar
fi acela care ar urma să fie convocat spre a primi Jurămîntul
noului Suveran, în cazul acesta al regenților: Prințul Nicolae,
patriarhul Miron Cristea și Gheorghe V. Buzdugan, primul
președinte al înaltei Curți de Casație și Justiție. Agonia Rege­
lui Ferdinand se prelungește însă și alegerile se pot termina,
încep discuțiile asupra validării mandatelor, pe care majori­
tățile liberale se străduiesc cît pot să le grăbească. Chiar în
ziua în care jumătatea mandatelor a fost validată și Parlamen­
tul poate deci fi socotit ca fiind constituit, veștile sosite din
Sinaia vestesc că bietul Rege nu mai are decît cîteva ore de
trăit.
însoțesc pe primul ministru la Sinaia. Pe drum, îmi spune
că s-a gîndit mult, în zilele din urmă, la modul cel mai potrivit
de a organiza funcționarea viitoarei Regențe, a cărei sarcină
nu va fi ușoară atît din cauza lipsei de experiență politică a
celor ce o vor compune, cît și a faptului că vor fi trei capete
de convins sau de pus de acord. Ei vor trebui să aibă un se­
cretar general competent și capabil, serios, discret, plin de tact,
123
calități pe care Ionel l.C. Brătianu are bunăvoința și indulgența
de a mi le atribui. Ca atare, mă întreabă dacă aș fi dispus să
primesc acest post, căci nu vrea să mă propună viitorilor re­
genți înainte de a obține asentimentul meu. Să nu cred că ar
fi cîtuși de puțin nemulțumit dacă i-aș da un răspuns negativ,
dimpotrivă, dintr-un punct de vedere egoist s-ar bucura să-mi
continui colaborarea directă cu dînsul la Președinția Consiliu­
lui. Hotărîrea depinde deci numai de mine; mă roagă însă să
nu pierd din vedere că moartea Regelui fiind iminentă, orga­
nizarea Regenței nu trebuie să întîrzie. Simt însă că dorința lui
Brătianu este să accept (altminteri nu mi-ar fi făcut propune­
rea) și el îmi atrage atenția asupra importanței misiuni și a
rolului ce aș avea de jucat! îi răspund că, intrînd în cariera
diplomatică, mă pregăteam să servesc în străinătate, dar că,
dat fiind că bărbatul de stat asupra umerilor căruia apăsau, în
clipele acestea grave, răspunderi istorice socotea că pot fi mai
de folos în România, îl rog să decidă el locul în care mi-aș
sluji mai bine țara. Rămîne, prin urmare, stabilit că voi fi pro­
pus regenților, de către președintele Consiliului, ca secretar
general al Regenței. Hiott era să-mi destăinuiască mai tîrziu
că, încă din aprilie 1926, sub Guvernul Averescu, cînd cu pne­
umonia Regelui Ferdinand, atît Brătianu cît și dînsul fuseseră
de acord ca, în eventualitatea unui deznodămînt nenorocit, ar
urma să fiu chemat de la Roma spre a îndeplini funcția de
secretar general al Regenței.
La sosirea în Sinaia, în ziua de 19 iulie 1927, dăm de un
potop de ploaie. Zile de-a rîndul vremea rea se abătuse, ca
nicicînd în miez de vară, peste acel colț al țării în care al doilea
Rege al României trăgea să moară. Brătianu stă peste noapte
în Brașov, la cumnatul său Știrbei, eu rămîn în Sinaia, la so­
crul meu, în Villa Cantacuzino din strada Mînăstirii de unde
pot fi chemat oricînd la Castelul Pelișor unde-și trăiește ulti­
mele clipe Ferdinand I întregitorul. Sînt sculat, în miezul nop­
ții, de soneria telefonului. Adjutantul de serviciu, colonelul
Zwiedenek, îmi comunică emoționat: „La ora două și un sfert,
Majestatea Sa a încetat din viață“. Mi se trimite un automobil
124
al Curții, cu care sosesc la Pelișor de unde anunț pe Brătianu,
care pornește îndată spre Sinaia. O ploaie deasă, pătrunzătoa­
re, neîncetată, învelește Sinaia, Bucegii și toată Valea Praho­
vei, ca într-un zăbranic în acea dimineață mohorîtă a zilei de
20 iulie 1927. Se știuse că Regele era prada unei boli care nu
iartă, se cunoșteau cumplitele dureri ale agoniei sale, se privea
sfîrșitul său ca o mîntuire pentru trupul lui chinuit și istovit,
și, cu toate acestea, în ceasul acesta jalnic, un sentiment ne­
lămurit de înfricoșare, de teamă a necunoscutului se împletea
parcă, în sufletul tuturor, cu durerea firească resimțită pentru
pierderea omului cinstit și curat la suflet căruia soarta îi hă­
răzise să-și aibă numele înscris în fruntea filei celei mai glo­
rioase a istoriei neamului românesc.
Secretarul francez al Reginei Maria, Denise (fost preceptor
al Prințului Nicolae), mă conduce în odaia de culcare a Rege­
lui, aflată în Castelul Pelișor la parter. în strimtul său culcuș,
cu fața răbojită de cutele ultimelor suferințe, bătrînul Domni­
tor ajunsese în sfîrșit la limanul liniștei. Capul îi era legat sub
bărbie cu un foulard de mătase. Paloarea feței lui slăbite ac­
centua parcă toată finețea aristocratică a trăsăturilor sale. Un
grand seigneur au repos1. în fața patului stă de gardă nemiș­
cat, cu chipiul în cap și sabia scoasă în pozițiune reglementară,
It. colonelul Manolescu, ofițer de ordonanță al Prințului Nicolae.
Peste puțin timp sosește preotul catolic Carol Fischer, fostul
meu profesor de limba germană, care ține loc de paroh al ca­
pelei catolice din Sinaia. Ne regăsim cu emoție, după atîția
ani, lîngă patul Regelui defunct. Părintele Fischer îngenunchează
și, cu glas domol, începe să rostească rugăciunile rituale.
Privind trupul neînsuflețit al Suveranului meu, în atmosfera
aceea de tăcută și cuvioasă reculegere, mi se deapăna în fața
ochilor minții, viața aceluia care a fost Ferdinand von Hohen-
zollem. Cu scurgerea anilor, mintea mea îl vedea acum parcă
zugrăvit pe o frescă bisericească, în șirul ctitorilor României
Mari, ținînd în mîinile sale împreunate măreața țară întregită

1 Un mare senior care și-a găsit tihna.

125
a cărei închegare s-a înfăptuit sub domnia lui. Domnitorul ca­
re, în ziua’înscăunării sale, făgăduia să fie „bun Român și Re­
ge“ nu-și datora Tronul unei întîmplătoare și automatice suc­
cesiuni dinastice. El se voise Suveran al românilor, de care se
simțise legat de prima dată cînd, băiețandru încă, însoțise pe
tatăl și pe fratele său mai mare în România, spre a fi de față
la încoronarea unchiului său, Carol I. Mai tîrziu, cînd bătrînul
Rege, lipsit de urmași, se hotărî să-și aleagă moștenitor din
spița sa, gîndul i se oprise asupra celui mai tînăr dintre cei trei
fii ai fratelui său Leopold, acela care-i era fin și purta și el
numele de Carol. El rugase de aceea pe Leopold, șeful Casei
Hohenzollem, să sfătuiască pe cei doi fii mai mari ai săi —
Wilhelm și Ferdinand — să renunțe la drepturile lor eventuale
la Coroana României pentru ca aceasta să revină finului său
Carol. Dar pe cînd Wilhelm se învoise ușor cu propunerea un­
chiului, al doilea frate — Ferdinand — se împotrivise, arătînd
că, de vreme ce soarta îl desemnă să continue Dinastia română
întemeiată de Carol I, el nu voia să se dea în lături de la aceas-
tă înaltă răspundere. Astfel a ajuns Ferdinand, cînd i-a venit
vremea, Rege al României nu numai din mila lui Dumnezeu
și voința națională, dar și din propria și nesilita lui voință.
Domnia i-a fost scurtă, dar dramatică și glorioasă. Fire
blîndă, modestă și rezervată, plină de o aristocratică distincție
și de acea sfială atît de des întîlnită la vlăstare domnești, și-a
văzut conștiința pusă dintr-o dată, din prima zi a urcării sale
pe Tron, în fața celor mai Zguduitoare și chinuitoare întrebări.
Hohenzollemii erau crescuți, din tată în fiu, în cultul datoriei,
al onoarei și al lealității. în acel ceas de grozavă îndoială, de
tragic zbucium sufletesc, Ferdinand I simți cum în străfundul
conștiinței lui porunca datoriei era de a nu ține seama de le­
găturile sale cu trecutul — cu familia, cu țara de obîrșie, cu
armata în rîndurile căreia servise ca tînăr —, ci de a rămîne
numai în slujba națiunii care, cu toate că îl știuse de neam
străin, își pusese încrederea într-însuL Cu conștiința sfîșiată
între două datorii de fidelitate, el a rupt toate legăturile cu lea­
gănul înaintașilor săi, și-a smuls din inimă duioasele amintiri
126
de la Sigmaringen, icoana castelului medieval pe vîrf de deal
și a codrilor dimprejur plini de basme și legende, a dat uitării
vechea uniformă sclipitoare de ofițer prusac — atît de scumpă
Hohenzollemilor — și a tras sabia pentru a întregi neamul.
Frumoase sînt cuvintele rostite atunci de noul Rege: „Dacă am
fost în stare să înving pe un Hohenzollem în mine, voi ști să
înfrîng și dușmanul“. Deși născut și crescut pe plaiuri străine
și contrastînd atît de izbitor cu oamenii asupra cărora domnea,
prin mentalitate și deprinderi, prin trăsăturile sale nordice, prin
accentul său german, pînă și prin lunga sa scriitură nordică,
Ferdinand Hohenzollem și-a contopit totuși într-atît sufletul cu
al românilor încît le-a adus cea mai mare jertfă întru îndepli­
nirea năzuințelor naționale.
I-a fost dat astfel Principelui german născut la izvoarele
Dunării să fie nu numai un bun, dar un mare Român și Rege,
care a pecetluit cu numele său apogeul epopeii românești, în-
cununîndu-se la Alba lulia ca cel dintîi Rege al tuturor ro­
mânilor. în viața lăuntrică'a țării a urmat calea trasă de unul
din marii săi înaintași la Tron, Alexandru Ioan I Vodă Cuza,
orînduind ca țărănimea să stăpînească ogoarele pe care le
muncea. Și, ca să dea pilda de sus, a stăruit ca bunurile Co­
roanei să nu fie scutite de expropriere.
Cununa de lauri care a împodobit fruntea Regelui întregirii
și Regelui Țăranilor a fost însă împletită și cu o cunună de
spini. în viața sa de om, Ferdinand I a gustat din plin cupa
amărăciunilor. Dezrădăcinat din ținutul în care se născuse și
crescuse, smuls de la viața patriarhală din Sigmaringen, trans­
plantat într-un mediu atît de diferit de acela în care trăise, lipsit
de bucuriile și nepăsarea tinereții într-o Curte austeră și rigidă,
împiedicat de a se căsători cu logodnica sa româncă, Elena
Văcărescu, de vestitul „aiasta nu se poate“ al lui Lascăr Ca-
targiu, drumul său pămîntesc parcă era tras, peste năzuințele
lui șovăitoare și sfioase, de către socotitul și recele său unchi.
Sosirea pe meleagurile noastre, din depărtatele țărmuri brita­
nice, a Domniței cu păr bălai care-i era sortită de soție, fusese
pentru români, ca și pentru Principele lor Moștenitor, o rtză
127
de soare prevestitoare a unui viitor mare al țării și al unei Di­
nastii strîns legate de neamul românesc. în inima tinerei Prin­
cipese s-a aprins îndată flacăra credinței în destinele poporului
căruia urma să-și închine viața și pe care era să-l înfățișeze
lumii cu strălucitul ei dar de scriitoare. Credința aceasta ne­
strămutată i-a dat puterea de a îmbărbăta pe regalul ei soț atunci
cînd, chemat la Tron la o întorsătură epocală a istoriei, a fost
silit să-și calce pe inimă spre a răspunde chemării sale.
Regele Ferdinand a mai trebuit să trăiască, în prima fază
a războiului de dezrobire, și chinurile retragerii și acelea ale
unei păci umilitoare care ar fi năruit viitorul țării și căreia, de
aceea, nu i-a dat, oficial, girul său regal. Și în acele ceasuri
de mari încercări, frumoasa și viteaza Regină Maria a stat stra­
jă neadormită împotriva îndoielii și deznădejdii ce s-ar fi putut
furișa în inimi. Ea a fost fanalul care, nici în noaptea cea mai
întunecată nu s-a stins niciodată.
Dar a venit în sfîrșit apoi ora mîntuirii, victoria armelor,
restabilirea națiunii în dreptele ei hotare, gloria neasemuită a
încoronării la Alba lulia. Dar și atunci a resimțit Ferdinand I
o mîhnire, aceea de a nu vedea pe toți fiii țării înconjurînd, în
acea zi de slavă, pe Regele sub al cărui sceptru se întregea pe
veci un neam. Partidul Național al transilvănenilor s-a abținut
de la ceremonia încoronării, ca o manifestare de ostilitate față
de Guvernul liberal care nu ar fi fost dispus să facă suficiente
concesii pentru alcătuirea unui Minister (Guvern) de uniune
națională în vederea acelor împrejurări solemne. Oricît de în­
dreptățite ar fi fost resentimentele opoziției — și nu se știe în
ce măsură erau —, opinia publică socotea că ardelenii, a căror
provincie fusese dezrobită de oștirile lui Ferdinand I, nu aveau
dreptul — în fața istoriei — să lipsească de la încoronarea care
se săvîrșea în inima ținutului lor, acum liber, la Alba lulia.
Mai apoi, amărit în viața lui familială, și după evenimen­
tele întristătoare care zguduiseră Dinastia, iată că bătrînul Re­
ge fusese răpus de o boală nemiloasă și neiertătoare în culmea
prestigiului său de Suveran, atunci cînd, mai mult ca niciodată,
era nevoie de mîna sa la cîrma Statului. Eram sigur că icoana
128
glorioasă a lui Ferdinand I, înconjurată de nimbul suferinței
omenești, era să rămînă de-a pururea scumpă amintirii po­
porului peste care a domnit treisprezece ani.
Priveliștea asupra trecutului și îngrijorările pentru viitor
mi-au fost întrerupte de sosirea la castel a primului ministru,
primit îndată de Regina-văduvă și de copiii ei, în apartamen­
tele lor. Apoi, într-un salon de la parter, membrii Guvernului,
întruniți în grabă, demnitarii Curții și înalții funcționari ne pu­
nem de îndată la întocmirea formelor pentru schimbarea de
domnie. Trebuie vestit, înainte de toate, poporul român despre
încetarea din viață a Domnitorului său. Duca, ministrul de in­
terne, propune să se pună în comunicatul oficial că Regele
Ferdinand a murit în brațele Reginei Maria — deși, de fapt,
la ora 2 1/2 din noapte cînd și-a dat obștescul sfîrșit, era ve­
gheat doar de o soră de caritate, familia domnitoare odihnin-
du-se în acel moment, la etajul I, după atîtea ore de oboseală
și de zbucium. Propunerea este admisă, căci „va face impresie
bună în public“. Istoria trebuie să mai „stilizeze“ uneori rea­
litatea! Se discută apoi ținuta în care trebuie înmormîntat Fer­
dinand și decorațiile care urmează să i se așeze pe piept. Se
hotărăște să i se pună uniforma vînătorilor de munte, căci uni­
forma de ofițer de vînători a fost prima pe care a purtat-o la
sosirea sa în țară. La decorațiile românești, sugerez să se adau­
ge și placa ordinului „Hohenzollem“, precum și însemnele
„Lînii de Aur“ (Toison d’Or), la care ținea mult. Ideea mea
este adoptată. Apoi, altă discuție: sub ce nume să fie proclamat
noul Rege. Brătianu ne spune că generalul Averescu ar fi vrut
„Mihai al IV-lea“ (primii trei fiind Mihai Viteazul, Mihai Ra-
coviță și Mihai Șuțu, de bună seamă), sau cel puțin „Mihai al
II-lea“. Eu susțin următorul titlu: „Mihai al II-lea, Domn al
Țării Românești, al Moldovei și al Ardealului, Rege al Româ­
niei“. Dar Brătianu se opune: este primul nostru Rege cu acest
nume, apoi Mihai Viteazul n-a fost domn al Ardealului, ci nu­
mai locotenent imperial. Rămîne deci stabilit „Mihai 1“. Ste-
lian Popescu, ministrul justiției, este însărcinat să redacteze ac­
tul de deces al lui Ferdinand I.
129
 Se trimit telegrame în toate părțile. Regina Elisabeta a Gre­
ciei telegrafiază la Paris fratelui ei, Carol. Se ia în discuție
scrisoarea lăsată de Regele Ferdinand fiului său Carol, Titules-
cu și Argetoianu fiind contra publicării ei, iar Brătianu pentru:
„Este ultima voință a Regelui Ferdinand, era deci firesc să vor­
bească cu oarecare duioșie unui fiu. De altminteri, scrisoarea
a fost redactată de mine!“
Chiar în aceeași dimineață, spre amiază, plecăm cu micul
Rege Mihai — în vîrstă de cinci ani —, mama sa, Elena, re­
genții, Guvernul și Curtea, intr-un tren regal care ne duce la
București pentru prestarea Jurămîntului. Este a doua la care
îmi este dat să asist. La Cameră, înțesată de lume, un val de
înduioșare cuprinde pe parlamentari și tribunele publice cînd,
după ce Brătescu-Voinești (directorul Adunării Deputaților)
anunță solemn: „Majestatea Sa Regele“, apare deodată un co­
pilaș cu păr bălai îmbrăcat în alb și ținut de mînă de maică-sa
în mare doliu. Ropote de aplauze emoționate. Copilul duce mî-
na dreaptă la frunte, militărește. Pe cînd rosteau cei trei regenți
formula Jurămîntului în fața fragedului băiețel care va purta
Coroana de oțel a lui Carol I, pe fețele tuturor se citea aceeași
chinuitoare întrebare: care era să fie viitorul neamului în noua
fază ce se deschidea după zbuciumările dinastice care zdrun­
cinaseră din temelii așezămîntul țării? Era ca și cînd s-ar fi
presimțit că singurul reazem rămas, marele sfetnic care stătuse
alături de Rege în tot timpul domniei sale, era sortit să-l ur­
meze curînd la mormînt. Desfășurarea evenimentelor a arătat
că îngrijorarea și tulburarea obștească din acea zi de 20 iulie
1927 era, din nefericire, pe deplin întemeiată. Apogeului pe
care l-a înfățișat, în povestea neamului nostru, domnia lui Fer­
dinand cel Leal (cum i-a spus Robert de Flers), i-a urmat, după
scurtă scurgere de timp, nemiloasa rostogolire a nenorocirilor
de ordine internă și externă. Acestea erau să prăvălească țara,
în mai puțin de două decenii, după dictaturi nesăbuite, pierderi
teritoriale, strivirea în vălmășagul dintre puterile mari înveci­
nate și prăbușirea independenței, la cruda și înjositoarea robie
sub călcîiul stăpînirii muscălești și comuniste.
130
 După-amiază, Ion I.C. Brătianu mă vestește că regenții au
aprobat numirea mea ca secretar general al „înaltei Regențe“,
cum i se va spune de acum încolo (formulă propusă de Buz­
dugan: reminiscență a „înaltei Curți de Casație“, al cărei prim-
președinte a fost). Urmează să-mi iau postul în primire după
întoarcerea mea din Italia, unde trebuie să mă întorc spre a-mi
lichida apartamentul roman din 22 Via Gaspare Spontini și a
face vizitele cuvenite de plecare.
La 24 iulie 1927 are loc serviciul religios ortodox al în-
mormîntării, în sala bizantină* a Palatului Cotroceni. în jurul
coșciugului făceau de gardă Regele Alexandru al Serbiei (în
uniformă românească de colonel de vînători), Prințul Nicolae,
Prințul Moștenitor Friedrich de Hohenzollem (în uniformă de
cavaler al Ordinului de Malta) și Prințul Gottfried de Hohen­
lohe Langenburg, nepotul Reginei (într-o stranie uniformă de
ulani germani, nu tocmai potrivită la sicriul unui Rege care a
luptat contra armatei germane). Cortegiul se înșiră înspre Gara
de Nord, pe o căldură grozavă. în trenul mortuar, în care ne
îmbarcăm, drumul pînă la Curtea de Argeș este o adevărată
suferință din cauza temperaturii tropicale. în biserica de la
Curtea de Argeș, unde are loc un al doilea scurt serviciu înain­
te de înmormîntare, observ că trupul regelui defunct poartă
uniforma de ofițer de cavalerie. Mi se explică prin faptul că,
în testamentul său, deschis ulterior, Ferdinand a cerut să fie
îmbrăcat pentru somnul de veci în haina de general de cava­
lerie, deși nu prea era călăreț (Știrbei șoptește: „Tot e bine că
n-a cerul să i se pună uniforma de amiral, la care ținea mult,
dar care nu și-ar fi avut locul, cu o flotă atît de neînsemnată!“).

După o călătorie frumoasă pe mare, cu soția mea, care mă

duce la Constantinopole, Atena, Corint, Brindisi spre a ajunge
la Roma, și după terminarea formelor de plecare din vechiul
meu post, revedem locuri dragi ca Siena, San Gimignano, Em-
poli, Pisa. Apoi o scurtă ședere la Paris și Express-Orientul ne
aduce la București, unde îmi iau noua funcțiune în primire, la
Regență, în ziua de 3 octombrie 1927. Mi-este destinat ca bi­
131
rou așa-zisul „salon japonez“ (din cauza mobilelor și obiecte­
lor de artă japoneze ce conținea) în etajul I al aripii stìngi a
vechiului Palat Regal (tocmai sub ceasornicul mare). încep
prin a mă prezenta noilor mei șefi.
Prințul Nicolae, un tînăr zglobiu pe vremea aceea, care, de
23 ani fiind, se interesa mai mult de motoare de automobil
decît de politică. Nu fusese deloc pregătit pentru noul loc de
răspundere pe care avea să-l ocupe și pentru care nu resimțea
nici o tragere de inimă. Era frumos și distins ca trăsături și
acela dintre frați care semăna cel mai mult cu tatăl său, la față,
la umblet și chiar la accese de violență (o caracteristică a fi­
rilor timide). Foarte simpatic și simplu, dar vizibil lipsit de
creștere regească. Nici „grand seigneur“, nici „om de lume“
în felul său de a se purta în societate, nu-1 învățaseră părinții
acel „small talk“1 de care au nevoie membrii caselor domni­
toare. îmi amintesc cum, la o masă dată de Jockey Club, așe­
zat fiind între soțiile celor doi vicepreședinți ai Clubului, nu
se învrednicise să le spună un cuvînt măcar în tot cursul mesei,
păstrind o fizionomie plictisită și ursuză. Firește că vecinele
sale la masă i-au calificat purtarea de proastă creștere și gro­
solănie. De fapt însă era lipsă de creștere, lipsă de „aisance“2,
s-ar spune lipsă de salon. Ce deosebire de un Alfons al XIII-lea,
de pildă, care cucerea pe toți — și pe toate! — prin farmecul
conversației sale și al unei politeți de mare senior! Raporturile
mele de serviciu cu Prințul Nicolae erau foarte plăcute și, de
altminteri, destul de rare și de scurte, căci simțeam ce puțin
interes prezentau pentru dînsul evenimentele diplomatice sau
rapoartele miniștrilor din străinătate. Pentru toate chestiunile
mai importante nu puteam sta de vorbă decît cu ceilalți doi
regenți.
Patriarhul Miron (Ilie) Cristea, fecior de țăran din Toplița
Română (Mureș) era de vreo șaizeci de ani cînd a ajuns Re­
gent al țării. Avea o înfățișare falnică și regească — cel mai
decorativ și impunător dintre regenți — cu toată obîrșia sa mo­

1 conversație despre lucruri puțin importante

2 naturalețe

132
destă. Frumos, inteligent, cu ochii sclipitori, dădea mai mult
impresia unui bărbat politic decît a unui înalt ierarh, lipsindu-i
cu totul elementul mistic. Constantin Stere, după o audiență la
patriarhul Miron, care purta „reverenda“ ardelenească cu bran-
derburguri roșii, a exclamat: „Om deștept, dar arată mai mult
a colonel de roșiori decît a patriarh!“ îl cunoșteam mai de
mult, căci, mitropolit primat fiind, săvîrșise cununia religioasă
a fratelui meu, Robert, cu Alexandra Ghica, la biserica Sf. Spi­
ridon, în 1923. îl revăzusem adesea cînd eram director politic
al Președinției Consiliului. Acum mă înfățișam lui ca viitorul
său colaborator politic cel mai apropiat. îmi vorbește mult de
Regele Ferdinand și de scrupulele lui de catolic. Ca fiu du
hovnicesc al bisericii din Roma, îndepărtat de la Sfintele Taine
pentru că-și botezase copiii în religia ortodoxă, Ferdinand că­
uta să obțină iertarea Papei și o împăcare cu Vaticanul. Urmă­
rind această țintă, ar fi dorit să evite o slujbă religioasă în bi­
serica ortodoxă de la Alba lulia, cu prilejul încoronării sale,
sau ca participarea clerului ortodox să fie aproape nulă. „La
insistențele mele“, îmi destăinuiește patriarhul Miron, „a sfîrșit
prin a ceda, dar mi-a trimis vorbă că nu vrea să fie primit, la
intrarea în biserică, de clerul cu icoane și că nu va face semnul
crucii ortodox în sfîntul lăcaș. L-am rugat pe Brătianu să-i ara­
te că aceasta ar fi o insultă pentru biserica dominantă a Ro­
mâniei, și că trebuie neapărat să se închine cînd va păși în
pronaos. Am pus pe Brătianu să-i spună că, dacă nu se închină
ia icoane, eu cu tot clerul nu mai îndeplinim slujba religioasă.
Față de această declarație categorică și după multe discuții,
pînă și pe treptele bisericii (lumea credea că se întreține cu
primul ministru de lucruri anodine), Regele a cedat. L-am pri­
mit cu icoanele, în fața cărora s-a înclinat fără însă a face sem­
nul crucii, pe cînd Regina făcea, cu ostentație, mari semne de
cruce ortodoxe. în timpul slujbei a făcut totuși semnul crucii
ortodox. Eram dator să insist căci sînt șeful Bisericii mele, din
drept divin, și nu mă puteam supune voinței unui Rege pămîn-
tesc. Eu răspund în fața lui Dumnezeu, nu a oamenilor sau a
Regelui. Regele mi-a sărutat mîna, dar eu pe a lui, nu!“
133
 Al treilea regent, Gheorghe V. Buzdugan, magistrat de ca­
rieră, mă cunoștea prin tatăl meu, cu care fusese coleg la Curtea
de Casație, și prin fiii săi, cu care fusesem, fratele meu și cu
mine, în școală. Era un om integru și, dintre regenți, acela care
s-a arătat mai activ, mai priceput și cu mai mult interes pentru
înalta sa dregătorie. Primirea pe care mi-a făcut-o a fost din
cele mai afectuoase, arătîndu-mi mulțumirea sa de a avea
drept colaborator mai apropiat „un fecior de oameni“ (pronun­
ța moldovenește „fișior di oameni“, o expresie favorită a sa),
îmi spune că i-am fost recomandat în mod foarte călduros —
ceea ce era de prisos — de către primul ministru, și adaugă:
„Brătianu te iubește mult, și te apreciază la fel. Mi-a zis mult
bine de dumneata, între altele «a fost crescut de o mamă dis­
tinsă, de o femeie superioară, pe care o cunosc din copilărie».
Pare că are multă considerație pentru mama dumitale.“ Regen­
tul îmi cere apoi vești despre tatăl meu, pe care nu l-a mai
întîlnit de o bucată de vreme: „Mult mi-e drag Conul Vasilică,
boier moldovean subțire și glumeț“.
Sînt dator, prin noua mea funcție, să mă prezint oficial și
Reginei văduve Maria, care, bineînțeles, mă cunoaște de mult.
La Cotroceni, în lunga ei rochie de doliu, nu i s-ar da niciodată
vîrsta pe care, cu brutală franchețe, o indică Almanahul de
Gotha. Încîntătoare, plină de farmec și de o amabilitate fami­
lială care apropie. Conversația, în limba engleză, atinge la în­
ceput subiectul călătoriilor: Constantinopole, unde ar dori să
plece la primăvară, Amalfi, Ravello... îmi vorbește apoi de
locurile cele mai dragi inimii ei: Bran și Balcic (tocmai locu­
rile unde inima ei avea să poposească, după moarte, în lungul
drum al veșniciei). „La Balcic“, îmi spune ea, „Brătianu găsea
că prea cheltuim mult. Dar era din banii mei și, mai pe urmă,
a recunoscut și el că avusesem dreptate să clădesc o casă atît
de frumoasă.“ Vorbim de Brătianu și de piedicile ce i le pune
opoziția tocmai în clipa în care noua ordine de succesiune la
Tron cere stabilitate și unirea tuturor. Transcriu cuvintele Re­
ginei, după însemnările luate atunci: „Maniu and his friends
come often to see me. They think 1 am against them. It is not
134
so, but can we, as long as these hard moments last, venture to
have a new government, of whom we would not be sure. And
can one have faith in these men, full of good will, I am sure,
who seem so reasonable when they talk to me but who, as
soon as they leave me, begin to «aufhetzen» the people? Ro­
manians are very kind hearted, but if they go on telling them
lies about everybody, they can get as indignant as any other
people. If we had quiet times now, I would tell Brătianu: let
those people come and see «qu’ils ne sont pas des aigles»“1.
Vorbind de formula unui Guvern de colaborare, arăt Regi­
nei dificultățile realizării, căci ajunși singurii succesori posibili
ai liberalilor după dezagregarea partidului lui Averescu, națio-
nal-țărăniștii sînt întăriți în atitudinea lor intransigentă și cer
puterea fără condiții. Regina mă întreabă dacă cred posibilă o
apropiere între averescani și liberali. Nu-mi ascund scepticis­
mul, căci, după cîte știu, liberalii nu mai au încredere în ge­
neralul Averescu. Este și părerea Reginei, care-1 socotește însă
pe „taica“ mai mult prost decît viclean („plus bête que fourbe;
tout ce qu’il fait est par bêtise“2). Și ea îmi dă mai multe pilde
pentru a-mi dovedi aceasta. „Dar, personal, m-am înțeles întot­
deauna foarte bine cu dînsul“, încheie Regina Maria, „și eram
chiar buni prieteni, «as I never want to quarrel with my Prime
ministers!»“3
Vorbind cu patriarhul despre rolul politic pe care Regina
Maria dorește să-l joace, îl întreb dacă este adevărat zvonul
despre trecerea ei la ortodoxism. El îmi răspunde: „Nu în

1 Manii: și prietenii lui vin adesea să mă vadă. Cred că am ceva împotriva

lor. Nu este așa dar putem oare, atît cit țin aceste momente grele, să ne permi­
tem un nou Guvern, de care nu putem fi siguri? Și poate cineva avea încredere
in aceste persoane, pline de bunăvoință, sînt sigură, care par atît de rezonabile
cind îmi vorbesc, dar care, de îndată ce pleacă, încep să „ațîțe" oamenii? Ro­
mânii sînt oameni foarte buni la inimă, dar dacă Maniu și ai lui continuă să le
spună minciuni despre oricine, vor ajunge la fel de indignați ca toată lumea.
Dacă vremurile ar fi mai liniștite, i-aș spune lui Brătianu: lasă-i pe oameni să
vină să se convingă că „nici aceștia nu sint cu nimic superiori".
2 Mai mult prost decît viclean; tot ce face, face din prostie.
3 „Căci niciodată n-am vrut să am dispute cu primul meu ministru".

135
formă, da în fond. Iată cum stau lucrurile: Mi-a cerut, acum
cîțiva ani, s-o spovedesc și s-o împărtășesc. I-am arătat că nu-i
este îngăduit unui ierarh ortodox să împărtășească pe o protes­
tantă. Dînsa mi-a spus că, stabilită de cîțiva ani în țară, s-a
identificat cu neamul nostru și dorește să trăiască de acum îna­
inte în religia lui, care este și aceea a copiilor ei. Atunci, nu
i-am ascuns bucuria mea față de declarația ei, pe care o soco­
tesc ca o mărturisire solemnă de trecere la religiunea ortodoxă,
și i-am zis că bine face să vrea să viețuiască în atmosfera re­
ligiei ortodoxe, care, cu toate scăderile trecătoare ale clerului
său, datorită sărăciei și lipsei de cultură, este singura biserică
adevărată, după cum o dovedesc tendințele de apropiere ale
episcopului anglican. Apoi am pus-o să îngenuncheze, i-am
așezat patrafirul pe cap și am lăsat-o să-și spună toate bles­
temățiile. După aceea, am împărtășit-o și, din clipa aceea, o
consider drept ortodoxă, deși ea preferă să n-o declare oficial
spre a nu indispune cercurile anglicane.“
k
în ziua de 15 octombrie 1927, Regența și-a făcut prima
apariție oficială, cu prilejul deschiderii Parlamentului. Mesajul
a fost citit de Prințul Nicolae, care, foarte emoționat, s-a tot
poticnit citindu-1. Cîteva zile după aceea, la 24 octombrie, Re­
gența a avut și prima hotărîre de natură politică de luat. Mihail
Manoilescu, partizan înfocat al fostului Principe Carol, venind
din Paris, este arestat pe parcursul de la graniță la București,
coborît la Brașov, spre a i se face percheziție. Se găsesc la
dînsul scrisori de ale lui Carol adresate lui Ion I.C. Brătianu,
generalului Averescu, lui luliu Maniu, precum și tăieturi din
ziare franceze cu un interviu dat de Carol Agenției Havas, la
Dinard. Duca, ministrul de interne, roagă pe Buzdugan — ca
magistrat — să examineze cazul și, după consultare cu colegii
săi, să-i dea avizul Reginei asupra oportunității de a se da pe
Mihail Manoilescu în judecată în fața Curții Marțiale. Sînt în­
sărcinat de Buzdugan să transmit lui Duca răspunsul Regenței,
care are cuprinsul următor: „Credem că simpla manifestare ex­
traordinară cunoscută, pînă ce nu se va cunoaște și cuprinsul
136
documentelor găsite, nu ar putea justifica măsura severă de
care este vorba, mai ales că adresantul uneia din scrisori este
însuși păzitorul suprem al ordinii publice“. Duca mă asigură
că nici nu se va da în judecată Manoilescu, pînă ce nu se va
cunoaște exact conținutul actelor aflate la dînsul. Seara, Gu­
vernul, luînd cunoștință de acest cuprins, ordonă depunerea lui
Manoilescu în închisoarea din Jilava și darea lui în judecată
în fața Curții Marțiale.

2
• Sfirșitul lui Ion I.C. Brătianu

Una din ultimele mele convorbiri îndelungate cu Ion I.C.

Brătianu a avut loc în grădina casei sale din strada Lascăr Ca-
targiu nr. 5, la 4 noiembrie 1927. Am stat de vorbă împreună
timp de aproape un ceas și jumătate, fie așezați, fie plimbîndu-ne
pe aleea grădinii. în conversația sa nesilită, trecînd de la un
subiect la altul, depănînd firele trecutului, marele bărbat de
stat se arăta, parcă mai mult ca oricînd, înzestrat cu darul său
de „causeur“1 și de „charmeur“2. Țin minte că, între altele,
mi-a vorbit de tatăl său — de care fusese deosebit de legat,
dormind chiar, ca băiețandru, în aceeași odaie de culcare cu
dînsul —, de șirul de lupte politice duse de acesta și de par­
tidul său „radical“ sau „roșu“ întemeiat în 1848. îmi dezvelea
amănunte din vechea viață politică de la noi, necunoscută mie,
poate necunoscute tuturor din generațiile care au urmat. între
altele, că Ion Ghica, fostul bey de Samos, ar fi vrut să ajungă
Domn al României, că era urmat de tineri din boierime ca: Ion
Cîmpineanu, Dimitrie A. Sturdza, Arăpilă Sturdza, Berindei
(frate cu generalul Anton Berindei și cu Dimitrie Berindei, ta­
tăl arhitectului). Ei constituiau un partid mai moderat ca acela
al lui I.C. Brătianu. în 1871, după incidentul din Sala Slăti-

1 persoană care are darul conversației plăcute

- persoană care se face plăcută

137
neanu și demisia cabinetului Ion Ghica, cerută de însuși Vodă
Carol, legăturile între fostul prim-ministru și Domnitor deve­
niseră din cele mai rele. Simțind aceasta, partizanii lui Ion
Ghica se despărțiră de dînsul, spre a-1 urma pe I.C. Brătianu.
La 18 noiembrie 1927, membrii Guvernului și o delegație
a deputaților vin la Palatul Regal spre a citi „înaltei Regențe“
adresa de răspuns la Mesaj. Este prima ceremonie de acest fel
sub noul regim. Prințul Nicolae citește apoi — parcă cu mai
puțină dificultate de data aceasta — răspunsul Regenței (răs­
puns la răspuns!), redactat de Buzdugan și în care revine de
mai multe ori cuvîntul „Justiția“ — firește, dat fiind cariera
autorului. Am prilejul de a sta apoi de vorbă, între patru ochi,
cu primul ministru. îi spun că am impresia, din convorbirile
mele cu regenții, că ei ar fi dornici să vadă consolidîndu-se,
sub președinția lui, un Minister (Guvern) de uniune națională,
spre a înlesni primii lor pași. Regența fiind, natural, cam șu­
bredă la începuturile ei, nu ar trebui zdruncinată de luptele
dintre Guvern și opoziție. Ionel Brătianu îmi destăinuiește că
impresia mea este exactă și că regenții i-au vorbit cam în ace­
lași sens. Dar el le-a arătat că momentul nu i se pare încă opor­
tun pentru convorbiri în vederea constituirii unui Guvern na­
țional, căci opoziția nu a renunțat, încă, în mod definitiv, la
agitarea chestiunii constituționale a succesiunii la Tron. Tot se
mai uită înspre Carol. „Le-am explicat regenților“ — încheie
Brătianu — „că astfel de tratative nu ar duce acum la nici un
rezultat, întrucît național-țărăniștii nu vor admite un asemenea
Guvern acum, cînd știu eu că sînt învinși, ci numai atunci cînd
ei își vor da seama că sînt învinși.“
A doua zi, 19 noiembrie 1927, același ceremonial pentru
răspunsul la Mesaj, al Senatului. De data aceasta cuvîntarea
Regenței a fost scrisă de patriarhul Miron și, consecință ine­
vitabilă, accentul este pus asupra Bisericii. Mă întreb cum o
să iasă asemenea discursuri dacă se învrednicește odată Prințul
Nicolae să le compună? Va veni vorba într-una de motoare de
automobil? Fiecare cu meteahna lui! într-un colț al bibliotecii,
Ionel Brătianu mă ia la o parte ca să-mi povestească o anec­
138
dotă pe care a aflat-o de curînd: Edmond de Goncourt era oda­
tă așezat, într-un restaurant, alături de o masă la care se afla
un domn bătrîn. Chelnerul se apropie de acesta din urmă și îl
întreabă ce mai dorește. „Je ne deșire plus rien“1, răspunde
bătrinul. „II ne deșire plus rien?“, exclamă Goncourt, „Mais
alors ce n’est pas un vieux — c’est la vieillesse!“2. Mă uit la
Brătianu, după această anecdotă, pe care și-o aplică probabil
lui însuși. Și, cu toate acestea, ce voinic mai apare, drept și
falnic ca un stejar. Totuși, această scurtă convorbire a fost ul­
tima pe care am avut-o cu dînsul. La spatele lui, fără s-o ve­
dem, se apropia, nemiloasă, fatalitatea, cu secera ei în mînă...
într-adevăr, numai la patru zile după aceea, Constantin
Brătianu, subsecretar de Stat la Președinția Consiliului, îmi te­
lefonează, la Palat, că față de fenomenele de asfixie pricinuite
lui Ion I.C. Brătianu de amigdalite de care suferă de două zile,
doctorul C. Angelescu (ministrul instrucțiunii publice, chirurg
de meserie) a procedat la o traheotomie. Cîteva clipe în urmă,
sosește Duca la Palat și, luîndu-mă la o parte, îmi destăinuiește
că starea primului ministru este foarte îngrijorătoare: „poate
să fie vorba de ceasuri numai!“ Mă reped la Ion I.C. Brătianu
acasă. Doctorul Angelescu îmi spune că, dacă infecția de la
amigdale se generalizează, cazul este disperat. După dejun, mă
întorc și găsesc pe doctorii Danielopol, Burileanu și Lupu, ca­
re par a nu mai avea nici o speranță. Casa este plină de lume:
familia, intimii, Guvernul, Regina Mafia și regenții vin să vadă
pe Eliza Brătianu și să-i ceară vești. Biata femeie este pră­
pădită. în nădejdea de a se găsi puroi la amigdale — ceea ce
ar indica o localizare a infecției — se face, la ora 6 seara, o
intervenție chirurgicală. Nu se dă însă de puroi, ci numai de
ganglioni care supurează. Ultima speranță dispare.
La ora 4 dimineața — în zorii zilei de 24 noiembrie 1927
— agonia lui Ion I.C. Brătianu începe. Intru în odaia lui. Mă
vede, nu-mi pot da însă seama dacă mă și recunoaște. La ora

1 Nu mai doresc nimic.

2 Nu mai dorește nimic? Dar atunci nu e un bătrîn, e bătrînețea!

139
6, intră în comă. Eliza Brătianu îl ia în brațe, iar fiul său George,
sosit de la Iași în cursul nopții, îi ține mîna dreaptă. Un preot
îngenunchează lîngă pat. Familia (Brătienii, Știrbeii, Bălșeștii)
și noi toți rămînem în odaie. Prin ușa întredeschisă se vede
Vintilă Brătianu copleșit într-un fotoliu și plîngînd. După o
agonie grozavă — căci organismul viguros duce o ultimă luptă
contra infecției — Ion I.C. Brătianu își dă sufletul la ora 6, 45
dimineața.
Se hotărăsc îndată două Consilii de Miniștri: unul, imediat,
la Ministerul de Interne, pentru ca membrii Guvernului să de­
semneze pe noul prim-ministru, care va fi fratele defunctului,
Vintilă I.C. Brătianu; al doilea la Palat, la ora 7, 30 dimineața,
pentru ca noul președinte al Consiliului de Miniștri să depună
cuvenitul Jurămînt în fața Regenței. Plec la Palat, unde sosesc
și regenții, preveniți telefonic de mine, și care îmi cer amănun­
te despre moartea lui Ion I.C. Brătianu. Vin, pe rînd, și mem­
brii Guvernului. Chem preotul de la biserica mică din dosul
Palatului. Intru cu el în sala bibliotecii și asist la prestarea Ju-
rămîntului de către Vintiiă Brătianu și miniștrii ceilalți. Se pro­
pun funeralii naționale. Vintilă Brătianu stăruie însă pentru o
înmormîntare simplă: „Astfel era dorința fratelui meu și tra­
diția familiei noastre.“
După plecarea miniștrilor, regenții mă însărcinează să văd
pe șefii partidelor de opoziție — Averescu, Mamu și lorga —
spre a-i invita la Palat, pentru convorbiri în vederea constituirii
unui Minister (Guvern) de colaborare, țintă urmărită de regenți
de Ia instaurarea lor și care li se pare mai necesară ca oricînd
pentru a evita zbuciumări pe care le-ar putea pricinui dispariția
aceluia pe ai cărui umeri se rezema, de fapt, așezămîntul țării.
Trec mai întîi, în ordinea care mi s-a indicat, la generalul
Averescu. El îmi cere lămuriri asupra bolii primului ministru
și se declară dispus să vină la Palat la ora ce i s-a fixat (10,30
a.m.). își exprimă totuși oarecare surprindere față de comuni­
carea ce eram însărcinat a-i face, ideea constituirii în grabă a
unui Guvern național din cauza morții lui Ion I.C. Brătianu
părîndu-i-se nelalocul ei.
140
 Maniu mă întîmpină cu cuvintele: „Ce nenorocire pentru
țara noastră! Oricît de mari adversari am fi fost, recunosc sin­
cer că pierderea lui Ion I.C. Brătianu este o lovitură grozavă
pentru România.“ Adaugă că este la dispoziția Regenței și va
veni la Palat la ceasul convenit (11,30 a.m.). La ieșire, mă în­
crucișez cu Mihalache, vizibil radios; cum vede pe Maniu, ca­
re mă însoțește pînă la ușă cu o înfățișare întristată, îi spune
ironic — fără a-și da seama de prezența mea: „Te văd tare
afectat, domnule Maniu!“ Am impresia că Maniu, om civili­
zat, a suferit de această ieșire de om primitiv. Cînd îi relatez
faptul lui Buzdugan, îmi spune: „ce vrei, e o reacție de cani­
bal!“ Ca și mine desigur, era mirat de această cinică lipsă de
omenie din partea unui om îndeobște prețuit pentru buna cu­
viință și măsura caracteristice țăranului nostru și de care, în
ciuda ferocității luptelor politice, nu se lepădase, după cum nu
se lepădase nici de portul său de la țară.
lorga fiind dus la Vălenii de Munte, însărcinez pe fiul său
să-i transmită invitația Regenței.
După terminarea audiențelor șefilor de opoziție, regenții
mă pun la curent asupra modului în care au decurs și îmi cer
ca, la rindul meu, să-l încunoștințez pe Vintilă Brătianu. Se
pare că Averescu a fost franc: nu crede nici în oportunitatea
nici în posibilitatea formării unui Guvern național. Totuși, în
cazul în care s-ar putea constitui, și-ar da tot concursul.
Despre Maniu, regenții îmi spun că: „a scăldat-o timp de
două ore“. Ceea ce reiese mai clar din spusele lui este că cere
Guvernul, dizolvarea Parlamentului și alegeri noi peste trei sau
patru luni, declarîndu-se dispus a da orice garanții pentru men­
ținerea stării dinastice actuale și luîndu-și toată răspunderea
pentru păstrarea ordinii constituționale. Maniu nu s-a sfiit să
mărturisească regenților că nu ține pe Carol Caraiman decît
„ca o sperietoare“ cît timp va rămîne în opoziție. în lumina
evenimentelor ce s-au petrecut sub guvernarea lui Maniu, în
iunie 1930, se poate judeca acum cît temei putea fi pus pe
aceste garanții și făgăduieli ale șefului Partidului Național Ță­
rănesc și în ce măsură Carol Caraiman nu era decît o armă de
opoziție!
141
 îndeplinesc, în după amiaza aceleiași zile (24 noiembrie),
misiunea încredințată mie de Regență, de a-1 pune la curent
pe primul ministru cu vederile expuse de șefii opoziției. Ei îmi
spune că a cerut și dînsul să-i vadă. Averescu, om de inimă,
a venit el la dînsul, i-a prezentat condoleanțe și i-a făcut de­
clarații identice cu acelea făcute regenților. Maniu, însă, a ce­
rut ca Vintilă Brătianu cu tot doliul și oboseala următoare unei
nopți de jale petrecute la patul de moarte al fratelui său, să se
deranjeze și să vină la el. Vintilă Brătianu conchide: „Ce vrei,
afacere de educație și de temperament!“ Maniu i-a spus și lui
că cere Guvernul, dizolvarea Parlamentului, alegeri libere cu
liste separate și apoi colaborare pe baza rezultatului electoral.
A doua zi (25 noiembrie), lorga, întors de la Vălenii de
Munte, este primit de regenți, cărora le recomandă un Guvern
prezidat de Maniu. Nu atinge direct chestiunea dinastică, care
„nu este de actualitate acum“. Regenții mă roagă, din nou, să-l
pun la curent pe președintele Consiliului. Vintilă Brătianu mă
informează că lorga i-a vorbit și lui la fel, însă că a stăruit
asupra nevoii de a se rechema Carol în țară: „De ce nu vreți
să-l aduceți? Influențabil cum este, îl băgați și pe dînsul în
buzunar!“ Apoi, lorga a atacat pe morți și pe vii. Mai ales pe
Ferdinand, printre morți, și pe Duca și Titulescu, printre vii.
Spre a se despărți în termeni buni de el, Vintilă Brătianu i-a
spus: „Am două însușiri pe care cred că și dumneata mi le
recunoști: sînt sincer și perseverent. Nu te voi lăsa în pace pînă
ce nu te vei convinge și dumneata de imposibilitatea de a rea­
duce pe un om în felul lui Carol și pînă ce nu te voi aduce să
te pui în serviciul țării, colaborînd cu noi. Și te voi învinge!“
lorga a părut măgulit.
Înmormîntarea lui Ion I.C. Brătianu are loc, la 27 noiem­
brie 1927, la Florica, după un serviciu funebru solemn în ro­
tonda Ateneului Român, la care participă Regența, Guvernul,
corpul diplomatic și toată țara. Ducîndu-mă la Eliza Brătianu
spre a o conduce la gară, ea mă ia la o parte și izbucnește în
plîns. își începea, biata femeie, lungul drum al văduviei, care
era să țină nu mai puțin de treizeci de ani! Punîndu-mi brațul
142
pe umăr, îmi spune: „Je vous remercie de tout mon coeur pour
l’affection dont vous avez entouré mon mari durant tant d’an­
nées. Il vous la rendait, vous le savez. Il vous aimait beaucoup.
Ne l’oubliez pas, car j’ai aussi beaucoup d’affection pour
vous“1. Și îmi întinde ultima fotografie a lui Ion I.C. Brătianu.
La Florica, sicriul este așezat, acoperit de tricolor, în cripta
bisericii de pe moșia părintească, alături de mormîntul lui I.C.
Brătianu tatăl. La dus și întors, călătoresc în vagon cu gene­
ralul Prezan, cu care vorbesc de marele dispărut. Dînsul îmi
povestește și amintiri de pe vremea războiului. între altele, îmi
relatează următoarele: „Cînd trupele ruse bolșevizate se adu­
naseră la Socola, dădusem ordinul ca ele să fie dezarmate de
trupele noastre. La ora unu noaptea însă, Ion I.C. Brătianu îmi
telefonează să amîn executarea. Obțin atunci de la generalul
Cerbacev ca el să mă roage în scris să dezarmăm pe soldații
ruși bolșevizați. Miniștrii Franței, Angliei și Italiei sprijină
această cerere: «ultimul sacrificiu cerut României». în Consi­
liul de Miniștri care a avut loc, Take lonescu s-a opus acestei
măsuri, propunînd ca Regele să abdice și să plece în străinăta­
te. Ion I.C. Brătianu și-a luat capul în mîini două minute, apoi
a spus: «Nu putem lăsa să plece în lumea largă pe Regele care,
prin jertfa legăturilor sale familiale, s-a unit desăvîrșit cu țara
noastră. în ceea ce privește pe soldații ruși bolșevizați, trebuie
să urmăm hotărîrea generalului Prezan». Toți miniștrii fiind
de părerea președintelui Consiliului, Take lonescu, rămas în
minoritate, și-a scris demisia, cu toată opunerea lui Titulescu.
Regele însă l-a chemat la Palat pe Take lonescu și «a strigat
la el ca la un căprar», amintindu-i că el ceruse zgomotos in­
trarea în război și că, acum, caută să se dea la o parte de răs­
pundere. Numai astfel și-a retras Take lonescu demisia.“
Trec două luni aproape pînă să am tăria sufletească de a
păși din nou pragul casei lui Ion I.C. Brătianu, unde am pe­

1 Vă mulțumesc din inimă pentru afecțiunea cu care l-ați înconjurat pe

soțul meu vreme de atîția ani. V-o întorcea, să știți. Vă iubea mult. Nu-1 uitați,
căci și eu nufresc multă afecțiune pentru dumneavoastră.

143
trecut atîția ani de neuitat! Eliza Brătianu, întoarsă de la Flo-
rica, îmi telefonase să trec s-o văd și, firește, m-am dus (17
ianuarie 1928). Simt parcă o înfiorare intrînd în casa aceea,
atît de plină de viață acum două luni încă, și azi pustie... Ni­
mic nu este schimbat în camera de lucru a lui Brătianu, dar
lipsește surîsul lui plin de farmec și de indulgență, ironie și
prin aceasta se întinde peste toată încăperea un văl de tăcere
funebră. Eliza Brătianu îmi spune că Saint-Aulaire, fostul mi­
nistru al Franței în România pe vremea războiului, i-a scris
spre a o ruga să-i dea oarecari notițe despre soțul ei, care i-ar
fi de mare folos pentru caracterizarea figurii lui într-un studiu
ce va publica în curînd. Ea a pregătit o scrisoare de răspuns
lui Saint-Aulaire, asupra căreia ar dori să aibă părerea mea.
îmi cere totodată să-i revăd stilul. Scrisoarea este frumoasă și
mișcătoare, iar stilul remarcabil. Apoi, vorbim desigur de Dîn-
sul! Văduva lui îmi citează două fraze caracteristice ale lui.
După război, i-a spus lui Duca: „Trebuie să judeci pe om după
intențiile lui, nu după ceea ce ți se pare că este rezultatul ime­
diat al acțiunilor lui. Cînd cuget la viața mea, la toate acțiunile
mele, mă iert de tot ce am făcut («je m’absous»1).“ Iar altă
dată, întrebîndu-1 Eliza Brătianu de ce s-a arătat atît de bine­
voitor față de un om pe care nu-1 stima, i-a răspuns: „Ce n’est
pas ce que je pense de lui qui a de l’importance, c’est ce qu’il
croit que je pense de lui. Comme il croit maintenant que je le
suppose meilleur qu’il ne l’est en réalité, je suis sûr qu’en me
quittant il s’est senti meilleur“2. îi repet și eu una din frazele
soțului ei, care m-a impresionat adînc atunci cînd am auzit-o
și pe care nu o voi uita niciodată, căci dacă ne-o însușim, ea
ne poate chezășui la toți echilibrul sufletesc. Se vorbea de ata­
curile înverșunate îndreptate de adversarii politici contra lui
Ion I.C. Brătianu. Cu multă liniște filozofică el s-a mărginit
să zică: „Nu mă tem de pietrele ce mi se aruncă în timpul

1 „mă absolv“
2 Nu are importanță ceea ce cred eu despre el, ci ceea ce crede el că gîn-
desc despre el. Ăvînd în vedere că acum crede că îl consider mai bun decît
este în realitate, sînt sigur că, plecînd de la mine, s-a simțit mai bun.

144
vieții, mă îngrijesc numai de piatra ce mi se va așeza, după
moarte, pe mormînt!“
îi reamintesc de asemenea de caracterizarea cea mai mîn-
dră, pe care ea însăși a dat-o, a personalității lui Ion I.C. Bră-
tianu, cu cîțiva ani în urmă, atunci cînd o contesă Bethlen din
Ardeal, venită în București pentru un congres feminist, i-a
spus: „Nous disons, en Transylvanie, Dieu est grand, mais M.
Brătianu est encore plus grand!“1. Eliza Brătianu i-a dat, sub
o aparentă modestie, orgoliosul răspuns: „Oh non, Madame,
mon mari n’est qu’un humble serviteur de sa race!“2

3
Schimbare de Guvern și schimbare în Regență

De la moartea lui Ion I.C. Brătianu, Buzdugan nu a încetat

de a lucra în vederea aducerii la putere a național-țărăniștilor.
Se șoptea, în general, că fusese determinat să ia această atitu­
dine sub influența familiei și, mai ales, a fiului său mai mare,
căruia Partidul Național-Țărănesc i-ar fi făcut oarecari făgă­
duieli. Zvonul a părut confirmat, ulterior, după sosirea la Gu­
vern a lui Maniu, căci tînărul în chestiune a fost numit director
la Banca Națională, apoi ministru plenipotențiar și decorat cu
ordinul „Steaua României“ în gradul de mare ofițer, distincție
rezervată îndeobște marilor dregători în vîrstă, și la care cei­
lalți doi regenți s-au văzut siliți și ei să consimtă, pînă la urmă,
spre a nu jigni pe colegul lor. Cu toate acestea, a-și închipui
cineva că motive atît de meschine și interesate ar fi putut în­
demna pe un om de integritatea și valoarea morală a lui
Gheorghe Buzdugan să ia o răspundere istorică cu așa de în­
tinse repercusiuni pentru soarta țării este a face o nedreptate
și o insultă memoriei acelui om de bine, acelui „fecior de oa­

1 în Transilvania, avem o vorbă: Dumnezeu e mare, dar domnul Brătianu

e și mai mare!
2 Oh nu, doamnă, soțul meu nu este decît un umil servitor al neamului său!

145
meni“, ca să-i întrebuințez expresia. Nu; cred că Buzdugan îm­
părtășea părerea unei mari părți a opiniei publice că nu există
rațiune pentru a exclude permanent de la cîrma țării un partid
puternic ca acela al național-țărăniștilor. Și aceasta cu atît mai
vîrtos cu cît avea ca președinte un mare fiu al neamului — pe
luliu Maniu — devenit simbolul întregirii poporului românesc
și aproape întruparea vie a Ardealului nostru.
împotrivirea lui Ionel Brătianu se datora dorinței lui de a
ajunge la o contopire a Partidului Național din Transilvania cu
Partidul Liberal, lipsit de rădăcini în masa electorală de peste
munți, precum și credinței sale că bărbații politici ardeleni nu
se vor resemna la rolul de ramură transcarpatică a marii și
atotputernicei organizații politice regățene decît cînd se vor
convinge că singuri nu vor gusta nicicînd din dulceața puterii.
Oare nu circula răutăcioasa zicală: „foamea noastră, a ardele­
nilor, este milenară“. Dispărînd „vizirul“, și fratele său fiind
mai puțin ostil venirii la guvern a național-țărăniștilor de n-ar
fi decît pentru a expune opiniei publice incapacitatea lor gu­
vernamentală, i-a fost mai ușor lui Buzdugan de a-și convinge
colegii de necesitatea chemării la Guvern a lui Maniu. Singura
îndoială ce mai rămînea era privitoare la voința și putința aces­
tuia — care trecea drept șovăitor și lipsit de energie — de a
se opune unei încercări de restaurare a lui Carol. Și, în această
privință, Buzdugan a dat dovadă de un neîntemeiat optimism
și de extraordinare iluzii, explicabile, pînă la un punct, la un
om pentru care legea era sfîntă dar care, din cauza profesiunii
lui, fusese cu totul lipsit de experiență politică. Cunoscînd
principiile de intransigență morală ale lui Maniu, Buzdugan,
adînc moral și el, nu putea concepe ca bărbatul politic crescut
în ambientul clerical de la Blaj să admită în fruntea țării un
cinic și un amoral cum era Carol Caraiman. Dar ceea ce re­
gentul nu știa era că, în jurul lui Maniu și cu mare înrîurire
asupra deciziilor partidului, se aflau oameni care socoteau că
o dată adus pe Tron de național-țărăniști, Carol, din recunoș­
tință, îi va menține mereu la putere. în chibzuiala lor, Carol
al Il-lea urma să fie pentru național-țărăniști ceea ce Ferdinand I
146
fusese pentru liberali! Că acest calcul a fost greșit a dovedit-o
un viitor apropiat: Carol era să izgonească foarte curînd de la
putere pe acei care îl ajutaseră să-și detroneze fiul, încredin-
țînd Guvernul dușmanilor săi de moarte, liberali, și anume ce­
lui mai înverșunat dintre dînșii — Duca! Este vechi ca lumea
proverbul despre ingratitudinea domnitorilor.
în timpul serbărilor jubiliare de la Constanța, cu prilejul
semicentenarului alipirii Dobrogei (28 octombrie 1928) —
cînd, pentru ultima dată, s-au văzut defilînd veteranii războiu­
lui din 1877 cu vechile lor drapele — regenții au deschis din
nou vorba cu Vintilă Brătianu despre nevoia unei schimbări
de Guvern. Că ei erau hotărîți la aceasta reieșea și din recenta
demisie a lui Titulescu, care, fiind desigur pus la curent de
Buzdugan, socotise că era mai bine „de retirer son épingle du
jeu“1, cum spun francezii, încă din vreme, spre a nu fi cu de-
săvîrșire legat de liberali și a-și rezerva putința de a intra
ulterior, ca „tehnician la externe“, într-un eventual Minister
(Guvern) național-țărănist. Ionel Brătianu prevăzuse acest gest
încă de la formarea Guvernului său în iunie 1927. Cînd a pri­
mit telegrama lui Titulescu din Londra, acceptînd portofoliul
Afacerilor Străine ce i se oferise, Brătianu ne-a spus, celor din
jurul său: „Este oare momentul de a mă felicita sau de a mă
compătimi?“ Și, față de nedumerirea noastră, adăugă: „El, ca
și dr Lupu vor fi primii care mă vor părăsi cînd vor simți că
mi se scufundă corabia!“ Vintilă Brătianu a putut deci constata
exactitatea pronosticului emis de fratele său.
Întorcîndu-ne din Constanța, Buzdugan mi-a relatat, încă
în vagonul său, modul în care a decurs hotărîtoarea convorbire
dintre dînsul și patriarh, pe de o parte, și președintele Consi­
liului pe de alta. Cu asentimentul colegului său, Buzdugan a
exprimat primului ministru părerea Regenței că, în vederea
destinderii situației interne, ar fi potrivit ca, după semnarea
convențiilor financiare cu grupul bancherilor care acordă Ro­
mâniei împrumutul, Partidul Liberal să se retragă de la putere

1 să se retragă la timp dintr-o afacere care începe să devină nerentabilă

147
pentru a face loc Partidului Național-Țărănesc, care ar urma
să dea, în prealabil, toate garanțiile de continuitate. Vintilă
Brătianu ar fi recunoscut necesitatea acestei încercări cu națio-
nal-țărăniștii, dar cu condiția ca garanția lor principală de con­
tinuitate să fie participarea la un Guvern de concentrare a tu­
turor partidelor, urtnînd ca în cazul în care ar refuza, Partidul
Liberal să-și continue guvernarea. Național-țărăniștii, față de
această alternativă, ar fi poate dispuși să accepte colaborarea
spre a nu-și risca poziția de partid de guvemămînt. Socotind
această formulă imposibilă de prezentat lui Maniu, Buzdugan
a propus altă soluție: dacă Maniu nu se lasă înduplecat de ar­
gumentele Regenței și se opune mai departe ideii unui Guvern
de concentrare, să garanteze cel puțin continuitatea politicii fi­
nanciare liberale printr-o declarație oficială, citită la Cameră.
Vintilă Brătianu s-a împotrivit însă acestei încercări de ieșire
din impas, arătînd că Buzdugan nu era îndestul de convins de
necesitatea unui Guvern de concentrare — pentru a ști să-l
impună cu toată energia lui Maniu. Și chiar așa era situația,
căci, în fond, Buzdugan urmărea constituirea unui Guvern na-
țional-țărănesc și formula sa avea doar ca scop de a nu tăia
toate punțile cu liberalii. Despărțirea dintre Buzdugan și Vin­
tilă Brătianu pare a fi fost cam rece.
Primul ministru liberal a știut să tragă consecințele din aceas­
tă convorbire și, decît să i se ceară formal demisia de către
regenți la momentul ce le-ar conveni lor și național-țărăniști-
lor, a preferat să-și aleagă singur momentul retragerii (3 no­
iembrie 1928). De altfel, pricepuse că Regența nu l-ar lăsa să-și
termine acțiunea cu privire la stabilizare.
Surprinși și cam nepregătiți față de fulgerătoarea demisie
a Guvernului liberal, regenții își încep consultările după tipicul
constituțional. Se perindă la Palat președinții Corpurilor Le­
giuitoare (Nicolaescu, președintele Senatului și Nicușor Să-
veanu, președintele Camerei) și șefii de partide și de grupuri
politice: Averescu, Maniu, lorga, dr Lupu. La ieșire, lorga îmi
spune: „Am avut o conversație plăcută cu trei suflete curate.
Dumnezeu să îi lumineze spre binele țării, fie chiar în paguba
148
mea!“ Rămînea acum de chibzuit rezolvarea crizei. Credincios
vechii lui păreri, Buzdugan cerea imediata chemare la Guvern
a național-țărăniștilor. Patriarhul și Prințul Nicolae (povățuit,
de bună seamă, de maică-sa) susțineau însă opinia că ar mai
trebui încercată, înainte, formarea unui Minister (Guvern) de
concentrare, fie numai ca îndeplinire a unei formalități. Buz­
dugan a sfîrșit prin a se ralia vederilor colegilor săi și s-au trecut
în revistă numele bărbaților „au dessus de la mêlée“1, cărora
li s-ar putea încredința sarcina de a sonda terenul pe lîngă di­
feritele partide. Titulescu părea cel mai indicat pentru această
misiune: își reluase postul de ministru la Londra și, ca atare,
nu fusese amestecat în învălmășagul luptelor politice recente,
era prieten personal deopotrivă cu Vintilă Brătianu — din al
cărui Minister (Guvem) făcuse parte — și cu luliu Maniu —
în al cărui Guvem nu excludea posibilitatea de a participa.
Chemat telegrafic, ministrul nostru din Anglia sosi la 9 no­
iembrie 1928 în București. Primit îndată de Regență, este în­
sărcinat cu formarea unui Guvem de concentrare. Trecînd în
biroul meu, după audiență, nu-mi tăinuiește că are prea puțini
sorți de reușită. Impresia mea este că s-a înțeles mai demult
cu Maniu, că probabil a sfătuit stârnitor pe regenți, și mai ales
pe Buzdugan, să aducă pe național-țărăniști la putere, și că
demersurile formale pe care le va întreprinde nu fac parte decît
dintr-un plan dinainte stabilit. Beneficiul personal pentru Ti­
tulescu este o sporire de prestigiu în politica internă, care-i va
înlesni poate, în alte împrejurări, o președinție de Consiliu,
precum și putința de a obține de la Maniu — pe care-1 va fi
ajutat să preia puterea — mînă liberă în ce privește politica
externă.
Două zile după aceea (10 noiembrie), Titulescu, cum era
de prevăzut, își depune mandatul, nereușind să ajungă la o în­
țelegere între partide pentru constituirea unui Guvem de cola­
borare. Regina Maria îl poftește atunci pe Buzdugan la Cotro-
ceni și — după cum îmi destăinuiește acesta la întoarcere —

1 neimplicați în conflict

149
stăruie mult pentru ca puterea să fie încredințată lui Barbu
Știrbei. Regentul nu s-a sfiit însă să-i arate imposibilitatea unei
astfel de soluționări a crizei, „ce ar produce o indignare gene­
rală care nu ar folosi nimănui“. De altminteri, soluția n-ar fi
decît provizorie; alegerile ar fi favorabile național-țărăniștilor
și Regența ar avea atunci carta forțată pentru înlocuirea lui
Știrbei prin Maniu. Pe cînd, prin chemarea imediată a lui Ma-
niu la Guvern, Regența se va simți la largul ei: ea îl va fi
desemnat, nu el se va fi impus. Buzdugan obține deci ca luliu
Maniu să fie îndată chemat la Palat și i se dă, de către Regență,
misiunea de a forma un Guvern.
Cred că preluarea frînelor Statului de către marele patriot
ardelean a produs o incontestabilă ușurare în țară și a fost pri­
vită ca zorii unei ere de împrospătare morală și de realizări,
deși euforia și iluziile publicului erau să fie de scurtă durată.
Experiența de guvemămînt le lipsea cu desăvîrșire, atît tran­
silvănenilor cît și țărăniștilor, iar cît despre reînnoirea morală
și ridicarea nivelului moravurilor politice nu se poate decît re­
aminti faimoasa frază a lui Cicio-Pop către regățeni, în mo­
mentul Unirii: „Nici noi nu sîntem atît de buni cît ne credeți
dumneavoastră, nici dumneavoastră atît de răi cît spuneți“. Nu
încape însă îndoială că încercarea ce se făcea cu chemarea lui
Maniu la putere era neapărat necesară în faza aceea a vieții
noastre politice și că, prin urmare, inițiativa lui Buzdugan, de­
sigur primejdioasă în urmările ei, corespundea sentimentului
public.
luliu Maniu era o mare figură istorică a neamului, un ca­
racter, un om integru, sobru, auster, plămădit la școala bisericii
unite. Amintirea lui va rămîne neștearsă ca patriot, ca martir
al poporului român, dacă nu ca bărbat de stat. Numele lui a
rămas legat, în Europa centrală și dunăreană, de toate luptele
ce s-au dus pentru descătușarea naționalităților asuprite și pen­
tru statornicirea regimurilor democratice. Student încă fiind,
el întemeiază, împreună cu camarazii săi români, slovaci și
sîrbi de la Universitatea din Budapesta, o asociație — al cărei
președinte este îndată ales — pentru apărarea drepturilor mi­
150
norităților supuse coroanei Sf. Ștefan. în 1906, cînd intră în
Parlamentul maghiar, el se alătură colegilor săi romani din
Transilvania, precum și deputaților sîrbi și slovaci, ca și dele-
gaților croaților spre a constitui un grup de patruzeci de par­
lamentari aparținînd naționalităților minoritare din Ungaria,
care să ducă o luptă înverșunată împotriva politicii reacționare
și șoviniste a Guvernului de atunci din Budapesta. Pe planul
politicii interne, grupul acesta nu încetează de a cere, în cadrul
unor ședințe furtunoase — în care personalitatea tînărului Ma-
niu cîștigă un prestigiu pururi crescînd — votarea unor refor­
me sociale înaintate și un tratament egal pentru toate naționa­
litățile dublei Monarhii. Doctrina aceasta îndrăzneață era însă
privită, pe dealul de la Buda, ca avînd drept țel dărîmarea te­
meliilor — și așa destul de zdruncinate — ale bătrînei îm­
părății habsburgice, ba chiar ca fiind aproape o crimă de „le-
se-majesté“.
I-a trebuit, așadar, mult curaj civic lui luliu Maniu ca să
propovăduiască cu atîta perseverență și energie egalitatea de
drepturi a tuturor naționalităților de sub stăpînirea acvilei bi­
cefale, precum și respectul libertăților individuale. Multe pri­
mejdii personale îl amenințau într-o țară în care libertatea gîndirii
și a cuvîntului, fără a fi chiar atît de înăbușite ca sub regimu­
rile naziste sau comuniste, erau totuși strict îngrădite pe tărî-
mul politic. Dar el putea afla sprijin, pe drumul aspru ce-și
croise, în forța spirituală a bisericii sale greco-catolice și în
tradiția de eroism regional ce se urca în trecut pînă la răscoala
lui Horea, Cloșca și Crișan și pe care o moștenise de la înain­
tașii săi direcți, voinicii lui Avram lancu în 1848 și „memo-
randiștii“ în 1892. Și-a împreunat acțiunea cu aceea a lui Mi­
lán Hodza, viitorul prim-ministru cehoslovac, punînd laolaltă
temeliile acelei alianțe pe care Take lonescu, Beneș și Pasici
aveau s-o numească „Mica înțelegere“. Strădaniile acestor
luptători erau îndreptate deopotrivă spre libertatea naționalită­
ților și spre libertățile individuale. Colaborarea lor cu partidele
de stînga din Austro-Ungaria — cu Karl Renner și Otto Bauer
în Austria, cu socialiștii în Ungaria — era deci firească.
151
 Anii trec și Maniu are fericirea de a îndeplini, la maturitate,
visurile sale din tinerețe, ceea ce Vauvenargues considera a fi
suprema răsplată a vieții. După primul război mondial, atunci
cînd îmbătrinita și anacronica împărăție habsburgică se topește
și se prăvălește, luliu Maniu, în fruntea celor cîteva mii de
români din ținutul său de obîrșie, ajunge stăpîn aproape abso­
lut al Vienei. Din încăperile palatului fostului ministru de răz­
boi al dublei Monarhii, el dă ordinele care vor îngădui libera
determinare nu numai a naționalității pe care o reprezintă și o
îndrumează, ci și a tuturor neamurilor de sub sceptrul împăra-
tului-rege Carol. întors acasă, Maniu devine președintele Con­
siliului Dirigent al Transilvaniei, după votarea de către Marea
Adunare Națională de la Alba lulia a unirii cu România.
între 1921 și 1923, credincioși idealurilor tinereții lor lup­
tătoare, Maniu, Hodza și Ștefan Rădici hotărăsc strînsa coo­
perare a partidelor agrare ai căror șefi sînt. Este sămînța vii­
toarei „Internaționale verzi“, cu sediul la Praga, la care se vor
alătura apoi și polonezii și bulgarii. Străduințelor lui Maniu,
Hodza, Svehla, Witos și Rădici pentru a înfrăți pe muncitorii
pămîntului din acest colț al Europei le va pune capăt doar
agresiunea hitleristă.
Sfîrșitul vieții lui Maniu acoperă cu un văl de tragedie an­
tică o carieră politică a unui mare român. Credincios față de
el însuși, față de principiile cărora și-a închinat toată existența,
el s-a împotrivit cu dîrzenie tuturor dictaturilor interne și asu­
pririlor externe, căzînd jertfă credințelor lui. Tîrît în fața unui
simulacru de justiție populară, este condamnat, întemnițat și
lăsat să moară, fără îngrijiri, într-o pușcărie comunistă.
Acest luptător neînduplecat, un „opozant“ în cea mai mare
parte a vieții sale, nu era însă un constructiv în epocile mai
senine. Și nici printre prietenii săi politici, mai toți patrioți în­
cercați, nu avea elemente care să fi ocupat locuri de răspun­
dere, căci în Ungaria minoritarii se vedeau siliți să se mulțu­
mească cu ocupații modeste spre a se întreține. Cel mai vajnic
din adepții lui Maniu, viitorul prim-ministru Alexandru Vaida
Voievod, fusese medic de băi la Karlsbad.
152
 Ministerul (Guvernul) Maniu din 1928 a fost compus din
cîteva personalități ardelenești mai cu vază ca Vaida Voievod,
Mihai Popovici — și cîțiva fruntași țărăniști — ca Mihalache,
íunian, Mirto, Madgearu. Spre mirarea tuturor, departamentul
Afacerilor Străine este încredințat unui om șters, lipsit de per­
sonalitate, de caracter și de inteligență, Gheorghe Mironescu,
al cărui singur merit este contribuția substanțială acordată par­
tidului în opoziție din cîștigurile fabricii de bere Bragadiru al
cărei coproprietar este. Fost membru ai Partidului Poporului
și deputat al acestui partid în Parlamentul averescan, el trecuse
la Take lonescu atunci cînd acesta își formă, în decembrie
1921, Guvernul său de o lună, spre a obține un efemer porto­
foliu ministerial: acel al Instrucțiunii Publice (oficiosul averes­
can îndreptarea publică zile de-a rindul fotografia celor doi
renegați — Mironescu și Dumitrescu-Brăila — cu subtitlurile
„licheaua nr. 1“ și „licheaua nr. 2“). Cînd rămășițele grupării
lui Take lonescu se contopiră cu Partidul Național-Țărănesc,
intră și Mironescu în acest partid. Acum ajungea să fie succe­
sorul lui Titulescu la Palatul Sturdza!
Din fericire, i se alătură curind, ca secretar general, un tînăr
deosebit de cult, de subțire și de deștept, Grigore Gafencu. In­
vidios însă de superioritatea intelectuală și prestigiul colabo­
ratorului său, Mironescu — despre care fiul său spunea că „nu
este atît de bun, nici atît de prost cît îl crede lumea“ (prima
parte a aserțiunii fiind mai exactă decît a doua) — îi face atîtea
dificultăți încît bietul Gafencu se vede silit să ceară strămuta­
rea sa la Ministerul Industriei, lamentabilul „Moș Ghiță“ —
cum i se spune lui Mironescu — fiind lăsat în plata Domnului.
Nu-i va înlesni situația decît servilismul față de Titulescu, ca-
re-1 va ajuta să nu se scufunde.
Oameni de treabă mulți dintre dînșii, dar (în afară de Mi­
halache, lunian și Madgearu) lipsiți de competență și de ex­
periență guvernamentală, miniștrii național-țărăniști stîmesc,
mai mult decît rezolvă, problemele de Stat. Cum regenții nu
le-au pus condiții și nu le-au cerut garanții, ei sînt stăpîni pe
situație și născocesc uneori legi cam năstrușnice, cum este
153
aceea privitoare la reforma administrativă, cu faimoasele „gu­
bernii“ și alte fantezii politice. Opoziția liberală se retrage din
Parlament. Presei „procarliste“ nu i se pune nici o frină, și
Cuvântul și Curentul, la care scriu oameni de talent, caută să
creeze un curent favorabil aducerii fostului Prinț Carol la
Tron. Marea autoritate morală și popularitatea lui luliu Maniu
nu sînt suficiente pentru a da relief Guvernului și a asigura
ordinea constituțională, din pricina lipsei sale de hotărîre și de
energie. Național- țărăniștii se bucură însă de sprijinul lui Ti-
tulescu și de ocrotirea fățișă a lui Buzdugan.
Patriarhul, însă, îi învinovățește de o politică confesională
anti-ortodoxă, datorită influenței lui Maniu și a partizanilor săi
de religie unită. Mi se plînge, de mai multe ori, de persecuțiuni
guvernamentale contra ortodocșilor, pe toată linia. îmi spune
că se numesc numai uniți în slujbe, chiar în Brașov, unul din
cele mai importante centre ortodoxe ale Transilvaniei. S-ar
merge pînă acolo de a se prefera opozanți de religie unită gu­
vernamentalilor drept credincioși. „Nu-i vorbă că și răposatul
încercase să introducă o politică oarecum catolicizantă spre a
cîștiga iertarea Papei (pentru botezarea copiilor săi în legea
ortodoxă), dar acum Guvernul acesta vrea s-o facă pe față!“
Întorcîndu-se din lachimov (26 august 1929), unde a urmat
o cură, Buzdugan îmi face elogiul Guvernului „care își face
datoria“. Regretă retragerea din Parlament a liberalilor: „O
greșeală politică și un precedent primejdios“. Recunoaște că
legea administrativă întocmită de Guvern prezintă multe gre­
șeli: „Am modificat proiectul cit am putut. Dacă mai întin-
deam însă ața, demisiona Maniu. Și pe cine puneam în locul
lui? De abia au plecat liberalii!“ îmi spune că Regina Marfa
este foarte nemulțumită de rolul ei șters în viața politică de
azi a țării. I-a zis o dată lui Buzdugan că „ceea ce a făcut ea
pentru țară îi dă dreptul să-și spună cuvîntul în afacerile țării“.
Surîzînd, Buzdugan adaugă: „Se spune că ar vrea să-mi ia lo­
cul în Regență. C’est la trop d’honneur pour moi!“1 îmi po­

1 E o prea mare onoare pentru mine!

154
menește de dificultățile familiale pe care le întîmpină Princi-
pesa-Mamă Elena. Nici Prințul Nicolae n-o simpatizează. El
ar fi exclamat odată: „De-ar pleca o dată toți grecii ăștia!“,
gîndindu-se desigur și la prezența la București a Regelui exilat
George al II-lea al Greciei, soțul surorii sale, Elisabeta, ca și
a altor membri ai fostei Case domnitoare elene. La urmă, Buz­
dugan îmi zice, cu oarecare melancolie în privire: „Tot ce cer
este să rămîn în viață pînă la majoratul micului Rege Mihai,
ca să-i pot pune Coroana pe cap“. Această dorință a sa, soarta
nu a vrut însă să i-o împlinească, și aceasta a fost ultima mea
convorbire cu regentul Gheorghe V. Buzdugan.
★
într-adevăr, pe la sfîrșitul lui septembrie 1929, Buzdugan
cade greu bolnav de o infecție ce, din locală, devine generală.
Vorbind cu medicii săi la 5 octombrie, ei nu tăinuiesc tristul
adevăr că septicemia regentului îi va pricinui foarte curînd
moartea. Spre nenorocul țării, necontenit lovită de cîțiva ani
în cei mai buni fii ai ei, deznodămîntul fatal nu poate fi înlătu­
rat, dată fiind vîrsta bolnavului și debilitarea sa în urma tem­
peraturii ridicate ce are de două săptămîni de cînd a căzut bol­
nav. Ceilalți doi regenți mă roagă să trec de mai multe ori pe
zi la Buzdugan, spre a le duce știri și a cunoaște rezultatul
consultațiilor medicale. Nu le pot da decît jalnica veste că bie­
tul om se luptă cu moartea. încă înainte ca acesta să închidă
ochii, încep discuțiile cu privire la cel ce va fi chemat să-l
înlocuiască.
întors de la Balcic, unde s-a dus împreună cu Știrbei spre
a pune la curent pe Regina Maria, Hiott îmi povestește că s-a
examinat eventualitatea ca ea să fie aleasă regentă în locul ră­
mas vacant prin apropiata încetare din viață a lui Buzdugan.
Regina ar fi declarat: „Je n’y pense pas, d’abord parce que je
sais que l’on me traînerait dans la boue, et ensuite, parce que
cela serait aliéner ma liberté. Entre les deux, je dois dire que
c’est la perte de ma liberté qui compte davantage à mes
155
yeux.“1 După cîteva clipe de tăcere, a adăugat: „Non, je n’y
pense pas, mais que le peuple roumain n’y pense pas, voilà
ce que je ne comprends pas!“2 Cu toate acestea, Regina Maria
stăruia, prin interpuși, ca să facă parte din Regență. în afară
însă de generalul Averescu, nici un șef de partid nu era favo­
rabil candidaturii Reginei, călduros susținută de Știrbei și de
Stere. Chiar la liberali, părerile sînt împărțite și, prin Constan­
tin (Bébé) Brătianu, aflu că Vintilă Brătianu este categoric
opus intrării Reginei Maria în Regență, spre a nu se contraveni
spiritului Constituției (care nu admite femei în funcții publice),
pe de o parte, și a respecta voința indicată de Ferdinand I și
Ion I.C. Brătianu, pe de altă parte. Patriarhul îmi spune că ar
dori ca tot un jurisconsult să ocupe locul lui Buzdugan.
Maniu cere însă să fie primit de Patriarh și Prințul Nicolae
(6 octombrie 1929) și-i roagă să se învoiască amîndoi cu in­
terpretarea dată de Guvern dispozițiilor constituționale privi­
toare la Regență, în sensul că nu regenții cooptează un coleg
in locul vacant (sub ratificarea Parlamentului), ci că Parlamen­
tul alege noul regent. Regenții se învoiesc, dar cu condiția că
vor fi consultați asupra persoanei pe care Guvernul va cere
Corpurilor Legiuitoare s-o aleagă. Maniu le dă toate asigurări­
le în această privință și obține de la dînșii încuvințarea ca, pînă
la alegerea noului regent, prerogativele regale să treacă asupra
Consiliului de Miniștri, regenții cedînd de altfel asupra unui
punct gingaș, cu toate că li se atrăsese atenția asupra primej­
diilor inerente unei asemenea concesii.
La ora 7 dimineața, în ziua de 7 octombrie 1929, moare
Gheorghe V. Buzdugan. Se stinge un suflet curat și drept, o
minte limpede și luminată, o inimă adine românească, un voi­
nic și mîndru răzeș moldovean. După amiază, regenții primesc

1 Nu mă gindesc la așa ceva, măi iutii pentru că știu că aș fi tîrîtă in noroi,

apoi pentru că asta ar însemna alienarea libertății mele. între acestea două
trebuie să recunosc că, in ochii mei, pierderea libertății e mai importantă.
2 Nu, nu mă gindesc la așa ceva, dar faptul că poporul român nu se gîn-
dește la asta, e ceva ce nu înțeleg!

156
în audiență pe Maniu și-i propun pe Regina Maria ca al treilea
membru al Regenței. Primul-ministru ie răspunde că se va
inspira, în alegerea ce va face, de spiritul Constituției și de
dorința țării, căutînd în același timp să nu primejduiască inte­
resele partidului său. Acest răspuns diplomatic era însă clar
negativ, căci spiritul Constituției nu admitea alegerea unei fe­
mei la conducerea țării, dorința țării — exprimată prin șefii de
partide (cu singura excepție a generalului Averescu) — nu era
ca Regina Maria să fie desemnată regentă, iar interesele Par­
tidului Național-Țărănesc ar fi părut oarecum primejduite dacă
fosta Suverană, a cărei influență se exercitase în trecut în fa­
voarea liberalilor, ar fi putut avea glas hotărîtor (mulțumită și
votului fiului ei) în cîrmuirea Statului.
O mare înfierbințeală cuprindea opinia publică. Cercurile
politice nu păreau, în general, favorabile candidaturii Reginei
Maria, cu toate insistențele lui Știrbei și Stere, și se arătau mai
degrabă dornice să vadă pe generalul Prezan sau pe vreun înalt
magistrat ales în locul răposatului Buzdugan. După nesfirșite
negocieri în care Stere joacă rolul principal, Maniu se vede
pus în următoarea situație: țărăniștii se declară gata să rupă cu
Partidul Național dacă s-ar admite în Regență doi membri ai
Dinastiei care ar putea astfel oricînd forma majoritatea. Miha-
lache rămîne neșovăit pe această poziție, la care aderă telegra­
fic și Madgearu. Președintele Consiliului propune atunci Re­
ginei să ia, în Regență, locul fiului ei, Dinastia fiind astfel
reprezentată de un singur membru al ei la cîrma țării. Bine­
înțeles, Regina Maria nu poate primi să-și descăuneze fiul
(cum va face, mai apoi, Carol). Spre a salva prestigiul Reginei,
Maniu o roagă să-l autorizeze să declare, de la tribuna Came­
rei, că ea nu dorește să intre în Regență. (Diamandi îmi spune
că primul-ministru — crezînd că va îndulci amărăciunea ha­
pului — ar fi lăsat să se întrevadă și o sporire a listei civile
pentru Prințul Nicolae). Indignată, se pare că Regina Maria a
refuzat autorizarea cerută de Maniu. „Regina României“, ar fi
exclamat dînsa, „nu poate nici minți, nici fi venală!“ Tăcerea
lui Hiott, cînd îi povestesc aceasta, confirmă exactitatea sce­
157
nei. îmi mărturisește că n-a asistat decît la sfîrșitul ei, cînd
Regina Maria, revenind asupra candidaturii ei, i-a spus lui Ma-
niu: „Nimeni nu poate ține balanța atît de drept ca mine. Do­
vadă: regenții numiți de unii au fost atrași de alții (aluzie la
Buzdugan). Pe cînd eu, care am susținut acum venirea dum­
neavoastră la putere sînt, ca și Dinastia pe care o reprezint,
deasupra partidelor.“
în după amiaza zilei de 9 octombrie, are loc la Cameră
alegerea unui nou regent. Cu mare întîrziere sosește Guvernul,
care a chibzuit desigur pînă în ultimul moment asupra persoa­
nei ce va propune să fie aleasă. Se rostește elogiul lui Buzdu­
gan. lorga stăruie cu energie să nu fie aleasă Regina Maria ca
regentă. Membrii Guvernului se răspîndesc prin culoare spre
a cere partizanilor lor să aleagă pe Constantin Sărățeanu, con­
silier la Curtea de Casație, — un nume necunoscut în genere
și care surprinde pe toți. O adevărată lovitură de teatru căci
nimeni nu-1 menționase vreodată pentru această înaltă dregăto-
rie. El este, negreșit, ales cu marea majoritate a voturilor și
proclamat regent. lorga, care spera, poate, să fie el alesul, îmi
șoptește la ureche: „Ăsta care l-au pus e om de treabă, dar o
să se împiedice în hlamidă“.
Plec îndată, cu un automobil al Curții, la domiciliul lui Să­
rățeanu, spre a-1 conduce la Palatul Regal, de unde urmează
să pornească cortegiul oficial la Cameră pentru prestarea Ju-
rămîntului. Sărățeanu mă primește foarte afectuos; și el — ca
și predecesorul său — este fost coleg cu tata la Curtea de Ca­
sație și chiar prieten personal cu dînsul. (Țin minte cum, copil
fiind de vreo opt ani, am fost trimis de tatăl meu la Sărățeanu,
pe atunci — 1903 — secretar general al Ministerului Justiției,
cu o scrisoare, probabil o cerere de concediu. Pe acele vremuri
patriarhale, nu era prea multă lume pe coridoarele Ministerului
și am fost foarte mîndru să fiu introdus îndată de secretarul
general cu toată curtoazia obișnuită pentru adulți, și chiar tratat
cu o dulceață!) Era legat însă, mai ales, cu unchiul meu Costel
Borănescu, amîndoi fiind de o vîrstă. Ca buzoian, cunoscuse
bine pe bunicii mei Borănescu — care-și aveau moșiile în ju­
158
dețul Buzău — și, mi se pare, și pe străbunicii mei, Sibiceanu,
Legăturile mele cu dînsul, în puținele luni cît a mai ființat Re­
gența, au fost din cele mai bune și chiar amicale, cu toată deo­
sebirea de vîrstă. Ceea ce este drept, vorbeam mai mult ge­
nealogie decît politică, Sărățeanu fiind unul din cei mai buni
genealogiști ai familiilor boierești din Muntenia. Am fost sur­
prins cînd, în una din primele noastre întrevederi la Palat, mi-a
remis cîte o copie de pe arborele genealogic al Borăneștilor și
Sibicenilor, pe care le întocmise pentru mine și care sînt încă
în posesia mea. Nu o dată mi-a vorbit de vechile legături dintre
boierii de la Sărata, din care se trăgea, și boierii de la Sibiceu,
înaintașii mei.
Ca ofițer de rezervă, fusese detașat în timpul războiului, cu
toată vîrsta înaintată, la Statul Major al generalului Averescu
și o strînsă prietenie s-a legat între dînșii. Cînd Averescu și-a
format primul Guvern, după armistițiul din 1918, l-a pus pe
listă pe Sărățeanu ca ministru de justiție, iar pe Argetoianu ca
ministru de interne. Regele Ferdinand a făcut însă unele obiecții
asupra lui Argetoianu ca ministru de interne (poate în urma
unui demers al lui Brătianu, căci Argetoianu, pînă atunci
membru al Partidului Conservator, atacase vehement pe libe­
rali), așa încît generalul l-a trecut la Justiție, propunîndu-1 pe
Sărățeanu ca ministru de interne, post ce l-a ocupat vreo două
luni de zile pînă la instalarea Guvernului Al. Marghiloman.
Om de cultură — mai ales pe domeniul istoriei românilor —
Sărățeanu prețuia mult calitatea sa de membru al Societății de
Geografie (deși nu știu să se fi manifestat vreodată activ în
acea instituție). A stăruit mult pînă m-a convins să mă înscriu
și eu în acea societate, deși pregătirea mea geografică era tot
atît de rudimentară ca a sa.
Publicul bucureștean nu a primit pe noul regent cu defe-
rența la care ar fi avut drept acest om de bine. Ziarele îl învi­
nuiau că, din timiditate de bună seamă, nu răspundea destul
de curtenitor saluturilor ce i se adresau, mărginindu-se să pună
mina la pălărie fără s-o scoată de pe cap. Bietul Sărățeanu, om
bine crescut, se arăta cu deosebire întristat de această înviro-
159
vățire pe care o considera nedreaptă și neîntemeiată: „Se poate
să mi se reproșeze mie o lipsă de politețe?“ se văita el, „nu
fac decît să salut cînd trec pe Calea Victoriei și trimit bezele
cucoanelor de la balcoane!“
Sărățeanu nu-și datorase înălțarea la Regență decît faptului
că soția sa era soră cu Mihai Popovici și nepoată a lui Vaida
Voievod. Se socotea deci, cu dreptate, de către național-țără-
niști că nu va ieși din cuvîntul lor. Noul regent nu a avut nici
autoritatea și poate nici intenția, de a se împotrivi mișcării ce
se pregătea pentru întoarcerea lui Carol, de care probabil nu
avea nici cunoștință. După moartea lui Buzdugan, Regența a
pierdut cîrma din mînă.

Trebuie recunoscut că, din pricina slăbiciunii Regenței și

a Guvernului, cît și a lipsei unui cap al familiei regale, se ge­
neraliza în țară un sentiment de nesiguranță. România lua apa­
rența unei corăbii fără vîslaș, purtată în bătaia vîntului. Nu pu­
țin a contribuit la această impresie de dezechilibru în sfera de
sus a națiunii lipsa de seriozitate cu care a fost încheiată și
apoi ruptă logodna Principesei Ileana, fiica mai mică a Reginei
Maria, cu un tînăr german, contele Alexandru de Hochberg,
fiul Principelui de Pless, un bogătaș mare din Silezia. Prietenă
cu Principesa Daisy Pless, născută Comwallis-West, Regina
Maria se învoise la logodna copiilor lor. Cred că era și o ade­
vărată înclinație din partea tinerei Domnițe către blondul și
înaltul Hochberg. Orișicum, atît Regina, ca mamă, cît și Gu­
vernul ar fi fost datori să ia informații asupra tînărului înainte
de a anunța oficial logodna. S-ar fi aflat astfel — ceea ce toată
lumea știa în Germania — că el era cunoscut pentru moravu­
rile sale perverse și că fusese implicat în scandaluri cu urmări
judiciare. Cînd aceste informații nedorite au ajuns la urechile
Reginei, ea a preferat să le ignore, iar atunci cînd Mutius, mi­
nistrul Germaniei la București, a venit oficial la Ministerul
Afacerilor Străine ca să atragă atenția asupra reputației logod­
nicului, Guvernul german crezîndu-se moralmente obligat să
deschidă ochii celor în drept, Maniu a fost silit să transmită
160
Reginei Mana sfatul stăruitor al Guvernului de a renunța la
proiectata căsătorie. Și aici s-a procedat cu o inexplicabilă ușu­
rință. în loc să se rupă îndată logodna, bătrînul Principe Pless
— care, ca un gentleman, încercase să împiedice căsătoria,
motivîndu-și opunerea prin faptul că familia sa nu era de rang
regal — a fost invitat la București, s-a dat o masă mare (de
care inițiații știau că este o masă de „ruptură“) la care neno­
rocitul tată a fost silit să asiste, și apoi, după plecarea sa, s-a
vestit prin Monitorul Oficial că, dintr-un comun acord, tinerii
logodnici renunțau la proiectul lor de căsătorie. Curios proce­
deu. Hochberg a urmărit-o pe Ileana în Egipt, dar a fost ame­
nințat cu expulzarea de regele Fuad și a trebuit să plece.

4
întoarcerea Iui Carol

Pe la mijlocul lui aprilie 1930, lorga primește o scrisoare

de la fostul Moștenitor al Tronului, prin care acesta îl vestește
că ar fi rupt legăturile sale cu Elena Lupescu și îl roagă să
înfățișeze din nou celor în drept cazul său, spre a fi examinat
de toți într-un spirit larg și creștinesc. Din scrisoarea redactată
cu mult meșteșug reiese că și-a recunoscut greșeala. El declară
că se va pune la dispoziția țării, dacă Regența și Parlamentul
vor face apel la dînsul. Scrisoarea este însă semnată „Carol,
Principe al României“, titlu la care nu mai are absolut nici un
drept. lorga a predat scrisoarea lui Maniu, care, la rindul său,
a comunicat-o Regenței. Aceasta nu ia însă nici o măsură, căci
Prințul Nicolae, influențat de anturajul său militar, a devenit
din ce în ce mai favorabil întoarcerii fratelui său în țară, Să-
rățeanu nu este în situația să ia vreo inițiativă, ci nu iese din
vorba rudelor sale, Mihai Popovici și Alexandru Vaida Voie­
vod, iar patriarhul, precaut și prevăzător, preferă să se mențină
în rezervă în chestiunea constituțională.
Motivul întoarcerii la față a Prințului Nicolae trebuie căutat
mai ales pe plan personal. Nu l-a interesat, dintru început, gos-
161
 •odărirea treburilor Statului, și acum, cînd are o legătură sen­
timentală cu o tînără divorțată din mica burghezie românească,
dorește mai mult ca oricînd să scape de însărcinarea sa de re­
gent. Și ce modalitate mai elegantă de a se descotorosi de dre-
gătoria care de mult nu-i mai convine, decît trecînd frîiele cîr-
muirii fratelui său mai mare? Zvonuri circulă, vrute și nevrute.
Unele pomenesc de un plan masonic, cei doi frați apropiindu-se
mult de Mișcarea Francmasonă, căreia i-ar aparține și unii din
adjutanții Prințului Nicolae.
Dar cred că nu este nevoie de a se căuta explicații prea
misterioase sau melodramatice. Era un curent carlist în țară,
Guvernul Maniu — necunoscînd încă firea lui Carol — nu i
se împotrivea, ba chiar îi netezea drumul, Regența era lipsită
de autoritate și Prințul Nicolae plictisit peste măsură de nedo­
rita sarcină a domniei. Ce departe par acum vremurile cînd
acesta din urmă spunea lui Buzdugan: „Partizanii lui Carol nu-și
dau seama de situația familiei regale. Dacă el s-ar întoarce, ar
urma să plecăm noi, cu toții, din țară“. Socotesc pe Prințul
Nicolae ca cel mai răspunzător în chestiunea întoarcerii frate­
lui său, deși, mulți ani mai tîrziu, cînd i-am spus odată la Hotel
Beau-Rivage, la Ouchy, a negat că ar fi dorit să-1 vadă pe Ca­
rol („ticălosul acela“) urcînd treptele Tronului.
Un prim simptom al „carlismului“ Prințului Nicolae a apă­
rut atunci cînd a stăruit ca donația fratelui său pentru sinistrații
de la Costinești — unde peste o sută de credincioși au fost
arși de vii în incendiul bisercii din sat, în noaptea de Vinerea
Mare — să fie trecută sub numele de „Principele Carol“, la
care nu mai avea dreptul. Al doilea simptom, și mai semnifi­
cativ încă, este stăruința Prințului de a se încredința comanda­
mente militare efective generalilor care trec drept „carliști“,
înlăturînd din acele posturi pe cei socotiți leali Regelui Mihai.
în sfîrșit, „Principele regent“ nu se mai sfiește să mărturiseas­
că, în conversațiuni particulare, colegilor săi din Regență că
nu vede alt mijloc de salvare pentru țară decît prin întoarcerea
în țară a fratelui său Carol. Din cauza acestei atitudini a sa, se
naște o serioasă neînțelegere între dînsul și maică-sa. Dovadă
162
a crizei din familia domnitoare, Prințul Nicolae primește în
audiență pe Grigore N. Filipescu, un adversar neîmpăcat al
Reginei Maria, pe care o atacă neîncetat în Epoca, după cum
a atacat ani întregi, în coloanele aceluiași ziar, pe Știrbei. Re­
gina este mai ales jignită că Filipescu o numește întruna „fosta
Suverană“, voind să sublinieze că ea nu mai are nici un drept
să se amestece în treburile Statului.
Față de pasivitatea organelor guvernamentale, Partidul Li­
beral — al cărui congres de la 4 mai 1930 demonstrase o forță
reală — hotărăște să publice o nouă Carte verde cuprinzînd
toate actele oficiale române și străine privitoare la activitatea
lui Carol înainte și după renunțarea sa la Tron. Vintilă Brătia-
nu, ca șef al partidului, însărcinează pe Constantin (Bébé) Bră-
tianu să prezinte lucrarea Regenței prin mijlocirea lui Hiott,
ministrul Casei Regale, pentru ca familia regală și cei din frun­
tea Statului să aibă cunoștință de ea înaintea marelui public.
Hiott transmite direct lui Vintilă Brătianu răspunsul Prințului
Nicolae: el este de părere să nu se răspîndească broșura (al
treilea simptom al „carlismului“ său) și dorește — în mod ex­
cepțional — să-și dezvolte argumentele într-o întrevedere „în­
tre patru ochi“ cu șeful Partidului Liberal, fără prezența cole­
gilor săi din Regență.
Vintilă Brătianu se duce, așadar, să-l vadă pe Prințul Ni­
colae, nu la Palatul Regal, ci la Cotroceni și, luînd el dinții
cuvîntul, îl îndeamnă să ia cîrma țării efectiv în mîini atunci
cînd se ivesc chestiuni care privesc direct Regatul și Dinastia.
Nicolae îi arată însă că fiind tînăr și lipsit de experiență, se
vede silit să ia hotăririle de acord cu ceilalți doi regenți. Vin­
tilă Brătianu îi atrage atenția că, în problemele mari și vitale,
nu este necesară experiența, ci inima și sufletul. Văzînd că Ni­
colae nu zice nimic cu privire la chestiunea care urma să facă
obiectul audienței, deschide atunci el vorba despre Cartea ver­
de relativă la Carol și făgăduiește că, față de dorința exprimată
de Principe, va amina cu trei zile distribuirea broșurii, în spe­
ranța că Regența se va folosi de acest răgaz spre a da publi­
cității un comunicat lămuritor, declarînd categoric problema
163
succesiunii la Tron definitiv rezolvată și, astfel, chestiunea
complet închisă. O atare luare de poziție de către șefii Statului
ar face atunci inutilă lucrarea despre fostul Principe Moște­
nitor. Prințul Nicolae pare că aderă la această idee, dar cere
vreme de gîndit și pentru consultarea colegilor săi. Trec două­
zeci și patru de ore fără răspuns. Vintilă Brătianu este ferm
decis să pună în circulație broșura.
Ce se întîmplă acum în sînul Regenței? îndemnat de antu­
rajul său militar, Principele-regent se arată categoric ostil ideii
unui comunicat. Aceeași părere o are, de bună seamă, Guver­
nul Maniu, căci Sărățeanu — care-i exprimă întotdeauna docil
vederile — susține punctul de vedere al regalului său coleg.
Cît despre patriarh, el nu s-ar opune redactării unui comunicat,
în sensul cerut de liberali, dar, văzîndu-se majorat în sfatul
celor trei, găsește mai politic să se mențină într-o prudentă re­
zervă. Rezultatul: se respinge propunerea unui comunicat.
Constantin (Bébé) Brătianu este rugat, la 9 mai 1930, să trans­
mită vărului său, Vintilă, că „înalta Regență consideră jigni­
toare cererea d-lui Vintilă Brătianu, căci ea pare a pune la în­
doială buna credință a Regenței de a ține jurămîntul prestat“.
Evenimentele care au urmat au dovedit că „buna credință“ a
celor trei regenți și voința lor de a respecta Jurămîntul pres­
tat“ nu au ținut decît trei săptămîni după această declarație!
C. Brătianu îmi spune că Vintilă Brătianu și Partidul Libe­
ral nu pot fi, firește, mulțumiți de această reacție a regenților.
Ceea ce se dorea și se aștepta era o manifestare publică a Re­
genței, care să pună capăt agitației carliste. Cum ea nu s-a pro­
dus, broșura redactată de liberali va fi răspîndită în public. O
primim cu toții, la Palat, în ziua de 13 mai. Ea este remisă
oficial și regenților. Aflăm însă că Guvernul Maniu, care acum
încurajează fățiș mișcarea carlistă, a decis confiscarea cărții,
precum și a tuturor ziarelor care pomenesc de „chestia închisă“
(și care ar putea aduce în discuția publică cuprinsul lucrării).

în primele zile ale lunii iunie 1930 o agitație surdă parcă

cuprindea toate cercurile politice. Atitudinea echivocă a Re­
164
genței și a Guvernului Maniu față de chestiunea așa-zisă „în­
chisă“ îngrijora un sector al opiniei publice, pe cînd alt sector,
plin de nerăbdare și speranțe deșarte, își punea încrederea într-un
„Crai Nou“.
La 5 iunie, pe neașteptate, Regina Maria își anunță pleca­
rea în străinătate. Mă duc s-o salut la gară, în numele Regenței.
Sosește în ultimul moment înainte de plecarea trenului și, gră­
bită, parcă tulburată sau jenată, se duce direct la vagon, fără
a sta mai mult de vorbă cu cei prezenți, cum obișnuiește. Era
să înțeleg numai mai tîrziu atitudinea ei: desigur că o înștiin­
țase Prințul Nicolae de cele ce se puneau la cale și ea nu voia
să fie de față la cele ce erau să se întîmple împotriva voinței ei.
Intrind la Prințul Nicolae în dimineața de 6 iunie, îl aud
întrebînd pe generalul Condeescu, ministrul armatei și fost șef
al Casei Tutelare a Regelui Mihai I: „Vești bune?“ Apoi un
suris și un gest plin de subînțelesuri. Nu încape îndoială, în
mintea mea, că trebuie să fie vorba de Carol, căci se știa că
Generalul Condeescu, ca și adjutanții Prințului Nicolae, lucrau
în vederea întoarcerii „fiului rătăcitor“. Prințul Nicolae mă
roagă să-l previn pe Maniu că dorește să-i vorbească singur
înainte de a se prezenta plenului Regenței. Tonul misterios cu
care Nicolae îmi dă această însărcinare îmi sporește sentimen­
tul de neliniște și de nesiguranță. Trec în biroul lui Hiott și îi
împărtășesc grijile mele nelămurite. Ministrul Casei Regale
pare însă cu totul liniștit și-mi spune că nu are cunoștință de
nici un element care să îndreptățească teama unui „salt în ne­
cunoscut“. într-adevăr, nu se vede nici o mișcare neobișnuită,
nici o forfoteală, ziua trece în mod normal și oamenii își văd
toți de treabă.
Totuși, în aceeași seară, pe la orele 7, aterizează pe aero­
dromul de la Cluj un avion la bordul căruia se află tatăl Re­
gelui Mihai. Comandanții militari, anunțați din vreme, îl pri­
mesc cu căldură. Cu un alt avion pleacă apoi spre București
și, la ora 10 seara, sosește la Băneasa. De acolo, pornește pe
platoul de la Cotroceni, unde-1 așteptau, în careu, regimentele
2 și 9 de vînători, din brigada colonelului-adjutant lacobici (și
165
el în complot). Generalul Condeescu, care socotește, de bună
seamă, că se merge cam repede și ar fi preferat o sosire ceva
mai puțin spectaculoasă, întreabă pe ofițerii de vînători din or­
dinul cui au scos trupa. Ei răspund că din ordinul Prințului
Nicolae, transmis prin colonelul Tătăranu, atașat militar la Pa­
ris (unul din ofițerii care organizaseră complotul). Aceste amă­
nunte le știu de la generalul Athanasescu, adjutantul Reginei
Maria, care asista din depărtare la sosirea lui Carol la Cotro-
ceni. La intrarea în Palatul de la Cotroceni, Carol este întîmpi-
nat călduros de fratele său, care-1 aștepta, și cu care se îm­
brățișează.
întrevederile politice încep chiar în cursul nopții. Maniu îi
arată lui Carol imposibilitatea pentru Guvern și armată de a
călca jurămîntul de credință prestat Regelui Mihai. Carol pare
oarecum înțelegător și declară că se va mulțumi cu un loc în
Regență, ce este drept cu rezerva de a se proclama Rege peste
cel mult șase luni. Dis-de-dimineață a doua zi (7 iunie) vine
în audiență la dînsul, la Cotroceni, generalul Prezan, care, de
bună seamă, l-o fi încredințat de popularitatea sa în armată. în
orice caz, lui i s-a atribuit, în cercurile politice, schimbarea la
față a lui Carol. într-adevăr, acesta convoacă pe Maniu și îi
spune fără înconjur că s-a răzgîndit și că, tare pe armată și pe
Parlament, cere anularea actului de la 4 ianuarie 1926, iar ca
urmare, proclamarea sa imediată ca Rege. Președintele Consi­
liului, om cinstit și integru, om de cuvînt, iese zbuciumat și
revoltat de la această audiență. Cere vreme de gîndit și de con­
sultat colegii din Guvern. La Palatul Regal se contramandează
îndată cele două trăsuri „ â la Daumont“ (una pentru Carol și
Nicolae, alta pentru patriaih și Sărățeanu) pe care colonelul
Drossu, prefectul Palatului, primise ordinul de a le avea gata
în dimineața de 7 iulie, în vederea prestării de Jurămînt a lui
Carol, ca regent.
La Palat, consternarea este generală. Stîrcea, marele maes­
tru al ceremoniilor, trece prin toate birourile declarînd că nu
se poate călca Jurămîntul de credință fată de Regele Mihai și
că părintele Suveranului n-ar putea fi decît cel mult regent pe
166
timpul minorității fiului său (baronul Stîrcea era să evolueze
curînd, arătîndu-se extrem de devotat lui Carol al II-lea).
Generalul Condeescu vine să-și prezinte raportul regenți­
lor. Pînă ca aceștia să sosească la Palat, intră la mine în birou
ca să-i aștepte, și îmi spune candid: „Ce zici? Eu habar n-a­
veam! Prințul Nicolae mi-a zis: «Știi că a intrat Carol în ța­
ră?». Eu îi răspund: «Nu se poate, Alteță!» Și, într-adevăr, în
momentul în care îmi anunța această veste, lucrul nu era încă
făcut.“ Faptul că armata era la curent cu sosirea lui Carol și
că-1 aștepta noaptea în cazărmi, nu se prea împăca, cred, cu
afirmația ministrului armatei că el ar fi ignorat totul! Știut era
acum că întoarcerea fostului Principe fusese de mult și meto­
dic organizată.
Unul după altul sosesc regenții, în dimineața aceea de 7
iunie. Patriarhul Miron mă ia de braț și îmi spune: „Ce să-i
faci, dacă-1 vrea armata? Eu, îți spun drept, m-am săturat!“
Intră și Sărățeanu pe ușă și, cum mă vede, îmi rostește cam
aceleași cuvinte pe care le-am auzit de la colegul său eclezias­
tic: „Schimbare de front! Dacă-1 vrea armata, ce să-i faci?“ în
sfârșit, își face apariția în odaie și Prințul Nicolae. Credincios
formulei sale, Sărățeanu îi spune și lui: „Schimbare de front,
Alteță!“
Cu multă demnitate, Hiott se prezintă regenților și le remite
demisia sa scrisă din postul de ministru al Casei Regale. De
formă, regenții refuză s-o primească. Dar, de fapt, nu încape
vorbă că Hiott își încetează funcțiile, nevoind să aibă nimic
de a face, nici măcar indirect, cu tratativele ce se duc spre a-1
reașeza pe Tron pe acela care, la Milano, îi declarase solemn
că renunță definitiv la Coroană.
Ziua întreagă de 7 iunie este închinată întrevederilor poli­
tice, discuțiilor, „pertractărilor“ între Maniu și regenți, între
Maniu și ceilalți membri ai Guvernului, între Maniu și Carol.
La Cotroceni, politicienii pripiți fac coadă. Pînă și Gheorghe
I. Brătianu, fiul lui Ion I.C. Brătianu, este printre primii și cei
mai zoriți care se duc să-l vadă pe „omul zilei“, luceafărul
care răsare, spre marea — și pînă la un punct îndreptățită —
167
surprindere și indignare a familiei și a Partidului Liberal.
Chiar patriarhul ia drumul Cotrocenilor, unde are o discuție
aprinsă cu Carol și Nicolae, pe care mi-o relatează la întoar­
cere. înaltul ierarh și regent îmi spune că a făcut un apel stă­
ruitor către tatăl Regelui, și că i-a zis: „Nu ne sili să călcăm
Jurămîntul pe care l-am depus față de fiul Alteței Tale. Pri­
mește mai bine să fii regent!“ Carol i-a răspuns că dacă ar
presta Jurămîntul ca regent și apoi s-ar proclama mai tîrziu
Rege, și-ar călca el Jurămîntul. A încheiat, zice patriarhul, „în-
tr-un mod cam deplasat“, spunînd: „Mai bine să vă căleați
domniile voastre Jurămîntul, decît să mi-1 calc eu!“
Față cu stăruințele lui Carol de a fi proclamat Rege, se
ajunge pînă la urmă la această formulă: Guvernul Maniu, care
a jurat credință Regelui Mihai și Regenței, își dă demisia și
propune formarea unui nou Minister (Guvern) sub președinția
lui Mihalache, a lui Vaida, sau, de nu se poate altfel, a lui
Mironescu. Atît Mihalache cit și Vaida refuză să fie sperjuri.
Dispunînd de un simț al onoarei mai puțin sensibil, Mironescu
se grăbește să primească propunerea de a prezida un Guvern,
fie chiar cu prețul stigmatizării ca sperjur. Cu veșnicul său su-
ris pe buze (Șeicaru pomenea în Curentul de „mustățile sale
joviale, albe ca spuma berii“), Mironescu mă ia de braț, în
biroul meu, și îmi șoptește la ureche: „Ce evenimente neaștep­
tate! Trebuie să fiu timp de douăzeci și patru de ore prim-mi-
nistru ca să le fac un serviciu. Eu aș fi preferat ca Mihalache
să ia această sarcină, dar a refuzat din cauza chestiunii Jură-
mîntului — o simplă formalitate — și atunci m-au vrut pe mi­
ne, care sînt mai cunoscut în străinătate.“ La ora 9 seara, Mi­
ronescu și colegii lui prestează, în fața Regenței, Jurămîntul
de credință față de Regele Mihai, urmînd ca a doua zi să-l
calce spre a jura aceeași credință lui Carol al Il-lea!
Regența însăși se descompletează acum, căci patriarhul
Miron și Sărățeanu nu vor nici dînșii să rămînă în istorie drept
sperjuri și remit Guvernului demisiile lor.
Astfel, nici cei doi regenți, nici primul ministru nu-și vor
fi călcat formal Jurămîntul, căci, de fapt... O sfinte Ignațiu de
Loyola!
168
 Prințul Nicolae rămînînd singur nedemisionat (este mai pu­
țin sensibil în privința Jurămîntului!) și Constituția cerînd ca
Regența să fie compusă din trei membri, această instituție, me­
nită să funcționeze doisprezece ani, încetează să existe după
abia trei ani. Guvernul Mironescu preia, așadar, puterile și pre­
rogativele constituționale, de care se va sluji spre a detrona pe
Regele Mihai I. în clipa în care membrii acestei formațiuni
ministeriale jurau, în fața celor sfinte, credință Regelui Mihai,
ei și hotăriseră pînă în cele mai mici amănunte formalitățile
pentru alungarea lui de pe jilțul de Domnitor!
A doua zi, 8 iunie 1930, fapta rușinoasă este adusă la înde­
plinire. Un tată izgonește pe fiul său, ca să-i ia locul. Tutorii
acestuia contribuie la deposedarea minorului de moștenirea sa.
Pe cînd Carol, însoțit de fratele său Nicolae, se va îndrepta în
trăsură „â la Daumont“ spre Dealul Mitropoliei spre a fi în­
scăunat Rege, eu mă duc la reședința Regelui Mihai și mă în­
scriu în registrul său și al mamei sale ca „fost secretar general
al Regenței“. Un capitol — destul de amărît — al carierei me­
le s-a încheiat.
Predau arhiva fostului Secretariat general al Regenței bi­
bliotecarului Palatului, Kirileanu, și directorului cancelariei
ministerului Casei Regale. Hiott face la fel. îmi iau apoi rămas
bun de la funcționari și cer să mă prezint, de plecare, foștilor
regenți. Prințul Nicolae se află plecat la Curtea de Argeș și
îmi transmite că mă va vedea cum se întoarce. Așa încît, pri­
mul dintre foștii regenți care m-a primit a fost patriarhul Mi-
ron, în grădina Patriarhiei. Recapitulăm împreună cei aproape
trei ani de Regență. îmi spune: „Nu puteam împiedica cele ce
s-au întîmplat atunci cînd însuși unchiul Regelui Mihai —
Prințul Nicolae — a pus la cale îndepărtarea de pe Tron a ne­
potului al cărui tutore era. Dar, cel puțin, n-am fost sperjur!
Numai după proclamarea lui Carol ca Rege am pășit în incinta
Adunărilor Legiuitoare în calitatea mea de senator de drept.
Deși am fost rugat să primesc eu Jurămîntul lui Carol, l-am
lăsat pe vicarul meu în locul meu, ca să nu particip la ultima
formalitate a descăunării Regelui Mihai.“ Patriarhul prevede o
169
eră de persecuții, dezlănțuită de Carol, pus pe răzbunare și
care, adăugată la criza economică ce bîntuie, va micșora cu-
rînd entuziasmul aparent al bucureștenilor. Reamintindu-mi ci­
nica ieșire a lui Carol: „Mai bine să vă căleați domniile voastre
Jurămîntul decît să mi-1 calc eu“, patriarhul mărturisește că,
dacă aceste sfruntate cuvinte nu ar fi fost rostite în picioare,
în momentul despărțirii, ar fi răspuns tatălui care își detrona
fiul: „Alteța Ta, dacă îți calci Jurămîntul, măcar o faci în fo­
losul propriu. De ce vrei însă ca regenții să și-l calce pe al lor
în folosul altuia?“ Ca încheiere îmi dă sfatul: „Ești diplomat,
mai du-te prin străinătăți... să mai vezi și altele!“ Nu știu de
ce sfatul acesta îmi aduce aminte de acela pe care se zice că
Maiorescu îl dădea studenților săi de la Universitate: „Căutați
să vă duceți în străinătate... mai vezi o stradă!“ Cînd mă ridic
să mă retrag, patriarhul Miron îmi mulțumește călduros și
afectuos pentru serviciile aduse. Cu un pic de emoție, parcă,
în glas, îmi zice: „M-ai înconjurat cu credință și cu dragoste,
se pare că mai mult ca pe ceilalți doi“. îi răspund că, în afară
de simțămintele deosebite ce le aveam în mod firesc față de
Capul Bisericii din care fac parte, cred că mi-am îndeplinit
misiunea în mod egal de conștiincios și de corect față de toți
regenții. îi mulțumesc, la rîndul meu, pentru bunăvoința ară­
tată.
Trec apoi acasă Ia Sărățeanu, care-mi mulțumește de ase­
menea pentru concursul dat și, foarte amabil, îmi spune: „Plec
fără nici o amărăciune. Regret numai că nu ne vom mai întîlnî
în fiecare zi.“ După ce-i exprim și eu mulțumirile mele, vor­
bim de ultimele evenimente, atît de dramatice. îmi destăinu-
iește mirarea și dureroasa decepție a lui Maniu față de purtarea
lui Carol, care, la ora 2 noaptea, îl asigură că se mulțumește
cu un loc în Regență, iar dimineața cere Coroana. Surprinderea
lui Maniu este cu atît mai adîncă cu cît, în exil fiind, Carol nu
încetase a încredința lumea, prin repetate declarații, că nu rîv-
nește la locul propriului său fiu și că este dornic să se întoarcă
în țara lui, în orice condițiuni. întreb pe Sărățeanu dacă fusese
prevenit, în prealabil, de Guvern despre data exactă a sosirii
170
lui Carol. Mă asigură că n-a aflat despre întoarcerea lui decît
după faptul îndeplinit. „Cred“, zic eu, „că discreția aceasta a
Guvernului față de unul din șefii Statului era, ca să nu mă
exprim mai tare, oarecum exagerată!“ Și nu-i tăinuiesc că, du­
pă părerea mea, toată vina celor întîmplate o poartă Guvernul,
care a încurajat ceea ce ar fi fost dator, și în stare, să împie­
dice. Să dea Dumnezeu, închei eu, ca țara să n-aibă de suferit
în urma acestei lovituri de Stat. Sărățeanu tace — este doar
acest Guvern care l-a ridicat la Regență — dar dă din cap
aprobativ. Bietul om se mîngîie acum cu speranța —pe care
mi-o împărtășește — că se va găsi o modalitate ca să fie re­
cunoscut senator de drept (ca cei doi colegi ai săi din Regență)
și că i se vor acorda oarecari avantaje și onoruri. Ne despărțim
cordial și cu toată prietenia care-1 leagă de familia mea.
întors în București, Prințul Nicolae mă primește în aripa
lui a Palatului de la Cotroceni. Foarte cordial și vesel, vizibil
ușurat că a scăpat de grijile Regenței, cu toate că acestea nu
apăsau prea greu asupra umerilor săi. îmi stringe amical mîna,
mulțumindu-mi pentru seviciile aduse: „Știu că misiunea du-
mitale era adesea grea și delicată, căci nu este ușor să împaci
trei capete“. Vorbind de însărcinarea ce i-a dat fratele său, a-
ceea de comandant al forțelor de uscat, marină și aeronautică,
îmi spune că regretă că nu i s-a dat numai comanda aviației,
cum dorea, căci așa cum stau lucrurile, „voi avea de lucrat cu
trei șefi de Stat Major“. Și adaugă oftînd: „iar dau de trei; nu
pot să scap de Regență!“ „Alle guten Dinge sind drei“1, îi răs­
pund în glumă. „Nu“, replică el, „alle schlechten Dinge sind
drei“2.

1 Toate lucrurile bune sînt trei

2 toate lucrurile rele sînt trei.
 CAPITOLUL AL VI-LEA

DIRECTOR DE CABINET LA
MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
(1931)
„Donea eris felix, multos numerabis amicos,
Tempora cum fuerint nubila, solus eris!“1

Aceste versuri din Tristes (I, 1, 39), pe care prigonitul

Ovidiu le scria în Constanța noastră de astăzi, enunță un ade­
văr vechi ca lumea, pe care și eu, la rîndul meu, am avut pri­
lejul să-l constat, atunci cînd, coborit din înălțimile Regenței
de întoarcerea lui Carol, mi-am reluat locul diplomatic în rînd
cu colegii mei din Ministerul Afacerilor Străine! în goana lor
spre a cîștiga favorurile „Noului Crai“, mulți au fost aceia care
preferau să nu se „compromită“ cu cei ce jucaseră un rol oa­
recare sub Regență sau „tirania brătienistă“ și să-și descopere
un trecut „carlist“ imaginar. Cuvîntul de ordine era de a ne
ține în penumbră — „de nous mettre en veilleuse“2 — pe mine
în rîndul întîi, ca fost director politic al lui Ion I.C. Brătianu
și secretar general al Regenței, pe Alexandru Crețianu, ca ne­
pot prin alianță al lui Brătianu și mai ales ca nepot al lui Barbu
Știrbei devenit inamicul nr. 1 al noului regim, și pe Dinu Hiott,
ca ginere al aceluiași Știrbei. în ceea ce mă privește, ordinul
venea de sus, căci lamentabilul Mironescu, înzestrat cum am
arătat mai sus cu o mlădioasă șiră a spinării, se arăta potrivnic

1 Cît timp vei fi ferice, amicii te-mpresoară

De se-nnorează vremea, tot singur o să fii!
(Publius Ovidius Naso, Scrisori din exil, București, 1967, p. 50)
2 să ne reducă activitatea

172
oricărei atribuții pe care secretarul general al Ministerului,
Gheorghe Filaliti, om dintr-o bucată și necontaminat de servi­
lismul înconjurător, propunea să mi se desemneze.
La Minister era fierbere mare. Dinu Hiott trecea din birou
în birou ca să-și verse focul și să-și exprime revolta sufle­
tească de a vedea în fruntea țării pe un om de teapa lui Carol.
Alexandru Crețianu ceruse mătușii sale Eliza Brătianu să-l sfă­
tuiască asupra atitudinii de luat față de ostracizismul colegilor
săi. Văduva marelui bărbat de stat îi răspunsese: „Cînd ți se
vorbește de noul Rege, spune și tu: «Unchiul meu Ion I.C.
Brătianu nu se înșela, îndeobște, în judecata sa asupra oame­
nilor; să sperăm că în privința lui Carol se va fi înșelat!»“ Pînă
și un coleg, cumnat al Brătienilor (Aurel Vasiliu, căsătorit cu
o soră a doamnei Constantin I.C. Brătianu), el însuși fost șef
de cabinet al lui Ionel Brătianu, ne povățuia frățește: „Solida-
rizați-vă numai cu politica externă a lui Brătianu, nu cu poli­
tica sa internă“. I-am răspuns: „Memoria lui Brătianu n-are
nevoie de apărarea mea, Istoria îi stă martoră, dar, ori de cîte
ori se va întîmpla să fiu întrebat despre umila mea părere asu­
pra lui, voi spune că-1 admir tot atît pentru curajul și prevede­
rea de care a dat dovadă în chestiunea dinastică ca și pentru
activitatea ce a desfășurat în celelalte domenii politice“. Inter­
locutorul meu, cam rușinat, a preferat să schimbe subiectul
conversației. Un prieten din copilărie (Georgel Mavrocordat),
șef de cabinet al lui Mironescu, mă învinovățea că nu mă du­
sesem la Parlament să asist la prestarea de Jurămînt a lui Ca­
rol. „A fost cea mai frumoasă zi a vieții mele“, exclamă el cu
lirism. „O fi fost“, răspunsei, „a mea însă n-a fost, și nu văd
ce aș fi căutat la Cameră nemaiavînd calitate oficială la Curte,
dat fiind că Regența pe lingă care funcționasem nu mai era în
ființă“.
Trebuie să recunosc însă în mod cinstit că versurile mai
sus pomenite ale bardului de la Tomis nu se puteau aplica fără
excepții onorabile. Voi menționa astfel purtarea demnă și ca­
valerească a lui Mihail A. Arion, pe atunci director politic al
Ministerului, față de noi, cei — ca să zic așa — „puși la in-
173
 CUPRINS
Studiu introductiv (de STELIAN NEAGOE)..................................5
Notă asupra ediției......................................................................... 31
Capitolul I
Primii pași în diplomație.................................................. 33
Capitolul al II-lea
Roma (1921-1923)........................................................... 54
& Conferința de la Genova (10 aprilie — 19 mai 1922) .... 81
Capitolul al IlI-lea
Director politic al Președinției Consiliului
de Miniștri (1923-1926).....................................................90
1. Mediul înconjurător.............................. •.......................... 90
2. Luptele interne ....... .........................................................95
3. Călătorii oficiale................................................................ 96
4. Renunțarea la tronal lui Carol .............. .......................... 108
5. Brătianu pleacă, Averescu vine....................................... 115
Capitolul al IV-lea
A doua oară la Roma (1926-1927).............................. 118
Capitolul al V-lea
Secretar General al Regenței (1927-1930) ................ 123
1. Moartea Regelui Ferdinand și organizarea Regenței . . 123
2. Sfîrșitul lui Ion I.C. Brătianu.......................................... 137
3. Schimbare de guvern și schimbare în Regență..........145
4. întoarcerea lui Carol ...................................................... 161
Capitolul al Vl-lea
Director de cabinet la Ministerul Afacerilor
Străine (1931)....................................................................172
Capitolul al VH-lea
Viena (1931-1934) ......................................................... 199
339
Capitolul al VUI-lea
Helsingfors (1934-1936)................................................. 234
Capitolul al IX-lea
Budapesta (1936-1939)
1. 1936-1937 ................................................................... 267
Situația politică internă și externă a Ungariei.................... 281
Relațiile dintre Ungaria și Germania hitleristă............... 315
Negocieri între Mica înțelegere și Ungaria........................319

Apărut 1993

Culegere și paginare ADISAN S.R.L.

Imprimat la ROMCART S.A.

București — România
francez Peyre face pledoarie pentru teza neutralistă, scumpă compatri-
ar săi, dar este aprig combătut de Henry de Kérillis. D-na Hughes se
»arce la Paris, unde bărbatul ei este ambasadorul american pe lângă
'.A.N. (N.A.T.O.).
ie 1954. Dăm un cocktail cu prilejul plecării la Paris a lui Mardy
;hes. Printre invitații noștri, în afară de dânsa, Gina Breed, Sandra
letti, contele și contesa Humann, Leon Orlowski (fostul coleg din
apesta) cu logodnica sa Elinor McCarthy, Davila, Duca, Coste,
hardt, Bessenyey, Michalowski etc.
anuarie 1954. Week-end delicios la prietenii Humann în frumoasa
casă din Litchfield (Connecticut). Dejunăm cu ei la Mr. & Mrs. John
n la Ridgefield (Connecticut) (altă instalație plină de gust) și prân-
cu soții'Singer (mașinile de cusut-— oameni simpatici, „smart set“1
i la page“!2).
rie 1954. Coktail la noi: Lilly Hatvanyi, Gilda și Lăszlo Korănyi, soții
nann, Adrienne Zigomales, Orlowski, Duca, soții Huntington, Coste,
ichi-Tua (ea româncă) etc.
tarie 1954. Dineu la Cari și Daphné Deichmann, la Darien (Con­
tient). Regăsim pe d-ra Sarre, pictoriță, fostă cunoscută din Berlin.
:sem în casă la părinții ei (el, vestit critic de artă), la Babelsberg.
tarie 1954. Cocktail la soții Moscicki (el, fiul fostului președinte al
ublicii Polone, el însuși fost ministru la Tokyo, dânsa, născută Kobi-
ki, sora fostului consilier al Legației Poloniei în București. Regăsim
oții Dembinski (pe vremuri la Legația Poloniei în București) și pe un
ieha.
1954. Cocktail la noi: soții Thorbecke (el, fost ministru al Olandei
Tokio, acum director de studii al grupului federalist de la „Free
jpe“), Emie Acker (Free Europe), soții Barachi-Tua, Magda Sturdza,
a Davila, Julie Grafmann (fiica lui Jan Hubrecht, coleg olandez de la
urești și Roma). '
1954. Coktail la Renée de Becker. Regăsim cunoscuți din Berlin:
cipele Lippe (fratele lui Bemhard al Olandei), principele Vasilicikov
:ele lui Nissy și al Taniei Mettemich), plus Sandra Spaletti, Dali,
midt-Rothschild etc.

me șic“
curent cu moda!“

446
8 aprilie 1954. Mergem cu Sanda la un cocktail organizat de Adrienne Zigo-
malas pentru soții Chevreau d’Antraigues (ea: fosta marchiză de Crama-
yel, veche cunoștință din Ouchy). Printre oaspeți: contele Jean de
Montebello (prieten vechi al lui Andronic), Serge Obolensky, Alfred
Potocki (cam îmbătrânit), o bătrână Rothschild, Mr. și Mrs. Ruan (de la
Ridgefield) și o jună Marone (cunoscută cu Christa a Spaniei).
15 aprilie 1954. Sunt transferat, în „Free Europe“, de la „Free Europe Press“
la „Mid-European Studies Center“.
15 mai 1954. lorgu se instalează cu noi la New York, pe baza vizei de rezident
permanent ce i-a obținut Mid-European Studies Center.
1 iunie 1954. încep colaborarea cu „Voice of America“, căreia îi voi remite
texte („Scripts“) pentru emisiunea în limba română.
18 iunie 1954. Conferința lui Robert Schuman pentru exilații politici,
organizată de „Free Europe“ la Carnegie International Center. îi fac
cunoștința. „Vous pourrez toujours compter sur la France“1.
3 iulie 1954. Julio Lopez-Olivan, grefier al Curții permanente de Justiție In­
ternațională de la Haga prânzește la noi. Pare convins că-Statele Unite,
care au înghițit atâtea umiliri din partea comuniștilor, se pregătesc serios
pentru un viitor război, la care vor recurge la ceasul ce li se va părea
potrivit.
20 iulie 1954. Rușinosul armistițiu indochinez este semnat azi la Geneva. Un
al doilea „München“. Dureros că, prin tăcerea lor, Statele Unite au
consfințit această imensă extindere teritorială a comunismului.
11 august 1954. „Free Europe Committee“ a sugerat exilaților din spatele
Cortinei de Fier sa organizeze o „Adunare a națiunilor captive din Sud-
Estul Europei“ în timpul sesiunii Națiunilor Unite, ca o manifestare
contra asupririi comuniste. Un „coordonator“ pentru fiecare grup națio­
nal, toți coordonatorii urmând să întocmească laolaltă programul adună­
rii. Prin glasul lui Yarrow și Acker, „Free Europe Committee“ m-a sugerat
pe mine drept „coordonator“ pentru grupul românilor, și Vișoianu îmi
telefonează din Washington ca să stăruie să primesc. M-am înfățișat,
așadar, astăzi, la prima întrunire a coordonatorilor. Erau de față Miko-
lajczyk și Karbonsky (Polonia), Osusky (Cehoslovacia), Barankowicz
(Ungaria), Sidzikauskas (Lituania), Masens (Letonia), Perandi (Estonia),
Dosti (Albania), Dimitrov și Petkov (Bulgaria). Din partea lui „Free

1 „Puteți conta întotdeauna pe Franța“

447