Ghid Pregătire Titularizare Și Grade Didactice Religie Ortodoxă 2

1
1Prof. CAROLINA CHIRIAC Pr. IONUȚ CHIRIAC
8 GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL DE
9 TITULARIZARE ȘI DEFINITIVAT ÎN
10 ÎNVĂȚĂMÂNT
11
12 DISCIPLINA
13 RELIGIE ORTODOXĂ
14
15
16
17
18 2019
2
1
1 CUPRINS
2Cuvânt înainte..........................................................................................................................6
3DOGMATICĂ..........................................................................................................................7
4 I. Revelația dumnezeiască....................................................................................................8
5 Generalități........................................................................................................................8
6 I.1.1 Revelaţia naturală....................................................................................................8
7 I.1.2. Revelaţia supranaturală.........................................................................................9
8 I.2. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – căi de transmitere a Revelaţiei ................11
9 I.3. Biserica, locul de păstrare și transmitere a Revelației..........................................16
10 II. Dumnezeu Creatorul.....................................................................................................17
11 Generalități......................................................................................................................17
12 II.1. Crearea lumii nevăzute..........................................................................................17
13 II. 2. Crearea lumii văzute.............................................................................................22
14 II. 3 Omul chip și asemănare a lui Dumnezeu.............................................................27
15 III. Dogma Sfintei Treimi..................................................................................................28
16 III.1 Persoanele Sfintei Treimi: însușiri și distincții....................................................28
17 IV. Dumnezeu Proniatorul................................................................................................29
18 IV.1. Definirea și aspectele providenței........................................................................29
19 V. Dumnezeu Mântuitorul.................................................................................................30
20 V.1. Dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului..........................................................30
21 V.2. Întreita slujire a Mântuitorului.............................................................................37
22 VI. Dumnezeu Sfinţitorul...................................................................................................40
23 VI. 1. Persoana şi lucrarea Sfântului Duh....................................................................40
24 VI. 2. Sfânta Biserică – întemeiere și însușiri...............................................................43
25 VI. 3. Preacinstirea Maicii Domnului și cinstirea sfinților.........................................47
26 VII. Dumnezeu Judecătorul..............................................................................................50
1
2
1
1 1. Învăţătura creştină despre moarte, judecată şi viaţa după moarte.......................50
2TEOLOGIE BIBLICĂ VECHIUL TESTAMENT.............................................................57
3 I. Pentateuhul - structură și prezentare generală............................................................58
4 II. Patriarhii Avraam și Iacov...........................................................................................62
5 III. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos după profețiile mesianice............................65
6TEOLOGIE BIBLICĂ NOUL TESTAMENT.....................................................................70
7 I. Pildele Mântuitorului și exegeza lor..............................................................................71
8 I.1. Pilda semănătorului.................................................................................................71
9 I.2. Pilda vameșului și a fariseului.................................................................................73
10 I.3. Pilda fiului risipitor..................................................................................................75
11 I.4. Pilda samarineanului milostiv.................................................................................76
12 I.5. Pilda celor zece fecioare...........................................................................................77
13 I.6. Pilda talanților..........................................................................................................78
14 I.7. Pilda neghinei............................................................................................................79
15 II. Patimile și Învierea Domnului......................................................................................80
16MORALĂ ȘI SPIRITUALITATE CREȘTINĂ..................................................................85
17 I. Legea morală a Vechiului Testament............................................................................86
18 I. 1. Însuşirile Legii morale a Vechiului Testament.....................................................86
19 I. 2 Decalogul şi explicarea lui.......................................................................................86
20 II. Legea morală a Noului Testament...............................................................................90
21 II. 1. Însuşirile Legii Noului Testament........................................................................90
22 II. 2. Predica de pe Munte şi tâlcuirea ei......................................................................90
23 III. Virtuţile teologice.........................................................................................................97
24 III. 1. Virtutea Credinţei................................................................................................97
25 III. 2. Virtutea Nădejdii................................................................................................100
26 III.3. Virtutea Iubirii....................................................................................................102
27 III.4. Raportul dintre iubire şi celelalte virtuţi..........................................................105
2
2
1
1 IV. Familia creştină şi provocările ei contemporane....................................................106
2 1. Familia creștină.........................................................................................................106
3 2. Provocările societăţii contemporane pentru familia creştină...............................111
4ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ....................................................................119
5 I. Întemeierea Bisericii şi răspândirea creştinismului prin predica Sfinţilor

6 Apostoli ............................................................................................................................120
7 1. Întemeierea Bisericii.................................................................................................120
8 2. Răspândirea creştinismului prin predica Sfinților Apostoli.................................120
9 II. Creștinismul în timpul Sfântului Împărat Constantin Cel Mare..........................123
10 III. Sinoadele Ecumenice.................................................................................................127
11 III.1. Sinodul I Ecumenic ............................................................................................127
12 III.2 Sinodul II Ecumenic.............................................................................................129
13 III.3. Sinodul III Ecumenic..........................................................................................131
14 III.4. Sinodul IV Ecumenic .........................................................................................133
15 III.5. Sinodul V Ecumenic ...........................................................................................134
16 III.6. Sinodul VI Ecumenic..........................................................................................135
17 III.7. Sinodul VII Ecumenic.........................................................................................136
18 IV. Schisma cea mare din anul 1054...............................................................................137
19 IV.1. Cauzele schismei..................................................................................................137
20 IV.2. Etapele schismei...................................................................................................138
21 IV.3. Consecințele schismei .........................................................................................139
22 V. Reforma Protestantă...................................................................................................140
23 V.1. Cauzele reformei...................................................................................................140
24 V.2. Reformatorii: Martin Luther și Jean Calvin......................................................141
25 V.3. Urmările reformei.................................................................................................144
26ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE...............................................................146
27 I. Începuturile vieţii creştine pe teritoriul ţării noastre................................................147
3
2
1
1 I.1. Dovezi arheologie și lingvistice..............................................................................147
2 I.2. Primele forme de organizare bisericească: Episcopia Tomisului......................153
3 II. Întemeierea şi recunoaşterea mitropoliilor din Ţara Românească, Moldova

4 şi Transilvania..................................................................................................................155
5 I.1. Primele date istorice despre existenţa Mitropoliilor...........................................155
6 III. Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la dezvoltarea culturii si apărarea

7 identităţii naţionale...........................................................................................................159
8 III.1. Mitropolitul Dosoftei ..........................................................................................159
9 III.2. Mitropolitul Varlaam .........................................................................................161
10 III.3. Mitropolitul Antim Ivireanul.............................................................................164
11 III.4. Mitropolitul Andrei Şaguna...............................................................................167
12 IV. Biserica Ortodoxă Română în perioada modernă și contemporană.....................170
13 IV.1 Autocefalie și Patriarhie......................................................................................170
14 IV. 2. Patriarhii României: Justinian Marina și Iustin Moisescu............................172
15 IV. 3. Biserica Ortodoxă Română între anii 1945-1989............................................177
16 IV. 4. Biserica Ortodoxă Română după 1990.............................................................186
17LITURGICĂ.........................................................................................................................195
18 I. Sfânta Liturghie - Prezentare istorică, rânduială......................................................196
19 II. Sfintele Taine...............................................................................................................204
20 Instituirea şi importanţa Sfintelor Taine în viaţa creştină.......................................204
21 III. Ierurgiile în viaţa credincioşilor...............................................................................209
22 Generalități....................................................................................................................209
23 III.1. Ierurgii legate de viață........................................................................................211
24 III.2. Ierurgii legate de moarte....................................................................................212
25MISIUNE CREȘTINĂ ȘI CATEHETICĂ........................................................................214
26 I. Mântuitorul Iisus Hristos, catehet și pedagog desăvârșit..........................................215
27 II. Rolul profesorului de religie în păstrarea, transmiterea și apărarea dreptei

28 credințe..............................................................................................................................219
4
2
1
1 III. Participarea tinerilor la viaţa liturgică şi la activităţile catehetice. Valenţe

2 educative ale cultului divin..............................................................................................223
3 IV. Implicaţiile pastoral-misionare şi educative ale colaborării profesorului de

4 religie cu preotul paroh...................................................................................................226
5 V. Ora de religie, mijloc de cunoaştere a tainelor credinţei. Implicaţiile

6 educaţiei religioase asupra modelării caracterului şi personalităţii tinerilor...........230
7 VI. Familia creştină şi Biserica: factori esenţiali în educaţia religioasă a

8 copilului.............................................................................................................................234
9 VII. Educaţia religioasă în sistemele de învăţământ din Europa .............................238
10ANEXE..................................................................................................................................240
11 Programa pentru examenul de titularizare...................................................................241
12 Programa pentru examenul de definitivat.....................................................................253
13 Subiecte titularizare.........................................................................................................259
14 Subiecte definitivat...........................................................................................................275
15BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................289
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
5
2
1
2 CUVÂNT ÎNAINTE
4 Lucrarea de față se adresează deopotrivă candidaților care doresc să susțină examenul

5de titularizare în învățământul preuniversitar, la disciplina Religie Ortodoxă, și, totodată,
6titularilor care doresc obținerea gradului Definitiv.
7 Interesul pentru o astfel de lucrare a fost generat de confruntarea personală cu aceste
8examene, confruntare care a condus la identificarea unor dificultăți pe care le întâmpină
9candidații în pregătirea pentru susținerea acestor examene, respectiv, lipsa materialelor.
10 Consultarea bibliografiei aferente tematicii nu a produs, nici pe departe impresia unei
11clarificări a situației, ci, dimpotrivă a generat o adevărată criză din două motive: în primul
12rând, dimensiunea bibliografiei, iar în al doilea rând, timpul insuficient pentru parcurgerea și
13asimilarea ei. Confruntați cu o astfel de situație, soluția identificată de noi a fost sistematizarea
14cât mai eficientă a materialului bibliografic.
15 Așadar, materialul de față nu are pretenția unei lucrări științifice, ci, el constituie, mai
16degrabă, efortul de sistematizare a materialelor indicate în bibliografia specifică fiecărei
17discipline teologice în parte.
18 Lucrarea noastră este realizată pe baza programelor examenului de definitivat și a
19concursului de titularizare, organizat la nivel național pentru profesorii de Religie Ortodoxă din
20învățământul preuniversitar.
21 De asemenea, lucrarea cuprinde tematica la disciplinele de specialitate (în proporție de
2298%), tratate în mod sistematic, urmând ca într-o ediție următoare, să adăugăm și partea a
23doua, adică metodica și didactica disciplinei Religie Ortotoxă.
24 Un alt aspect ce trebuie menționat este faptul că cititorii pot găsi în anexele lucrării, atât
25programa pentru examenele mai sus menționate, cât și subiectele din anii anteriori, însoțite de
26baremele de corectare. Atașarea subiectelor din anii anteriori, însoțite de baremele de corectare
27au, pe de o parte, rolul de a familiariza candidații cu gradul de dificultate al examenului, iar, pe
28de altă parte, oferă posibilitatea verificării modului în care informațiile cuprinse în lucrare țin
29cont de exigențele baremelor de corectare.
30 Convinși fiind de importanţa acestor examene în viaţa oricărui cadru didactic, am
31hotărât, prin intermediul acestei lucrari, să oferim un sprijin candidaţilor.
32
33 Autorii.
6
2
1
5 DOGMATICĂ
6
7
10
11
12
13
14
15
16
17
7
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 I. REVELAȚIA DUMNEZEIASCĂ
2 Generalități
3 Revelația – este acțiunea prin care Dumnezeu descoperă oamenilor voința și planurile Sale în
4legătură cu lumea și cu oamenii (din latinescul Revelo, revelatio = a descoperi, descoperire).
5 Prin revelaţie, Dumnezeu se coboară la măsura omului, împărtăşindu-i acestuia, pe măsura
6înţelegerii lui, cunoştinţe despre Sine, despre voinţa şi planurile Sale.
7 Scopul revelaţiei este acela de a-l ajuta pe om să îndeplinească obiectivul ultim al vieţii sale,
8anume, dobândirea fericirii veşnice, aşa cum rezultă din textul de la Ioan17;3: „Şi aceasta este viaţa
9veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai
10trimis.”
11 I.1.1 Revelaţia naturală
12 Omul descoperă adevărurile despre Dumnezeu prin observarea vieţii interioare proprii, prin
13ceea ce vede că se petrece în societate, în istorie şi în lume, lucruri care dovedesc faptul că toate
14aceste realităţi nu pot fi produsul întâmplării, nu pot exista de la sine, nu se petrec oricum, ci, se
15desfăşoară după anumite legi, fiind opera unei Fiinţe superioare omului.
16 Temeiuri scripturistice și patristice

17 Creația, în calitate de lucrare a lui Dumnezeu, își descoperă Autorul: „Cerurile spun Slava lui
18Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Psalm 18;1)
19 Nu au nici o scuză oamenii care nu găsesc suficiente argumente în creația văzută pentru a
20crede în existența lui Dumnezeu, care este nevăzut: „Pentru că ceea ce este cunoscut despre
21Dumnezeu este vădit (învederat) între ei, căci Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se
22văd de la facerea lumii, întelegându-se din făpturi, adică veșnica lui putere și dumnezeire, așa ca ei
23să fie fără cuvânt de aparare.”( Romani 1;19-20).
24 Sfântul Ioan Gură de Aur vede în creație „magistrul cunoașterii lui Dumnezeu”, iar Sfântul
25Atanasie cel Mare declară „că numai cei care și-au pierdut rațiunea neagă existența lui Dumnezeu,
26care ne-a adus la existență prin creație”.
8
2
1 Cu toate acestea, Revelația naturală este incompletă și insuficientă, deoarece ea oferă date
2doar despre existenţa lui Dumnezeu, fără a preciza mesajul sau voia lui Dumnezeu referitoare la om
3și la modul în care acesta trebuie să răspundă chemării, pe care Dumnezeu i-o adresează. Pentru acest
4motiv, Dumnezeu explicitează revelația naturală prin revelația supranaturală.
5 I.1.2. Revelaţia supranaturală
6 „Revelaţia supranaturală nu e decât încorporarea celei naturale în persoane şi acţiuni

7istorice.” (Sf. Maxim Mărturisitorul – Ambigua).
8 Dacă prin revelația naturală, omul deduce existența lui Dumnezeu din armonia și finalitatea
9creației, prin revelația supranaturală, Dumnezeu Însuși se descoperă omului prin mijloace mai presus
10de fire. Această descoperire a lui Dumnezeu, prin intermediul revelației supranaturale nu poate fi
11primită şi înţeleasă decât prin credinţă.
12 Revelația supranaturală poate fi:
13 1. externă – când vine direct de la Dumnezeu sau prin slujitorii Săi direcți (îngeri, prooroci
14etc.) şi este însoţită de semne externe (minuni sau profeţii);
15 2. internă – când se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se adresează, luminându-i
16mintea şi împărtăşindu-i acestuia cunoştinţe, sentimente şi îndemnuri, pe care altfel nu le-ar fi avut.
17 Despre Revelația supranaturală există numeroase dovezi în Sf Scriptură. Astfel, Dumnezeu

18s-a descoperit protopărinților nostri, patriarhilor, lui Moise, profeților și chiar unor oameni simpli,
19trimițându-i să vestească preoților, regilor cele descoperite. Sfântul Apostol Pavel vorbește lămurit
20despre această descoperire a lui Dumnezeu în epistola sa către Evrei 1;1-2: „După ce Dumnezeu
21odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele
22acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul .”
23 Revelația supranaturală s-a desfășurat în 3 etape succesive:
24 1. Revelația primordială – dată omului în paradis și păstrată prin urmașii acestuia până la
25 Avraam;
26 2. Revelația specială – făcută în sânul poporului evreu, până la venirea Mântuitorului;
27 3. Revelația dumnezeiască, absolută și universală – dată prin Mântuitorul.
28 Deși s-a desfășurat în etape, revelația supranaturală este unitară și presupune o creștere și o
29dezvoltare în timp.
9
2
1 Prin revelația supranaturală, Dumnezeu se face cunoscut în mod clar ca Persoană, sau mai
2bine spus, Treime de Persoane. El cheamă și trimite o persoană către o colectivitate umană. Revelația
3supranaturală își are apogeul în Hristos, căci în El a ajuns la împlinire planul de mântuire și
4îndumnezeire al creației. Dumnezeu nu vine mai aproape de om decât a facut-o în Hristos.
5 Revelaţia este posibilă deoarece nu contrazice nici fiinţa divină (pe Dumnezeu ca autor al ei)
6şi nici pe om (ca primitor al acesteia şi al adevărurilor descoperite).
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
10
2
1 I.2. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

2 – căi de transmitere a revelaţiei
3 I.2.1 Sfânta Scriptură (grec. βίβλίον, βίβλία = carte, cărţi)
4 Sfânta Scriptură – este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni cu
5viață sfântă, sub inspiraţia Duhului Sfânt, ce cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare şi
6relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor
7în scopul mântuirii.
8 Sfânta Scriptură este împărțită în:
9 1. Vechiul Testament – în care este înfăţişată istoria revelaţiei de la Adam

10până la Hristos şi care cuprinde 39 de cărţi canonice, la care se adaugă 13 cărţi sau fragmente de cărţi
11necanonice (anaghinoscomena), dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet;
12 2. Noul Testament – care cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de Însuşi
13Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii Apostoli, cuprinzând 27 de cărţi canonice.
14 Ambele testamente sunt normative. Totuși, Noul Testament are o valoare mai mare pentru
15că el cuprinde revelația făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu și transmisă de Sfinții Apostoli.
16 Vechiul Testament inițiază procesul de revelare al lui Dumnezeu, iar Noul Testament îl
17desăvârșește. Cele 2 Testamente sunt deci complementare.
18 Texte scripturistice şi patristice care prezintă raportul dintre cele două Testamente:
19  Matei 5;17 – „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să
20 stric, ci să împlinesc”.
21  Galateni 3;24 – „Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin
22 credinţă”.
23  Fericitul Augustin – „Novum Testamentum in vetere latet, Vetus Testamentum in novo
24 patet” (Noul Testament în cel vechi se ascunde, Vechiul Testament în cel nou se
25 deschide).
26
27
11
2
1 Inspiraţia Sfintei Scripturi
2 Temei: „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre
3mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie
4desăvârșit, bine pregătit, pentru orice lucru bun”. (II Timotei 3;16-17). Din acest text reiese
5totodată și autoritatea absolută a Scripturii pentru învățătura de credință și pentru viața creștinului.
6 Definiție: Inspirația este acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu
7îi luminează mintea acestuia, spre a cunoaşte şi înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl
8fereşte de greşeli în decursul scrisului. Inspirația este rezultatul conlucrării dintre factorul divin şi
9uman.
10 Inspirația:
11  nu este dicteu verbal;

12  prin inspirație aghiograful primeşte doar conţinutul de idei al revelaţiei;
13  nu anulează cugetarea, voinţa şi modul specific de redactare al aghiografului;
14  are caracter real, dinamic, respectându-i-se personalitatea şi libertatea autorului.
15 Acesta este motivul pentru care Sfântul Apostol Petru spune: „Pentru că niciodată
16proorocia nu s-a facut din voia omului, ci, oamenii sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de
17Duhul Sfânt.” (II Petru 1;21).
18 Temeiuri scrispturistice și patristice cu privire la inspirația Sfintei Sripturi
19 Inspirația Sfintei Scripturi este afirmată în mod frecvent și în Vechiul Testament:
20  Isaia 8;1 „Şi a zis Domnul către mine: „Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove
21omeneşti...”.
22  Ieremia 2;1 - „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis ...”.
23 Parinții și scriitorii bisericești vorbesc și ei pe larg despre inspirația Sfintei Scripturi. Astfel:
24  Atenagora spune că „… Duhul Sfânt se servește de gura proorocilor ca de un

25instrument.”
26  Sfântul Teofil al Antiohiei lămurește problema inspirației, prin prezența și lucrarea
27Duhului Sfânt: „Profeții, care istorisesc facerea lumii, n-au fost de față atunci, dar era de față
28înțelepciunea lui Dumnezeu cea care era în El și Cuvântul cel Sfânt al Său care e veșnic...”.
29
12
2
1 Lectura şi tâlcuirea Sfintei Scripturi
2 Biserica Ortodoxă recomandă citirea Sfintei Scripturi de către fiecare credincios, fără ca
3aceasta să însemne că fiecare credincios o poate și interpreta (tâlcui) dupa priceperea sa. Sfântul
4Apostol Petru atrage atenția asupra dificultăților legate de interpretarea Scripturii: „… sunt unele
5lucruri cu anevoie de înțeles (este vorba de epistolele Sfântului Apostol Pavel), pe care cei neștiutori
6și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3;16).
7 Diaconul Filip, întâlnind pe famenul etiopian, care citea profeția lui Isaia, l-a întrebat:
8„Înțelegi cele ce citești?” iar acesta îi răspunde: „Cum voi putea înțelege dacă nu mă va povățui
9cineva?” (Fapte 7;27-31). Deci, credincioșii pot citi Sfânta Scriptură, dar nu se pot abate de la
10tâlcuirea pe care o face Biserica. Această interdicție nu are caracter formal, ci corespunde unor
11necesități logice. − „E nevoie de multă ştiinţă (duhovnicească) pentru ca, înlăturând mai întâi cu
12grijă vălurile literelor, care acoperă cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul
13Însuşi, stând de Sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atât cât e cu putinţă oamenilor.” (Sf.
14Maxim Mărturisitorul – Capete gnostice).
15 Atunci când se face afirmația că Biserica este interpreta infailibilă a Sfintei Scripturi, prin
16„Biserică”, se înțelege clerul și credincioșii în comuniune cu Mântuitorul Hristos prin Duhul
17Sfânt. În oceanul de înţelesuri ale Duhului de dincolo de literă, nu se poate vâsli în chip rătăcitor, ci
18numai sub călăuzirea Duhului Sfânt, aceluiaşi Duh Care transmite înţelegerea lor în Biserică, din
19generație în generație.
20 I.2.2. Sfânta Tradiţie
21 Definiție: Sfânta Tradiţie este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos; este cel de-al
22doilea izvor al revelaţiei dumnezeieşti, prin ea înţelegându-se totalitatea adevărurilor revelate, care
23nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul şi Sfinţii
24Apostoli, fiind consemnate ulterior în scris şi păstrate de către Biserică până în zilele noastre.
25 Sfânta Tradiție se deosebeşte de „tradiţia” în sensul profan al termenului, care reprezintă
26totalitatea învăţăturilor, datinilor, practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale ale unui popor,
27moştenite din generație în generație.
28 Trebuie precizat că:
29 » modul de propovăduire al Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli a fost predica orală;
13
2
1 » Mântuitorul nu a lăsat nimic scris, iar cât priveşte scrierile rămase de la apostolii care au
2scris, sau de la ucenicii acestora (scrieri ce constituie Noul Testament), acestea sunt scrise mai mult
3ocazional, spre a răspunde nevoilor celor cărora le-au fost adresate, majoritatea lor fiind legate de
4anumite situaţii şi împrejurări locale.
5
6 Sfânta Tradiție este completitivă şi explicativă:
7  exemplu de elemente completitive ale Sfintei Tradiții – cele nouă cete îngereşti, numirile şi
8ordinea lor ierarhică, diverse ierurgii în legătură cu Sfintele Taine: împărtăşirea copiilor îndată după
9Botez, invocarea sfinţilor, cinstirea icoanelor şi a sfintelor moaşte;
10  exemplu de elemente explicative ale Sfintei Tradiții – colegialitatea apostolică, ierarhia
11bisericească sacramentală, naşii la botez şi la nuntă, ritualul săvârşirii Tainelor, înţelegerea Sfintei
12Scripturi în lumina învăţăturii Sf. Părinţi.
13 Aspectele Tradiţiei
14 Sfânta Tradiție dispune de două aspecte și anume:

15 a) aspectul statornic – Biserica recunoaşte fondul tradiţiei dumnezeieşti apostolice
16preluate de ea. Acest aspect este delimitat în timp de la Cincizecime şi până la moartea ultimului
17Apostol (anul 100), fiind apoi fixată în scris de Biserică, în timpul Sinoadelor Ecumenice (325-787);
18 b) aspectul dinamic – este aspectul prin care Biserica dezvoltă continuu tradiţia
19apostolică, după nevoile lăuntrice şi exterioare, ca răspuns la problemele fiecărei epoci. Acest aspect
20nu este delimitat în timp, întrucât Biserica, fiind asistată de Duhul Sfânt, răspunde mereu tuturor
21problemelor din fiecare epocă, stând ferm în tradiţia apostolică.
22 Monumentele sau documentele Sfintei Tradiţii, care formează aspectul dinamic al Sfintei
23Tradiții sunt:
24  Simbolurile de credință (apostolic sau roman, niceo-constantinopolitan și cel

25 atanasian);
26  Cele 85 de canoane apostolice;
27  Definițiile dogmatice ale celor 7 Sinoade Ecumenice și a altor 9 sinoade locale
28 aprobate de Sinodul VI Trulan;
29  Mărturisirile de credință ale martirilor;
30  Definițiile dogmatice împotriva ereziilor;
31  Scrierile Sfinților Părinți;
14
2
1  Cărțile de slujbă;
2  Mărturiile arheologice și istorice, referitoare la credința creștină apostolică.
3 Criteriile Sfintei Tradiţii
4 Alături de Sfânta Tradiție, au apărut și s-au dezvoltat și o serie de tradiții false. Criteriul de
5deosebire al Sfintei Tradiții de falsele tradiții a fost formulat de Vincențiu de Lerin astfel: „Tradiția
6adevărată constă în ceea ce s-a crezut întotdeauna, peste tot și de către toți.”
7 Prin urmare, ceea ce se găseşte în tradiţie trebuie:
8  să fi fost crezut totdeauna în Biserică, începând cu Biserica veche;
9  să fie crezut în toate bisericile creştine de pretutindeni;
10  să fie la fel consemnat de către cea mai mare parte a Părinţilor şi a scriitorilor
11 bisericeşti.
12 Texte scripturistice şi patristice:
13  Ioan 21;25 – „…sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris
14cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”;
15  Ioan 20;30 – „…şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în
16cartea aceasta.”;
17  Matei 28;19-20 –„mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
18Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă...”;
19  II Ioan 1;12 – „Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci
20nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură...”;
21  II Tesaloniceni 2;15 – „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi
22învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.”;
23  Faptele Apostolilor 20;31 – „Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de
24trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.”;
25  Sf. Vasile cel Mare – „Din dogmele şi practicile ţinute de Biserică, pe unele le avem în
26învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor. Şi unele şi altele au aceeaşi
27putere.”;
28  Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur) – „Este evident că Apostolii n-au predat toate prin
29scrisori, ci multe fără scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de credinţă.”
30
15
2
1 I.3. Biserica, locul de păstrare și transmitere a Revelației.

2 Relația Scriptură-Tradiție-Biserică
3 În Vechiul Testament Legea a fost încredințată de Moise unei comunități religioase; la fel și
4în Noul Testament, Sfinții Apostoli au predicat după Cincizecime unei comunități creștine
5constituite, căreia i-a fost încredințată Evanghelia sau Revelația desăvârșită prin Iisus Hristos. Prin
6urmare, atât Sfânta Sriptură cât și Sfânta Traditie constituie „bunuri” ale Bisericii, care le ferește de
7interpretări eronate și le fructifică prin Duhul Sfânt în folosul membrilor ei.
8 Despre relația interioară care există între Biserică, Scriptură și Tradiție, Părintele
9Stăniloae se exprima astfel: „Fără Biserică, în calitate de subiect al ei, Tradiția nu poate fi
10practicată și transmisă. Dar nici Biserica n-ar putea exista fără Tradiție. Scriptura se menține
11eficientă prin Tradiție, iar Tradiția există prin practicarea ei de către Biserică. În același timp,
12Biserica are nevoie de Scriptură, pentru a aprofunda cunoașterea și trăirea ei în Hristos”.
13 Biserica, Scriptura și Tradiția sunt indisolubil unite. Scriptura este absorbită în viața Bisericii
14prin Tradiție. Biserica explică și aplică Scriptura prin Tradiția apostolică. Tradiția a format și
15menține Biserica, iar Biserica e obligată să păzească conținutul Scripturii, pe care i l-a transmis
16Tradiția apostolică. În fine, fără Biserică n-ar fi existat Scriptura.
17
18
19
20
21
22
16
2
1 II. DUMNEZEU CREATORUL
2 Generalități
3 Cu toate că la actul creaţiei au participat toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi („Să
4facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facere 1;26), însuşirea specială de creator revine,
5prin apropriere, Tatălui.
6 Ca ansamblu unitar, lumea cuprinde în structura sa două părți care se intercondiționează:
7lumea materială și lumea spirituală. Această realitate este exprimată de Sfânta Scriptură astfel: „La
8început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1;1). Prin cuvântul „cer” este definită lumea
9nevăzută sau a îngerilor.
10 II.1. Crearea lumii nevăzute
11 Chiar dacă referatul biblic nu vorbește în mod precis despre crearea îngerilor, totuși,
12învățătura Bisericii întelege prin „cerul” făcut „la început”, lumea spirituală, lumea îngerilor.
13 Cuvântul „înger” (grec. αγγελος = sol, crainic, vestitor), exprimă funcția pe care îngerii o
14îndeplinesc în iconomia mântuirii, anume aceea de a face cunoscută voia lui Dumnezeu.
15 Îngerii, în înțeles propriu, sunt fiinţe spirituale, personale, mărginite, dar superioare omului,
16create de Dumnezeu spre a-i fi „duhuri slujitoare” (Evrei 1;14).
17 Originea îngerilor
18 Îngerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu de natură spirituală, aduși din neființă la ființă din
19nimic, fără să fie însă emanaţii ale divinităţii și fără să fie creaţi de Dumnezeu dintr-o materie
20preexistentă (cum susţineau gnosticii).
21 Potrivit Sfinților Părinți Atanasie cel Mare și Teodoret al Ciprului, motivul pentru care nu
22este precizat în mod expres crearea îngerilor este acela de a feri pe poporul evreu de pericolul
23divinizării lor. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „în cartea Facerii se urmărește numai
24descrierea începutului lumii văzute.”
25
26
17
2
1 Temeiuri scripturistice și patristice
2 Majoritatea Sfinților Părinți susțin crearea lumii îngerești ca fiind anterioară creări lumii
3materiale.
4 ∎„Mai întâi, zice Sfântul Grigorie de Nazians, a cugetat Dumnezeu puterile îngerești și
5cerești și gândul a devenit faptă, implinită prin Cuvântul, și desăvârșită în Duhul Sfânt.”
6 ∎Sfântul Ioan Damaschin: „Se şi cădea să fie făcută mai întâi ființa spirituală, apoi cea
7sensibilă şi la urmă, din cele două, omul.”
8 În afara referatului creației („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Facere 1;1) –
9prin cer înţelegându-se lumea îngerilor – Scriptura afirmă cu claritate originea îngerilor:
10 ∎Numeri 9;6 „Numai Tu ești Domn și numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată
11oștirea lor, pământul și toate cele de pe el.”;
12 ∎Iov 38;7: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei.”
13 Natura şi lucrarea îngerilor
14 Îngerii sunt ființe de natură spirituală, conform Psalmului 103;5: „Cel ce faci pe îngerii Tăi
15duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” şi Epistolei către Evrei 1;14: „Au nu toţi sunt duhuri
16slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”.
17 În privința însușirilor, îngerii au raţiune, simţire şi voinţă, despre ei spunându-se în Scriptură

18că:
19  văd faţa lui Dumnezeu: „Căci zic vouă că îngerii din ceruri, pururea văd fața Tatălui
20 Meu.” (Matei 18;10);
21  împlinesc voia lui Dumnezeu: „Binecuvântați pe Domnul, toți îngerii Lui cei puternici în
22 virtute, care împliniți poruncile Lui și auziți glasul cuvintelor Lui.” (Psalmul 102;20);
23  se bucură pentru întoarcerea păcătoşilor: „Căci zic vouă, așa se face bucurie îngerilor lui
24 Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15;10);
25  mijlocesc între oameni şi Dumnezeu.
26 În comparație cu oamenii, îngerii sunt ființe superioare acestora, atât în putere, cât și în
27cunoștintă și virtute, numindu-i psalmistul „puternici în virtute”(Psalmul 102;20).
28 Deși sunt ființe superioare omului, ei sunt ființe mărginite, deoarece sunt creaturi. Marginirea
29lor se manifestă și în domeniul cunoașterii: „ Iar de ziua și ceasul Acela (al celei de-a doua veniri),
30nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri...” (Matei 24;36). De asemenea, puterea lor este limitată,
31pentru că nu pot face minuni decât din încredințarea lui Dumnezeu.
18
2
1 Deși sunt existențe spirituale, nu pot fi omniprezenți. „Îngerii sunt circumscriși, căci atunci
2când sunt în cer, nu sunt pe pământ, iar, când sunt trimiși de Dumnezeu pe pământ, nu rămân și în
3cer” (Sf Ioan Damaschin).
4 Scopul creării îngerilor
5 Scopul creării îngerilor este preamărirea lui Dumnezeu, împlinirea voii Sale şi în acelaşi timp
6propria fericire, având să slujească în calitate de mijlocitori între Dumnezeu și oameni.
7 În raport cu oamenii, slujirea îngerilor este aceea de a le face cunoscută oamenilor voia lui
8Dumnezeu, de a le aduce mesaje din partea Lui, de a-i povățui spre bine, de a le fi oamenilor păzitori
9ferindu-i de rău, precum și aceea de a fi mijlocitori către Dumnezeu pentru oameni, ducând
10rugăciunile acestora înaintea tronului ceresc.
11 Biserica învață, de asemenea, că fiecare om are un înger păzitor, pe care îl primește la botez
12spre a-i fi ocrotitor, așa cum susțin Sfinții Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și scriitorul bisericesc
13Origen.
14 Îngerii păzitori:
15  îi apără pe oameni de duhurile rele (Psalmul 90; 10-11);
16  mijlocesc pentru oamenii credincioși ( Apocalipsa 8;3);
17  însoțesc sufletele celor adormiți ( Luca 16;22);
18  ocrotesc biserici, cetăți, popoare (Daniil 3;38) și comunități creștine (Apocalipsa
19 1;20)
20 Numărul şi ierarhia îngerilor
21 Sfânta Scriptură nu precizează numărul îngerilor. Dar din context putem deduce că el este
22foarte mare. Astfel, vorbindu-se despre:
23 tabere (Facere 32;1-2)
24 zeci de mii și milioane (Daniil 7;10)
25 mulțime de oaste cerească (Luca 2;13)
26 legiuni de îngeri (Matei 26;53).
27 Întemeindu-se pe Sfânta Scriptură și urmând Sfântului Dionisie Areopagitul, Biserica învață

28că ierarhia cerească se compune din nouă cete împărțite în trei triade sau clase, în funcție de
29apropierea lor de Dumnezeu și anume:
30 1. Scaunele, Heruvimii şi Serafimii;
31 2. Domniile, Stăpâniile şi Puterile;
32 3. Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii.
19
2
1 Cinstirea îngerilor
2 Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Au nu toți sunt duhuri slujitoare, trimise spre
3slujire, pentru cei ce au să moștenească mântuirea?” (Evrei 1;14), îngerii sunt slujitori ai lui
4Dumnezeu trimiși să slujească oamenilor, pentru ca aceștia să dobândească mântuirea. Deci, ei sunt
5mijlocitori între Dumnezeu și oameni, și împreună rugători cu ei către Dumnezeu, în vederea
6dobândirii mântuirii. Această idee este bine reliefată în cult: „Îngeri ai pus oamenilor, ca un milostiv
7și slujitori mântuirii slugilor Tale, ai arătat Hristoase”; „Puterile îngerești, stând înaintea
8scaunului Tău, rugându-se pentru neamul omenesc” (Slujba Sfinților Arhangheli. Mihail și Gavriil).
9Pentru acest motiv, Biserica a stabilit că sfinților îngeri li se cuvine un cult de venerare, asemenea
10sfinţilor.
11 Sinodul VII ecumenic (787) stabilește în mod oficial venerarea sfinților și a îngerilor. De
12asemenea, Biserica a întocmit: rugăciuni, acatiste, imne speciale în cinstea îngerilor, a rânduit ziua
13de luni în cinstea și pomenirea lor și a așezat sărbătoarea Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și
14Gavriil în data de 8 Noiembrie a fiecărui an, iar, în semn de prețuire și cinstire, numeroase biserici
15poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.
16 Starea morală a îngerilor
17 În calitate de fiinţe spirituale, înzestrate cu libertate, îngerii aveau posibilitatea să progreseze

18în perfecţiune şi virtute, dar, în acelaşi timp, aveau şi libertatea de a păcătui; cu alte cuvinte, ei se
19puteau folosi de libertatea lor pentru a progresa în virtute, astfel încât să ajungă la starea de a nu mai
20păcătui, așa cum au ajuns cei care n-au căzut, după cum puteau abuza de libertatea lor decăzând din
21starea în care se găseau, așa cum au făcut o parte din ei, prin refuzul comuniunii cu Dumnezeu.
22 Păcatul îngerilor, cel dintâi păcat, a fost de natură spirituală, constând în răzvrătirea împotriva
23lui Dumnezeu din cauza mândriei. Ei au păcătuit printr-o hotărâre liberă, deplină, irevocabilă și
24definitivă.
25 Gravitatea păcatului lor rezultă din două motive și anume:
26  fiind ființe spirituale, superioare omului, îngerilor le era mai ușor să nu păcătuiască,
27binele și răul prezentându-li-se cu mai multă evidență decât pentru om;
28  în calitate de ființe pur spirituale, păcatul lor este numai al răutății, nu și al
29 slabiciunii, deoarece ei neavând trup, n-au nici afecte.
30
31
20
2
1 Îngerii cei răi sau diavolii
2 Folosindu-se rău de libertatea lor și răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu din mândrie, o
3parte din îngeri au fost izgoniți din cer, ajungând astfel îngeri răi sau diavoli.
4 Numele de „îngeri răi” li s-a dat deoarece ei nu voiesc și nu fac niciodată binele, ci numai
5răul. Aceștia poartă diferite numiri :
6  demoni, (Matei 17;18)
7  diavoli (Matei 4;1)
8  duhuri necurate (Matei 10;1)
9  iar căpetenia lor se numește Satan (Matei 12;26)
10 Îngerii răi sau diavolii sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. Diavolul are o existență
11reală și incontestabilă. Scriptura Noului Testament vorbește foarte des de acțiunea răufăcătoare a
12diavolilor asupra oamenilor, de aceea, Mântuitorul a dus o luptă înverșunată împotriva lor, izgonind
13duhurile necurate din nenumărați demonizați și făcându-i pe aceștia sănătoși.
14 Nu se știe când au căzut îngerii răi din starea lor originară, dar este de presupus că nu îndată
15după crearea lor. Se poate spune însă cu certitudine (pe temeiul cuvintelor Mântuitorului „Voi sunteți
16fii ai diavolului....acela de la început a fost ucigător de oameni și în adevăr n-a stătut.” Ioan 8;44),
17că ei au căzut înainte de crearea omului, deoarece diavolul i-a ispitit pe protopărinții noștrii, Adam și
18Eva.
19 Numărul diavolilor
20 Numărul diavolilor este foarte mare, Sfânta Scriptură vorbind de o împărăție a diavolului
21(Matei 12;26, Luca 11;18). La fel ca și în cazul îngerilor buni, între ei există deosebiri de trepte.
22 Diavolul se străduiește necontenit să-i îndemne pe oameni la săvârșirea de păcate, de aceea îi
23supune la tot felul de ispite. Dorința lui de a-i pierde pe oameni și de a-i câștiga pentru împărăția sa o
24arată Sfântul Apostol Petru: „…diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” ( 1
25Petru 5;8).
26 Deși poate ispiti pe orice om, fiind însă creatură, puterea lui este mărginită, fapt pentru care el
27nu poate sili sau constrânge pe om la păcat.
28 Dumnezeu îngăduie ispitele diavolului cu scopul de a ne încerca și fortifica credința în El.
29De aceea Sfântul Apostol Iacov zice: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va
30lua cununa vieții, pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-l iubesc pe Dânsul.” (Iacov 1;12)
31
32
21
2
1 II. 2. Crearea lumii văzute
2 Generalități
3 După crearea lumii nevăzute sau a îngerilor, Dumnezeu creează lumea văzută, cosmosul cu
4elementele lui componente și omul, în șase zile.
5 Lumea văzută este lumea care cade sub simţurile omului, ea cuprinzând întregul univers,
6inclusiv omul, care nu poate fi despărţit de natură.
7 Lumea văzută a fost creată din nimic, excepție făcând omul, aşa cum aflăm din textul
8Psalmului 148;5: „...El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”; dar aceasta nu înseamnă că
9lumea văzută a apărut dintr-o dată, așa cum arăta ea la crearea omului, ci a fost creată în mod
10progresiv, într-o ordine deplină.
11 Lumea văzută are un început şi un sfârşit, asemenea omului; Cuvintele cu care începe Cartea
12Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1;1), arată că lumea a fost creată,
13deci a luat ființă în timp.
14 Scopul creaţiei este acela ca întreaga făptură să ajungă la o comuniune deplină cu Dumnezeu
15„Lumea a fost făcută pentru om, iar omul pentru Dumnezeu” (Sfântul Ioan Damaschin).
16 Referatul biblic despre crearea lumii văzute în şase zile
17 În prima zi a făcut Dumnezeu materia (pământul) şi lumina. „Și a zis Dumnezeu: Să fie
18lumină! Și a fost lumină! Și a văzut Dumnezeu că lumina e bună: și a despărțit Dumnezeu lumina de
19întuneric. Și Dumnezeu a numit lumina ziuă, iar întunericul noapte. Și a fost seară și a fost
20dimineață! Ziua întâi!” (Facere 1;3-5). Dacă prin „cer” înțelegem lumea nevăzută, prin „pământ”
21înțelegem lumea văzută, pământul având, în prima zi, formă nedefinită.
22 În ziua a doua (Facere 1;6-8), Dumnezeu creează bolta cerească (tăria), prin care a despărţit
23apele de sus de cele de jos, începând organizarea materiei, pentru a crea condiţiile necesare vieţii.
24 În ziua a treia (Facere 1;9-13), Dumnezeu separă apele de uscat; uscatul l-a numit
25Dumnezeu „pământ”, iar adunările apelor „mări”. În aceeași zi, Dumnezeu a poruncit pământului
26„Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi
27pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!”.
28 În ziua a patra a creației (Facere 1;14-19), Dumnezeu creează „luminători care să lumineze
29pământul, să despartă ziua de noapte și ei sa fie spre semne și anotimpuri și spre zile și ani”.
22
2
1Dumnezeu a făcut „luminătorul cel mare, soarele, spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic, luna,
2spre stăpânirea nopții şi stelele”.
3 În ziua a cincea a creației (Facere 1;20-23), Dumnezeu aduce la existență vieţuitoarele din
4ape şi păsările cerului: „A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape și toate ființele vii, care
5mișună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, și toate păsările înaripate după felul lor.... Și le-a
6binecuvântat Dumnezeu și a zis: prăsiți-vă și vă înmulțiți și umpleți apele mărilor și păsările să se
7înmulțească pe pământ!”.
8 În ziua a șasea (Facere 1;24-31), Dumnezeu poruncește pământului „să scoată ființe vii,
9după felul lor. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor și animale domestice după felul lor
10și toate târâtoarele pământului după felul lor”.
11 După aducerea la existență a viețuitoarelor terestre, Dumnezeu îl creează pe om: „Și a zis
12Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării,
13păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul”
14(Facere 1;26).
15 Superioritatea omului, în raport cu restul creației, este evidențiată de faptul că numai omul
16este creat după chipul lui Dumnezeu. Acest „chip” al lui Dumnezeu în om, nu înseamnă
17asemănarea omului cu Dumnezeu după ființă, ci asemănarea cu El în ceea ce privește stăpânirea.
18Pentru acest motiv, Scriptura a adăugat „...ca să stăpânească peștii mării , păsările cerului...”
19 După ce a terminat lucrarea Sa în ziua a șasea, în ziua a șaptea (Facere 2;2-3), Dumnezeu
20„s-a odihnit de toate lucrările Sale pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a
21sfințit-o.”
22 Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că „odihna” lui Dumnezeu înseamnă că nu mai aduce
23ceva de la neființă la ființă, iar „sfintirea” zilei a șaptea înseamnă că a deosebit-o de celelalte, tocmai
24prin faptul că în ea S-a „odihnit.”
25 Crearea omului (antropologia creştină)
26 Antropologia creștină este învățătura despre om, întemeiată pe Revelația dumnezeiască.

27Temele principale ale antropologiei sunt: originea omului, constituția ființei umane și menirea
28omului.
29 Prin natura sa și prin locul pe care îl deține în creație, omul se deosebește de toate celelalte
30existențe. El este încheierea și coroana creației. Prin sufletul său aparține lumii spirituale, iar prin
31trupul său, lumii materiale, motiv pentru care este numit microcosmos (o lume mică în cea mare) sau
23
2
1macrocosmos (o lume mare în cea mică Sfântul Ioan Damaschin) și mediator între lumea spirituală
2și cea materială (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
3 Poziția distinctă a omului în lume este indicată și de modul în care a fost creat,
4manifestându-se o implicare specială a lui Dumnezeu: trupul lui a fost creat din pământ și i se dă
5suflare de viață prin insuflarea lui Dumnezeu, omul devenind astfel „ființă vie” (Facere 2;7), spre
6deosebire de restul creației care a fost adusă la existență doar prin Cuvântul lui Dumnezeu.
7 Superioritatea omului, în raport cu restul creației, nu are caracter ontologic, ci unul

8funcțional: omul este singura ființă rațională, deci capabilă de a sesiza raționalitatea creației și de a o
9orienta spre cerul nou și pământul nou voite de Dumnezeu.
10 Originea omului
11 Conform Sfintei Scripturi, omul, ca și celelalte existențe, provine de la Dumnezeu prin

12creație; dar, pe când celelalte făpturi apar prin simpla exprimare a voinței divine: „să fie”, omul este
13creat după sfat dumnezeiesc și prin lucrarea directă și nemijlocită a lui Dumnezeu: „Și a zis
14Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării,
15păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile care se târăsc pe pământ și tot pământul! Și a
16făcut Dumnezeu pe om după chipul Său: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat și
17femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat și a zis: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l
18stăpâniți!” (Facere 1;26-28).
19 Adevărul creației directe a primilor oameni de către Dumnezeu este amintit în multe locuri
20din Sfânta Scriptură, iar Sfântul Ioan Damaschin rezumă afirmând: „Dumnezeu îl creează pe om cu
21mâinile Sale din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din
22pământ, iar suflet raţional şi gânditor i-a dat prin suflarea Sa proprie”.
23 Natura omului
24 După învățătura creștină, omul este format din două elemente distincte:
25  trup material
26  și suflet spiritual, insuflat de Dumnezeu.
27 „Numele de «om», susțin Sfinții, Grigorie de Nyssa și Grigorie Palama, nu se aplică

28sufletului sau trupului în mod separat,(ci amândurora împreună), căci împreună au fost create după
29chipul lui Dumnezeu.”
30 Sfântul Irineu compară trupul cu un instrument muzical, iar sufletul cu artistul care cântă la
31acest instrument.
24
2
1 Fericitul Augustin afirmă, de asemenea, că: „omul nu este definit de trupul singur sau de
2sufletul singur, ci de amândouă.”
3 Termenele tehnice, utilizate de teologie, în privița naturii compuse a omului din suflet și trup
4sunt dihotomism și dualism antropologic.
5 Pornind de la filosofia lui Platon și Plotin, privind ființa omului, apolinariștii au susținut o
6concepție antropologică trihotomică; potrivit lor, omul s-ar compune din: trup, suflet și spirit.
7Sufletul este nerațional sau animal, în timp ce spiritul reprezintă partea rațională a segmentului
8spiritual.
9 În Sfânta Scriptură, partea spirituală a omului este desemnată atât prin termenul „suflet”
10(psihi), cât și prin termenul „spirit” (pnevma sau nous) sau „duh”. Mântuitorul, de exemplu, spune
11că își pune viața (sufletul) pentru oile Sale sau că își dă duhul (Luca 23;46). În toate cazurile în
12Sfânta Scriptură acești termeni sunt sinonimi.
13 Omul ca protopărinte
14 Concepția creștină privind umanitatea este monogenistă. Astfel Biserica, bazându-se pe

15revelaţie, învaţă că omul descinde din unica pereche a primilor oameni: Adam şi Eva.
16 Omenirea formează o unitate fiinţială și de origine, Adam fiind „părintele neamului
17omenesc”, iar Eva „mama tuturor celor vii” (Facere 3;20) şi din ei „a răsărit neamul omenesc”
18(Tobit 8;6).
19 Concepţia creștină monogenistă este importantă din punct de vedere dogmatic, ea explicând,
20pe de o parte, universalitatea păcatului strămoşesc, iar pe de altă parte posibilitatea mântuirii în Iisus
21Hristos. „Căci precum în Adam toți mor, așa în Hristos toți vor învia.” (I Cor. 15;22).
22 Nemurirea sufletului
23 Prin nemurirea sufletului, înţelegem nedescompunerea substanţei spirituale simple a

24sufletului, care nu moare, iar la despărţirea de trup, continuă să persiste în existență, într-o altă lume,
25păstrându-şi facultăţile sale superioare, identitatea sa, amintindu-şi trecutul său şi sentimentul
26responsabilităţii sale.
27 Asemenea existenței lui Dumnezeu, existența sufletului nemuritor este mărturisită clar în
28Revelația dumnezeiască, dar se întemeiază și pe o serie de argumente raționale, care întăresc și
29confirmă credința în nemurirea sufletului. Acestea sunt:
30  argumentul ontologic – se bazează aprioric pe însăşi natura spirituală, simplă a sufletului
31omenesc (este întâlnit la Pitagora şi Platon);
25
2
1  argumentul teleologic – porneşte aspiraţiile infinite ale sufletului omenesc, ce tinde

2necontenit spre realizarea perfecţiunii morale şi spirituale şi spre atingerea fericirii, deşi acestea nu
3pot fi satisfăcute deplin în viaţa pământească;
4  argumentul moral – porneşte de la existenţa şi necesitatea respectării ordinii morale;
5  argumentul istoric – se bazează pe credinţa universală, din toate locurile şi timpurile, în
6nemurire; Aristotel spunea: „Ceea ce toţi oamenii ţin instinctiv ca adevărat, este un adevăr natural”;
7  argumentul teologic – se bazează pe ideea că sufletul este o substanţă spirituală, simplă,
8deci indestructibilă, revelaţia divină confirmând acest lucru şi precizând sensul adevărat al nemuririi
9sufletului.
10 Texte scripturistice şi patristice care afirmă existenţa şi lucrarea sufletelor după moarte:
11  II Corinteni 5;6-8: „Ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, avem
12încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul.”;
13  Luca 16;19-31 – în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, se vede că aceştia
14vieţuiesc după moarte cu sufletul, înainte de învierea trupurilor;
15  Atenagora Atenianul: „Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte oi sau ca pe nişte vite, ca să
16pierim şi să dispărem apoi fără urmă…”;
17  Sfântul Maxim Mărturisitorul: - spune că sufletul este raţional şi cugetător în sine, prin
18firea sa şi nu din pricina trupului, fiind de sine subzistent şi prin aceasta nemuritor; „Deci sufletul,
19existând pururea, cugetă şi raţionează şi prin sine, şi cu trupul, pentru sine şi pentru fiinţa sa.”
20 Teorii cu privire la transmiterea sufletului
21  Preexistenţialismul – susţinut de Origen, afirmă că sufletele au fost create toate deodată, la

22începutul creaţiei lumii şi, păcătuind în acea stare, au fost puse în trupuri, ca pedeapsă în vederea
23curăţirii prin suferinţă în trup;
24  Traducianismul – reprezentat de Tertulian, încearcă să explice originea sufletelor prin
25asemănare cu originea trupurilor, adică susţine că sufletele urmaşilor s-ar desprinde din sufletele
26părinţilor;
27  Creaţionismul – este susţinut de majoritatea Sfinţilor Părinţi şi învaţă că sufletul este de la
28Dumnezeu prin creaţie nemijlocită, dat atunci când se formează trupul, devenindu-i astfel principiu
29de viaţa.
30
26
2
1 II. 3 Omul chip și asemănare a lui Dumnezeu
2 Vorbind despre crearea lumii, Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu l-a creat pe om „…după
3chipul și după asemanarea Sa” ( Facere 1;26), pentru ca în versetul următor să se precizeze: „ după
4chipul lui Dumnezeu l-a facut” (1;27). Pornind de aici, Părinții disting chipul de asemănare, cu
5toate că între ele există o intercondiționare desăvârșită. Prin această distincție, ei au precizat ce este
6chipul și în ce constă asemănarea.
7 Chipul lui Dumnezeu din om se referă în special la natura spirituală a acestuia, adică la
8rațiune, voință și sentiment, însușiri sau calități ale sufletului omenesc, orientate chiar prin creație
9spre Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om este sădit de Dumnezeu în vederea asemănării și a
10îndumnezeirii, ca aspirație a omului spre modelul său absolut, fără ca asemănarea să presupună și
11identitatea după natură cu Dumnezeu.
12 Omul este o creatură care a primit poruncă să devina dumnezeu, ne spune Sfântul Grigorie
13de Nazianz. Deci, chipul lui Dumnezeu aparține naturii umane prin creație sau este un dat
14ontologic.
15 Asemănarea presupune misiunea pe care omul trebuie s-o implinească, prin conlucrarea sa
16liberă cu harul dumnezeiesc sau cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „chipul este asemanarea în
17potență, iar asemanrea chipul în actualitate.” Aceeași idee este evidențiată și de Sf Ioan
18Damaschin: „Cuvintele «după chipul» indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele «după
19asemănare», arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este cu putință”.
20 Comentând textele din Facere 1;26-27, Sfântul Grigorie de Nyssa precizează atât distincția
21cât și complementaritatea dintre chip și asemănare: „Suntem după chip prin creație, iar după
22asemănare ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberă...Dar, de fapt, prin creație noi am
23primit posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu.”
24 În chip este dată posibilitatea asemănării sau îndumnezeirii. Prin păcat, chipul nu se mai
25angajează pe calea asemănării, dar rămâne în om ca un chip slăbit din cauza neexersării virtuților.
26Pentru acest motiv, se spune că Hristos a restabilit chipul sau a aflat chipul pierdut, fară a-l crea din
27nou.
28
27
2
1 III. DOGMA SFINTEI TREIMI
2 III.1 Persoanele Sfintei Treimi: însușiri și distincții
3 Persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt Persoane reale şi deosebite
4(distincte) una de alta, având fiecare însușiri personale proprii prin care se disting, neputându-se
5confunda una cu alta. Deși ființa dumnezeiască nici nu se împarte, nici nu se desparte, fiind veșnic
6una și aceeași, fiecare Persoană dumnezeiască posedă în integralitate ființa dumnezeiască în chip
7propriu.
8 Persoanele Sfintei Treimi se disting sau se deosebesc după modul în care posedă ființa
9divină astfel:
10 Tatăl naşte din veşnicie pe Fiul şi purcede din veșnicie pe Sfântul Duh; Tatăl
11 fiind astfel nenăscut și nepurces;
12 Fiul este născut din veci din Tatăl;
13 Sfântul Duh este purces din veci din Tatăl.
14 Modul în care fiecare Persoană posedă ființa divină evidențiază însușirile proprii fiecărei
15Persoane, motiv pentru care mai sunt numite și proprietăți.
16 Deosebirea dintre persoanele Sfintei Treimi este una personală, nu ființială, deci fără a se
17altera în nici un fel unitatea ființială divină.
18 Pe lângă însușirile personale sau proprietățile personale, Persoanele Sfintei Treimi se mai
19disting între ele și prin ceea ce li se atribuie în lucrarea externă (în afara ființei): Tatălui creația,
20Fiului mântuirea lumii, Duhului Sfânt sfințirea lumii. Aceste lucrări externe sunt numite predicate
21pentru a nu fi confundate cu propriețătile. Astfel:
22 Tatăl este creator şi autor al planului de mântuire (Efeseni 1;4);
23 Fiul este mântuitor (I Corinteni 1;30);
24 Sfântul Duh este sfinţitorul şi desăvârşitorul (Ioan 14;26).
25 Pornindu-se de aici, nu trebuie înteles că fiecare Persoană divină lucrează în mod separat, ci
26lucrările lor sunt comune, fiecare Persoană având o contribuție proprie, pentru că „…același
27Dumnezeu lucrează toate în toți” (1 Corinteni 12; 6)
28 Cele trei Persoane nu se confundă între ele, nu se amestecă, nu se contopesc.
28
2
1 IV. DUMNEZEU PRONIATORUL
2 IV.1. Definirea și aspectele providenței
3 Definiție. Providența divină (de la grecescul pronoia și latinescul providentia = purtare de

4grijă , prevedere) desemnează purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent față
5de întreaga creație și în mod special față de om. Ea definește și explică modul în care Dumnezeu
6conduce lumea spre scopul final pentru care a fost creată.
7 Aspectele providenței
8 În providență deosebim 3 acte sau aspecte:
9 1. conservarea lumii – reprezintă lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile și ființele

10create sunt păstrate în forma originară;
11 2. cooperarea, conlucrarea sau asistenţa – este acţiunea prin care Dumnezeu

12împărtășește întregii creații ajutorul Său, pentru ca aceasta să-şi împlinească finalitatea specifică.
13Cooperarea lui Dumnezeu cu segmentele creației nu este uniformă, astfel:
14  cu existența nerațională, Dumnezeu lucrează în sensul că veghează ca aceasta să-și
15 desfășoare activitatea potrivit legilor sădite în structura ei „Soarele Și-a cunoscut
16 apusul său, pus-ai întuneric și s-a făcut noapte (Psalmul 103;20-21);
17  cu omul, Dumnezeu cooperează folosindu-se de raționalitatea lui, în special aceasta
18 este evidențiată numai atunci când omul se raportează în mod constant la Dumnezeu,
19 făcând binele cerut de El; răul făcut de om se datorează ispitei și propriei libertăți :
20 „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește pe Mine și
21 pentru aceasta va fi iubit de Tatăl meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (Ioan
22 14;21);
23 3. guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii – este activitatea prin care
24Dumnezeu conduce creația în general şi fiecare creatură în special spre înfăptuirea scopului ei:
25„Hotar ai pus (apelor), pe care nu-l vor trece nici nu se vor întoarce ca să acopere pământul ”
26(Psalmul 103;10).
27 Cele trei aspecte ale providenței sunt expuse în mod separat pentru a facilita înțelegerea.
28Împreună, ele definesc realitatea unică a providenței divine și exprimă ideea că planul de
29îndumnezeire al creației și al omului nu este zădărnicit de păcat.
29
2
1 V. DUMNEZEU MÂNTUITORUL
2 V.1. Dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului
3 Hotărârea din veci a lui Dumnezeu, cu privire la mântuirea lumii, a fost împlinită de Fiul lui
4Dumnezeu, Care S-a întrupat „la plinirea vremii” (Galateni 4;4).
5 Fiul lui Dumnezeu „S-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire” (Crezul
6Art. 3). „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19;10), „...Iisus
7Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei
81;15).
9 Pe temeiul Revelației, Biserica învață că Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, este Dumnezeu–
10Om, Dumnezeu adevarăt și Om adevarăt, afară de păcat. Astfel, în Persoana cea una a lui Iisus
11Hristos, se cuprind 2 firi: cea dumnezeiască și cea omenească, adevăr afirmat pe baza datelor din
12Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
13 Acest adevăr este mărturisit de:
14 1) Profețiile mesianice ale Vechiului Testament
15 Firea dumnezeiască este menționată în locurile în care se spune despre Mesia că este născut
16din Dumnezeu din veșnicie (Psalmul 2;7, Mihea 5;1) numit fiind Domn și Dumnezeu (Ps 109;1,
17Maleahi 3;1, Ieremia 23;6, 33;16).
18 Firea omenească este menționată în locurile în care Mântuitorul este numit sămânță a
19femeii, a lui Avraam, Isaac, Iacov, Iesei, odraslă a lui David, născut din fecioară, om. (Facere 3;15,
2012;3, 26;4, 28;3, Isaia 11;1, Ieremia 23;5, Isaia 7;14, 53; 3-9).
21 2) Mântuitorul Însuși își atribuie Sieși, atât firea dumnezeiască, cât și pe cea
22 omenească:
23  numindu-se Fiu al lui Dumnezeu și Fiul Omului, omniprezent, atotputernic,
24 existent în cer și pe pământ (Ioan 3;13-14, 3;16-17, Matei 28;18);
25  Mântuitorul lucrează ca și Tatăl (Ioan 5;17);
26  face minuni, are toată judecata, I se cuvine aceeași cinstire (adorare) și are viață
27 întru Sine ca Tatăl (Ioan 5; 21-27);
28  are aceleași atribute divine precum: veșnicie, atotputernicie, cunoaștere divină ca
29 și Tatăl (Ioan 8;12-14, 8;58, Matei 11;27);
30
2
1  este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26;63-64, Marcu 14;61-62);

2  deoființă cu Tatăl (Ioan 8;40);
3  firea omenească și-o afirmă Mântuitorul, numindu-se: Om (Ioan 8;40) și Fiu al
4 Omului (Matei 8;20, 18;11, Marcu 9;12, Luca 22;48, Ioan 3;14, 5;27).
5 3) Apostolii și Evangheliștii învață la fel despre cele 2 firi ale lui Iisus Hristos.
6 Despre firea dumnezeiască se relatează că:
7  Tatăl Îl declară pe Hristos la Botez și la Schimbarea la Față „Fiul Său cel iubit”
8 (Marcu 1;11, Matei 17;5);
9  Evanghelia este a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Marcu 1;1);
10  El este Dumnezeu Cuvântul: „…și Cuvântul Trup s-a facut”, adică s-a întrupat
11 (Ioan1;14);
12  Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este
13 Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20;31);
14  Iisus Hristos este „Dumnezeu arătat în trup” (1 Timotei 3;16);
15  „Domnul măririi” (1 Corinteni 2;8);
16  „Marele Dumnezeu” (Tit 2;13);
17  „Chipul lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu” (Filipeni 2;6),
18 Toate acestea fiind rezumate în mărturisirea Sfântului Apostol Petru: „Tu esti Hristos, Fiul
19lui Dumnezeu, Celui viu” (Matei 16;16), și în cea a Sfântului Apostol Toma: „Domnul meu și
20Dumnezeul meu!” (Ioan 20;28).
21 Cu aceeași claritate se mărturisește și firea omenească a lui Iisus Hristos, anume în:
22  genealogiile de la Matei, Cap.1 și Luca, Cap. 3, fiind prezentat ca urmaș al unor

23 oameni adevărați și reali;
24  istorisirea despre nașterea Domnului și despre întreaga Sa viață pământească, de
25 la naștere până la moarte, om adevărat, cu trup și suflet, precum și cu toate
26 însușirile și funcțiile specifice firii omenești, afară de păcat (Matei 27;57-60,
27 Marcu 14;8, Luca 24;39, Matei 26;38, 27;50, Luca 23;46).
28 Biserica a învățat totdeauna pe temeiul Revelației, adevărul despre cele două firi ale
29Mântuitorului, atât în Simbolul de Credință, cât și în definițiile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice,
30privitoare la Persoana Mântuitorului, El fiind mărturisit Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit.
31
2
1 Tot astfel, și Sfinții Părinți, mai ales, combătând ereziile hristologice, au accentuat cu putere
2și fără nici o excepție, credința referitoare la cele două firi ale Mântuitorului, atât pe temeiul
3dovezilor creștine, cât și al argumentelor raționale.
4 Acestea se pot vedea din următoarele:
5  ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu și om.
6Fără să fie Dumnezeu adevărat și om adevărat, adică, fără o întrupare adevărată, Mântuitorul n-ar fi
7readus cu adevărat pe oameni la Dumnezeu, refăcând legatura harică dintre oameni și Părintele
8Ceresc.
9  în calitate de învățător desăvârșit, ca binevestitor (Luca 4;18), ca lumină a lumii (Ioan
108;12), Mântuitorul trebuia să fie Dumnezeu-Om. Numai prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, se
11poate cunoaște deplin Dumnezeu. Numai Cuvântul Ipostatic putea să ne facă cunoscut pe Tatăl, ale
12Cărui judecăți rămân nepătrunse (Romani 11;33).
13  ca răscumpărător (Galateni 3;13), restaurator și „mijlocitor al noului așezământ” (Evrei
1412;24), Mântuitorul trebuia să aparțină și dumnezeirii și umanității. Numai uniți cu Cel nestricăcios
15și nemuritor, oamenii pot ajunge la nestricăciune și nemurire.
16 În cultul ei, Biserica are numeroase cântări, care cuprind o adevarată teologie a întrupării
17Fiului lui Dumnezeu care a devenit și om adevarat. Una dintre acestea este „dogmatica” de la
18vecernia de sâmbătă seara, de la glasul al VIII-lea din perioada Octoihului: „Împaratul Cerurilor,
19pentru Iubirea de oameni pe pământ s-a arătat și cu oameni a viețuit. Că din Fecioară Curată trup
20luând și din trânsa ieșind cu adăugarea firii omenești, Unul este Fiul, îndoit în fire iar nu în fețe.
21Pentru aceasta, propovăduindu-L pe Dânsul Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, mărturisim pe
22Hristos Dumnezeul nostru….”
23 Prerogativele Mântuitorului Hristos față de ceilalți oameni
24 Hristos, deși om adevărat, posedă totuși 2 prerogative sau privilegii față de ceilalți oameni
25și anume: nașterea Sa supranaturală și impecabilitatea sau neputința de a păcătui.
26  Întruparea și nașterea lui Iisus Hristos din Fecioara Maria, nu s-au petrecut după
27rânduiala firii omenești, ci în chip mai presus de legile firii. Zămislirea s-a făcut prin lucrarea divină
28a Tatălui și a Duhului Sfant (Luca 1;35, Matei 1;20), fără atingerea fecioriei, iar nașterea n-a stricat
29pecețile fecioriei Maicii Domnului, ea rămânând fecioară și după naștere, pentru totdeauna, adică
30Pururea Fecioară.
31  Impecabilitatea lui Iisus Hristos Omul, înseamnă libertate desăvârșită față de orice păcat,
32atât cel originar cât și personal. Lipsa păcatului strămoșesc o mărturisește Revelația divină prin
32
2
1cuvintele îngerului spuse Fecioarei Maria, anume: „...Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui
2Dumnezeu se va chema” (Luca 1;35), Cel ce „...în trup a osândit păcatul” (Rom. 8;3).
3 Părinții Bisericii, în unanimitate, învată că Iisus Hristos este sfânt încă de la naștere,
4deoarece, pe de o parte, zămislirea și nașterea Lui din Sfânta Fecioară se săvârșesc pe cale
5supranaturală, iar pe de altă parte, fiindcă Cel ce se naște din Fecioara Maria nu este o persoană
6nouă, ci o Persoană Divină.
7 Unirea ipostatică şi consecinţele ei
8 Potrivit Sinoadelor Ecumenice, Biserica învață că, Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și
9om adevărat, Dumnezeu-Om, cu 2 firi (dumnezeiască și omenească), unite într-o singură Persoană
10sau Ipostas, Persoana lui Dumnezeu Cuvântul.
11 Această unire între Fiul, sau Cuvântul lui Dumnezeu, și firea omenească în Iisus Hristos,
12poartă numele de unire ipostatică sau personală.
13 Unirea celor două firi, în Persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, se face prin
14întrepătrundere reciprocă, numită perihoreză.
15 În Iisus Hristos sunt două firi sau naturi, cu două voinţe şi lucrări corespunzătoare celor două
16firi, unite într-o singură Persoană sau Ipostas – „unite fără împărţire, fără despărţire, fără
17amestecare şi fără schimbare” (Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon – 451).
18 Unirea ipostatică este afirmată în textele scripturistice:
19 Ø despre întrupare „…și Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălășluit între noi” (Ioan 1;14, în
20 completare cu Filipeni 2;6-8, Gal 4;4, Rom 1;3, 9;5);
21 Ø despre însușirile divine și umane, însușiri care se referă în mod concomitent la
22 dumnezeirea și umanitatea Mâmtuitorului: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan10;30, în
23 completare cu Matei 26;63-64, Ioan 10;15, 2;19, 3;13, Matei 16;16) „Vulpile au vizuini
24 și păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde să-și plece capul” (Matei 8;20);
25 Ø despre însușirile divine ale omului Iisus Hristos și însușiri umane ale lui Dumnezeu
26 Iisus Hristos: „Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel
27 născut din femeie” (Gal, 4;4; în completare cu 1 Cor. 2;8, Rom 8;32);
28 Ø despre unicitatea Persoanei lui Iisus Hristos (și a Tatălui): „Nu avem decât un singur
29 Dumnezeu, Tatăl, și un singur Domn, Iisus Hristos”( 1 Cor. 8;6 în completare cu Efes 4;
30 5-6);
31
33
2
2 Consecinţele unirii ipostatice
3 Coexistența celor 2 firi, în Persoana Mântuitorului Hristos, implică o serie de consecințe care
4evidențiază efectele întrupării îndreptate, atât spre firea Sa umană asumată, cât și spre firea
5omenească în general.
6 1. Comunicarea însuşirilor celor două firi
7 În Persoana Mântuitorului, firii dumnezeieşti i se atribuie însuşiri și lucrări omeneşti, iar firii
8omenești i se atribuie însușiri și lucrări dumnezeiești, fără ca prin aceasta să se schimbe firile.
9 Temeiuri scripturistice:
10  Matei 16;13-16 „Cine zic oamenii că sunt, Eu, Fiul Omului?... Răspunzând Petru a zis: Tu
11esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”
12  Ioan 5;27 „…Și nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului
13care este în cer”.
14 Pe baza comunicării însușirilor, lucrările lui Iisus Hristos sunt în acelasi timp și dumnezeiești
15și omenești, adică teandrice.
16 2. Îndumnezeirea firii omeneşti
17 Prin unirea ipostatică, firea omenească primește daruri și puteri, care duc la asemănarea cu
18Dumnezeu, scop cuprins în planul creației (Facere 1;26).
19 Sfântul Apostol Petru precizează că, întrupându-se Hristos, „ne-a dăruit toate cele ce sunt
20spre viață și spre bună cucernicie; ...cu aceasta El ne-a hărăzit făgăduințe mari și de mare preț, ca
21prin ele să vă faceți părtași îndumnezeirii firii și să scăpați de stricăciunea poftei celei din lume” (2
22Petru 1;3-4).
23 3. Lipsa de păcat în Iisus Hristos
24 Lipsa de păcat în Iisus Hristos este o consecință a faptului că firea Sa omenească este asumată
25de ipostasul divin, care nu poate greși. Impecabilitatea absolută a Mântuitorului este justificată și de
26faptul că se naște fără păcatul strămosesc, întrucât este Dumnezeu întrupat.
27 Întruparea face posibilă comunicarea energiilor firilor prin intermediul Persoanei. Prin unirea
28ipostatică, și voința omenească voiește numai binele ca și voința firii dumnezeiești, de aici rezultând
29lipsa absolută de păcat și desăvârșita sfințenie a lui Iisus Hristos.
34
2
1 Sfânta Scriptură dă mărturie despre faptul că Iisus Hristos este Sfânt încă de la naștere,
2fără păcatul strămoșesc, fiind conceput prin lucrare dumnezeiască (Luca1;35) și fără păcat
3personal (Ioan 8;46, Evrei 4;15, 1 Petru 2;22).
4 4. O singură închinare adusă Mântuitorului Hristos
5 Mântuitorului Iisus Hristos I se cuvine o singură închinare, atât după natura Sa dumnezeiască,
6cât şi după cea omenească, și anume adorare. Unitatea Persoanei lămurește de ce lui Hristos I se
7cuvine o singură închinare, ca lui Dumnezeu: închinarea se adresează Persoanei, iar Persoana lui
8Hristos este Una: Fiul lui Dumnezeu întrupat.
9 Un al doilea aspect al acestei consecințe îl reprezintă faptul că, după unirea ipostatică, firea
10umană a lui Iisus Hristos, nu mai este niciodată despărțită de Persoana Sa, și, respectiv, de firea Sa
11dumnezeiască. Aceasta înseamnă că, unde este trupul lui Hristos, este prezent, în chip nedestărțit,
12Hristos Însuși cu toată dumnezeirea. De aici rezultă că, dacă Sfânta Împărtășanie este trupul lui
13Hristos, față de aceasta, creștinii trebuie să aibă cinstirea datorată lui Hristos Însuși, și anume
14adorare.
15 Sfânta Scriptură mărturisește egalitatea de cinstire a Fiului întrupat cu Tatăl: „ Toți să
16cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește nici pe Tatăl care
17L-a trimis” (Ioan 5;23).
18 5. Fecioara Maria este, cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu
19 Dacă cel ce S-a născut din Fecioara Maria este Dumnezeu adevărat, respectând principiile
20logicii, Cea care Îl naște, este Născătoare de Dumnezeu.
21 Calitatea de „Născătoare de Dumnezeu” este anticipată de profetul Isaia 7;14: „Iată
22Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui «Emanuel», care se tâlcuiește:
23Dumnezeu este cu noi”.
24 Îngerul explică Fecioarei modalitatea zămislirii: „Duhul Sfânt Se va pogori peste Tine și
25puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care se va naște din Tine, Fiul lui
26Dumnezeu se va chema” (Luca 1;35).
27 Elisabeta îsi manifestă bucuria exaclamând: „ …și de unde mie cinstea aceasta, ca să vină la
28mine Maica Domnului meu?” (Luca 1;43).
29 Sfântul Apostol Pavel afirmă și el: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe
30Fiul Său, născut din femeie, sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim
31infierea” ( Gal 4;4-5).
35
2
1 În legătură cu calitatea de Născătoare de Dumnezeu, se află și pururea fecioria Maicii

2Domnului. Fecioara Maria a fost fecioară atât înainte de zămislire, la zămislire, la naștere, cât și
3după naștere.
4 Sfântul Ioan Gura de Aur circumscrie pururea fecioria Maicii Domnului tainei prin
5excelență, dificultatea înțelegerii acestei taine fiind comparabilă cu taina nașterii Fiului din Tatăl.
6 Cei care contestă pururea fecioria Maicii Domnului invocă textul de la Matei 1;25: „...și nu a
7cunoscut-o pe ea, până ce ea L-a născut pe Fiul ei”.
8 În interpretarea ortodoxă, expresia „până ce”, are sensul de continuitate, iar verbul, exprimă o
9acțiune care nu se termină. Două exemple în care se pretează o astfel de interpretare sunt: „Șezi de-a
10dreapta Mea, până ce voi pune pe vrajmașii Tăi așternut picioarelor Tale”(Psalmul 109;1); „...și
11Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până în ziua morții ei” ( 2 Regi 6;23).
12 CONCLUZIE
13 În Iisus Hristos există două voinţe şi două lucrări corespunzatoare celor două firi ale Sale:
14dumnezeiască și omenească.
15 Datorită perihorezei firilor, firea dumnezeiască este cea care lucrează şi împărtăşeşte, iar firea
16omenească cea care primeşte putere de la firea dumnezeiască. În acest sens, avem exemplul
17momentului când Mântuitorul se roagă în gradina Ghețimani Părintelui Ceresc, adresându-I-se astfel:
18„Părintele Meu, de voiești să treacă de la Mine paharul acesta, însă nu voia Mea, ci voia Ta să se
19facă!” (Luca 22;42). Voința omenească a Mântuitorului, în acest caz se supune celei dumnezeiești.
20 În același sens, Sfântul Ioan Damaschin afirmă următoarele: „Iisus Hristos nu făcea numai
21omenește cele omenești, căci nu era numai om ci și Dumnezeu, dar nici nu lucra numai
22dumnezeiește cele dumnezeiești, căci nu era numai Dumnezeu ci și om.”
23
24
25
26
27
28
29
30
36
2
1 V.2. Întreita slujire a Mântuitorului
2 Mântuitorul îşi împlineşte opera mântuitoare sub întreit aspect:
3  ca profet sau învăţător – învaţă, aducând Revelaţia divină desăvârşită despre

4 Fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi despre mântuire (Ioan 17;3);
5  ca arhiereu – reface prin Jertfa răscumpărătoare legătura omului cu Dumnezeu
6 (Evrei 10; 12-13);
7  ca împărat – învinge puterile răului, conducându-l pe om la menirea lui cea
8 adevărată (Matei 28; 18).
9 a) Slujirea profetică
10 Slujirea profetică este activitatea Mântuitorului de învăţător şi descoperitor al adevărului

11absolut despre Dumnezeu, al normelor morale, confirmând toate prin viaţa Lui ca pildă de viaţă
12desăvârşită: „Eu sunt lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea
13lumina vieţii (Ioan 8;12) ...Căci pildă am dat vouă, ca precum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi” (Ioan
1413;15)
15 Mântuitorul Însusi își face cunoscută calitatea de prooroc, atunci când îi ceartă pe cei din
16patria Sa: „Nu este prooroc disprețuit decât în patria lui și casa lui” (Marcu 6;4).
17 Nici unul din proorocii Vechiului Testament nu-și aroga dreptul de a învăța prin el însuși, ci
18în calitate de trimis a lui Dumnezeu, totdeauna începându-și propovăduirea cu sintagma: „Așa
19grăiește Domnul...”. Spre deosebire de aceștia, Mântuitorul declară despre Sine: „Eu spre aceasta
20m-am născut și am venit ca să mărturisesc pentru adevăr” (Ioan 18;37); sau „Ați auzit că s-a zis
21celor de demult...Eu însă vă spun vouă!”(Matei 5, 21-22).
22 Concluzia: El este proorocul și învățătorul, prin excelență, care grăiește deopotrivă în numele
23Tatălui dar și în numele Său. „În învățătura, pe care o dă El, se tălmăcește pe Sine Însuși, ca țintă
24finală și desăvârșită a omenirii” (Pr. D. Stăniloae).
25 b) Slujirea arhierească
26 Slujirea arhierească se află în centrul operei mântuitoare deoarece, prin ea, Iisus Hristos l-a
27împăcat pe om cu Dumnezeu, refăcând legătura harică dintre om şi Dumnezeu.
28 Slujirea Arhierească constă în chenoză, suferințele îndurate de-a lungul vieții pe pământ, dar
29mai ales în jertfa de pe cruce pentru păcatele omenirii prin care a restabilit comuniunea dintre
30oameni și Dumnezeu.
37
2
1 Despre calitatea Sa de jertfă, vorbește Mântuitorul Însusi: „Fiul Omului n-a venit ca să I se
2slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul Său preţ de răscumpărare pentru mulţi.” (Matei
320;28).
4 Calitatea de arhiereu a Mântuitorului este ilustrată și de Sfântul Apostolul Pavel în Epistola
5sa către Evrei 2;17: „Pentru aceea dator era întru toate să se asemene fraților, ca să fie milostiv și
6credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru ispășirea păcatelor poporului”.
7 Ca om, Hristos a murit pe cruce „potrivit sorții trupurilor noastre asemănătoare”, dar trupul
8Lui nu a suferit procesul natural de descompunere datorită „sălășluirii Cuvântului în el” (Pr. D.
9Stăniloae). Moartea pe cruce a Mântuitorului, devine mijlocul de biruire a morții pentru toți oamenii.
10Conform Sfântului Chiril al Alexandriei, El slujește ca preot (Arhiereu), pentru că și-a asumat
11umanitatea.
12 Hristos este nu numai Arhiereu jertfitor ci și jertfa însăși; El este și Cel care aduce și care Se
13aduce jertfă și cel care primește ca Dumnezeu: „Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi
14spre iertarea păcatelor!... Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi care pentru voi și pentru mulți
15se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26;26-28).
16 Spre deosebire de preoția lui Aron, Hristos este Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec
17(Evrei 6;20), adică fără predecesor și fără succesor, preoția lui fiind eternă și universală.
18 Pe lângă scopul principal, opera mântuitoare a Domnului, are și unele consecințe, printre
19care:
20  adeverirea misiunii Sale și a adevărului propovăduit;
21  sfințirea Legii celei noi, prin jertfa divino-umană;
22  învederarea prin fapte a nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu față de lume: „ Atât
23 de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat ca
24 oricine crede în El , să nu piară ci să aibă viață vesnică” (Ioan 3;16);
25  înlăturarea părerii greșite a iudeilor despre un Mesia lumesc: „Împărăția Mea nu
26 este din lumea aceasta” (Ioan 18;36);
27  arătarea unui exemplu de smerenie, răbdare și lepădare de sine.
28 Jertfa Mântuitorului de pe cruce se actualizează permanent, până la sfârşitul veacurilor, în
29jertfa euharistică, după porunca Lui: „aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca22:19).
30 a) Demnitatea împărătească
31 Chemarea profetică și slujirea arhierească ale Mântuitorului s-au împlinit în starea chenotică,
32de smerenie a Lui. Pentru desăvârșirea operei mântuitoare, trebuia să arate și slava divină, trebuia
33să aibă și demnitatea împărătească.
38
2
1 Demnitatea împărătească se evidenţiază în măreţia şi puterea Dumezeului-Om, Mântuitor,

2Împărat duhovnicesc, Împărat ceresc, Împărat al adevărului, Împărat al dreptăţii şi păcii, Împărat al
3împăraţilor:
4 În Vechiul Testament Mesia este înfățișat ca :

5  „stând pe scaunul împăraților” și ca „Cel ce face dreptate”
6  sau ca „Cel ce va face judecată și dreptate pe pământ” (Ieremia 23;5-6),
7  „Împărat peste Sion” (Ps 2;6).
8 În Noul Testament,
9  îngerul Gavriil, Îl vestește pe Hristos ca Împărat Veșnic (Luca 1;33);
10  magii de la răsărit caută pe „Împăratul iudeilor” și îi aduc daruri ca unui
11 Împărat (Matei 2;2);
12  la intrarea în Ierusalim este aclamat ca împărat (Matei 21;7-9);
13  iar în fața lui Pilat, Iisus recunoaște demnitatea de împărat (Matei 27;11) de
14 asemenea o și proclamă (Matei 28;18), El fiind „Împăratul împăraţilor şi
15 Domnul domnilor” (I Timotei 6;15).
16 Nu în ultimul rând, Mântuitorul Însuși afirmă demnitatea Sa împărătească atunci când, intră
17în Ierusalim: „Spuneți fiicei Sionului: Iată, Împăratul vine la tine, blând și șezând pe asină”(Matei
1821;5).
19 Mântuitorul îsi exercită demnitatea împărătescă într-o anumită măsură în viața pământească,
20dar în mod desăvârșit după moartea Sa.
21 În prima parte își arată puterea prin minuni, în special cele săvârșite asupra morții (înviind pe
22fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain și pe Lazar din Betania) ca și prin stabilirea principiilor după
23care se conduce Biserica.
24 În a doua parte, își manifestă puterea de Împărat prin coborârea la iad și prin înviere,
25sfărâmând puterea și stăpânirea diavolului, prin înălțarea și șederea de-a dreapta Tatălui și prin
26prezența Sa continuă în Biserică, în calitatea de Cap al ei.
27 Ultima manifestare în timp a puterii (demnității) împărătești va fi la Parusie, prin învierea
28generală, judecata universală, înoirea cerului și a pământului, după care va urma împărăția veșnică
29împreună cu cei drepți.
39
2
1 VI. DUMNEZEU SFINŢITORUL
2 VI. 1. Persoana şi lucrarea Sfântului Duh
3 Biserica Ortodoxă învaţă că există un singur Dumnezeu, întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi
4Sfântul Duh, Acestea fiind egale şi consubstanţiale, ele deosebindu-se prin însuşirile personale.
5 Persoana Duhului Sfânt îşi ia Fiinţa din veşnicie, din Tatăl prin purcedere.
6 Divinitatea Sa a fost negată în secolul al IV-lea de către pnevmatomahi, care au fost
7condamnați la Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381. Acest Sinod a formulat
8învățătura despre Duhul Sfânt astfel: „...[credem] și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul,
9Care de la Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl și cu Fiul, este închinat și mărit, care a grăit
10prin prooroci” (Art 8. din Simbolul Credinței).
11 În timpurile de după Reforma protestantă, dumnezeirea Duhului Sfânt a fost din nou negată,
12de data aceasta de unitarieni și raționaliști, susținând că nu este o Persoană Treimică, ci o însușire
13sau o putere a lui Dumnezeu, care sfințește pe om.
14 Rugăciunea „Împărate ceresc”, din canonul zilnic al Bisericii, adresată Duhului Sfânt,
15reflectă teologia despre Persoana și lucrarea Sfântului Duh în Biserică și în lume, în modul cel mai
16desăvârşit, fiind numit astfel:
17  Împărate ceresc – titulatură atribuită pe temeiul însuşirilor comune cu celelalte persoane

18ale Sfintei Treimi;
19  Mângâietorule – pentru că a fost trimis apostolilor de către Mântuitorul pentru a fi

20mângâiați de despărțirea de El, prin Înănțarea la ceruri, spre a rămâne cu Apostolii în veac (cf. Ioan
2114;16, 15;26);
22  Duhul adevărului – pentru că va mărturisi despre dumnezeirea Fiului, (cf. Ioan 15;26),
23după cum afirmă Biserica prin troparul Botezului: „…și Duhul în chip de porumbel a adeverit
24întărirea Cuvântului”;
25  Vistierul bunătăţilor – deoarece, prin El, oamenii primesc de la „Părintele luminilor toată
26darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” (Iacov 1;7);
27  Dătătorule de viaţă – pentru că prin El viază întreaga creatură, precum spune psalmistul
28(Psalm 103; 31);
29  Care pretutindeni eşti – arătând atotprezența Duhului Sfânt;
40
2
1  şi toate le împlineşti – Duhul Sfânt este trimis în lume de Mântuitorul, spre a împlini
2lucrarea de mântuire a neamului omenesc. Prin lucrarea Sa, El, este Desăvârşitorul operei de
3mântuire realizată de Fiul, şi, de asemenea, El este Sfinţitorul oamenilor şi al lumii.
4 Prin Duhul Sfânt s-au făcut descoperiri proorocilor. El s-a pogorât asupra Apostolilor la
5Cincizecime, sub chipul limbilor de foc, iar prin pogorârea Lui s-a întemeiat în chip văzut Biserica,
6întemeiată în chip nevăzut de Hristos, prin jertfa de pe cruce (Fapte 20;28).
7 Duhul Sfânt rămâne permanent prezent şi activ în Biserică şi prin El sporeşte şi creşte însăşi
8Biserica; El este „Duhul lui Hristos” și prin El, Hristos este prezent în Biserică, pâna la sfârșitul
9veacurilor ( Matei 28;20).
10 Sfântul Duh îşi realizează lucrarea Sa mântuitoare şi sfinţitoare în Biserică prin harul
11divin.
12 Harul divin este energia (puterea sau lucrarea) dumnezeiască necreată, care izvorăște din
13Ființa divină comună a celor trei Persoane, și, care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor,
14în scopul mântuirii și sfințirii lor.
15 Însuşirile harului divin
16 1. Necesitatea – harul divin este necesar pentru mântuire, deoarece omul nu se poate mântui
17prin propriile puteri. Caracterul necesar al harului pentru mântuire a fost tăgăduit de pelagieni şi
18semipelagieni în vechime, iar în timpurile moderne de raţionalişti şi socinieni.
20  Ioan 15;5: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”;

21  Ioan 15;4: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la
22sine, de nu va fi în viţă, aşa şi voi, de nu veţi fi întru Mine”;
23  Sf Macarie cel Mare: „Precum peştele nu poate vieţui fără apă, sau precum nimeni nu
24poate umbla fără picioare, vedea fără ochi, vorbi fără limbă, ori auzi fără urechi, tot astfel, fără
25Domnul Iisus şi fără conlucrarea puterii dumnezeieşti, nu este cu putinţă a înţelege tainele
26atotînţelepciunii dumnezeieşti şi a fi creştin desăvârşit”.
27 2. Gratuitatea harului – harul divin nu se dă omului pentru vreun merit personal, ci numai
28din dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, „...care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să
29ajungă la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2;4).
41
2
1 3. Universalitatea harului – harul divin se dă tuturor oamenilor, spre a se putea mântui,

2oferindu-li-se în mod egal tuturor, dar neforțându-le libertatea, nesilindu-i pe oameni să-l primească
3şi astfel să se mântuiască fără voia lor; protestanţii susţin că însuşirea personală a mântuirii realizate
4de Hristos este numai opera harului, omul neputând face nimic prin propriile sale puteri.
6  I Timotei 2;6: „... S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi”;
7  Sf. Ioan Gura de Aur: „... Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar, dacă Dumnezeu
8voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă. Aceasta însă nu din cauză că voinţa Sa
9ar fi neputincioasă, ci pentru că nu voieşte să facă silă nimănui”;
10  Sf Macarie cel Mare: „... Firea omenească este capabilă să primească şi binele şi răul şi
11harul dumnezeiesc şi puterea vrăjmaşului, dar nu poate fi silită fără consimţirea voinţei omeneşti.
12Din cauza libertăţii, cu care este înzestrat omul, Dumnezeu nu produce nimic în om, cu toate că
13poate”.
14 Harismele
15 Definiție – Harismele sunt daruri care zidesc Biserica, într-o măsură mai mare decât darurile
16obișnuite, posesorii lor fiind aleși după necunoscuta și negrăita înțelepciune a lui Dumnezeu.
17 După Isaia 11;2-3, cele şapte daruri ale Duhului Sfânt sunt: al înţelepciunii, al înţelegerii, al
18sfatului, al puterii, al cunoştinţei, al bunei-credinţe (al evlaviei) şi al temerii de Dumnezeu.
19 Texte scripturistice:
20  I Corinteni 12;4-11: „Darurile sunt felurite, dar Duhul este acelaşi … Şi lucrările sunt
21felurite, dar e acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului
22spre folos. Căci unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune şi altuia cuvântul cunoştinţei după
23acelaşi Duh. Şi unuia i se dă credinţa în acelaşi Duh, iar altuia darul tămăduirilor întru acelaşi
24Duh. Unuia darul facerii de minuni, iar altuia proorocie; unuia feluri de limbi, iar altuia tălmăcirea
25limbilor. Şi toate acestea le lucrează Unul şi acelaşi Duh, împărţind, îndeosebi, fiecăruia precum
26voieşte”.
27
28
29
30
42
2
1 VI. 2. Sfânta Biserică – întemeiere și însușiri
2 1. Generalități
3 Potrivit definiției, formulate de teologul grec Hristu Andrutsos, „Biserică se numeşte

4instituția sfântă, care este întemeiată de Cuvântul Cel Întrupat al lui Dumnezeu, spre mântuirea și
5sfințirea oamenilor, care-şi derivă puterea prin succesiune neîntreruptă de la Apostoli, și, prin ei, de
6la Domnul, care posedă puterea și autoritatea Lui dumnezeiască, fiind alcatuită din oamenii care au
7aceeași credinţă, se împărtășesc de aceleași Sfinte Taine și se împart în popor și clerul conducător”
8 Biserica se împarte în:

9 Ø Biserica luptătoare – cea de pe pământ, care luptă împotriva păcatului;
10 Ø Biserica triumfătoare – a îngerilor, a drepților, și a sfinţilor, care au triumfat în lupta
11 împotriva răului.
12 2. Întemeierea Bisericii
13 Întemeierea Bisericii stă în strânsă legătură cu întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu pe

14pământ, împărăție despre care vorbesc profeţiile Vechiului Testament (Isaia 2;2-4, Daniel 2;44),
15Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3;2, Marcu 1;2-4) și Însuși Mântuitorul (Matei 4;17, Marcu 1;15),
16Biserica fiind însăși această Împărăție.
17 Actul de întemeiere al Bisericii:
18  în mod nevăzut – Biserica a luat fiinţă prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului – Faptele
19Apostolilor 20;28: „Drept aceea luaţi aminte de voi şi de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus
20pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său”;
21Mântuitorul Însuși, a vorbit clar despre Biserica, pe care o va întemeia nevăzut prin jertfa de pe
22Cruce: „...pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16;18).
23  în mod văzut Biserica a fost întemeiată la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât
24peste Apostoli şi a fost întemeiată, în urma predicii Sfântului Apostol Petru, prima comunitate
25creştină botezându-se „ca la trei mii de suflete” (Faptele Apostolilor 2;41).
43
2
1 După porunca Domnului: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele

2Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh...” (Matei 28;19), Apostolii au întemeiat în diferite regiuni
3Biserici locale, ei considerându-se drept colaboratori ai Domnului și iconomi ai tainelor lui
4Dumnezeu (1 Corinteni 4;1), iar pe Domnul, drept întemeietorul Bisericii și „piatra din capul
5unghiului” ( 1 Cor 3;11, Matei 21;42).
6 Mântuitorul a întemeiat Biserica pentru continuarea lucrării Sale mântuitoare în lume şi i-a
7dat puterea de a continua întreita Sa slujire, învăţătorească, arhierească şi împărătească,
8propovăduind adevărul Evangheliei, neschimbat şi nealterat, curăţind de păcate şi sfinţindu-i pe
9credincioşi prin Sfintele Taine şi conducându-i pe calea dobândirii vieţii veşnice.
10 3. Însuşirile Bisericii
11 Simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan evidențiază patru însușiri sau atribute ale

12Bisericii: unitatea, sfințenia, sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea) și apostolicitatea.
13 a) Unitatea
14 Biserica este una şi unică, anume, Biserica lui Hristos, El Însuși, afirmând singularitatea
15temeliei ei în fața Apostolilor: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16;18), ceea ce
16înseamnă că El va întemeia o singură și unică Biserică.
17 Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „temelia sau «piatră cea din capul unghiului», nu
18poate fi alta decât cea pusă, adică Hristos”.
19 Biserica este una şi unică, întrucât Unul este Dumnezeu, Unul este Iisus Hristos, Capul şi
20întemeietorul ei, Unul este Duhul Sfânt sălăşluit în ea; Una este Treimea cea deofiinţă şi
21nedespărţită, de unde rezultă şi necesitatea păstrării unităţii de comuniune și de viaţă cu Dumnezeu.
22 Unitatea fiinţială a Bisericii este expresia extensiunii unităţii Persoanelor Sfintei Treimi:
23„Este un singur trup şi un singur Duh, precum şi chemaţi aţi fost, într-o singură nădejde; este un
24Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate şi în voi toţi”
25(Efeseni 4;4-6); „...Au doară s-a împărţit Hristos?” (I Corinteni 1;13).
26 Unitatea Bisericii se exprimă în unitatea de credință, în comuniunea liturgică, precum și în
27conducerea ei. Unitatea în credinţă, constituie, pe de o parte, legătura care unește pe credincioși cu
28Mântuitorul, iar pe de altă parte, legătura care unește pe toți credincioșii între ei, indiferent de loc și
29timp.
44
2
1 b) Sfinţenia
2 Sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Hristos Însuşi, întrucât ea este trupul Lui tainic, trup
3nedespărţit niciodată de Capul său. Ea este Sfântă, pentru că este locaş al Duhului Sfânt; „Hristos
4a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţindu-o cu baia apei prin cuvânt
5şi ca să o înfăţişeze Sieşi Biserică sfinţită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca
6să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5;25-27).
7 Dacă Biserica n-ar fi sfântă în ființa ei, ea n-ar putea sfinți.
8 În Noul Testament Biserica este definită drept „seminție aleasă, preoție împărătească și
9neam sfânt” (1 Petru 2;9).
10 Deci, Biserica este sfântă, pentru că Întemeietorul și Capul ei, Hristos, este Sfânt și Sfânt
11este Duhul care sălășluiește în ea. Biserica este sfântă, deoarece posedă mijloacele de mântuire și
12sfințire a credincioșilor: Sfintele Taine. Este sfântă, deoarece sfânt este scopul pe care îl urmează:
13sfințirea și mântuirea credincioșilor, prin sălășluirea lui Hristos în ei.
14 Membrii Bisericii nu sunt sfinţi de la început, ci se sfințesc prin participarea la sfințenia lui
15Hristos.
16 Dezvoltând datele Revelației, Sfinții Părinți afirmă frecvent faptul că izvorul sfințeniei
17Bisericii se află în întruparea și jertfa Mântuitorului Hristos, prin care firea Sa umană participă, în
18mod nemijlocit, la sfințenia Sfintei Treimi.
19 c) Sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea)
20 Este însuşirea Bisericii de a fi un întreg unitar, viu şi activ peste tot pământul unde s-a
21răspândit creştinismul.
22 Sobornicitatea Bisericii este implicată în unitatea ei; „Ea e o unitate realizată şi menţinută
23prin convergența, comuniunea şi complementaritatea unanimă a membrilor ei. Convergența,
24comuniunea şi complementaritatea ţin de calitatea Bisericii de trup al lui Hristos prin care se
25urmăreşte” (Pr. D. Stăniloae); „împlinirea Celui care plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1;23).
26Pentru acest motiv, Sfântul Ignatie Teoforul afirmă că: „... acolo unde este Hristos, acolo este
27Biserica universală”. Deci, Hristos este prezent numai în Biserica Cea Una, din care face parte
28fiecare biserică locală şi chiar fiecare credincios.
29 Sobornicitatea Bisericii are două aspecte: extensiv şi intensiv:
30 · caracterul extensiv exprimă prezenţa spaţială a Bisericii pe întreaga întindere a
31 lumii;
32 · caracterul intensiv arată că în fiecare biserică locală e prezent Hristos întreg.
45
2
1 Dacă prezenţa Mântuitorului şi a Duhului Sfânt asigură unitatea şi sfinţenia Bisericii, aceeaşi
2prezență asigură şi sobornicitatea ei.
3 După Sfântul Vasile cel Mare, organizarea Bisericii se săvârşeşte, în mod evident şi
4incontestabil, în Duhul Sfânt, în calitate de pincipiu, care însumează părţile în momentul împărţirii
5harismelor: „... Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au
6putere să săvârșească minuni?” (1 Cor 12;29). Aşa cum în trup există mai multe mădulare cu lucrări
7proprii, şi noi, cei mulţi, suntem un trup în Hristos „şi fiecare suntem mădulare unii altora, dar avem
8felirite daruri, după harul ce ni s-a dat ”(Romani 12;5-6).
9 Nu în ultimul rând, sobornicitatea exprimă modul de organizare al bisericii „în sobor” – în

10sinod prin care este asigurată asistarea Ei de către Duhul Sfânt până la sfârșitul veacurilor.
11 d) Apostolicitatea
12 Apostolicitatea este însuşirea prin care Biserica se afirmă, ca fiind întemeiată de Iisus
13Hristos şi aşezată „...pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind
14însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2;20); și „...nimeni nu poate să pună altă temelie, decât cea odată
15pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3;11).
16 Apostolicitatea Bisericii decurge din faptul că, prin Apostoli, Hristos se face cunoscut şi de
17la ei s-a moştenit credinţa în El şi certitudinea învierii Lui.
18 Mântuitorul încredinţează misiunea de propovăduire universală a Evangheliei Apostolilor,
19după cum reiese din textul de la Marcu 16; 15: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia
20la toată făptura” şi Matei 28, 19-20: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le
21în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.”
22 Apostolicitatea se manifestă prin succesiunea apostolică a credinţei şi a harului, care nu pot
23fi separate. Prin succesiunea apostolică, credinţa şi învăţătura apostolilor ajung până la noi,
24păstrându-se în timp integritatea ei.
25 Sf Ioan Gură de Aur precizează că prin apostoli a vorbit Hristos Însuşi, pentru că învăţătura
26nu este a lor, ci a Celui ce i-a trimis. Dogmele Bisericii îşi au originea în cer, chiar dacă sunt
27transmise prin oameni.
28
29
30
46
2
1 VI. 3. Preacinstirea Maicii Domnului

2 și cinstirea sfinților
3 A. Preacinstirea Maicii Domnului
4 În cadrul învățăturii ortodoxe despre cinstirea sfinților, un loc special îl ocupă preacinstirea
5sau supravenerarea Maicii Domnului, pe care Biserica o numește „Împărăteasă” și „Doamnă” și
6despre care se mărturisește în rugăciuni că e „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără de
7asemănare, decât serafimii”.
8 Deci, spre deosebire de cinstea dată sfinților, care se numește venerare, cinstea pe care
9Biserica o dă Maicii Domnului se numește supravenerare, preacinstire sau supracinstire.
10 Biserica îi duce o astfel de cinstire Sfintei Fecioare Maria, deoarece ea s-a învrednicit să fie
11aleasă de Dumnezeu a fi Maica Fiului Său, Care a luat trup omenesc.
12 Temeiurile preacinstiirii Maicii Domnului
13 Profețiile mesianice din Vechiul Testament vestesc rolul important care îi va reveni Sfintei
14Fecioare Maria în întruparea Fiului lui Dumnezeu, adică în mântuirea obiectivă a omenirii.
15  Facere 3;15: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămînța ta și sămînța
16 ei; Aceasta îți va zdrobi capul , iar tu îi vei înțepa călcâiul.”;
17  Isaia 7;14: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele
18 lui Emanuel”.
19 În Noul Testament Maica Domnului cinstită de:

20 îngeri : „ Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată
21 ești tu între femei!” (Luca 1;28);
22 oameni:
23  Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul a numit-o
24 „Binecuvântată între femei” și „Maica Domnului meu” (Luca 1;42-43);
25  cei care ascultau cuvintele Mântuitorului şi vedeau minunile acestuia
26 ziceau: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiți sunt sânii la care
27 ai supt” (Luca 11;27-28).
28 Însuși Mântuitorul, Care îi era supus încă din copilărie, iar pe Golgota a
29 încredințat-o ucenicului Său iubit ( Ioan 19;26);
47
2
1 Ea Însăşi a mărturisit înaintea Elisabetei: „Iată, de acum mă vor ferici toate

2 neamurile. Căci mi-a făcut mie mărire Cel puternic.” (Luca 1;48-49).
3 Recunoscând Sfintei Fecioare Maria marele ei rol în iconomia mântuirii, Biserica o

4preamărește din cele mai vechi timpuri, închinându-i imne, adresându-i rugăciuni și dându-I numiri
5alese ca: Împărăteasă, Maică, Pururea-Fecioară, Prea-nevinovată, Biserică sfințită, Rai cuvântător
6lauda fecioriei. De asemenea Biserica i-a rânduit și patru sărbători mari:
7  Naşterea Maicii Domnului – 8 septembrie;
8  Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie;
9  Bunavestire – 25 martie;
10  Adormirea Maicii Domnului – 15 august.
11 B. Cinstirea sfinților
12 Definiție - Sfinții, potrivit învățăturii de credință ortodoxe, sunt creștinii, care au dus o viață
13de excepție în cadrul Bisericii, evidențiindu-se prin fapte morale deosebite, exemplare, și care s-au
14învrednicit de darul facerii de minuni, în timpul vieții sau după trecerea la cele veșnice.
15 Celor considerați sfinți, Biserica le acordă o cinstire numită venerare, manifestată în

16sărbători consacrate lor, în bisericile ridicate în cinstea lor, în venerarea moaștelor și icoanelor lor și
17în rugăciunile adresate lor, spre a mijloci înaintea lui Dumnezeu pentru noi.
18 Cinstirea adusă sfinților, numită venerare, se deosebește de cinstirea absolută, datorată doar
19lui Dumnezeu, numită adorare, sau cea acordată Fecioarei Maria, numită supravenerare.
20 De precizat faptul că cinstirea adusă sfinților nu se separă în Ortododoxie de cinstirea

21adusă lui Dumnezeu, deoarece pe sfinți îi cinstim prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu, fiindcă
22Dumnezeu Însuși i-a numit „prietenii și casnicii Lui”. În acest sens, cinstirea sfinților reprezintă o
23cinstire indirectă a Lui Dumnezeu, așa cum se afirmă încă din V. T. „lăudați pe Dumnezeu întru
24sfinții Lui” (Psalmul 150;1).
25 Relația creștinilor cu sfinții este o relație de dragoste frățească; ei se roagă pentru creștini,
26cunosc trebuințele creștinilor, se bucură când se pocăiesc și se întristează când cad în păcate.
27Interesul și dorința îngerilor e să crească numărul celor ce vor locui „în corturile drepților”, în
28„sânul lui Avraam”, sporindu-se astfel comuniunea celor ce viețuiesc în dragostea cea fără de
29margini a Lui Hristos.
30
48
2
1 Temeiurile scripturistice referitoare la cinstirea sfinților
2  Pentru viața lor virtuoasă și suferințele îndurate pentru credința în Hristos, pentru dragostea
3lor față de Dumnezeu și față de semeni, în Sfânta Scriptură ei sunt numiți:
4 » „prieteni ai lui Dumnezeu” ( Ioan 15;14);
5 » „casnici ai lui Dumnezeu ”( Efes. 2;19);
6 » „judecători ai lumii” ( Matei 19;28);
7  Încă din viața pământească, sfinții au fost înzestrați de Dumnezeu cu felurite daruri, fapt
8pentru care oamenii le-au dat o cinstire deosebită. Astfel:
9  când Apostolul Petru a intrat în casa sutașului Corneliu, acesta a căzut la
10 picioarele lui și i s-a închinat ( Fapte 10; 25);
11  Apostolul Pavel în insula Malta, după mai multe vindecări pe care le-a făcut, a
12 primit o cinstire deosebită de la locuitorii insulei ( Fapte 28; 10);
13  În Vechiul Testament, proorocul Elisei era venerat pentru minunile pe care le
14 făcea și pentru darul înainte-vederii (3 Regi 8;7).
15 Având în vedere că, atât în această viață, cât și după moarte, sfinții se roagă, atât pentru cei
16vii, cât și pentru cei adormiți (după încredințarea Sfântului Iacov 5; 16: „…că mult poate rugăciunea
17stăruitoare a celui drept”), avem credința că mijlocirile sfinților pentru noi către Dumnezeu nu
18rămân neascultate, Dumnezeu fiind milostiv.
19  În viața aceasta, sfinții s-au străduit să întrupeze în persoana lor sfințenia lui Hristos,
20devenind astfel următorii sau imitatorii Lui. Din acest motiv, ei sunt pentru noi exemple sau modele
21vrednice de urmat, după cum și Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cei din Corint: „ Fiți următori
22mie, precum și eu sunt lui Hristos!” ( 1 Corinteni 11;1).
23
24
25
26
27
49
2
1 VII. DUMNEZEU JUDECĂTORUL
2 1. Învăţătura creştină despre moarte, judecată

3 şi viaţa veșnică
4 A. Învăţătura creștină despre moarte
5 Noțiunea – Ca fenomen biologic moartea reprezintă despărţirea sufletului de trup

6(Eclesiastul 12;7).
7 Moartea mai are însă și următoarele înțelesuri:
8  moarte spirituală, sau moartea sufletului, adică încetarea vieții sufletești superioare
9din om; ea constă în despărțirea omului de Dumnezeu, cauzată de păcate grele. „Păcatul, odată
10săvârșit, aduce moarte” (Iacov 1;15); „Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (1 Ioan
113;14);
12  moartea veșnică sau moartea cea de-a doua (Apocalipsa 20;14) prin ea,
13înțelegându-se despărțirea definitivă de Dumnezeu și condamnarea la chinurile veșnice ale iadului.
14 Cauza morții este păcatul, „în ziua în care vei mânca… vei muri negreșit" (Facere 2;17).
15Înainte de păcat moartea nu a existat. Ea a intrat în lume odată cu păcatul protopărinților noștrii și
16este plata pentru păcatul neascultării.
17 Deși Dumnezeu nu a făcut moartea, („nu a făcut pe om spre pieire”), în concepţia creştină,
18datorită păcatului neascultării lui Adam, totuși, pentru lumea căzută în păcat, moartea a devenit un
19eveniment firesc, universal şi necesar, prin care sufletele celor drepți trec la comuniunea cu
20Dumnezeu, moartea fiind considerată drept uşa de trecere spre o nouă viaţă.
21 Universalitatea morții rezultă din universalitatea consecințelor păcatului stămoșesc: „precum

22printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți
23oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani 5;12). Mântuitorul, prin Învierea Sa, a învins
24pentru totdeauna moartea în trupul Său, lucru care se va întâmpla în mod similar cu toți oamenii la
25învierea universală.
26 Însemnătatea morții - prin moarte încetează orice activitate a omului de a spori în virtute sau
27de a cădea în păcate, de aceea grija oamenilor față de propria mântuire trebuie manifestată în fapte în
28viață, „căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”(Ioan 9;4).
50
2
1 Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Viaţa de acum este timpul faptelor, iar după moarte vine
2judecata şi pedeapsa”; iar Clement Romanul: „Să ne pocăim cât timp trăim pe pământ […] căci,
3după trecerea din această lume, nu ne mai putem mărturisi sau pocăi”.
4 B. Judecata particulară
5 Noțiunea - Sufletul, după despărțirea de trup, fiind nemuritor, își continuă existența pe un alt
6plan. Această existență este precedată de judecata particulară.
7 Credința în judecata de după moarte comportă un caracter universal, întrucât toate popoarele
8vechi credeau că sufletul, după despărțirea de trup, va fi examinat și judecat de zei, care dacă îl aflau
9bun, îl faceau părtaș fericirii de dincolo de mormânt, iar dacă îl aflau rău îl pedepseau.
10 Biserica învață că sufletul omului, după despărțirea de trup, este supus dreptei judecăți a lui
11Dumnezeu, în fața căruia trebuie să dea socoteală de viața petrecută pe pământ, și în urma căreia va
12primi răsplata sau pedeapsa cuvenită pentru modul viețuirii sale. Întrucât această judecată se face
13asupra fiecărui suflet în particular, ea se numește judecata particulară.
14 Caracteristici: Judecata particulară are următoarele caracteristici:

15  nu este completă (la ea nu participă trupul – de aceea, până la înviere, doar
16 sufletul suferă sau se bucură doar anticipat și parțial de pedeapsa sau fericirea
17 veșnică)
18  nu este definitivă (ca omul să poată fi judecat definitiv, trebuie să se vadă și
19 efectele pe care le-au produs faptele sale în urmași, după cum și rugăciunile celor
20 rămași pe pământ pot influența în bine starea sufletelor celor mai puțin păcătoși).
21 Justificarea realității judecății particulare
22 scripturistic:
23  parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16;19-31);
24  „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea urmează judecata”
25 (Evrei 9;27);
26  „Căci noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos, ca să ia
27 fiecare, după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5;10);
28 patristic: Sfinții Părinți afirmă, de asemenea, existența judecății particulare;
51
2
1  Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „sufletele păcătoșilor vor fi duse în fața
2 dreptului Judecător, precum sunt duși cei din închisori, legați cu lanțuri, în fața
3 tribunalului”.
4 logic: dacă nu ar exista judecata particulară, ar înseamna, ori că sufletele celor adormiți
5 așteaptă judecata universală într-o stare de somn, sau de așteptare chinuitoare, ori că
6 sufletele dezvoltă și dincolo de mormânt o activitate morală (învățătură condamnată odată
7 cu apocatastaza, și care, în plus, l-ar determina pe om să nu se mai îngrijească de viața sa
8 morală pe pământ).
9 Autorul judecăţii particulare este Mântuitorul Hristos:
10  „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5;22);
11  „Şi putere i-a dat (Tatăl) să facă judecată, pentru că este Fiul Omului” (Ioan 5;27).
12 Criteriul, după care se face judecata, este străduinţa sau dezinteresul pe care l-a manifestat
13în viaţă cel judecat, de a se apropia de Hristos şi de a intra în comuniune cu El prin intermediul
14iubirii milostive față de aproapele.
15 Martorii prezenți la judecata particulară sunt: conştiinţa, îngerii, sfinţii, Maica Domnului.
16 Acuzatorii celui judecat sunt: demonii (duhurile necurate), care urmăresc să agraveze starea
17celui judecat.
18 Unii Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei, ş.a.) au formulat și
19învăţătura despre vămile văzduhului, însă această învăţătură nu are caracter de dogmă.
20 C. Parusia şi semnele parusiei
21 Eshatologia cuprinde învăţătura Bisericii, nu numai despre sfârşitul individual, ci şi despre

22evenimentele care se vor petrece la sfârşitul chipului lumii acesteia, atunci când lumea actuală va lua
23o nouă formă desăvârşită, moment în care va avea loc a doua venire a Domnului (Parusia), învierea
24obştească a morţilor, schimbarea trupurilor celor vii şi judecata universală, după care începe viaţa
25veşnică a oamenilor, în starea de fericire sau nefericire.
26 Timpul Parusiei nu este precizat, omul având datoria de a fi pregătit, „căci atunci când nici
27gândiți Fiul Omului va veni” (Matei 24;44).
52
2
1 Semnele Parusiei - Deși timpul exact al Parusiei este știut doar de Dumnezeu, totuși aceasta
2va fi prevestită de câteva semne și anume:
3  propovăduirea Evangheliei la toate neamurile, indiferent dacă ea va fi primită sau
4nu: „Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mântuire la toate
5neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24;14);
6  ivirea de prooroci mincinoşi şi căderea multora de la credinţă, precum şi
7înmulţirea fărădelegilor între oameni: „Şi mulţi prooroci se vor scula şi vor amăgi pe mulţi şi din
8pricina înmulțirii fărădelegii iubirea multora se va răci” (Matei 24;11-12);
9  venirea lui Antihrist – numirea de Antihrist înseamnă adversar sau duşman al lui
10Hristos şi se referă fie la duşmanii lui Hristos în general, fie la o persoană anume, diavolul sau o
11unealtă a sa, un trimis al Satanei; puterea lui va înceta la venirea Domnului. „Copii, este ceasul de pe
12urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat – de aici cunoaştem
13că este ceasul cel de pe urmă” (I Ioan 2;18); „Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip […] că va
14veni întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul […]. Iar
15venirea aceluia va fi lucrarea lui Satan, însoţit de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni
16mincinoase” (II Tesaloniceni 2;2-3,9);
17  venirea pe pământ a lui Enoh şi Ilie (Apocalipsa 11;3-7);
18  multe şi mari catastrofe în natură şi între oameni;
19  convertirea poporului evreu la creştinism; „Fiii lui Israel se vor întoarce la
20 credinţă şi-L vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor” (Osea 3;5);
21  arătarea pe cer a semnului Fiului Omului, crucea: „Atunci se va arăta pe cer
22semnul Fiului Omului… şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă
23multă”. (Matei 24;30).
24 D. Învierea morţilor şi judecata universală
25 Învierea morţilor - este unul din adevărurile fundamentale ale învăţăturii creştine. Prin
26înviere, se înţelege revenirea la viaţă a unui trup omenesc, după ce nu a mai rămas nici o îndoială că
27acesta a murit cu adevărat; iar dacă se întâmplă, după ce trupul a putrezit, prin înviere, se înţelege
28reconstituirea trupului din elementele care l-au compus şi revenirea lui la viaţă.
29 Învierea morţilor este revenirea la viaţă a tuturor oamenilor, care au trăit de la Adam, până
30în vremurile din urmă şi au murit înainte de Parusia Domnului.
31
32
53
2
1 Temei scripturistic
2  „Adevărat, adevărat, zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul
3 Fiului lui Dumnezeu, şi care vor auzi vor învia... Căci vine ceasul, în care toţi cei din
4 morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii, iar
5 cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii.” ( Ioan 5;25,28-29);
6  „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat.” (I Corinteni 15;13)
7 Calităţile trupurilor înviate
8 Trupurile celor înviați vor fi:

9  nestricăcioase – ele nu vor mai fi supuse schimbării sau alterării şi nici bolilor şi
10morţii, drepţii putând să se bucure de o viaţă spirituală deplină, pe când cei răi vor fi supuşi unor
11suferinţe continue;
12  nemuritoare – trupurile înviate vor fi nemuritoare, ca urmare a caracterului lor
13spiritualizat, deoarece Mântuitorul Hristos a învins moartea pentru totdeauna în propriul Său trup;
14  pline de putere – putând vieţui în deplină armonie şi unitate cu sufletul;
15  trupuri duhovniceşti (trupuri spiritualizate) – fără a-şi pierde substanţa sau forma
16din viaţa pământească, vor fi supuse sufletului în toate;
17  cereşti – transfigurate, sensibilitatea lor se va îndrepta spre plăcerile pur
18duhovniceşti;
19  pline de slavă (îmbrăcate întru mărire) – conform Matei 13;43: „Atunci drepţii vor
20străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui”.
21 Trupurile păcătoşilor vor fi numai nestricăcioase şi nemuritoare, iar celelalte calităţi vor fi
22întâlnite numai la trupurile celor drepţi, care le vor avea şi pe primele două, însă le vor primi potrivit
23gradului de desăvârşire morală atinsă în viaţă – conform I Corinteni 15;41-42: „Alta este strălucirea
24soarelui, alta a lunii şi alta a stelelor, căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi cu
25învierea morţilor”.
26 Trupurile păcătoşilor vor învia, pentru că posedă natura general-umană, pe care Hristos a
27ridicat-o la nemurire şi vor avea imprimat în natura lor sensibilitatea pentru chinuri şi suferinţe.
28 Judecata obştească sau universală
29 În ziua Parusiei Domnului, numită și ziua de apoi, îndată după învierea morților, va avea loc
30și Judecata universală numită „ziua de apoi” sau „ziua Domnului”.
54
2
1 Învățătura despre judecata universală, este cuprinsă în Simbolul de credință, în legătură cu a

2doua venire: „Și iarăși va să vină cu slavă să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea
3sfârșit” (Articolul 7).
4 Despre această judecată avem mărturii în Noul Testament în patru pilde rostite de
5Mântuitorul:
6  pilda neghinei (Matei 13);
7  Pilda năvodului (Matei 13);
8  pilda celor zece fecioare (Matei 24);
9  pilda talanților ( Matei 25).
10 Toate acestea mărturisesc o dată limită, când trebuie să fie judecați toți oamenii de către
11Dumnezeu, prin Fiul Său.
12 Locul judecăţii va fi pământul transfigurat.
13 Procedura va fi deosebită de cea a judecăţilor omeneşti, cei judecaţi văzând întreg trecutul
14ca într-o oglindă sau ca într-o carte deschisă.
15 Odată cu această judecată, începe împărăţia măririi Fiului lui Dumnezeu (Apocalipsă 11;15).
16 Caracteristicile înfricoșatei judecăţi
17 Înfricoșătoarea judecată va fi:

18  universală, deoarece ei i se vor supune absolut toţi oamenii, din toate locurile şi din
19toate timpurile, iar cei judecați vor participa și cu trupurile unite cu sufletele lor;
20  solemnă, deoarece Mântuitorul Hristos, şezând pe scaunul măririi Sale, înconjurat
21de îngeri, Apostoli şi de sfinţi, va reprezenta cea mai înaltă autoritate judecătorească, îndreptățită să
22hotărască soarta definitivă a tuturor oamenilor;
23  publică, ceea ce înseamnă că ea se va face în faţa tuturor oamenilor, „toată zidirea
24cea cerească şi cea pământească […] stă de faţă cu cutremur, aşteptând înfricoşata descoperire a
25judecăţii dumnezeieşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul);
26  dreaptă – fiindcă cel ce face judecata este Judecătorul cel drept (Ioan 5, 30);
27  definitivă şi veşnică, spre deosebire de cea particulară;
28  supremă, deoarece va fi făcută de Judecătorul Suprem;
29  înfricoşătoare pentru toată lumea:
30  pentru îngeri, deoarece li se descoperă planul lui Dumnezeu cu privire
31 la lume;
55
2
1  pentru drepţi, fiindcă nu pot fi siguri că vor putea da un răspuns bun,

2  iar pentru păcătoşi, deoarece sunt deplin conştienţi şi se cutremură de
3 soarta ce-i aşteaptă.
4 La judecată vor participa și îngerii, dar nu ca judecători ci numai ca martori, întrucât ei au

5fost martori ai vieții oamenilor, ai faptelor lor. De asemenea, vor participa și Sfinții Apostoli, ei fiind
6cei ce au propovăduit Sfânta Evanghelie, deci martori nemincinoși ai întrupării, jertfei și învierii
7Mântuitorului. Odată cu oamenii, vor fi judecate și duhurile rele sau diavolii.
56
2
1
5 TEOLOGIE BIBLICĂ
6 VECHIUL TESTAMENT
7
10
11
12
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
1 I. PENTATEUHUL
2 STRUCTURĂ ȘI PREZENTARE GENERALĂ
3 Denumirea. Primul grup de cărți al canonului Vechiului Testament (cel mai vechi și baza
4celorlalte) este Pentateuhul sau cele cinci cărți ale lui Moise. Acestea sunt: Facerea (sau Geneza),
5Ieșirea (sau Exodul), Leviticul, Numerii și Deuteronomul.
6 După cuprins, Pentateuhul a fost numit „Legea” sau „Tora”, după originea lui
7dumnezeiască a fost numit „Legea Domnului”.
8 Importanța Pentateuhului.
9 Pentateuhul este temeiul istoric al întregii religii revelate, întreaga ordine dogmatică și
10morală, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, neputându-se explica fără Pentateuh. Pe el se
11reazămă frățietatea popoarelor, născute din același strămoș comun, Adam. Fără căderea în păcatul
12strămoșesc nu există răscumpărarea, iar fără originea unică a întregului neam omenesc,
13răscumpărarea prin Mesia nu este universală.
14 Caracterul general al Pentateuhului - Pentateuhul nu este o carte de istorie în sensul

15obișnuit al termenului, nici o carte de cosmogonie sau geogonie. Pentateuhul, în realitate, este istoria
16întemeierii neamului omenesc.
17 Cuprinsul principal al Pentateuhului este „Legea dată de Dumnezeu”, dar nu expusă

18sistematic, cu paragrafe, ca într-un cod de legi, ci expusă istoric, în ordinea revelării ei:
19  Facerea este „cartea începutului lumii”, care istorisește întâmplările premergătoare Legii;
20  următoarele trei cărți: Ieșirea, Levitucul și Numerii, expun însăși „Legea” și unele
21 evenimente în legătură cu revelarea legilor;
22  Deuteronomul este epilogul care recapitulează și confirmă constituirea Legii.
23 Centrul și fondul lucrării este, prin urmare, „Legea”. Pe Muntele Sinai se face un legământ
24între Dumnezeu și poporul lui Israel, care a fost prevestit în făgăduința făcută lui Avraam. De aceea,
25autorul insistă mai puțin pe anumite lucruri (istoria de după Noe, până la risipirea neamurilor,
26petrecerea în Egipt, cei 40 de ani din pustie, etc.), în schimb redă amănunțit întâmplările din
27iconomia mântuirii (căderea în păcat, potopul, ieșirea din Egipt și mai ales legislația sinaitică).
1 Unitatea Pentateuhului. Unitatea lucrării, deci și unicitatea autorului, se vede, pe lângă

2modul de istorisire și caracterul lingvistic, și din faptul că întregul material este grupat în jurul a trei
3idei principale: ideea mesianică, separarea poporului biblic de alte neamuri, și dreptul divin și
4istoric al lui Israel asupra Canaanului.
5 Pentru păstrarea trează a ideii mesianice și a monoteismului, a fost necesară separarea
6poporului de orice influență păgână și străină. Separarea aceasta se asigură prin legi severe și
7speciale, și se poate face numai prin așezarea poporului într-o țară îmbelșugată, unde singur e stăpân
8și unde e ferit de contactul cu lumea păgână. Această țară este Canaanul, la a cărei stăpânire poporul
9are și drept natural istoric (pentru că acolo s-au zămislit strămoșii lui, părinții celor 12 seminții), dar
10și drept divin (căci a fost promisă de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor lui).
11 Timpul compunerii. Timpul în care Moise a compus Pentateuhul nu se știe, însă:
12 după mărturiile interne ale cărții, acesta a fost compus în timpul dintre ieșirea
13 din Egipt și ocuparea Canaanului de către evrei;
14 după mărturiile externe, Pentateuhul a fost compus înainte de ocuparea
15 Canaanului, când toate cărțile erau adunate într-un întreg.
16 Cuprinsul Pentateuhului
17 1. Facerea își are denumirea de la faptul că prezintă originea cosmosului, a cerului și a

18pământului, a oamenilor și a tuturor lucrurilor. Este prima carte cu care începe Pentateuhul și se
19împarte în două părți:
20 Prima parte, cap 1-11, arată cum Dumnezeu a pregătit întreaga omenire pentru mântuire;
21 Partea a doua, cap 12-50, istorisește cum Dumnezeu, în opera de mântuire a omenirii, alege
22o familie și o face un popor mare în care aveau să se binecuvinteze toate neamurile.
23 2. Ieșirea își are denumirea de la evenimentul istoric cu care începe: ieșirea poporului din
24robia Egiptului. Cuprinsul cărții este împărțit în trei părți, precedate de o scurtă introducere:
25 Introducerea ( cap. 1;1-7) arată pe scurt că urmașii lui Iacov în Egipt s-au înmulțit și au
26devenit un popor;
27 Prima parte (capitolele 1 – 13) cuprinde istoria ieșirii poporului din Egipt, sub conducerea lui
28 Moise (cele 10 pedepse, instituirea serbării Paștelui).
1 A doua parte (capitolele 13 – 18) cuprinde călătoria evreilor spre muntele Sinai și pregătirea
2lor pentru primirea Legii (trecerea prin Marea Roșie, Dumnezeu conduce poporul Său ziua prin stâlp
3de nor și noaptea prin stâlp de foc, îl hrănește cu mană din cer, cu prepelițe, cu apă izvorâtă din
4stâncă, biruirea amaleciților prin puterea rugăciunii);
5 A treia parte (capitolele 19 – 40) istorisește descoperirea Legii pe muntele Sinai. După
6încheierea legământului între Dumnezeu și popor, consfințit prin jertfe și stropirea poporului cu
7sânge. Moise, în singurătate timp de 40 de zile pe muntele Sinai, primește noi descoperiri și
8instrucțiuni, între altele și cele referitoare la construirea cortului sfânt și la obiectele de cult. Între
9timp poporul se închină vițelului de aur; la întoarcere, Moise, supărat, izbește cu tablele Legii în
10vițelul de aur, care se sfărâmă, și pedepsește pe cei fără de lege. Reînnoiește legământul și primește
11noi table ale Legii. Se construiește Cortul Sfânt.
12 3. Leviticul, numită de evrei „Legea preoților” sau „Legea jertfelor”, cuprinde dispoziții
13referitoare la cultul sacru.
14 Prima parte (capitolele 1 – 10) vorbește despre felurile jertfelor, despre îndatoririle și
15drepturile preoților, și istorisește consacrarea lor solemnă;
16 A doua parte (capitolele 11 – 27) cuprinde dispoziții referitoare la curățirea levitică. Poporul
17trebuie curățit prin curățire externă rituală, pe lângă cea internă. Preoții au norme speciale de curățire.
18Observarea sau călcarea Legii cauzează stări speciale, pentru care există dispoziții aparte, atât pentru
19preoțime cât și pentru popor.
20 4. Numerii, își are denumirea de la faptul că în ea se cuprinde recensământul poporului

21întreg. Evreii o denumesc „în pustiu”, deoarece cuprinde istoria peregrinării poporului în deșertul
22Arabiei. Generația rebelă e respinsă ca una care, deși martoră atâtor semne și dovezi ale providenței
23divine, totuși e în continuă nemulțumire.
24 Prima parte (capitolele 1 – 14): după numărătoarea poporului se istorisește răzvrătirea ivită
25în urma informațiilor mincinoase ale iscoadelor trimise în Canaan și din cauza ostenelilor călătoriei,
26precum și a lipsei de carne. Însuși Aaron și Mariam sunt între răzvrătiți. Dumnezeu respinge
27generația răzvrătită și hotărăște putrezirea osemintelor lor în pustiu;
28 A doua parte (capitolele 15 – 19) expune unele întâmplări din cursul celor 40 de ani de
29călătorie în pustiu.
30 A treia parte (capitolele 20 – 36): Moise scoate apă din stâncă; moartea lui Aaron și
31înlocuirea lui cu Eleazar, fiul său; pentru o nouă nesupunere, pedepsirea cu șerpii veninoși
1șarpele de aramă; se ocupă țara amoniților; moabiții încearcă să se împotrivească; Balaam și

2madianiții sunt înfrânți; ținutul de dincolo de Iordan e ocupat și este dat în stăpânirea triburilor
3Ruben și Gad jumătate, iar cealaltă jumătate tribului Manase.
4 5. Deuteronomul (A doua Lege), numită de evrei și „repetarea Legii”, cuprinde trei cuvântări

5ale lui Moise, în care sunt reamintite binefacerile, în parte primite, în parte încă numai promise de
6Dumnezeu, pentru împlinirea Legii. Se repetă sumar Legea însăși. Adaosul istoric (capitolele 31 –
734) cuprinde istorisirea alegerii lui Iosua, ultima cântare a lui Moise, moartea și jelirea lui de către
8popor în câmpiile Moabului.
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
1 II. PATRIARHII AVRAAM ŞI IACOV
2 AVRAAM este primul din cei trei patriarhi. Etimologia onomasticului Avraam, nume
3semitic timpuriu, pare să însemne „tatăl este înălțat” (Abram). Istoria lui plină de detalii este narată
4în cartea Facerii, capitolul 11; 26, 25;11.
5 Figura lui Avraam este prezentă (și nu oricum) în toate cele trei tradiții religioase monoteiste:
6iudaism, creștinism și islam.
7 Avraam, fiul lui Terah, locuia în oraşul Ur din sudul Mesopotamiei, la gurile fluviilor Tigru şi
8Eufrat, cu aproape două mii de ani înainte de Hristos. Deşi trăia într-o lume idolatră, el ajunge la
9convingerea că nu este decât un singur Dumnezeu, creator al universului şi părinte unic al tuturor
10oamenilor. Pe când avea şaptezeci şi cinci de ani, Domnul i-a cerut să părăsească ţinutul natal şi să
11pornească spre o ţintă pe care i-o va arăta pe parcurs: „Ieşi din ţara ta, dintre rudeniile tale şi din
12casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta Eu„ (Facere 12; 1). Atât de mare a fost credinţa
13lui Avraam, încât a acceptat imensul sacrificiu de a se rupe de locurile natale şi a pornit într-o
14direcţie necunoscută, sigur fiind că Cel care l-a chemat este vrednic de crezare. De acum, viaţa lui
15Avraam va fi un lung şir de încercări ale încrederii sale în cuvântul lui Dumnezeu.
16 După o călătorie îndelungată, împreună cu soţia, servitorii şi turmele sale, şi cu nepotul său
17Lot, au ajuns în ţara Canaanului şi s-au stabilit la Sichem, localitate aflată lângă actualul oraş
18Napluza din Iordania, „unde a zidit un altar Domnului Celui ce i se arătase” (Facere 12;7). Aici
19Dumnezeu i-a promis că îi va da în stăpânire, lui şi urmaşilor, întreg ţinutul. Avraam era totuşi
20mâhnit deoarece atât el cât şi soţia sa erau înaintaţi în vârstă, şi nu avea copii. Urmând obiceiul văzut
21la popoarele înconjurătoare, Sara i-a propus lui Avraam să se apropie de servitoarea lor Agar, poate
22că ea le va da un moştenitor. Agar a născut un copil pe care l-au numit Ismail.
23 Dar planul lui Dumnezeu a fost altul. Prin descoperire, i-a arătat lui Avraam că soţia lui va
24avea un copil căruia i se va da moştenirea promisă. Cu prilejul acestei prevestiri, Dumnezeu i-a
25schimbat numele în «Avraam», ceea ce înseamnă «tatăl multor neamuri», deoarece mai înainte se
26numise «Avram». În acest moment al vieţii sale, a avut loc dialogul dintre el şi Dumnezeu, privitor la
27soarta oraşelor Sodoma şi Gomora (Facere 18), dialog în care Avraam îşi expune părerile şi dorinţa
28de a salva ce se poate salva, iar Atotputernicul acceptă propunerile slujitorului său, arătând că
29adevărata credinţă nu înseamnă o supunere oarbă, ci o comuniune între Creator şi făptura sa, în
30vederea cunoaşterii şi realizării dreptăţii şi adevărului.
31 După naşterea copilului promis, Isaac, în casa bătrânului Patriarh s-a produs o furtună: soţia
32lui, Sara, nu o mai putea suferi pe mama primului copil, roaba Agar. Dumnezeu i-a spus lui Avraam:
62
2
1„Numai din Isaac va ieşi o sămînţă care va purta numele tău; dar şi pe fiul roabei tale îl voi face un
2neam„ (Facere 21; 12-13). Roaba şi fiul ei Ismail au fost trimişi în pustiu, unde Dumnezeu le-a venit
3în ajutor în chip minunat. Ismail va deveni părintele poporului arab, iar Isaac părintele poporului
4evreu.
5 Este cunoscută încercarea grea la care Dumnezeu a supus credinţa lui Avraam, atunci când i-
6a cerut să-l aducă jertfă prin ardere de tot pe fiul său Isaac (Facere 22); şi în acest caz, el a rămas
7statornic în încrederea faţă de Cel care l-a scos din pământul părinţilor săi; drept răsplată, i s-a
8destăinuit chemarea lui la înfăptuirea operei de răscumpărare a întregului neam omenesc: „Toate
9neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat glasul Meu” (Facere
1022;18).
11 Pentru înmormântarea soţiei sale Sarra, Avraam a cumpărat de la Efron hetitul, peştera
12Macpela, cu pământul înconjurător, în ţinutul Hebron, la sud de Ierusalim; aici va fi înmormântat el
13însuşi, când „după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă - o sută şaptezeci şi cinci ani - şi sătul de
14zile, a fost adăugat la poporul său” (Facere 25;8). Mormântul patriarhului Avraam este venerat şi
15astăzi cu pietate de credincioşii religiei mozaice, creştine şi musulmane.
16 Binecuvântarea dată de Dumnezeu lui Avraam a trecut la fiul său Isaac, de la acesta la Iacov,
17fiul lui Isaac, şi de la el, din generaţie în generaţie, până s-a realizat deplin în Iisus Hristos, „fiul lui
18David, fiul lui Avraam” (Matei 1;1), pe care Patriarhul Iacov, deşi cu ochii îngreuiaţi de bătrâneţe,
19l-a întrezărit înainte de a muri, şi l-a numit „împăciuitorul, căruia i se vor supune popoarele”
20(Facere 49;10).
21 IACOV (tâlcuit ,,cel ce ţine de călcâi”, denumit ulterior „Israel”) a fost fiul lui Isaac şi al
22Rebecăi, şi fratele geamăn al lui Esau.
23 Este al treilea dintre patriarhi, după bunicul său Avraam şi tatăl său Isaac. Încă de la naştere,
24deşi s-a născut după fratele său Esau, pierzând astfel dreptul de întâi născut, s-a ţinut cu mâna de
25călcâiul fratelui, născându-se astfel, tocmai pentru a-i lua acestuia dreptul care i se cuvenea prin
26ordinea nașterii, fiind proorocit ca stăpân asupra fratelui său mai mare, Esau. Iacov îi fură lui Esau
27binecuvântarea înainte de moartea tatălui lor, la sfatul mamei sale, Rebeca. Întâmplarea îl supără
28foarte mult pe Esau, iar Iacov, fuge din casa tatălui său datorită mâniei fratelui său, la unchiul său
29Laban. Aici le va întâlni pe viitoarele sale soţii.
30 Pentru a arăta că binecuvântarea transmisă de Isaac lui Iacov este valabilă, în drum spre
31unchiul său Laban, Iacov are o viziune. Obosit de drum, îşi pune o piatră sub cap şi adoarme. În vis
32vede o scară sprijinită pe pământ care cu vârful atingea cerul pe care îngerii urcau şi coborau fără
33încetare. La capătul scării i se arătase Dumnezeu, care îi vorbeşte. I se descoperă ca fiind Dumnezeul
63
2
1lui Avraam şi al lui Isaac. Îi dă pământul pe care se odihneşte ca moştenire lui şi urmaşilor lui, care
2vor fi numeroşi ca pulberea pământului. În acelaşi timp îi promite că va fi în orice moment cu el.
3 Uimit, după ce se trezeşte, încearcă să înţeleagă visul pe care şi-l aminteşte în cele mai mici
4detalii şi hotărăşte să facă în acel loc un altar al Domnului. Locul va fi numit Betel, ceea ce înseamnă
5„casă a lui Dumnezeu” sau „poartă a cerului” (Facere 28;10-22).
6 După această întâmplare, Iacov îşi continuă drumul spre unchiul său Laban şi, ajuns la o
7fântână, o întâlneşte chiar pe Rahela, viitoarea lui soţie, care venise să-şi adape turmele. După ce o
8ajută, i se descoperă, spunându-i cine este, iar ea aleargă la tatăl său şi-i duce vestea. Iacov este
9primit cu bucurie de unchiul său. După şapte ani de slujire, Laban i-o dă în căsătorie pe Lia, fiica mai
10mare, iar după alţi şapte ani i-o dă şi pe Rahela, fiica mai mică, îndrăgită de Iacob încă de când o
11ajutase să adape turmele.
12 Iacov va avea doisprezece fii, unsprezece în Mesopotamia, unde locuise cu unchiul său,
13Laban şi unul în Canaan. Din Rahela îl va avea pe Iosif, cel care va juca un rol important în salvarea
14vieţii lor, în urma foametei din Canaan. Din cei doisprezece fii, provin cele douăsprezece triburi ale
15lui Israel, triburi care vor duce mai mult sau mai puţin o viaţă comună, viaţă de unire şi de dezbinare,
16de înţelegere şi de conflicte. După întoarcerea în Canaan, se împacă cu fratele său Esau, luptă cu
17îngerul lui Dumnezeu, luptă în urma căreia Iacov este rănit la un picior, primeşte binecuvântarea din
18partea lui Dumnezeu şi i se schimbă numele din „Iacov” în „Israel”. Din cauza foametei din Canaan
19merge în Egipt la fiul său, Iosif. După un timp moare acolo, este înmormântat şi readus în Canaan
20mult mai târziu, după eliberarea din robia Egiptului. Iacov a trăit 147 ani. (Facere 47;28).
21
22
23
24
25
26
27
64
2
1 III. PERSOANA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS

2 DUPĂ PROFEȚIILE MESIANICE
3 A. Profeții mesianice în Pentateuh
4 1) Întâia veste bună: „Vrăjmășie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi
5sămânţa ei; Acela îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facere 3;15).
6 2) Binecuvântarea lui Noe: „A zis: Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie fraţilor
7săi! Apoi a zis: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob! Să
8înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie
9slugă” (Facere 9;25-27)
10 3) Făgăduințele făcute patriarhilor:
11  lui Avraam:
12 . 3.1. – prima făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam atunci când îl cheamă din
13Haran: „După aceea a zis Domnul către Avraam: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa
14tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te
15voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te
16vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate
17neamurile pământului” (Facere 12;1-3);
18 3.2. – a doua făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam după teofania de la

19stejarul Mamvri, atunci când Dumnezeu se hotărăște să nu ascundă de Avraam ceea ce urma să facă
20în Sodoma și Gomora (Facere 18;18);
21 3.3. – a treia făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam datorită încercării

22credinței sale de a jertfi pe Isaac pe muntele Moria: „ ...de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat
23nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi
24înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni
25neamul tău cetăţile duşmanilor săi; și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele
26pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu” (Facere 22;16-18).
27  lui Isaac:
28 3.4. – a patra făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Isaac atunci când îi spune să nu
29se ducă în Egipt, din cauza foametei ivită în Canaan, ci să locuiască în Gherara, la Abimelec, regele
65
2
1filistenilor; dacă Îl va asculta, Dumnezeu îl va binecuvânta și va împlini făgăduința făcută lui

2Avraam, tatăl său (Facere 26;4).
3  lui Iacov:
4 3.5. – a cincea făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Iacov la Betel, atunci când
5Iacov, de frica fratelui său Esau, fuge în Haran; pe drum, într-o noapte, vede o scară ce leagă
6pământul de cer, iar Dumnezeu, arătându-i-se în capul scării, îi promite că pământul pe care doarme
7i-l va da lui și urmașilor săi: „Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la
8apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi
9toate neamurile pământului” (Facere 28;14);
10 3.6. – întorcându-se din Mesopotamia cu soțiile și cu fiii săi, Iacov, în rugăciunea lui
11către Dumnezeu, pentru a-l salva de mânia fratelui său Esau, reproduce din nou conținutul
12făgăduinței lui Dumnezeu (Facere 32;12);
13 3.7. – Profeția lui Iacov despre Împăciuitorul (Șiloh): „Nu va lipsi sceptru din Iuda,
14 nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor
15 supune popoarele”. (Facere 49: 10).
16 4) Steaua din Iacov: - „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea
17răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set
18îi va zdrobi” (Numeri 24;17).
19 5)Profetul cel Mare: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica
20Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi” (Deuteronom 18;15). și „...Și voi pune cuvintele
21Mele în gura Lui și El le va grăi lor tot ce-i voi porunci Eu”. (Deuteronom 18;18).
22 B. Profeții mesianice în Cartea Psalmilor
23  psalmi direct mesianici: 2, 15, 21, 44, 71, 109, etc.;

24  psalmi indirect sau tipic mesianici: 8, 33, 39, 68, 117, etc. (se referă la David sau alt
25rege, chiar la bărbatul cel drept în general, dar prefigurează pe Hristos și împărăția Lui);
26 1. Demnitatea împărătească a lui Mesia și Nașterea din veci

27 ►„Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel Sfânt al Lui, vestind porunca
28Domnului. Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine şi-
29Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului. Le vei paşte pe ele cu
30toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi!” (Psalm 2;6-9)
31
66
2
2 2) Patimile lui Mesia (Vaietele celui nevinovat)

3 ► „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?” (Psalm
421;1);
5 ►„Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând:
6Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe El, mântuiască-l pe El, că-l voieşte pe El”. (Psalm 21;7-
78);
8 ►„Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei
9priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi”.
10(Psalm 21;18-20).
11 3) Mesia, ca împărat și preot:
12 ►„Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi
13aşternut picioarelor Tale” (Psalm 109;1);
14 ► Arhieria veșnică a Mântuitorului Hristos, așa cum afirmă și apostolul Pavel (Evrei 5);
15„Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”.
16(Psalm 109;4);
17 ► Egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, deoarece Fiul este numit Domn, ca și
18Tatăl, și stă de-a dreapta Tatălui (Evrei 1;3-13); Hristos Însuși amintește acest verset vrând să arate
19existența Sa înaintea lui David, al cărui fiu este.
20 4) Nașterea din veci din Tatăl

21 ►„Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”. (Psalm 109;3)
22 C. Profeții mesianice cu privire la:
23 1) timpul și locul venirii Mântuitorului:

24 ►cele 70 de săptămâni de ani de la Daniel 9;24
25 ►„Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor
26peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”. (Miheia 5;1);
27 2) seminția din care se va naște:

28 ►„O dată m-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David? Seminţia lui în
29veac va rămâne”. (Psalm. 88;35);
30 ►„O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da” (Isaia
3111;1);
67
2
1 3) nașterea dintr-o fecioară:

2 ► „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”.
3(Isaia 7;14);
4 4) închinarea magilor și aducerea de daruri:

5 ►„Împăraţii Tarsisului şi insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei
6Saba prinoase vor aduce”. (Psalm 71;10);
7 5) întreita Lui activitate de prooroc, preot și împărat;
8 6) divinitatea Lui:
9 ►„Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-
10a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în
11război libertate”. (Isaia 61;1);
12 7) intrarea trimfală în Ierusalim:

13 ► „Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată
14Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zah. 9;9);
15 8) vânzarea lui Hristos pe treizeci de arginți:

16 ► „Şi Mi-au cântărit simbria Mea treizeci de arginţi. Atunci a grăit Domnul către
17Mine: Aruncă-l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei. Şi am luat cei treizeci
18de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar”. (Zaharia 11;12-13);
19 9) patimile, moartea și învierea Lui:

20 ►„Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas, înaintea celor ce o
21tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53;7);
22 10) la adăparea cu oțet și fiere:

23 ► „Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet.”
24(Psalm 68;25);
25 11) împărțirea hainelor Lui și aruncarea de sorți pentru cămașa Sa:

26 ► „Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.” (Psalm
2721;20);
28 12) împungerea coastei Lui cu sulița:

29 ► „...şi îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns”. (Zaharia
3012;10).
68
2
1 D. Profețiile Îl prezintă pe Mântuitorul ca pe o Persoană reală, divino-umană, scoțând în

2relief când firea Sa dumnezeiască, când firea Sa umană:
3 a) Firea dumnezeiască este mărturisită în:

4  „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut”. (Psalm 2;7);
5  „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”. (Psalm 109;3);
6  „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor
7 peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”. (Miheia 5;1);
8  sau când e numit direct chiar Dumnezeu-Domn, Adonai, Elohim și chiar Iahve.
9 b) Firea omenească este mărturisită în locurile în care Mesia este numit:

10  „sămânța femeii” (Facere 3;15), „a lui Avraam” (Facere 12;22), „a lui Isaac”
11 (Facere 26;4), „a lui Iacov” (Facere 28;14);
12  „Mlădița din tulpina lui Iesei” (Isaia 11;1);
13  „Odraslă a lui David” (Ieremia 23;5), „care se va naște dintr-o Fecioară în
14 Betleem, și numele Lui va fi Emanuel” (Isaia 7;14);
15  în locurile unde sunt prezentate fapte minunate din viața Sa pământească;
16  Iar ultimul profet, Sfântul Ioan Botezătorul, care face legătura între Noul și Vechiul
17 Testament, nu numai, că L-a mărturisit pe Iisus ca Mesia, dar L-a și arătat cu degetul
18 său contemporanilor: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii!” (Ioan
19 1;29).
20
21
22
23
24
25
26
27
28
69
2
1
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10 TEOLOGIE BIBLICĂ
11 NOUL TESTAMENT
12
13
14
15
16
17
2 70
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
1 I. PILDELE MÂNTUITORULUI ȘI EXEGEZA LOR
2 Pildă (parabola) = exemplu (comparaţie) prezentat sub formă de scurtă istorioară cu conținut
3religios-moral.
4 I.1. Pilda semănătorului

5 (Luca 8;5-15)
6 Cuvinte simbol
7  Semănătorul – Dumnezeu;
8  Sămânţa – Cuvântul lui Dumnezeu;
9  Păsările care au mâncat seminţele – îngerii răi, diavolii;
10  Locurile în care au căzut seminţele – tipologii umane sau dispoziții sufletești ale
11 unuia și aceluiași suflet;
12  locul de lângă drum – oamenii indiferenţi, dezinteresaţi;
13  locul pietros – oamenii superficiali;
14  locul dintre spini – oamenii copleşiţi de griji;
15  pământul bun – oamenii buni.
16 Aplicare în ziua de azi
17 Semănătorul – învăţătorul (profesorii, părinţii);

18 Sămânţa – învăţăturile primite în şcoală, acasă, în Biserică;
19 Pământul – categorii de elevi/oameni.
20 Locurile unde a căzut sămânța
21 „…una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o”.
22[…] „cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor,ca nu
23cumva, crezând, să se mântuiască”– sămânţa căzută pe drum (pe pământ nearat), simbolizează inima
24„nearată”, adică oamenii pripiți şi grăbiţi ce umblă mereu după câștigurile mărunte ale vieţii, nu se
25opresc să cugete la înţelesul învăţăturilor auzite în Biserică. Vorba le intră pe o ureche, le iese pe
26alta, ei rămân cu sufletul gol ca înainte. E ca şi cum ai semăna grâu în mijlocul drumului .
71
2
1 „…alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală”. […] „cea de
2pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred
3până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”. Sămânța căzută pe piatră, îi reprezintă pe
4oamenii cu inima împietrită, cei care uită repede. Învăţătura auzită de ei se prinde o clipă, iar la
5ispită, se leapădă de Cuvântul Evangheliei.
6 „…alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o”. […] „Cea căzută între
7spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă
8şi nu rodesc”. Sămânța căzută între spini este asemenea sfaturilor spuse unui om cu prea multe
9griji/plăceri/preocupări. Întâi le primeşte cu bucurie, dar goana după avere şi alte ambiţii, înăbuşă cu
10totul sfaturile cele după Dumnezeu, după cum ghimpii nu lasă să crească pomul răsărit la umbra
11spinului.
12 „…alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit”. […] „Iar cea de pe
13pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”.
14Sămânța căzută în pământul cel bun reprezintă cuvântul auzit de oamenii cu inima bună. După cum
15sămânţa aceea dă rădăcini multe, care pătrund bine în pământ şi hrănesc bine planta, făcând-o să
16rodească, tot aşa şi vorba auzită de un om evlavios, se înrădăcinează în sufletul lui şi-i arată calea
17spre fapta bună.
18 Învăţături morale desprinse:
19  Învăţăturile lui Dumnezeu nu rodesc în mod egal în sufletele tuturor oamenilor!

20  Necesitatea de a asculta învățătura lui Dumnezeu!
21  Păstrarea și aplicarea în viața personală a învățăturilor lui Dumnezeu!
22  Nu tot ce se seamănă, răsare și rodește!
23  Sămânţa bună roadește întru răbdare!
24  Necesitatea de a primi sămânţa/cuvântul, păstrarea ei/lui curată/curat în memorie,
25 aprofundarea și meditarea la ea/el, şi împlinirea ei/lui întru răbdare!
26
27
28
72
2
1 I.2. Pilda vameșului și a fariseului

2 ( Luca 18; 10-14)
3 Fariseii = membri ai unei comunități politico-religioase iudaice; ei trăiau separați de restul

4evreilor, considerându-se drepți, pentru faptul că îndeplineau formal ritualurile religioase.
5 Vameșii = erau oameni urâți de popor, deoarece erau colaboratori ai stăpânirii romane
6cotropitoare, considerați trădători de conaționalii lor, întrucât strângeau biruri de la oameni pentru
7stăpânirea romană.
8 Cei doi despre care vorbeşte pilda, s-au urcat la Templu ca să se roage. Nu se spune dacă era
9vorba de rugăciunea de dimineaţă sau de seară.
10 Rugăciunea fariseului, deşi în prima parte, dădea impresia unei rugăciuni de mulţumire
11adusă lui Dumnezeu („Dumnezeule, Îţi mulţumesc...” v. 11), pe parcurs, ea se transformă într-o
12rugăciune de elogiere a propriilor virtuţi, expunându-I lui Dumnezeu, spre informare, ca şi cum
13Dumnezeu nu ar fi ştiut, propriile „performanțe duhovnicești”. Din păcate, o astfel de rugăciune nu
14apropie de Dumnezeu, ci înstrăinează și izolează de Dumnezeu; este o rugăciune care închide în
15propriul egoism; Este rugăciunea omului trufaş, semeţ, mândru, care nu caută cu prioritate ceea ce
16foloseşte sau ajută sufletul, ci, dimpotrivă, îl strică. O astfel de rugăciune nu atrage ajutorul lui
17Dumnezeu, ci îl respinge.
18 Rugăciunea cu bună-umilință a vameşului („Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” v.

1913), însoţită de lovirea pieptului, ca sediu al păcatului, însoțită de plângerea cu umilinţă, se arată a fi
20diametral opusă încrederii fariseului în dreptatea sa; totodată, aceasta arată dorinţa manifestă de
21îndreptare a vieţii şi de mântuire a unui om cu conştiinţa zdrobită de păcat. Spre o astfel de
22rugăciune, Dumnezeu caută cu bunăvoinţă și-i răspunde pozitiv, fapt sugerat de remarca
23Mântuitorului: „...adevărat vă spun vouă, acesta s-a întors mai îndreptat la casa sa.”
24 În această pildă :
25 Vameșul este modelul celui care se roagă curat, modelul vrednic de imitat; este modelul
26omului smerit, care așteaptă de la Dumnezeu iertare și mântuire.
27 Fariseul, în schimb, nu se roagă, ci doar se gândește cum să se pună în valoare, rugăciunea sa

28fiind o laudă adusă lui însuși, și nu lui Dumnezeu;
73
2
1 Reperul, la care se raportează fariseul, este vameșul de alături, el văzându-se superior lui
2doar pentru faptul că îndeplinește niște prescripții ale Legii, pe când reperul la care se raportează
3vameșul este Dumnezeu.
4 Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Dacă mândria l-a coborat pe om din cer,
5smerenia l-a înălțat”!
6 Învățături morale desprinse:
7  Adevărata rugăciune este cea însoțită de pocăință!

8  Dumnezeu urăște slava deșartă și iubește smerenia!
9  Adevăratul om al rugăciunii nu caută locul din față, ci plin de smerenie ca semn al
10 adevătatei pocăințe, stă deoparte; el nu pomenește faptele bune știind că Dumnezeu
11 nu voiește o înșiruire de fapte, ci pocăință smerită pentru toate!
12  Dumnezeu nu are nevoie de CV-ul nimănui! Fiind Dumnezu, ne cunoaşte biografia în
13 întregimea ei. Din păcate, comportamentul fariseului, prin modul său de raportare la
14 Dumnezeu, în loc să-l fi înălţat, l-a pogorât, pe când vameşul, prin zdrobirea şi lovirea
15 inimii, a obţinut gratitudinea lui Dumnezeu, iertarea şi bunăvoinţa Sa
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
74
2
1 I.3. Pilda fiului risipitor

2 (Luca 15;11-32)
3 Cuvinte simbol:
4  Tatăl - Dumnezeu;
5  Fiul mic - oamenii care petrec în păcate, risipind darurile lui Dumnezeu;
6  Fiul mare - oamenii credincioși, care-L ascultă pe Dumnezeu şi Îi implinesc
7 poruncile;
8  Averea - darurile lui Dumnezeu (talanții);
9  Ţara îndepărtată - păcatul;
10  Slugile - îngerii;
11  Roşcovele – hrană a porcilor, animale considerate de evrei necurate. Roșcovele,
12 asemenea păcatului, la început sunt dulci, apoi pline de amar.
13 Darurile Tatălui
14 Haina - Sfântul Botez;

15 Pecetea şi inelul - harul Sfântului Duh; demnitate.
16 Încalţămintea – să nu fie vătămat, când umblă pe calea Domnului (de șerpi-diavolul)
17 (robii mergeau înainte desculți, fiul purtând încălțăminte);
18 Viţelul cel gras - Fiul lui Dumnezeu, Domnul Hristos – se dă spre împărtăşire (la
19 Sfânta Taină a Împărtăşaniei/Euharistiei, în timpul Sfintei Liturghii).
20 Învăţături morale desprinse
21  Datoria de a fi ascultători faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţi!

22  Dumnezeu iartă pe cei păcătoşi, care se întorc la El!
23  Datoria de a cere iertare celor pe care i-am supărat!
24  Necesitatea mărturisirii păcatelor, în vederea dobândirii iertării!
25  Necesitatea de a nu ne lasa cuprinși de invidie!
26  Necesitatea de a ne bucura împreună cu îngerii din ceruri de revenirea oricărui
27 păcătos la Dumnezeu, nelăsându-ne pradă mâniei sau invidiei, precum fratele cel
28 mare!
29
30
75
2
1 I.4. Pilda samarineanului milostiv

2 (Luca 10;25-37)
3 Simbolurile pildei:
4  Omul căzut între tâlhari – primii oameni înșelați de diavol, omul pradă patimilor;
5  Preotul și levitul – Legea Vechiului Testament și slujitorii ei, care n-au reușit sa-i
6 vindece pe oameni de urmările păcatului strămoșesc și să le deschidă din nou porțile
7 raiului;
8  Samarineanul milostiv – Hristos;
9  Undelemnul – darurile Duhului Sfânt primite după Botez prin Taina Mirungerii; harul
10 iertarii, primit în Taina Mărturisirii păcatelor;
11  Vinul – sângele lui Hristos vărsat, pe Cruce pentru vindecarea și mântuirea omului;
12 Sfânta Euharistie;
13  Casa de oaspeți – Biserica unde păcătoșii primesc iertare și îngrijire adecvată pentru
14 vindecarea rănilor produse de păcate, gazde fiind preoții Noului Testament.
15 Învățături morale desprinse
16  Aproapele nostru:
17  este omul de lângă noi, orice om cu care venim în contact;
18  reprezintă provocarea imediată a relației și a spațiului, în care suntem
19 chemați să împlinim poruncile lui Dumnezeu;
20  este orice om, care are nevoie de ajutor, indiferent de etnie, religie,
21 naționalitate.
22  Ajutându-ne aproapele, împlinim Legea Noului Testament!
23  Binele nu se poate face fără jertfă! Iar jertfa înseamnă renunțare la interesul propriu,
24 imediat, în favoarea nevoii aproapelui!
25  Prin fapte ne arătăm iubirea față de aproapele și lucrăm la mântuirea noastră!
26  Dacă-l iubim pe aproapele, îl iubim pe Dumnezeu!
27
28
29
76
2
1 I.5. Pilda celor zece fecioare

2 ( Matei 25;1-13)
3 Cuvinte simbol
4  Nunta – Împărăția lui Dumnezeu;

5  Mirele – Hristos, care va veni a doua oară pe pământ;
6  Fecioarele – sufletele oamenilor, chemați la bucuria Împărăției lui Dumnezeu;
7  Fecioarele înțelepte – creștinii, care se îngrijesc de sufletele lor și le împodobesc prin
8 curăție, credință, dragoste și fapte bune;
9  Fecioarele neînțelepte – oamenii care nu își pregătesc sufletele, amânând mereu
10 întoarcerea la Dumnezeu sau oamenii evlavioși dar nemilostivi;
11  Candela – sufletul omului;
12  Untdelemnul – faptele bune săvârșite în timpul vieții.
13 Învățături morale
14  Deoarece numai Dumnezeu știe când va fi sfârșitul, trebuie să fim întotdeauna

15 pregătiți pentru întâmpinarea Mirelui Hristos!
16  Trebuie să ascultam și să împlinim cuvântul Lui Dumnezeu, făcând mereu fapte bune!
17  Singura avuție, cu care omul se întoarce la Dumnezeu, este alcatuită din faptele sale!
18
19
20
21
22
23
24
25
26
77
2
1 I.6. Pilda talanților

2 (Matei 25;14-30)
3 Simbolurle pildei
4  Stăpânul care-și împarte avuția – Dumnezeu;

5  Talanții – darurile împărțite de Dumnezeu oamenilor;
6  Lucrarea cu talanții – punerea lor în slujba semenilor;
7  Ascunderea talanților în pământ – refuzul ajutorării celor în nevoi și refuzul de a
8 pune în valoare darurile primite de la Dumnezeu.
9 Învătături morale desprinse
10 v Deşi ne dăruieşte în mod inegal cu daruri, Domnul ne cheamă pe toţi la împreună-

11 lucrare şi răsplată!
12 v Dumnezeu nu este nedrept, chiar dacă împarte în mod inegal daruri oamenilor,
13 deoarece o face potrivit puterilor lor!
14 v Fiecare avem datoria de a înmulţi talanții încredințați de Dumnezeu, întrucât vom da
15 socoteală!
16 v Înmulțirea talanților ne aduce mântuirea sufletului și intrarea în Împărăția Cerurilor!
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
78
2
1 Pilda neghinei
2 (Matei 13;24-30; 36-43)
3 Cuvinte simbol:
4  Semănătorul – Fiul Omului;

5  Ţarina – lumea;
6  Sămânţa bună – fiii împărăţiei, (Evanghelia);
7  Vrajmaşul – diavolul;
8  Neghina – fiii celui rău, erezia sau învățătura alterată;
9  Secerişul – sfârşitul lumii;
10  Secerătorii – îngerii;
11  Cuptorul de foc – iadul;
12  Hambarele – Împărăţia cerurilor.
13 Învăţături morale desprinse
14  Să ne pregătim pentru Judecata de Apoi!

15  Fiecare om va fi răsplătit în funcţie de faptele sale!
16  Dumnezeu este îndelung-răbdator față de toți păcătoşii, aşteptând pocăinţa acestora!
17  La sfârşitul lumii, Dumnezeu va judeca pe toţi oamenii cu dreptate, răsplătindu-i sau
18 pedepsindu-i, după faptele lor!
19  Datoria noastră - pregătirea sufletelor prin împlinirea poruncilor!
20  Domnul Hristos ne învaţă că trebuie să luăm seama numai la sămânţa curată, pentru
21 că mai sunt şi alţii care seamănă răul!
22  Să nu ne grăbim cu judecată şi cu osânda!
23  Să nu ne temem că păcatul va rămâne nepedepsit!
24
25
26
27
28
29
79
2
1 II. PATIMILE ȘI ÎNVIEREA DOMNULUI
2 A. Patimile Domnului
3 Patimile şi Moartea Domnului nostru Iisus Hristos, constituie actul prin care, Fiul lui
4Dumnezeu cel întrupat, răscumpără omenirea din osânda păcatului, împăcându-i pe oameni cu
5Dumnezeu şi deschizându-le calea spre mântuire.
6 Evenimente premergătoare Patimilor Domnului

7 În zilele următoare intrării Sale solemne în Ierusalim, Mântuitorul, împreună cu ucenicii Săi,
8merge pentru a pretrece noaptea în Betania. Acolo, cu două zile înainte de Paşti, în casa lui Simon
9Leprosul, pe când stătea la masă, Domnul Hristos este uns cu mir de nard de mult preţ, în semn de
10preţuire, de o femeie (Matei. 26, 7-13). Gestul stârneşte oarecare nemulţumire între ucenici,
11motivându-se că mirul se putea vinde şi, cu banii luaţi pe el, puteau să ajute pe săraci. Domnul
12Hristos răspunde ucenicilor că „pe săraci îi au pururea cu ei, dar pe El nu”. Ungerea aceasta este
.
13interpretată de Domnul ca o prevestire a înmormântării Sale.
14 Miercuri, Iuda intră în legătură, pe ascuns, cu sinedriştii şi-L vinde pe Domnul pe treizeci de
15arginţi. Suma aceasta era preţul derizoriu de răscumpărare a unui sclav care ar fi ucis animalul de
16povară aparținând altcuiva (Exod 21;32).
17 A doua zi, joi, doi ucenici pleacă la Ierusalim, spre a găti cina pe care Mântuitorul avea să o
18servească cu ucenicii Săi.
19 Spălarea picioarelor ucenicilor

20 Gestul spălării picioarelor era la evrei un gest de bun-venit arătat de gazdă pentru oastetele ei.
21Cel mai adesea, spălarea picioarelor era săvârșită de către sclavi, prin aceasta, actul spălării
22picioarelor, căpătând semnificația unei adânci umilințe. Dacă stăpânul avea însă un sclav evreu,
23acesta avea dreptul de a-și refuza stăpânul în cazul în care, cel căruia sclavul evreu trebuia să-i spele
24picioarele, era considerat nevrednic de aceasta.
25 Domnul Hristos, înainte de Cină, dezbrăcându-Se de haină şi încingându-Se cu un ştergar,
26spală picioarele ucenicilor Săi şi le şterge cu ştergarul cu care era încins. Mântuitorul săvârşeşte
27spălarea picioarelor ucenicilor ca pe un semn de smerenie, ca un semn de preţuire şi dragoste pentru
28Apostoli, dar mai ales de pildă pentru ei.
29 Cina cea de Taină

30 Joi seara spre vineri, adică „înainte de praznicul Paştilor” (Ioan 13;1), Mântuitorul,
31împreună cu ucenicii Săi, mănâncă la Ierusalim ultima Sa Cină, ştiind că înainte de Paștile iudeilor
80
2
1va fi răstignit. La această Cină, ei nu consumă azime, ci pâine dospită, căci nu sărbătoresc Paștile
2iudaic, ci iau o masă, la care Mântuitorul instituie Cina cea de Taină (Sfânta Euharistie).
3 Prevestirea vânzării și a lepădarii apostolilor.

4 La această Cină, Domnul Hristos descoperă vinderea Sa de către unul dintre ei, precizând că
5este cel care „a întins cu Mine mâna în blid” (referindu-se la Iuda Iscarioteanul). Îndată după Cină,
6Mântuitorul le prevestește ucenicilor faptul că în acea noapte toţi îl vor părăsi. Petru Îl asigură că el
7nu-L va părăsi. Mântuitorul îi prevesteşte că înainte de a cânta cocoşul, de trei ori se va lepăda de El,
8cum că nu Îl cunoaște.
9 Prinderea şi arestarea lui Iisus

10 După cină, Domnul Hristos merge împreună cu ucenicii Săi spre Muntele Măslinilor, în
11grădina Ghetsimani, care se afla la poalele muntelui. În grădină, luând pe Apostolii Petru, Iacov şi
12Ioan, se depărtează de ceilalţi la o distanţă oarecare , apoi, lăsându-i şi pe aceştia, Se retrage singur.
13Acolo, într-o rugăciune fierbinte, – ştiind chinurile patimilor pe care trebuia să le suporte – cere, ca
14om de la Tatăl, să îndepărteze de la El paharul suferinţei. De trei ori revine la ucenici, pe care îi află
15dormind şi-i îndemnă să privegheze împreună cu El. În sfârşit, revine împreună cu cei trei la ceilalţi
16ucenici, iar peste câteva momente este înconjurat de ostaşii templului şi de slugile Sinedriului,
17călăuziţi de Iuda. Acesta îl sărută spre a-L face cunoscut celor ce veniseră să-L prindă.
18 Simon-Petru încearcă să-1 apere, lovind pe sluga arhiereului şi tăindu-i urechea (Ioan 18;
1910). Întorcându-Se spre mulţimi, Mântuitorul le reproşează că nu era nevoie să vină spre a-L prinde
20cu săbii şi toiege, ca pe un tâlhar, căci în fiecare zi invățase mulțimile în templu înaintea lor. Apoi,
21Domnul Hristos este arestat şi dus la Caiafa, arhiereul în funcţiune. Ucenicii îl părăsesc. Petru Îl
22urma de departe şi intră chiar în curtea arhiereului.
23 Iisus în faţa Sinedriului

24 Domnul Hristos este judecat de Sinedriu (Matei 26;57-66), fiind acuzat că S-a numit pe Sine
25Fiul lui Dumnezeu, fapt care se pedepsea cu moartea. Ei caută să-şi întemeieze acuzaţia pe martori.
26Cu multă greutate găsesc doi martori care afirmă că Mântuitorul a spus: „pot să dărâm Templul lui
27Dumnezeu şi în trei zile să-1 clădesc”. Întradevăr, Domnul Hristos spusese acestea, dar s-e referea la
28Teplul Trupului Său adică la Moartea şi Învierea Sa.
29 Întrucât Mântuitorul nu răspundea nimic şi martorii nu se potriveau în mărturii, arhiereul
30apelează la conştiinţa acuzatului, provocându-L să jure dacă, în adevăr, este Fiul lui Dumnezeu.
31Domnul răspunde afirmativ. Arhiereul îşi sfâşie veşmântul ca semn de indignare pentru că
32Mântuitorul S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu, şi, cu aprobarea sinedriului, îl condamnă la
33moarte. După aceasta Domnul Hristos este umilit, fiind scuipat şi lovit cu palme şi pumni.
81
2
1 În acest răstimp, are loc lepădarea lui Petru, care se afla în curtea arhiereului (Matei 26;69-
275). Fiind întrebat dacă nu cumva face parte dintre ucenicii lui Iisus,. el neagă şi se leapădă de trei ori
3de Domnul Hristos. Auzind îndată cocoşul cântând, Petru îşi aminteşte de prevestirea Mântuitorului,
4şi, ieşind afară, a plâns cu amar.
5 Mântuitorul înaintea lui Pilat

6 Dimineaţa, Sinedriul se mai adună încă o data (căci aşa cerea legea) și hotărăște condamnarea
7la moarte a Mântuitorului, predându-L procuratorului Ponţiu Pilat spre a confirma sentinţa forului lor
8de judecată şi a-L executa.
9 Iuda, asistând la proces (Matei 27;3-10) şi știind nevinovăţia Mântuitorului, se căieşte de
10fapta sa, şi se prezintă sinedriştilor, restituindu-le banii, mărturisind că a vândut sânge nevinovat.
11Aceştia nu iau în serios mărturia lui. Banii restituiţi de Iuda nu-i primesc în visteria templului, ci
12hotărăsc să cumpere cu ei ţarina olarului, în vedera îngropării străinilor, iar Iuda, căzând în
13deznădejde, se spânzură.
14 Pilat, văzând nevinovăția lui Iisus, încearcă să-L elibereze.Văzând aceasta, fariseii schimbă
15acuzația de factură religioasă, într-una de factură politică. Domnul Hristos este acuzat că răzvrăteşte
16poporul şi Se numește pe Sine împărat. Pilat Îl cercetează cu atenţie, întrebându-L dacă este rege şi,
17în dorința de a-L achita, propune eliberarea Mântuitorului motivată de datina evreilor, prin care, la
18Paşti, le elibera la alegere un vinovat închis. Soţia lui Pilat, prozelită, intervine la soţul ei pentru
19Mântuitorul. Însă, din cauza ameninţării evreilor, Pilat cedează şi hotărăşte să fie răstignit, spălându-
20se pe mâini în semn de nevinovăție față de crima care se pregătea, afirmând că e nevinovat de
21Sângele Lui.
22 Răstignirea, moartea şi îngroparea Mântuitorului

23 După condamnare, Mântuitorul este bătut (Matei. 27; 27-31) cu biciul, îmbrăcat într-o
24hlamidă roşie, batjocorit şi dus să fie răstignit pe dealul Golgotei, în afara zidurilor Ierusalimului.
25Este răstignit între doi tâlhari, iar la împărţirea hainelor răstigniţilor, asupra cămăşii Mântuitorului
26(care era necusută) se trage la sorţi. Lângă crucea Mântuitorului se aflau femeile mironosiţe, Mama
27Sa și ucenicul Ioan, moment în care Domnul Hristos încredinţează spre îngrijire pe mama Sa
28ucenicului Său iubit (Ioan 19;26-27). Strigând că-I este sete, I se dă în vârful unei trestii un burete
29muiat în oţet şi după ce a luat oţelul a spus: Săvârşitu-s-a! , apoi Şi-a dat duhul (Ioan 19;30).
30 Răstigniţii, după legea iudaică, nu trebuiau să rămână peste noapte pe cruce, datorită
31sărbătorii Paștilor, urmând a fi înmormântaţi într-o groapă comună. La intervenţia lui Iosif din
32Arimateea – ucenic în ascuns al Mântuitorului – Pilat permite ca Domnul să fie înmormântat singur,
33într-un mormânt nou, săpat în piatră, nu departe de locul răstignirii (Matei 27;57-60).
82
2
1 Înainte de înmormântare, Domnul Hristos este spălat de Iosif, uns cu miresme, înfăşurat în
2giulgiu, conform obiceiului, şi aşezat în mormânt, fără sicriu. Pe mormânt, Iosif și Nicodim,
3prăvălesc o lespede de piatră.
4 A doua zi, arhiereii şi fariseii intervin la Pilat să li se dea strajă pentru a păzi mormântul,
5motivând că s-ar putea ca ucenicii să fure trupul mort al lui Iisus şi să spună că a înviat. Dorinţa le
6este satisfăcută, groapa fiind pecetluită şi străjuită de ostași.
7 Biserica învaţă că Domnul, pe când zăcea cu trupul în Mormânt, s-a coborât la iad cu sufletul,
8ca să binevestească şi acolo împlinirea profeţiilor mesianice şi începutul prăbuşirii puterii diavolului
9şi a morţii. Sfintele şi mântuitoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos se încheie cu învierea
10Sa din morţi, dogma fundamentală a credinţei creştine şi temeiul nădejdii noastre în învierea morţilor
11(I Cor. 15;13-17).
12 B. Învierea Domnului
13 Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi universal care dă sens la tot ceea ce îl precede şi
14la tot ceea ce îi urmează, care cu adevărat învesteşte cu valoare viaţa umană (Apoc. 1;17-18),
15devenind faptul central al credinţei şi existenţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este
16atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15;14).
17 Împrejurările învierii sunt redate de Sfântul Evanghelist Matei. Duminică dimineața, „… s-a
18făcut cutremur mare pe pământ, căci un înger al Domnului s-a pogorît din cer, a venit şi a prăvălit
19piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea.., Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut
20ca morţi (Matei 28;2-4). Revenindu-şi, au venit în cetate şi au dat de ştire preoţilor celor mai de
21seamă despre toate cele întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat
22ostaşilor bani mulţi şi le-au zis: „Spuneţi că ucenicii Lui venind noaptea, l-au furat pe când noi
23dormeam” (Matei 28;13)
24 Învierea lui Hristos s-a petrecut însă în taină, fără zgomot şi fără martori. Iisus a ieşit din
25mormânt în chip minunat, la fel cum în zilele de după Înviere, când a venit la ucenici, a intrat la ei
26prin uşile încuiate şi a stat în mijlocul lor. Peceţile mormântului au rămas neştirbite, giulgiurile şi
27mahrama, cu care fusese înfăşurat în grabă trupul fără viaţă, au rămas în mormânt. Peceţile şi piatra
28care slujea drept uşă, au fost înlăturate abia după Înviere, de către îngerul lui Dumnezeu, spre marea
29spaimă a soldaţilor străjeri.
30 Învierea lui Hristos n-a fost sesizată nici măcar de către ostaşii care păzeau mormântul, ceea
31ce nu înseamnă că aceia adormiseră, cum au fost plătiți să spună, pentru dacă se întâmpla aceasta,
32aveau să fie decapitați imediat. Ei nu L-au văzut pe Iisus înviind, ci doar pe îngerul Domnului care a
33coborât din cer şi a prăvălit piatra de pe mormânt. Au alergat la arhiereii şi la bătrânii poporului,
83
2
1cărora le-au spus că s-a făcut cutremur mare, pe când un înger cu înfăţişare de fulger, înveşmântat în
2haină albă ca zăpada, a coborât şi a îndepărtat piatra de la intrarea în mormânt. Ei s-au înspăimântat,
3fiind paralizați de spaimă. Au auzit însă cum îngerul a spus unor femei care veniseră acolo, că Iisus
4Cel răstignit, pe Care ele Îl căutau ca pe un mort, nu mai este în mormânt, căci a înviat. Ca ele să
5creadă cuvintelor lui, le-a îndemnat să intre în mormântul gol, să vadă locul unde zăcuse trupul Lui.
6 Arhiereii şi bătrânii poporului au dat ostaşilor mulţi arginţi şi i-au învăţat să spună că, pe când
7ei dormeau, ucenicii lui Iisus au venit noaptea şi L-au furat. Ostaşii au povestit așa, cum fuseseră
8plătiți să spună, astfel că minciuna lor s-a răspândit în toată lumea (Matei 28;15) şi este crezută de
9către mulţi, chiar şi în zilele noastre.
10 Învierea lui Hristos n-a fost observată de nimeni, a fost însă constatată de foarte mulţi, care au
11descris împrejurările în care L-au întâlnit pe Hristos cel Înviat. Mărturiile lor au fost credibile şi
12convingătoare, astfel că ea a fost crezută, nu numai de către cei care au văzut şi au crezut, ci şi de cei
13care n-au văzut, dar în baza mărturiei lor, au crezut (Ioan 20;29).
14
15
16
18
19
20
84
2
1
4 MORALĂ ȘI
5 SPIRITUALITATE
6 CREȘTINĂ
7
10
11
2
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 I. LEGEA MORALĂ A VECHIULUI TESTAMENT
2 I. 1. Însuşirile Legii morale a Vechiului Testament
3 Legea morală a Vechiului Testament face parte din legea pozitivă dumnezeiască.
4 Însuşirile Legii morale a Vechiului Testament
5 Legea morală a Vechiului Testament are următoarele însușiri:

6 Ø este nedesăvârșită, atât în formulare cât şi în realizarea ei;
7 Ø este lipsită de harul divin;
8 Ø accentuează unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu deoarece decalogul
9 cuprinde fundamentele vieţii religios-morale pentru toate timpurile şi toate
10 popoarele;
11 Ø este obligatorie, Dumnezeu atrăgând atenţia asupra acestui lucru prin prooroci.
12 I. 2 Decalogul şi explicarea lui
13 Valoarea Decalogului este dată de explicarea lui în spiritul învăţăturilor evanghelice (cf.
14Matei 5;21-48).
15 Porunca I. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”
16(Ieșire 20;2-3). Această poruncă cere creştinilor să-L cinstească pe Dumnezeu, atât în interior cât şi
17în exterior. Cinstirea lăuntrică se face prin virtuţile credinţei, nădejdii şi iubirii, iar cinstirea
18exterioară se manifestă prin diferite acte de cult. Din cinstirea divinităţii se conturează datoria de a
19mărturisi credinţa în Dumnezeu, ori de câte ori este nevoie, precum şi datoria de a ne manifesta ca
20fii ai lui Dumnezeu, aşa cum desprindem din textul de la Matei 5;16: „Aşa să lumineze lumina
21voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
22vostru Cel din ceruri”.
23 Porunca a II-a „Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare a vreunui lucru din câte
24sunt în cer, ori din câte sunt pe pământ, ori din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te
25închini lor şi nici să le slujeşti” (Ieșire 20;4-5)
26 În această poruncă este vorba de cinstirea lui Dumnezeu, ea oprind închinarea la orice altă
27făptură închipuită sub formă de idoli (idol = născocire omenească, produs al imaginației fără
2 86
1corespondent în realitate). Porunca a II-a a Decalogului nu interzice cinstirea icoanelor deoarece

2acestea sunt reprezentări ale unor persoane reale. Pe de altă parte, prototipul icoanelor îl găsim în
3Vechiul Testament, atunci când Dumnezeu dă lui Moise indicaţiile pentru cortul sfânt ( Ieşire
425;18-20; 26;31-35).
5 Porunca a III -a „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!” (Ieșire 20;7)
6 Datoria de a cinsti pe Dumnezeu este extinsă prin această poruncă şi la numele lui
7Dumnezeu, care e Sfânt, credinciosul având astfel datoria de a nu huli, a nu-L rosti fără cinstea
8cuvenită, a nu înjura sau blestema pe Dumnezeu.
9 Porunca a IV-a . „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti!” (Ieșire 20;8)
10 Prin această poruncă, ne este impusă cinstirea zilei de odihnă, (a Sabatului – în Vechiul
11Testament, a Duminicii – în Noul Testament precum și a altor sărbători instituite de Biserică),
12înţelegându-se nu numai o reţinere de la lucrările fizice, ci şi un prilej de examinare a vieţii, de
13aducere aminte a binefacerilor primite de la Dumnezeu, de a-I mulțumi pentru ele și de a intra în
14comuniune cu Dumnezeu.
15 Porunca aceasta îl înalţă pe om, din punct de vedere moral şi îi dă prilejul de a cultiva cele
16mai alese virtuţi religioase şi morale.
17 Motivele pentru care în Noul Testament s-a înlocuit serbarea sâmbetei cu a Duminicii, sunt
18numeroase, însă amintim doar că, Mântuitorul a înviat într-o zi de Duminică şi tot Duminica, Duhul
19Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor. Prin urmare, înlocuirea sâmbetei cu Duminica, drept zi de
20odihnă, nu înseamnă călcarea poruncii a IV-a, deoarece sâmbăta, a fost zi de odihnă în Vechiul
21Testament.
22 Porunca a V-a. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani
23mulţi!” (Ieșire 20;12)
24 Recunoscând familia ca temelie a orânduirii sociale, această poruncă precizează cea mai
25însemnată datorie a copiilor în sânul familiei: cinstirea părinţilor, de la care au primit nu numai
26viaţa, ci şi creşterea şi educaţia.
27 Raportul dintre copii şi părinți este asemănător cu raportul dintre om şi Dumnezeu, de aceea
28datoriile copiilor faţă de părinţi sunt o consecinţă a datoriilor oamenilor faţă de Dumnezeu. Într-un
29sens lărgit, această poruncă se referă şi la cinstirea părinţilor spirituali: naşi, învăţători, profesori.
30 Porunca a VI-a . „Să nu ucizi!” (Ieșire 20;13)

31 Viaţa este bunul cel mai de preţ, pe care Dumnezeu l-a dăruit oamenilor, fapt pentru care
32această poruncă interzice ridicarea propriei vieţi (sinuciderea) sau a altuia (omorul sau uciderea).
2 87
1 Mântuitorul ne învaţă că mai de temut este uciderea sufletească, decât cea trupească; prin
2ucidere sufletească înţelegând faptele prin care aproapele este atras pe calea păcatului; „Nu vă
3temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă, temeţi-vă, mai curând, de acela care
4poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă.” (Matei 10;28)
5 Porunca aceasta opreşte deopotrivă ambele feluri de ucidere, precum şi avortul.
6 Porunca a VII-a. „Să nu fii desfrânat!” (Ieșire 20;14)

7 Dumnezeu, încă din rai a statornicit pentru toate timpurile permisiunea legăturii trupeşti
8dintre bărbat şi femeie, numai în cadrul căsătoriei (cf Facere 2;24), iar Mântuitorul, prin
9participarea Sa la nunta din Cana-Galileii, a ridicat căsătoria la rangul de Taină. La baza căsătoriei
10trebuie să stea dragostea curată şi fidelitatea reciprocă a soţilor, această legătură asemănându-se cu
11legătura dintre Hristos şi Biserică. „Supuneţi-vă unul altuia întru frica lui Hristos! Femeile să se
12supună bărbaţilor lor ca Domnului! Pentru că bărbatul este cap femeii, precum Hristos este cap
13Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este.” (cf Efeseni 5;21-23).
14 Din acest motiv, orice legătură trupească dintre bărbat şi femeie în afara căsătoriei este
15oprită prin această poruncă, fiind socotită desfrânare. Desfrânarea este curvie atunci când se
16săvârşeşte de persoane căsătorite, călcându-se astfel şi credinţa conjugală.
17 Tot Mântuitorul ne-a învăţat că această poruncă opreşte chiar şi cugetele şi dorinţele
18necurate cu care un bărbat priveşte o femeie şi invers.”Eu însă vă spun că cine s-a uitat la o femeie
19spre a o pofti, s-a şi desfrânat cu ea în inima lui.” (Matei 5;28).
20 Urâciunea păcatului desfrânării se datorează mai ales faptului că el se săvârșeste în trupul
21omului, trup care are vocația de a fi templu al Duhului Sfânt.
22 Porunca a VIII-a. „Să nu furi!” (Ieșire 20;15)

23 Prin această poruncă se interzice însuşirea pe nedrept, prin orice mijloace, a bunurilor ce
24aparţin altcuiva.
25 Această poruncă consfinţeşte totodată dreptul de proprietate asupra bunurilor indispensabile
26pentru întreţinerea vieţii şi condamnă orice mijloace prin care se nesocoteşte acest drept: furtul,
27răpirea, înşelăciunea, exploatarea etc.
28 Oricine păgubeşte pe aproapele său, are datoria restituţiei, adică a despăgubirii aproapelui
29pentru dauna făcută.
30 Porunca a IX-a. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!” (Ieșire 20;16)
31 Prin această poruncă, este oprită mărturia mincinoasă împotriva aproapelui, cu scopul de a-i
32face rău, precum şi orice minciună, ca un fapt opus în mod direct adevărului.
2 88
1 Prin firea sa, omul este obligat să trăiască în legătură cu alţi oameni, el trebuind astfel să
2aibă relaţii şi raporturi de încredere; minciuna roade şi distruge relaţiile de bună credință. De aceea,
3ea este urâciune înaintea lui Dumnezeu.
4 Porunca a X-a . „Să nu râvneşti la nimic din câte sunt ale aproapelui tău!” (Ieșire 20;17)
5 În timp ce porunca a opta opreşte însuşirea reală şi efectivă a bunurilor aproapelui, această
6poruncă opreşte chiar şi dorinţa şi pofta după bunurile ce aparțin, de drept, altora. Astfel, ea ne arată
7că Decalogul reglementează, nu numai faptele externe ale omului, ci şi pornirea internă a inimilor
8credincioșilor. În ceea ce priveşte poftirea femeii altuia, calificată de Mântuitorul, drept desfrânare,
9precum şi poftele ce vin din lume: pofta trupului, a ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2;16), acestea
10trebuie, cu atât mai mult înfrânate, cu cât ele stau la temelia tuturor păcatelor grele, prin care ne
11înstrăinam de Dumnezeu.
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
2 89
1 II. LEGEA MORALĂ A NOULUI TESTAMENT
2 II. 1. Însuşirile Legii Noului Testament
3 Legea Noului Testament este cuprinsă în Evanghelia lui Hristos, fiind dedusă din adevăruri
4morale generale, idei, îndemnuri, sfaturi, exemple, porunci, cuprinse în întreg Noul Testament.
5Însuşirile acesteia sunt:
6 Ø interioritatea – se referă la necesitatea de a o interioriza într-un mod profund,
7 interiorizare care să producă o transformare, o viaţă într-un duh nou, Duhul lui
8 Hristos (Ioan 6;63, Filipeni 2;5);
9 Ø universalitatea – este destinată pentru întreg neamul omenesc;
10 Ø necesitatea – este o condiție necesară pentru mântuirea tuturor oamenilor
11 (Galateni 3;26-29);
12 Ø neschimbabilitatea – fiind desăvârşită, nu se poate schimba.
13 II. 2. Predica de pe Munte şi tâlcuirea ei
14 a) Explicarea fericirilor
15 Fericirea I. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Matei 5;3)
16 Cea dintâi însuşire, pe care trebuie să o aibă creştinul pentru dobândirea împărăţiei cerurilor,
17este sărăcia cu duhul.
18 Potrivit explicației pe care o dau numeroşi Sfinţi Părinţi, printre care şi Sfântul Ioan Gură de
19Aur şi Sfântul Chiril al Alexandriei, prin „săraci cu duhul” nu trebuie să-i înţelegem pe cei lipsiţi de
20inteligenţă, ci pe cei care, străduindu-se spre desăvârşire, se leapădă de păcatul mândriei şi al
21îngâmfării, fiind conştienţi de lipsurile şi imperfecţiunile de care suferă, adică, pe cei smeriţi.
22Astfel, „săraci cu duhul” pot fi şi cei bogaţi, dacă sunt gata să renunţe la averile lor pentru
23câştigarea desăvârşirii morale, dar pot fi şi cei săraci sau lipsiţi de averi lumeşti, pe care însă nu le
24râvnesc.
25 În concluzie, Mântuitorul, în prima fericire, îi fericeşte pe cei smeriţi, fie că sunt bogaţi, fie
26că sunt săraci, dar care sunt dornici să ajungă la desăvârşirea morală.
27 Fericirea a II-a „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!” (Matei 5;4)
2 90
1 Plânsul este expresia exterioară a tristeţii, sau a durerii. Cei smeriţi, care sunt conştienţi de
2lipsurile şi păcatele lor, se întristează şi plâng după o viaţă desăvârşită, după o viaţă de dragoste, de
3adevăr şi dreptate, viaţă la care pot ajunge doar cu ajutorul harului divin. Așadar, această fericire îi
4vizează pe cei care își plâng păcatele, iar răsplata pe care aceştia o vor primi este mângâierea în
5Împărăţia Cerurilor unde cel rău va fi biruit, iar binele după care au râvnit atât de mult în viaţa
6pământească va triumfa.
7 Fericirea a III- a „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5;5)
8 Această fericire ne arată că blândeţea poate constitui o virtute de preţ pentru dobândirea
9„pământului” (fericirii veşnice), iar omul blând este cel ce dă cinstea cuvenită superiorilor săi şi îi
10preţuieşte pe cei mai mici, care nu batjocoreşte, nu cleveteşte şi nu osândeşte pe aproapele său,
11nelăsându-se pradă mâniei, atunci când lucrurile nu merg după voia lui.
12 Mântuitorul recomandă blândeţea drept atitudinea cea mai potrivită în relațiie sociale chiar
13şi atunci când e vorba de înlăturarea răului şi instaurarea binelui.
14 Celor blânzi li se dă răsplata „de a moşteni pământul”. Acest pământ va fi unul nou, un
15pământ refăcut, de unde vor fi înlăturaţi cei răi, pământ care e tipul adevărat al Împărăţiei cereşti şi
16a moştenirii celei veşnice. „Iar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţei Lui, ceruri noi şi pământ nou în
17care locuieşte dreptatea.” (2 Petru 3;13).
18 Fericirea a IV- a „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor

19sătura!” (Matei 5;6)
20 Din această fericire desprindem tăria şi râvna cu care creştinul adevărat trebuie să
21urmărească, întreaga lui viaţă, înfăptuirea dreptăţii, virtute foarte însemnată în viaţa socială.
22 În înţeles biblic, prin „dreptate”, înţelegem în general viaţa virtuoasă – trăită după poruncile
23lui Dumnezeu. În acest înţeles, Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, este numit „drept” (cf Matei
241;19), astfel „flămânzi de dreptate” sunt toţi cei ce doresc şi înfăptuiesc binele.
25 De această puternică dorinţa au dat dovadă sfinţii, martirii şi mucenicii primelor veacuri
26creştine, care au părăsit totul pentru a trăi o viaţă de înaltă bucurie duhovnicească.
27 Cei ce se vor afla în această categorie „se vor sătura” în parte în această viaţă, prin
28dobândirea desăvârşirii, iar în mod deplin, în viaţa viitoare.
29 Fericirea a V-a. „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!” (Matei 5;7)
30 Milostenia cerută de Mântuitorul este exteriorizarea prin fapte a iubirii faţă de aproapele.
31Această exteriorizare se face prin faptele milei trupeşti şi sufleteşti.
32 Ea este necesară, pe de o parte, pentru a-l ajuta pe aproapele, iar pe de altă parte, spre a da
33prilej de îndreptare celor avuţi și evlavioși, dar zgârciţi, cât şi celor nedrepţi.
2 91
1 Milostenia este o condiție necesară pentru mântuire, deoarece însăşi Împărăţia Cerurilor este
2un dar al milostivirii divine faţă de oameni . Răsplata celor milostivi va fi milostivirea Părintelui
3ceresc faţă de ei la judecata obştească.
4 Fericirea a VI –a. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei
55;8)
6 Prin „curat cu inima” înţelegem, în primul rând pe cel nevinovat şi lipsit de vicleşug, cel ce
7are o inimă curată şi nepătată, asemenea pruncilor, o inimă iertătoare, plină de toată bunătatea şi
8răbdarea. Curăţia inimii este identică cu cea a sufletului, iar cei ce o au, Îl pot vedea şi simţi pe
9Dumnezeu chiar în viaţa aceasta pământească.
10 Starea de supremă fericire şi anume, vederea lui Dumnezeu faţă către faţă, nu este dată
11decât celor ce sunt „curaţi cu inima”.
12 Mântuitorul preţuieşte curăţia inimii, cu atât mai mult, cu cât ea este nu numai cea mai înaltă
13treaptă a desăvârşiri morale care îl apropie pe credincios de Dumnezeu, ci este şi condiţia internă
14esenţială pentru împlinirea oricărei fapte bune, deoarece „...din inimă ies: gânduri rele, adultere,
15desfrânări, hoţii, mărturii mincinoase, defăimări” (cf Matei 15;19).
16 Fericirea a VII- a. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”
17(Matei 5;9) Pacea este unul din bunurile cele mai însemnate, nu numai în viaţa socială, dar
18deopotrivă şi pentru viaţa individuală a oamenilor. De aceea, proorocii Vechiului Testament vestesc
19Împărăţia Cerurilor ca pe o împărăţie a dreptăţii şi a păcii (cf Înțel. Sirah. 9;6, 11;6-13), iar îngerii
20în noaptea Naşterii Domnului, cântau: „…și pe pământ pace între oameni bunăvoire”(Luca 2;14).
21 Făcători de pace sunt creştinii, care prin viaţa şi faptele lor, vor căuta să împlinească o
22întreită pace, respectiv:
23  împăcarea cu Dumnezeu prin pocăinţă şi ferirea de păcate grele;
24  împăcarea cu propriile gânduri;
25  împăcarea cu semenii lor.
26 Cei ce reuşesc să dobândească această virtute, se vor putea numi fii ai lui Dumnezeu,
27împărtășindu-se de toate binefacerile Tatălui ceresc.
28 Fericirea a VIII-a. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia
29cerurilor!” (Matei 5;10)
30 Prin aceasta, Mântuitorul îi fericeşte pe cei care, peste toate veacurile, vor fi prigoniţi din
31pricina străduinţei lor pentru dreptate şi sfinţenie, căci, instaurarea dreptăţii ca virtute socială în
32lume, cât şi strădania de a duce o viaţă virtuoasă, precum şi râvna de a-i face pe alţii să se lepede de
2 92
1păcate şi să se îndrepteze, atrage după sine o împotrivire din partea celor care nu iubesc dreptatea şi
2sfinţenia.
3 Însuşi Mântuitorul şi-a atras ura conducătorilor poporului evreu care, în cele din urmă, au
4cerut și au obţinut răstignirea Lui.
5 Cât priveşte prigonirea Apostolilor pentru dreptate, ea a fost profeţită de Învăţătorul lor: „…
6dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât voi m-a urât. Dacă aţi fi din
7lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că voi nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume,
8de aceea lumea vă urăşte.”( Ioan 15; 18-19)
9 Răsplată făgăduită acestora este Împărăţia Cerurilor, răsplată de care se vor bucura
10predicatorii Evangheliei, învăţătorii Bisericii și mărturisitorii dreptei credințe.
11 Fericirea a IX- a. „Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi
12minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră
13multă este în ceruri” (Matei 5;11-12)
14 Prin această ultimă fericire sunt vizați cei ce au suferit şi vor suferi defăimări, chinuri şi
15moarte din pricina credinţei în Hristos şi a Evangheliei Sale, suferinţe ce au fost prevăzute de
16Mântuitorul Hristos. Acestea nu sunt ceva de neaşteptat, deoarece pentru credinţa în Dumnezeu şi
17pentru nădejdea venirii Mântuitorului au suferit prigoane şi proorocii Ilie, Isaia, Ieremia şi drepţii
18Vechiului Testament.
19 b) Raportul dintre Legea Morală a Vechiului Testament şi cea a Noului Testament
20 Legea Vechiului Testament a avut rolul de „pedagog spre Hristos” (Galateni 3;24) pentru
21poporul evreu, de aici rezultând că ea este inferioară Legii Noului Testament, deoarece legea veche
22nu-l putea mântui pe om (cf. Galateni 2;16, Romani 3;20). Cu toate acestea, Iisus Hristos afirmă:
23„...nu am venit să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5;17).
24 Arătând strânsa legătură dintre cele două Legi, Fericitul Augustin precizează: „Noul
25Testament în cel Vechi se ascunde, iar Vechiul Testament în cel Nou se deschide” şi astfel e necesar
26să vedem raportul dintre cele două legi:
27  Legea Noului Testament, având ca temelie iubirea, lămureşte, interiorizează, unifică şi

28desăvârşeşte poruncile legii vechi; (Legea Noului Testament dă un nou înţeles şi o nouă înfăţişare
29poruncilor Decalogului, prin interpretarea dată acestora de Mântuitorul - Matei 5;17-48. Prin
30porunca cea nouă a iubirii, se unifică (se concentreză) toate poruncile Legii Vechiului Testament);
31  Legea nouă înlocuieşte motivele trecătoare pentru împlinirea legii cu motive veşnice, şi
32aşează iubirea în locul fricii;
2 93
1  Legea Noului Testament, ca lege a libertăţii, înlătură sarcină grea a poruncilor legii
2Vechiului Testament;
3  Numai legea nouă îl îndreptează pe om înaintea lui Dumnezeu şi dă posibilitatea
4mântuirii, prin mijloacele harului divin;
5  Legea Noului Testament este o lege universală şi veşnică, în timp ce Legea Vechiului
6Testament a fost o lege cu caracter particular şi temporar.
7 c) Despre milostenie, rugăciune şi post
8 Milostenia, rugăciunea și postul erau considerate de către evrei, faptele cele mai de cinste
9şi erau respectate cu stricteţe; fariseii le practicau însă într-un chip făţarnic, ostentativ, şi nu
10urmăreau decât să fie văzuţi şi apreciaţi de cei din jur. Astfel, ei se lăudau cu milosteniile, se rugau
11stând în picioare în sinagogi şi pe străzi, îşi „smoleau feţele” şi îşi manifestau tristeţea pentru a arăta
12tuturor că postesc, ţineau cu stricteţe toate datinile, se credeau drepţi dar îi dispreţuiau pe ceilalţi.
13 Mântuitorul îi critică pe farisei (Matei cap 23) şi arată că practicarea autentică a virtuţilor se
14face în taină, din dragoste faţă de Dumnezeu şi față de aproapele, fără a aştepta laude din partea
15altora, şi fără a se urmări interesul propriu, având încredințarea că toate faptele bune vor fi răsplătite
16de Dumnezeu, numai în măsura în care acestea sunt practicate discret.
17 Milostenia: „Luaţi aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor, ca

18să fiţi văzuţi de ei; altminteri nu veţi avea plată de la Tatăl vostru, Cel din ceruri. Deci, când faci
19milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări şi în uliţe, ca să fie slăviţi
20de oameni. Amin, zic vouă, şi-au luat plata lor. Tu, însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta
21ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie în ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti
22ţie!” (Matei 6;2-4).
23 Dintre practicile Vechiului Testament prin care îşi exprima cineva evlavia, cea mai
24recomandată era milostenia. De aceea, milostenia era apreciată, în special, de farisei. Mântuitorul nu
25combate milostenia. El își exprimă aprecierea față de faptele de milostenie, dar le purifică de acele
26exteriorizări ostentative care nimicesc întreaga lor valoare.
27 Principalul element, care micşorează valoarea milosteniei, este publicitatea. Fariseii, în
28schimb, căutau cu orice preț publicitatea. De aceea, făceau actele lor de milostenie la templu, în
29pieţe şi oriunde puteau fi mulţi martori oculari, pentru a-i lăuda pentru milostenia lor. În acest caz,
30actul de milostenie nu mai trebuia considerat ca izvorând din iubire de aproapele, ci tocmai din cea
31mai condamnabilă formă de egoism.
2 94
1 Iisus îi avertizează pe farisei că răsplata faptelor lor se reduce la satisfacerea orgoliului

2propriu în această viaţă, şi fără a mai putea avea nădejde într-o răsplată viitoare.
3 Rugăciunea: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin
4colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă:
5şi-au luat plata lor. Tu, însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui,
6Care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi
7multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci, nu vă asemănaţi lor,
8că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6; 5-8.
9În contrast cu maniera fariseică de rugăciune, Mântuitorul prezintă Rugăciunea Domnească, Tatăl
10nostru, drept cea mai frumoasă și mai cuprinzătoare rugăciune (Matei 6;9-13).
11 Postul este al treilea exemplu, după rugăciune şi milostenie, prin care Mântuitorul arată
12deosebirea între modul în care fariseii îşi exprimau evlavia lor, şi modul în care trebuia să fie arătată
13evlavia cea adevărată: Când postiţi, nu fiți triști (să nu luaţi o înfăţişare posomorâtă), ca făţarnicii,
14care îşi smolesc fețele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat plata
15lor. Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi faţa ta o spală, ca să te arăţi că posteşti, nu oamenilor,
16ci Tatălui Tău, care este în ascuns; iar Tatăl Tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.(Matei
176;16-18)
18 Iudeii respectau posturile impuse de Lege (la Sărbătoarea ispăşirii, la Ziua împăcării). Unii,
19îndeosebi fariseii, mai posteau şi de două ori pe săptămână, lunea şi joia, în semn de pocăinţă.
20Posturile din săptămână fuseseră impuse de bătrânii poporului, în decursul veacurilor. După natura
21postului, era reglementată hrana, îmbrăcămintea şi îngrijirea exterioară a corpului; în cazul
22posturilor grele, iudeii se îmbrăcau neglijent, nu-şi spălau faţa, nu-şi îngrijeau părul şi era anulat
23salutul.
24 Sfântul Epifanie spune că în vremea postului, aceştia afişau o faţă palidă şi morocănoasă.
25Dar postul acestor oameni nu era însoţit de pocăinţă. Atât rugăciunea, cât şi milostenia fariseilor
26erau pornite dintr-o conştiinţă formalistă faţă de Dumnezeu şi de gândul că vor fi văzuţi şi lăudaţi de
27semenii lor. Un astfel de post a fost combătut şi în epoca veche (Isaia 58). Nu postul, ca atare, este
28combătut de Mântuitorul. El Însuşi a postit (Matei 4) şi vorbeşte despre rostul postului în progresul
29spiritual („...acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17;21). El
30combate numai ipocrizia, care însoţea postul fariseilor, ipocrizie care nimicea valoarea postului.
31„Iar tu, când postești, unge capul tău și fața ta o spală” (Matei 6;17). Acest verset nu trebuie să fie
32interpretat literar. Mântuitorul vrea să spună că nu trebuie să difere cu nimic comportamentul
33omului în timpul postului, de cel din afara postului.
2 95
1 d) Despre judecata semenilor. După ce a sfârşit predica de pe munte, Mântuitorul vorbeşte

2despre judecata semenilor spunând „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău
3nu o iei în seamă?” (Matei 7;3). Aceste două metafore, puse în paralel, evocă fragilitatea paiului, a
4micilor greşeli omeneşti, în comparaţie cu bârna, cu marile păcate proprii; în acelaşi timp ,este pusă
5în discuţie şi intransigența de care suntem tentaţi să dăm dovadă faţă de greşelile altora şi îngăduinţa
6fata de propriile noastre greşeli.
7 Dumnezeu nu este numai Proniator, ci şi Judecător drept, care răsplăteşte sau pedepseşte
8după faptele săvârşite.
9 Oamenii îşi iau dreptul de a judeca în mod subiectiv faptele semenilor lor, fără să ţină cont
10de propriile fapte, care pot fi mai grave, fapt pentru care sunt atenţionaţi de Hristos, că vor fi
11judecaţi de Dumnezeu aşa cum ei îşi judecă semenii: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu
12judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura, cu care veţi măsura, vi se va măsura”
13(Matei 7;1-2).
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
2 96
1 III. VIRTUŢILE TEOLOGICE
2 III. 1. Virtutea Credinţei
3 Definiţie: Credinţa, ca virtute teologică, este adeziunea totală, liberă şi conştientă a

4sufletului omenesc la Revelaţia Divină, păstrată în Biserică; este adeziunea izvorâtă din har pe
5temeiul autorităţii lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.
6 Credinţa este situarea afectivă făță de Dumnezeu, Evanghelia și Biserica Sa, care
7structurează întreaga existență a credinciosului.
8 Descriere. Credinţa este convingerea care ia naștere în sufletul credinciosului, datorită

9harului divin, în puterea căruia primim şi ţinem ca adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu
10pentru mântuirea credincioşilor, fiind singura cale de cunoaştere şi înţelegere a adevărurilor
11supranaturale, deoarece acestea nu pot fi cunoscute pe alte căi.
12 Însuşirile credinței. Credința trebuie să aibă următoarele însușiri:
13 Ø să fie statornică – deoarece izvorul

14 ei este Dumnezeu, faţă de care nu este îngăduită o credinţă şovăielnică şi
15 nestatornică;
16 Ø să fie vie şi lucrătoare prin iubire
17 – adică să se manifeste în faptele iubirii creştine (cf. Galateni 5;6);
18 Ø să fie universală – adică să
19 cuprindă toate adevărurile revelate de Dumnezeu şi mărturisite de Biserică;
20 Ø să fie puternică şi sigură – pentru
21 a-l conduce pe creştin spre împlinirea scopului său;
22 Ø să fie manifestată prin fapte
23 externe – deoarece „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2;20).
24 Necesitatea credinţei. Ca virtute teologică, credinţa este absolut necesară creştinului din
25două motive şi anume:
26  este cea mai înaltă formă de cunoaştere a celor supranaturale – deşi mintea
27omenească poate ajunge la ideea de Dumnezeu, numai prin observarea lucrurilor din natură,
28adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu ne-o dă însă numai credinţa;
2 97
1 este absolut necesară pentru mântuire – deoarece este condiţia, care menţine
2creştinul în starea harică şi în parcursul spre desăvârşirea lui morală, prin care îşi câştigă mântuirea;
3„…cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu 16;16).
4 Păcatele împotriva credinţei
5 Credința, fiind o virtute dinamică, este amenințată de pericole și devieri. Așa cum poate să
6crească și să se dezvolte, tinzând spre desăvârșire, la fel, poate să cadă pradă diverselor ispite
7dinăuntru sau din afară, sau să se abată de la dreapta învățătură. Cel ce nu luptă împotriva ispitelor,
8care primejduiesc nădejdea, poate cădea în următoarele păcate:
9 scepticismul – este îndoiala voită în raport cu
10 adevărurile dumnezeieşti revelate;
11 erezia – este susţinerea unor puncte de vedere greşite
12 cu privire la o învăţătură de credinţă;
13 schisma – reprezintă ruperea de comuniunea,
14 disciplina şi ordinea bisericii;
15 superstiţia – este credinţa deşartă care se îndreaptă
16 spre lucruri sau fiinţe, cărora li se atribuie puteri miraculoase şi este contrară adevărului
17 de credinţă;
18 ocultismul – este o falsă explicare a misterelor, cu
19 pretenţia de cunoaştere, prin intermediul unor practici, planurile lui Dumnezeu în lume
20 pentru a ajunge la descoperirea viitorului;
21 fanatismul religios – reprezintă credinţa violentă,
22 lipsită de iubire, manifestată în special faţă de alte credinţe şi religii;
23 bigotismul – reprezintă reducerea credinţei la forme,
24 acte de cult simple, preocuparea pentru actele externe;
25 apostazia – este lepădarea credinţei, fiind unul din
26 păcatele grele;
27 necredinţa – reprezintă lipsa totală a credinţei şi este
28 un păcat împotriva Sfântului Duh;
29 indiferentismul religios – nepăsarea față de cele
30 religioase și socotirea tuturor religiilor ca deopotrivă false.
31 Mijloace pentru cultivarea credinţei
32 Credința poate fi cultivată prin:

33 · rugăciune; participarea cu regularitate la viața Bisericii;
2 98
1 · viaţa virtuoasă; mărturisirea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine;

2 · meditaţie, reflecţia asupra adevărurilor dumnezeieşti însoţită de o lectură
3 duhovnicească.
6 Implicaţiile credinţei
7 v implicaţia eclezială – adevărata credinţă este aceea care

8 corespunde învăţăturii Bisericii şi în care se mărturiseşte învăţătura Bisericii;
9 v implicaţia comunitar-sobornicească – în comuniunea
10 credinţei, omul nu este niciodată singur, ci împreună cu cei ce împărtăşesc adevărata
11 credinţă.
12
13
14
15
16
17
18
19
2 99
2 III. 2. Virtutea Nădejdii
3 Definiţie: Nădejdea este virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinţei lui Dumnezeu,
4omul are încredere că va ajunge la fericirea veşnică şi că în viaţa de aici nu va fi lipsit de cele
5necesare atingerii acestei ţinte.
6 Descriere. Nădejdea, pe de o parte, este un „dar”, fiind năzuinţa sufletului în „aşteptarea”

7unui bun făgăduit, iar pe de altă parte, este încrederea neclintită în împlinirea făgăduinţei date de
8Dumnezeu. Nădejdea este – cum spune Sfântul Apostol Pavel – „ancoră a sufletului sigură şi
9tare, care intră în cele dinăuntru ale catapetesmei, unde a intrat ca înaintemergător pentru noi
10Iisus” (Evrei 6;19-20).
11 Faţă de credinţă, nădejdea este o credinţă orientată spre viitor şi o anticipare a gustării
12depline a vieţii veşnice.
13 Însuşirile nădejdii. Dintre însușirile pe care trebuie să le aibă nădejdea amintim:
14 Ø să fie luminată – adică să fie orientată numai spre bunurile veşnice şi spirituale,
15 iar spre bunurile vremelnice numai în măsura în care întreţin şi potenţează
16 orientarea omului spre fericirea veşnică;
17 Ø să fie tare şi neclintită – adică să se sprijine pe Dumnezeu (II Timotei 2;12);
18 Ø să fie vie – adică să fie totdeauna însufleţită de iubire (I Petru 1;3).
19 Necesitatea nădejdii. Credința fără nădejde este o credință nedesăvârșită deoarece:
20  numai nădejdea îl determină pe creştin să se îndrepte spre izvorul ultim al

21învăţăturilor de credinţă, spre Dumnezeu, făcându-l să aştepte cu încredere fericirea făgăduită de El,
22precum şi ajutorul harului Său pentru dobândirea acesteia: „Tot cel ce va crede şi se va boteza, se
23va mântui” (Marcu 16;16). Viaţa fără nădejde este viaţa fără vlagă şi fără suport, fapt care atribuie
24un caracter absolut necesar al nădejdii pentru mântuire;
25  numai datorită nădejdii creştinul poate rezista tuturor încercărilor la care este
26supus și numai datorită nădejdii creștinul poate împlini legea morală, păstrând „…cu neclintire
27mărturisirea nădejdii căci credincios este Cel ce a făgăduit”(Evrei 10;23).
28 Roadele nădejdii sunt multiple, însă cele mai importante sunt:
2 100
1  direcţionează viaţa spre Dumnezeu, spre viața viitoare, dezlipind omul de

2bunurile simţuale şi vremelnice. „… creștinul nu are cetate stătătoare pe pământ, cetatea lui este
3cea care va să fie”, cetatea din ceruri (Evrei 13;14);
4  aprinde în om râvna, curajul, tăria şi statornicia în lucrarea mântuirii: „Fiţi
5tari cei ce nădăjduiți în Domnul şi să se îmbărbăteze inimile voastre”. (Psalmul 30;26)
6 Păcatele împotriva nădejdii. După cum poate fi cultivată, la fel nădejdea poate să și
7dispară sau să se dezvolte greșit. Astfel, iau naștere păcate împotriva nădejdii datorită diverșilor
8factori interni sau externi și anume:
9 deznădejdea – reprezintă pieirea oricărei nădejdi în Dumnezeu şi în mântuirea proprie;

10 printre cauzele deznădejdii pot fi numărate:
11 Ø conştiinţa păcătoşeniei proprii, unită cu socotinţa că nu se poate a avea parte
12 de iertare din partea lui Dumnezeu (spre exemplu Iuda Iscarioteanu);
13 Ø căderea în robia păcatului, printr-o viaţă imorală, în aşa fel încât creştinul
14 ajunge să creadă că nu mai este scăpare din această robie;
15 Ø evenimentele nefericite din timpul vieţii, care, uneori, ne pun la grea
16 încercare.
17 încrederea peste măsură care poate fi de două feluri:
18 Ø referitoare la Dumnezeu – este încrederea peste măsură în bunătatea lui
19 Dumnezeu, care poate ierta oricât de mult ar păcătui omul;
20 Ø referitoare la om – este încrederea peste măsură în puterile omului de a
21 dobândi mântuirea, fără ajutorul lui Dumnezeu.
22 ispitirea lui Dumnezeu prin aruncarea în tot felul de primejdii și pericole, în mod
23 nechibzuit, nădăjduind, ca Dumnezeu să intervină în mod excepțional, pentru a-l scoate
24 nevătămat.
25 Mijloacele pentru cultivarea nădejdii sunt:
26  împărtășirea cu Sfintele Taine.

27  lectură bună, unită cu reflecţia şi meditaţia asupra realităților duhovnicești;
28  rugăciunea statornică şi permanentă.
29
30
31
32
33
34
2 101
1 III.3. Virtutea Iubirii
2 Definiţie: Iubirea sau dragostea este virtutea, prin care creştinul intră în cea mai strânsă
3unire cu Dumnezeu, considerându-L drept Binele cel mai înalt spre care poate tinde, cautând din
4toate puterile sufletului său să împlinească voia Sa cea sfântă.
5 Descriere. Iubirea sau dragostea creştină, spre deosebire de cea firească, este puterea
6harică revărsată în sufletul creştinului, prin Taina Sfântului Botez, prin care simţirea şi voinţa
7acestuia se îndreaptă spre Dumnezeu ca spre Binele cel mai mare, dorind şi căutând să se unească
8cu El.
9 Iubirea ca virtute teologică este mai cuprinzătoare decât credinţa şi nădejdea. De aceea este
10cea mai mare virtute (I Corinteni Cap. 13), cum spune Sfântul Apostol Pavel, şi nu cade, ci îl
11însoţeşte pe om și în viaţa viitoare.
12 Obiectele (țintele) iubirii creştine sunt:
13  Dumnezeu – care merită iubit, deoarece El ne-a iubit mai întâi pe noi (I Ioan
14 4;19);
15  aproapele – care este în acelaşi timp fiu al lui Dumnezeu şi frate al nostru;
16  propria persoană – deoarece faţă de noi înșine avem cea mai importantă datorie,
17 respectiv, mântuirea sufletului.
18 Însuşirile iubirii creștine. Iubirea de Dumnezeu trebuie să aibă următoarele însușiri:
19  să fie mai presus de orice – trebuie făcută distincţia între iubirea datorată lui
20Dumnezeu, şi iubirea dată semenilor; Mântuitorul spune: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai
21mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe
22Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10;37);
23  să fie intensă şi lucrătoare – adică să pornească din interior şi să se exteriorizeze,
24cuprinzând tot sufletul; în afară, iubirea internă şi lucrătoare se manifestă prin împlinirea poruncilor:
25„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea” (Ioan 15;10); „Să nu iubim cu
26cuvântul sau cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3;18);
27  să fie statornică – „Rămâneţi întru dragostea Mea” (Ioan 15;9) este porunca
28Mântuitorului; aceasta fiind o poruncă şi o condiţie a virtuţii iubirii.
29
30
2 102
1 Necesitatea iubirii. Iubirea îi este necesară creştinului pentru că:
2  numai prin ea se realizează cel mai înalt scop al său – unirea deplină cu
3 Dumnezeu;
4  este cea mai mare poruncă din legea dumnezeiască: „Să iubești pe Domnul
5 Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu tot sufletul tău. Aceasta
6 este întâia și marea poruncă, […] iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”( Matei
7 22;37-39);
8  este cea mai înaltă cale ce ne poate duce la desăvârşire „Râvniți însă la darurile
9 cele mai bune, însă, eu vă arăt încă o cale care le întrece pe toate:” dragostea și
10 bucuriile ei. ( I Corinteni 12;31).
11 Roadele iubirii. Iubirea are roade multiple, cele mai importante sunt:
12  unirea cu Dumnezeu, creşterea în asemănarea cu Dumnezeu, teama fiască de

13 Dumnezeu;
14  bucuria, liniştea şi pacea sufletească, râvna sau zelul în împlinirea voii lui
15 Dumnezeu;
16  mântuirea sufletească, lucrarea virtuţilor;
17  lepădarea de sine, care poate merge până la jertfă.
18 Acestea sunt rezultatul lucrării virtuţilor în fiinţa şi viaţa creștinului (1 Corinteni 13;4-7).
19 Păcatele împotriva iubirii. Iubirea poate crește, poate spori, dar tot așa ea se poate și
20micșora prin păcatele săvârșite împotriva ei, dintre acestea amintim:
21 ura faţă de Dumnezeu – este împotrivirea duşmănoasă faţă de Dumnezeu,

22 considerându-L autorul tuturor nenorocirilor ce se abat asupra oamenilor; ura față de
23 Dumnnezeu determină o învârtoşare a minţii și a inimii;
24 nepăsarea sau trândăvia faţă de cele duhovniceşti – se manifestă prin dezgust
25 faţă de cele spirituale; ea paralizează sufletul în dorinţa lui după Dumnezeu; este, de
26 cele mai multe ori, consecinţa unei vieţi imorale;
27 sentimentalismul – reduce iubirea la un nivel declarativ, fiind iluzie
28 mincinoasă, cu privire la măsura iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui;
29 fanatismul religios – este credinţa fără iubire, credința pătimaşă, care se impune
30 prin mijloace potrivnice iubirii;
2 103
1 egoismul – constă în iubirea exagerată şi greşit-înţeleasă faţă de sine,

2 manifestată în satisfacerea excesivă a dorinţelor proprii cu nesocotirea drepturilor
3 altora şi a legilor morale în general;
4 dăruirea totală plăcerilor şi desfătărilor acestei vieţi;
5 pizma faţă de aproapele care stăruie în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu;
6 făţărnicia, prin care cineva arată în chip mincinos că iubeşte pe Dumnezeu, în
7 scopul câștigării unei bune impresii din partea celorlalți.
8 Mijloace pentru cultivarea iubirii. Iubirea poate fi cultivată prin:
9  cunoaşterea deplină a învăţăturii de credință creştine;

10  rugăciunea stăruitoare către Dumnezeu; împărtăşirea cu Sfintele Taine;
11  râvna de a împlini voia lui Dumnezeu şi a se feri de păcat;
12  cunoaşterea şi urmarea vieţii Mântuitorului, Care prin viaţa Sa pământească a dat
13 cea mai măreaţă pildă de iubire milostivă și jertfelnică
14  lupta împotriva iubirii semeţe de sine şi împotriva alipirii pătimaşe de bunurile
15 pământeşti; facerea de bine faţă de aproapele.
16
17
18
19
20
21
2 104
1 III.4. Raportul dintre iubire şi celelalte virtuţi
2 În viaţa creştinului, cele trei virtuţi teologice se întrepătrund, constituind un întreg

3indivizibil. De altfel, ele sunt date deodată de Dumnezeu, toate trei fiind aprinse în sufletul
4creștinului, încă din apele Botezului, rămânând să se dezvolte de-a lungul vieţii.
5 Raportul dintre cele trei virtuţi teologice este clar exprimat de Sfântul Apostol Pavel:
6„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre acestea
7este dragostea” (I Corinteni 13;13).
8 Din exprimarea concisă a Sfântului Apostol Pavel, înţelegem că iubirea (sau dragostea) este
9mai mare decât credinţa şi nădejdea; iubirea nu piere niciodată. Iubirea este mai mare, fiindcă
10Dumnezeu Însuşi e iubire (I Ioan 4;8, 16, 19-20).
11 Prin credinţă, oamenii Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu, prin nădejde El este înfăţişat ca bunul
12cel mai vrednic de dorit, iar prin iubire oamenii pot ajunge, încă de aici, de pe pământ, la o
13comuniune de viaţă negrăită cu Dumnezeu.
14 Morala creştină consideră iubirea cea mai înaltă dintre toate virtuţile, potrivit esenţei sale.
15Chiar dacă prin credinţă devenim creştini, numai prin iubire ne manifestăm cu adevărat creştini.
16Dragostea realizează, din punct de vedere psihologic şi moral, cea mai puternică şi mai intimă
17legătură cu Dumnezeu. Atât nădejdea, cât şi credinţa devin virtuţi desăvârşite numai când sunt
18pătrunse şi însufleţite de iubire.
19 Credinţa presupune un mugur de iubire dezvoltat în nădejde şi desăvârşit în iubire.
20 Iubirea este sufletul credinţei şi al nădejdii. Numai prin iubire credinţa şi nădejdea îşi
21primesc conţinut şi valoare; numai iubirea e cea care le dă consistenţă şi obiect precis celorlalte
22două virtuţi. Pentru aceasta iubirea trebuie să fie totdeauna însufleţită de credinţă, iar credinţa să
23lucreze prin iubire (Galateni 5;6). Iubirea este împlinirea Legii şi desăvârşirea Legii.
24 Între cele trei virtuţi teologice există o reciprocitate. Fără iubire nu există mărturia credinţei
25şi nici certitudinea nădejdii. Iubirea este mai mare decât toate fiindcă Dumnezeu Însuşi este iubirea
26desăvârşită.
27
28
29
30
2 105
1 IV. FAMILIA CREŞTINĂ

2 ŞI PROVOCĂRILE EI CONTEMPORANE
3 1. Familia creștină
4 Definiție. După învăţătura Sfintei Biserici, familia este un aşezământ dumnezeiesc şi

5temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi femeie,
6binecuvântată de Dumnezeu în faţa Sfântului Altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit
7de Dumnezeu în om. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa,
8şi vor fi amândoi un trup” (Efes. 5;31).
9 Cea dintâi familia a fost întemeiată în rai, având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu. „Şi
10a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi
11femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fac.
121;27-28).
13 Familia a fost binecuvântată de Dumnezeu încă de la creație şi este expresia iubirii lui
14Dumnezeu faţă de oameni, adevăr care a fost întărit prin participarea Mântuitorului la nunta din
15Cana Galileii, unde El a săvârşit, la cererea Maicii Sale, prima minune, pentru familia nou
16întemeiată.
17 Caracterele căsătoriei sunt:
18 Ø unitatea – prin acest aspect înţelegem faptul că un bărbat nu poate fi căsătorit în

19 acelaşi timp decât cu o singură femeie şi invers, o femeie nu se poate căsători în
20 acelaşi timp decât cu un singur bărbat;
21 Ø indisolubilitatea – prin acest aspect înţelegem faptul că legătura dintre cei doi soți
22 nu se poate desface în timpul vieţii acestora.
23 Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească viitorii mirii, înainte de a se căsători:
24  să nu se afle în legătură de rudenie apropiată;

25  să facă acest pas numai după o matură chibzuinţă şi numai dacă sunt convinşi că
26 între ei există iubire reciprocă şi bună înţelegere;
27  să nu facă acest pas dintr-o înflăcărare pasională momentană, bazată mai mult pe
28 frumuseţea trupească şi pe instincte;
2 106
1  să constate că între ei există asemănări, în privinţa concepţiei de viaţă, în privinţa

2 felului de a vedea anumite probleme importante, în privinţa preocupărilor,
3 preferinţelor, idealurilor în viaţă etc.;
4  să nu fie deosebiri de convingeri ideologice, dar nici o diferență prea mare de
5 vârstă, deoarece ambele pot dăuna armoniei necesare în viaţa conjugală, precum şi
6 creşterii şi educării copiilor;
7  să se facă acest pas numai după ce sunt convinşi că au chemare faţă de viaţa de
8 familie şi că vor fi în stare să poarte împreună toate încercările, pe care vor trebui
9 să le înfrunte în noua viaţă;
10  nu în ultimul rând, cei ce doresc să se căsătorească, să aibă în prealabil o
11 consultare cu duhovnicul.
12 Însuşirile familiei creştine. Din învăţătura Sfintei Biserici se desprind următoarele

13 însușiri ale căsătoriei:
14  unitatea şi egalitatea soţilor – familia trebuie să fie întemeiată prin legătura dintre
15un singur bărbat şi o singură femeie. „Fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi
16aibă bărbatul său” (I Cor. 7;2). Biserica nu îngăduie legătură dintre bărbat şi mai multe femei, căci
17aceasta înjoseşte femeia; în familia creştină femeia este soţie, adică tovarăşă de viaţă şi împreună-
18lucrătoare cu bărbatul în toate, adică egală cu bărbatul;
19  dragostea şi bună voire dintre soţi – când sila, sau alte pricini, ca de exemplu
20dorința de înavuțire, duc la întemeierea unei familii, atunci rareori traiul între soţi este fericit;
21  curăţia – un alt aspect al curăției îl reprezintă castitatea sau fecioria până la
22căsătorie criteriu pe care cei doi ar trebui să-l îndeplinească și fidelitatea după căsătorie;
23  sfinţenia – familia trebuie să fie binecuvântată prin Taina Sfintei Cununii; Sfântul
24Apostol Pavel numeşte căsătoria, prin care se întemeiază familia, „Taină mare”, dar nu altfel, ci
25numai dacă ea este întemeiată „în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5;32). Pentru însemnătatea pe care
26familia o are în viaţa de obşte, binecuvântarea dumnezeiască este de neapărată trebuinţă;
27  trăinicia – căsătoria trebuie să fie o alegere pentru toată viaţa, căci, „ce a
28împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Matei 19;6); iar Sfântul Apostol Pavel spune: "Celor
29ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă s-
30a despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase
31femeia" (I Cor. 7;10-11). În afară de moartea trupească, Sfânta Biserică îngăduie desfacerea
32legăturii dintre soţi (divorţul) numai din pricini morale asemănătoare morţii trupeşti, cum sunt:
33infidelitatea (adulterul), sau alte legături trupeşti neîngăduite (Matei 19;9).
2 107
1 Scopul căsătoriei.
2 Interpretând cuvintele Sfintei Scripturi de la Facere 2;18, Sfântul Ioan Gură de Aur spune
3că la început scopul general al căsătoriei era:
4  înmulţirea neamului omenesc (Facere 1;28);
5  înfrânarea sau împlinirea dorinţelor de natură trupească ( I Corinteni 7;2)
6 La acestea însă se mai adăugă:
7  ajutorarea reciprocă a soţilor, în cadrul legăturii create prin căsătorie şi a copiilor

8 lor (Facere 2;18);
9  sfinţirea sau desăvârşirea lor prin comuniune şi ajutor reciproc.
10 Datoriile soţilor unul către altul.
11 1) Iubirea şi stima reciprocă. Soţii sunt datori să se iubească şi să se cinstească unul pe

12altul. Această datorie reiese chiar din unirea lor prin căsătorie, căci ei „nu mai sunt doi, ci un trup”
13(Matei 19;6). Sfântul Apostol Pavel spune: "Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată; asemenea şi
14femeia bărbatului" (I Corinteni 7;3).
15 2) Credincioşia (fidelitatea). Să-şi păstreze unul altuia credincioşia făgăduită în faţa
16altarului.
17 3) Ajutorarea. Să se ajute unul pe altul în chip desăvârşit şi să lucreze împreună pentru cele
18de trebuință vieţii, împărtăşind împreună atât bucuriile cât şi greutăţile ei.
19 4) Curăţia şi cumpătarea. Să trăiască împreună în dreptate, curăţie şi cumpătare.
20 5) Munca împreună şi desăvârşirea morală - în orice împrejurare, soţii sunt datori „sa-și
21poarte sarcinile” reciproc, să-şi împlinească lipsurile, să-şi desăvârşească însuşirile şi darurile, şi să
22lucreze împreună pentru propăşirea morală a fiecăruia şi pentru bună educaţie a copiilor lor, având
23drept călăuză poruncile creştine. În felul acesta, viaţa creştină de familie va fi curată şi sănătoasă, va
24fi „şcoală de virtuţi”, roditoare de bine pământesc şi ceresc.
25 Datoriile părinţilor faţă de copii

26 Cuprinsul datoriilor părintești față de copii privește în general, toata lucrarea pentru
27îngrijirea lor. Astfel:
28 Părinţii sunt datori, în primul rând, să-şi iubească copii, apoi să se îngrijească de
29bunăstarea şi de sănătatea trupească a fiilor lor, asigurându-le hrană, îmbrăcăminte şi condiţiile
30igienice necesare pentru ca aceştia să fie sănătoşi şi să se poată dezvolta din punct de vedere
31trupesc.
2 108
1 În al doilea rând, părinţii sunt datori să dea copiilor instrucţia şi educaţia necesară atât
2trupească cât şi sufletească. Mai întâi, acestea se dau în familie, în „cei şapte ani de acasă”.
3Deprinderile câştigate de copii în acest timp stau la temelia întregii educaţii morale şi intelectuale de
4mai târziu.
5 În mod deosebit, părinţii trebuie să se îngrijească de educaţia copiilor, după îndemnul
6Sfântului Apostol Pavel: „Şi voi, părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copii vostrii spre mânie, dimpotrivă,
7cresteți-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6;4).
8 Părinţii, apoi, au datoria de a-şi da copiii la şcoală, pentru a-şi câştiga, pe de o parte
9instrucţia şi educaţia necesare, iar pe de altă parte, pentru a se putea pregăti pentru o profesiune şi a
10fi utili societăţii. În buna creştere a copiilor un rol esenţial îl are exemplul personal, pe care părinţii
11îl oferă acestora.
12 Datoriile copiilor faţă de părinţi
13 Cea dintâi datorie a copiilor faţă de părinţi este de a le da acestora cinstea, iubirea şi
14respectul cuvenit. Porunca cinstirii părinţilor se cuprinde în Decalog. Iubirea copiilor faţă de părinţi
15trebuie să se manifeste în devotamentul şi recunoştinţa faţă de cei ce le-au dat viaţă ca şi în
16participarea la diferite activități, pentru a-i ajuta.
17 În al doilea rând, copiii au datoria să asculte de sfaturile şi învăţăturile primite din partea
18părinţilor precum îndeamnă Sfânta Scriptură: „Fiule, păzeşte legile tatălui tău şi nu lepăda
19rânduielile maicii tale” (Proverbe 6;20); „Copii, ascultaţi întru Domnul de părinţii voştri că
20aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6;1).
21 În al treilea rând, copiii au datoria de purta de grijă părinţilor, atunci când aceştia nu mai
22sunt în stare să-şi câştige cele necesare ale traiului, iar la bătrâneţe să-i întreţină, dându-le toate cele
23de care au nevoie, atât cât le este în putere.
24 Neascultarea faţă de părinţi, necinstirea lor, ca şi purtarea necuviincioasă faţă de ei sunt
25socotite ca păcate stricătoare la cer.
26 În sfârşit, copiii au datoria, ca atât timp cât părinţii lor sunt în viaţă, să se roage pentru
27sănătatea şi bunăstarea lor, iar după ce au adormit, să se roage pentru odihna sufletelor lor.
28Asemenea datoriilor faţă de părinţii trupeşti, copiii trebuie să arate recunoştinţă şi faţă de părinţii lor
29sufleteşti: naşii, învăţătorii și profesorii lor.
30 Datoriile copiilor unii faţă de alţii în calitate de fraţi
31 Frații trebuie să trăiască în armonie şi bună înţelegere, iar atunci când e nevoie, ei trebuie să
32se apere şi să se ajute între ei. Buna convieţuire dintre fraţi e socotită în Sf. Scriptură ca una din
33binefacerile cele mai mari de care se pot învrednici oamenii pe pământ (Ps. 132;1-3).
2 109
1 Rolul moral al familiei creştine
2 Familia este cel dintâi aşezământ de creştere morală a omului, indispensabil pentru
3bunăstarea societăţii. Ea este mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea
4ființei umane. Dintre toate vietuitoarele, omul se naște cel mai plăpând și cel mai neputincios în a-și
5satisface nevoile vitale; total dezarmat, singurul lui mijloc de conservare fiind lacrimile. De aceea,
6el are neaparată nevoie de ajutorul neîncetat al părinților săi, care, în această lucrare, nu pot fi
7întrecuți de nimeni.
8 Familia este, de asemenea, răsadniţă de virtuţi şi izvor de întărire morală; în sânul ei îşi
9primeşte copilul primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna.
10 Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor, în măsura cea mai mare şi numai ei au prilej
11potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil în parte.
12 Pentru a-şi putea îndeplini cum se cuvine lucrarea ei de a creşte oameni cinstiţi în orice
13privinţă, familia creştină trebuie să se călăuzească după îndrumările morale sănătoase, care se
14găsesc în învăţătura Bisericii Ortodoxe, păstrătoarea adevărurilor veşnice.
15 Importanţa familiei rezultă din faptul că poate oferi numeroase prilejuri şi mijloace de
16desăvârşire morală. De asemenea, ea promovează, deopotrivă, creşterea şi întărirea societăţii. În
17viața copilului și în pregătirea lui ca om, familia îndeplinește un rol hotărâtor. Familia acționează
18cel mai temeinic asupra copilului, întrucât îi formează deprinderile și caracterul din cea mai fragedă
19vârstă și face aceasta prin puterea dragostei, a exemplului, a conduitei morale a părinților care sunt
20modelele educative cele mai rodnice.
21 Familia, după morala creştină, este vatra bunei creşteri a copiilor şi altarul vieţii domestice,
22iar când este trăită după principiile evanghelice, devine izvor de evlavie şi sfinţenie.
23 Nu în ultimul rând, importanța familiei reiese și din atenția deosebită pe care i-a acordat-o
24Mântuitorul Hristos. Astfel, deși s-a născut din Fecioara Maria pe cale supranaturală, în calitate de
25Dumnezeu, s-ar fi putut dispensa de asistența familiei, totuși, ca om, ne oferă exemplul unei vieți
26depline: S-a născut și a trăit viața până la 30 de ani în sânul familiei părinților Săi, în supunere și
27ascultare față de Iosif și Fecioara Maria (Luca 2;51).
28
2 110
1 2. Provocările societăţii contemporane

2 pentru familia creştină
3 Problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi sunt, atât expresia secularizării
4actuale tot mai accentuate a societăţii contemporane, cât şi consecinţa educaţiei ateiste din timpul
5regimului comunist.
6 „Cauzele care conduc la slăbirea şi destrămarea vieţii de familie sunt multiple şi complexe.
7Cea mai frecventă dintre ele o constituie egoismul (iubirea exagerată de sine), din cauza căruia
8membrii familiei nu-şi mai îndeplinesc, total sau parţial, obligaţiile, pe care le au faţă de cei
9apropiaţi” (P.F. Patriarh Daniel).
10 Pricipalele probleme cu care se confruntă familia creştin-ortodoxă la începutul mileniului al
11III-lea sunt:
12 a) Adulterul. Multă vreme adulterul a fost singura cauză care făcea posibil divorţul. Despre
13adulter găsim referinţe atât în Vechiul Testament, unde vedem că gravitatea acestui fapt este atât de
14mare şi dăunătoare familiei, încât Dumnezeu a reglementat acest lucru în porunca a-VII-a: „Să nu
15fii desfrânat!” (Ieșire 20;14), cât şi în Noul Testament, unde Mântuitorul condamnă adulterul şi-l
16consideră ca pe un motiv canonic de divorţ: „oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de
17desfrânare, o va face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter”
18(Matei 5;38).
19 b) Noile tipuri de familii şi deviaţiile sexuale actuale. O altă cauză a destrămării familiei
20tradiţionale şi a slăbirii coeziunii ei interioare o constituie noile modele de familie care nu sunt
21altceva decât forme denaturate ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie. Aceste
22modele de, aşa zise „noi familii”, încearcă să ofere un model „alternativ”, faţă de ceea ce înseamnă
23familia serioasă şi adevărată.
24 b1) Concubinajul, astăzi, este considerat un nou tip de familie. Sociologia defineşte
25concubinajul ca „un mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului de
26căsătorie”. Deşi, în cadrul acestei coabitări, cei doi realizază majoritatea funcţiilor familiei, trăirea
27în concubinaj este o percepţie falsă şi dăunătoare, atât pentru societate cât și pentru sufletele celor
28ce se găsesc într-o astfel de situație.
29 Pentru societate, concubinajul este dăunător prin aceea că, prin concubinaj se urmăreşte
30satisfacţia sexuală și fuga de responsabilităţi, crescânt totodată dezinteresul pentru funcţia
31reproductivă.
2 111
1 Pentru sufletele celor ce trăiesc în concubinaj, acesta este dăunător, prin aceea că cei doi se
2găsesc în afara Tainei Căsătoriei, vieţuind în păcat.
3 b2) Familia monoparentală – este o structură tot mai des întâlnită în societatea zilelor
4noastre. În societatea tradiţională, ce avea la bază familia extinsă, familia monoparentală era
5dezaprobată, însă, în societatea modernă, viziunea asupra familiei s-a schimbat, şi atunci când
6problemele apar în sânul unei familii, în loc să se caute soluţii viabile pentru familia în cauză, de
7multe ori instanţele judecătoreşti, neţinând cont de integritatea familiei şi de statutul acesteia ca
8mică biserică, consideră că este mai bine pentru copii ca părinţii să se despartă, decât să fie supuşi
9unui climat conflictual, care oricum va exista şi după despărţire, în încercarea fiecărui părinte de a-i
10atrage pe copii de partea lui. Familia monoparentală are legătură şi cu concubinajul, în sensul că
11acesta poate duce la apariţia acestui tip de familie, de exemplu: în urma naşterii unui copil unul din
12părinţi acceptă să-l crească, fără a-l obliga pe celălalt să participe activ la creşterea copilului.
13 b3) Devianţele sexuale. Prin devianţă sexuală, se înţelege orice formă de comportament
14sexual ilicit sau forme total denaturate, de relaţii nefirești, dintre persoane de acelaşi sex, prin
15practicarea păcatelor împotriva firii, respectiv, homosexualitatea şi lesbianismul, acestea atacând
16direct scopul căsătoriei: naşterea de prunci şi mântuirea. Aceste devianţe au existat dintotdeauna,
17fiind menționate şi în Sfânta Scriptură, însă ceea ce ne pune în gardă astăzi, e modul cum sunt
18privite acestea, şi anume, ca fiind comportamente absolut normale, perfect capabile de fi
19integrabile în societate. Ele, însă, nu sunt decât forme bolnavicioase ale instinctului de procreare, pe
20care Biserica nu le poate accepta niciodată.
21 c) Avortul. Această mare problemă a secolelor XX şi XXI, şi, cu siguranţă, şi a celor

22următoare, macină şi distruge oameni, familii şi naţiuni, ba mai mult, îi determină pe cei căsătoriţi
23să vadă în relaţia dintre bărbat şi femeie numai plăcerea, înlăturând obligaţiile familiale. Dacă până
24nu demult, lumea trăia sub îndemnul biblic: „creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facere 1;28), astăzi lumea
25fuge de acest îndemn, urmându-şi instinctul într-o manieră hedonistă. În prezent, avortul ocupă
26primul loc la nivel mondial în ceea ce privește cauzele mortalității.
27 d) Contracepția: Una dintre responsabilităţile familiei creştine este cea a procreării

28responsabile, în conformitate cu porunca divină: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”
29(Facere 1;28), o familie fără copii, fiind cel mai adesea asemănată unui pom neroditor. Sustragerea
30voită de la această responsabilitate prin mijloace care contravin eticii, dar şi moralei creştine,
31reprezintă o încălcare flagrantă a principiilor instituţiei căsătoriei.
32 „Biserica nu acceptă planning-ul familial şi metodele sau mijloacele contraceptive, care
33sunt practici îndreptate împotriva vieţii” (Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula).
2 112
1 Contracepţia e calificată de Biserică drept un act lipsit de responsabilitate morală, iar în

2forma în care este practicată astăzi, drept un act extrem de grav, egoist şi criminal, din cauza
3insensibilităţii faţă de viaţa înzestrată cu suflet din pântecele matern.
4 e) Prostituţia este o formă denaturată a actului intim dintre bărbat şi femeie, a legăturii
5 fireşti puse de Dumnezeu în prima pereche de oameni, în vederea naşterii de prunci şi a perpetuării
6 neamului omenesc.
7 Este considerată păcat, fiind contrară poruncii lui Dumnezeu, ea neurmărind naşterea de
8prunci, ci numai plăcerea împreunării trupeşti, lipsită de dragostea şi responsabilităţile vieţii de
9familie, de aceea Biserica nu poate accepta legalizarea ei; este păcat împotriva trupului, pe care
10creștinul are datoria de a-l preţui, ca pe un templu al Duhului Sfânt şi nu de a-l batjocorin prin
11desfrâu; acest păcat închide porţile împărăţiei lui Dumnezeu.
12 Prostituția reprezintă o formă de degradare a femeii şi a demnităţii ei, transformându-o în
13obiect de satisfacere a plăcerii, plasând-o mai jos decât condiţia necuvântătoarelor, ceea ce
14învăţătura creştină nu admite, socotind femeia egală cu bărbatul înaintea lui Dumnezeu şi a
15societăţii: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte
16bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3;28).
17 Prostituția este cea mai grea şi cea mai amară sclavie, în contextul în care femeile, care se
18prostituează, sunt supuse, de proxeneţi sau de clienţi, la tot felul de umilinţe, la obligativitatea de a
19întreţine raporturi intime cu oricine şi oricând şi de a accepta o serie nesfârşită de perversiuni
20sexuale.
21 Prostituția nu poate fi niciodată un „drept al omului”, fiindcă este păcat, iar dreptul la
22fărădelege sau păcat nu poate fi recunoscut, aşa cum nu poate fi recunoscută nici homosexualitatea,
23nici uciderea, nici furtul, nici mărturia mincinoasă, nici sinuciderea ca drepturi ale omului.
24 f) Consumul de droguri - reprezintă o problemă de mare complexitate și importanță pentru

25toți.
26 Drogul este o substanță solidă, lichidă sau gazoasă, a cărei utilizare se poate transforma în
27obișnuință. Drogul afectează direct creierul și sistemul nervos, schimbă sentimentele, dispoziția și
28gândirea, percepția și/sau starea de conștiență, modificând imaginea asupra realității înconjurătoare.
29 Folosirea drogurilor poate crea dependența fizică și psihică sau tulburari grave ale activității
30mentale și comportamentale. Starea de dependență este greu de depășit în unele cazuri. Dependentul
31poate alege între a începe un tratament (detoxificare) sau a lua o altă doză. Din nefericire, cea mai
32ușoară cale este să continue consumul de droguri. Aceasta este o alegere fatală.
33 În ceea ce priveşte factorii, care duc la consumul de droguri, aceştia sunt dintre cei mai
34variaţi, pornind de la curiozitate, presiunea socială, stresul cotidian, nemulţumiri şi frustrări
2 113
1personale, deziluzii, depresii sau exemplul negativ oferit de părinţi. Astfel, majoritatea persoanelor
2dependente de droguri, au început să consume aceste substanţe la vârsta adolescenței, sub presiunea
3acceptării într-un anumit cerc social sau pur şi simplu au ales să ignore avertismentele,
4considerându-se invincibili.
5 Îngrijorător este faptul că, indiferent pe ce cale, odată ajunşi la consumul de droguri, drumul
6de întoarcere nu este lesne de găsit. Chiar medicii care lucrează în centrele de toxicologie, recunosc
7faptul că: „noi îi salvăm pe moment, dar ajunşi în libertate, cei mai mulți dintre ei o iau de la
8capăt”.
9 Efectele drogurilor asupra consumatorilor sunt stări false de beatitudine, sunt scenarii
10subtile şi periculoase create de diavoli, cu multă minuţiozitate, până la un punct, duhurile
11întunericului oferind stări asemănătoare cu cele de la rugăciune, oferindu-i posibilitatea de a
12escalada treptele falsului rai, după care victima se prăbuşeşte în adâncul întunericului, unde îl
13aşteaptă stări cumplite de depresie, anxietate, confuzie, delir, asociate cu dureri fizice greu de
14suportat. Din această stare se iese prin încă o doză, până când organismul cedează şi sufletul se
15pierde, în cazul în care decesul survine în urma administrării unei supradoze.
16 Consecințele nefaste ale consumului unor astfel de substanțe ori produse sunt diferite
17afecțiuni organice și psihice grave, depersonalizarea și degradarea omului, asociate frecvent cu
18săvârșirea unor infracțiuni grave – omoruri, tâlhării, violuri, ș.a., fapte care fac din „beția albă”,
19unul din principalii factori de mortalitate.
20 Dependenţii de droguri își pierd libertatea. Odată ce au cedat ispitei, consumatorii devin robi
21ai păcatului. Pentru această situaţie numai ei sunt răspunzători, nimeni altcineva. Dumnezeu a lăsat
22omului raţiune şi puterea de a alege. Graniţa dintre refugiu şi patimă este atât de imperceptibilă,
23încât cu greu poate fi sesizată trecerea ei. Ajuns la patimă, omul nu prea mai poate luptă. De ce?
24Pentru că patima devine o a două fire. Tocmai de aceea omul împătimit devine rob al păcatului.
25 Un duhovnic bun, o aspră pocăinţă şi o voinţă de fier pot trezi un suflet din moarte la viaţă şi
26pot spune definitiv un NU drogurilor. Dumnezeu, Doctorul Ceresc, oferă această şansă tuturor, însă
27nu obligă pe nimeni.
28 Caracterizată prin nerăbdare, civilizației din care facem astăzi parte, îi curge timpul altfel.
29Aceasta este copleșită de dorință și satisfacere. Pe acest fond, drogul aduce cu sine iluzia de a avea
30totul, dintr-o data.
31 g) Fecundarea in Vitro – constituie o serie de proceduri folosite pentru a trata infertilitatea

32sau probleme genetice, și a ajuta la conceperea unui copil. Aceasta presupune prelevarea ovulelor
33mature din ovare și fertilizarea lor în laborator.
2 114
1 Această metodă nu este etică, nici dacă donatorul materialului seminal este soţul. Problema
2procreării asistate devine și mai delicată, atunci când intervine o a treia persoană donatoare. În acest
3caz, consimţământul cuplului trebuie să fie dat în mod expres. Cea de a treia persoană, donatoare,
4nu poate avea nici un drept în familie şi nici asupra copilului nou-născut. Donatorul rămâne anonim
5pentru primitor, dar şi primitorul pentru donator. Anonimatul donatorului poate avea însă consecinţe
6morale dezastruoase, putând conduce la situații incestuoase, în situaţia când, la un moment dat, o
7femeie poate primi material seminal din partea propriului tată, sau a propriului frate, fără a bănui
8măcar, fapt datorat anonimatului. Ca procedeu tehnic, embrionii concepuţi prin fecundarea in vitro
9se donează unui cuplu steril. În această situaţie, mama legală nu este mama biologică, iar tatăl legal
10nu este tatăl biologic. Femeia, care acceptă să poarte sarcina în locul altei femei şi să aibă copil
11pentru aceasta, se numeşte „mamă surogat”, iar jurnalistica a dat acestui fenomen denumirea de
12„închiriere de uter”.
13 Pe lângă aceste aspecte, trebuie amintit faptul că fecundarea in vitro presupune crearea mai
14multor embrioni umani pentru a crește șansele de implantare a lor cu succes. Acești embrioni sunt
15mai apoi analizați pentru a se identifica posibile disfuncții genetice, handicapuri și, uneori, chiar și
16un anume sex. Embrionii „nedoriți″ sunt eliminați, adică omorâți. De obicei, în uterul unei femei,
17sunt transplantați aproximativ patru dintre embrionii selectați. Dacă implantul a reușit pentru mai
18mult de unul (sau doi) embrioni, medicul va elimina selectiv o parte din embrionii rămași. Însă,
19selectarea embrionilor duce la moartea micilor ființe umane pe criteriul sexului, handicapului fizic
20și mental, precum și în funcție de numărul acestora. Toate acestea conduc la următorul aspect:
21Procedura FIV promovează ideea că putem avea orice ne dorim, oricând și oricum!!!!
22 h) Eutanasia. Prin eutanasie, care înseamnă moarte frumoasă sau uşoară, se subînţelege
23ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă. Oricât de strictă ar
24fi legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu,
25trebuie apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte, ar trebui să i se dea
26bolnavului dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu, fiindcă orice suferinţă pentru om, este o
27posibilitate de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă.
28 i) Transplantul de ţesuturi şi/sau de organe – „desemnează acea activitate medicală

29complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic
30şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase. ”
31 Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o binecuvântează atâta
32vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluţii de vindecare şi se redă
33viaţa normală unei persoane, fără însă a i-o ridica pe a alteia: nimeni nu trebuie ucis, pentru a trăi
34altcineva.
2 115
1 Biserica previne pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării

2suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a
3eternizării acesteia, în detrimentul credinţei în viaţa eternă (adevărata viaţă), neglijându-se
4pregătirea pentru aceasta. Biserica vede în donatorul de organe, un om capabil să se autojertfească,
5socoteşte că acesta trebuie să împlinească gestul său din dragoste faţă de aproapele, de bunăvoie, în
6urma unei informări corecte şi a unui consimţământ liber şi independent de orice influenţă străină de
7conştiinţa sa; Biserica respectă dorinţa primitorului de a trăi mai mult sau în condiţii mai bune, dar
8îşi exprimă cu atât mai mult respectul pentru actele de iubire, autojertfire şi înţelegere ale
9donatorului.
10 Biserica se opune oricărei tranzacţii cu organe umane şi oricărei exploatări a stărilor de criză
11şi a vulnerabilităţilor potenţialilor donatori (lipsa de libertate psihică sau fizică, acordul prezumat).
12 În privinţa declarării morţii reale (părăsirea trupului de către suflet), identificată cu moartea
13cerebrală, legal declarată, Biserica cere respectarea exactă a criteriilor de diagnosticare a morţii
14cerebrale şi respectiv, legale.
15 Este legiferat, ca declararea morţii cerebrale să o facă o echipa medico-legală, neimplicată în
16acţiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice şi de laborator existente. Cu toate acestea, în ultima
17vreme s-a ivit o nouă controversă cu privire la înțelegerea conceptului de moarte cerebrală. Dacă o
18persoana declarată a fi în stare de moarte cerebrală, în urma monitorizării activității cerebrale, se
19constată că aceasta este extrem de scăzută, persoana respectivă nu este moartă ci vie. Problema este
20că transplantul nu se poate realiza decât de la o persoană vie la alta tot vie. În momentul surveririi
21decesului, moment în care aparatele înregistrează activitate cerebrală 0 (zero), organele nu mai pot
22fi transplantate.
23 Biserica nu poate fi de acord cu transplantul ţesuturilor embrionare, care comportă riscul
24afectării sănătăţii fătului şi nici cu utilizarea pentru transplant al organelor nou-născuţilor acefali sau
25hidrocefalici; de asemenea Biserica nu poate fi de acord cu tendinţa unora de a deveni donatori de
26organe, cu condiţia să fie eutanasiaţi.
27 Consimţământul unei personae de a-şi oferi un organ, pentru binele semenului suferind, din
28iubire faţă de acesta şi dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de a permite prelevarea de ţesuturi
29sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor faţă de care au drepturi legale,
30respectându-se legea, sunt în acord cu morala creştină.
31 De asemenea, Biserica binecuvintează persoanele care pot face, eventual, asemenea
32sacrificii, dar în egală măsură, înţelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea de
33decizie a fiecărui om. Biserica are toată înţelegerea pentru cei care-şi doresc scăparea de suferinţă şi
2 116
1prelungirea vieţii fizice, fiind încredinţată că prelungirea vieţii fizice va oferi acestora şansa
2apropierii de Dumnezeu şi a progresului duhovnicesc.
3 Binecuvântând medicii pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume şi
4prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, Biserica, nu încurajează
5negativismul nejustificat al altora; dacă viața aproapelui, cea fizică şi cea duhovnicească, este
6garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu următoarea condiţie: să nu ucizi un om spre a
7promite sau a da viaţă altuia.
8 Creştinii, fie personal medical, donatori, beneficiari sau intermediari, nu trebuie să
9promoveze ştiinţa fără conştiinţă etică şi responsabilitate faţă de demnitatea umană, motiv pentru
10care se impune o permanentă priveghere spirituală şi pastorală, un discernământ spiritual activ,
11privind scopurile declarate şi nedeclarate ale transplantului de organe.
12 j) Clonarea – Dicţionarele de bioetică definesc clonarea drept un mijloc natural sau o

13metodă artificială prin care se pot multiplica celule sau organisme vii, plecând de la o celulă sau un
14individ unic. Din această perspectivă, clona, sau mai precis clonele, reprezintă un ansamblu de
15celule sau indivizi care au o origine comună şi, ca atare, o identitate genetică cu celula sau individul
16clonat (Pr. Prof. Gheorghe Popa).
17 Motivele pentru care Biserica respinge ideea de clonare umană sunt următoarele:
18  ceea ce defineşte omul biologic, psihologic şi spiritual, este faptul lui de a fi unic,
19multiplicarea încălcând acest principiu;
20  misterul persoanei în integralitate este anulat;
21  natura umană se constituie ca atare prin raportarea ei la Dumnezeu, omul este om numai
22pentru că poartă în sine, în trup şi în suflet, chipul lui Dumnezeu. În sensul acesta, el este totdeauna
23voit de Dumnezeu, apărând în existentă prin intervenţia Lui directă, orice programare nefiint bine-
24venită;
25  reducerea valorii umane ca fond genetic, pe lângă faptul că ar putea să surprindă în mod
26negativ, este o eroare ştiinţifică şi morală în acelaşi timp, determinismul genetic uman nu a fost
27verificat ştiinţific.
28  mediul şi educaţia, pe lângă ereditate, au un cuvânt de spus în edificarea omului.
29  moral, omul este libertate, nu necesitate;
30  clonarea izolează şi depersonalizează viaţa umană în specificul ei şi de aceea este
31condamnabilă.
32 O altă provocare din partea societăţii o reprezintă înlocuirea valorilor creştine cu

33problemele şi priorităţile financiare – fenomen numit generic secularizare.
2 117
1 În zilele noastre prosperitatea unei familii, comunităţi, naţiuni etc, depinde de cât de bine îşi
2gestionează problemele financiare, producţia şi mai ales profitul. Banii, care astăzi au devenit o
3prioritate în orice structură socială sau instituţie, sunt un factor de instabilitate, tocmai datorită
4rolului important pe care-l joacă, generând conflicte la nivel individual, familial, social, și chiar
5inter-statal.
6 Pe lângă acestea adăugăm:
7  slăbirea vieţii spirituale în familie;

8  sărăcia şi şomajul;
9  dorinţa de câştig material imediat şi cu orice preţ;
10  lipsa unei educaţii corespunzătoare a copiilor;
11  disensiunile în familie;
12  pornografia;
13  ofensiva publică a unor manifestări sexuale contrare familiei tradiţionale.
2 118
1
4 ISTORIA BISERICEASCĂ
5 UNIVERSALĂ
6
10
11
2 119
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1 I. ÎNTEMEIEREA BISERICII ŞI RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI

2 PRIN PREDICA SFINŢILOR APOSTOLI
3 1. Întemeierea Bisericii
4 După Înălţarea Mântuitorului, creștinii erau împărțiți în două mari formațiuni:

5 Ø una la Ierusalim, în număr de 120 (cf. Fapte 1;15);
6 Ø alta în Galileea, peste 500 ( cf. I Corinteni 15;6).
7 La Ierusalim, Apostolii, au completat ceata celor doisprezece, alegând, prin sorţi, în locul lui
8Iuda Iscariotenul, pe Matia, cf. Fapte 1;26.
9 La 10 zile după Înălţarea Domnului la cer, apostolii erau adunaţi la un loc. Evrei, din toate
10părţile lumii, se adunaseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Cinzecimii.
11 În această zi, Duhul Sfânt S-a pogorât în chipul limbilor de foc peste apostoli, care „au
12început să vorbească în alte limbi” (Fapte 2;1-4). Apostolii au ieşit apoi cu mult curaj în cetate,
13unde Sfântul Apostol Petru a vorbit mulţimilor despre Hristos; ascultătorii au „fost pătrunşi la
14inimă”, în urma predicii Sfântul Apostol Petru (Fapte 2;22-33) botezându-se „ca la trei mii de
15suflete” (Fapte 1;37, 4;31), luând fiinţă astfel prima comunitate creştină, constituită din iudei şi
16prozeliţi din Palestina şi din împrejurimi.
17 2. Răspândirea creştinismului prin predica Sf. Apostoli
18 După înviere, Mântuitorul i-a trimis pe Sfinții Apostoli la propovăduire, spunându-le:

19„Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
20învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Matei 28; 19).
21 Iacob cel Mic (fratele Domnului) – nu a fost unul din cei 12 apostoli, ci făcea parte din ceata
22celor 70 de ucenici. A fost în fruntea bisericii din Ierusalim, fiind primul episcop al cetăţii. A
23prezidat Sinodul de la Ierusalim (49-50) şi ne-a lăsat o epistolă ce-i poartă numele.
24 În anul 62, a fost aruncat de pe aripa Templului şi ucis cu pietre, de către iudei. Este prăznuit
25pe 23 octombrie.
26 Apostolul Iacob al lui Zevedeu (Iacob cel Bătrân sau cel Mare) – a rămas la Ierusalim,
27predicând cuvântul Domnului, până la moartea să martirică, fiind ucis cu sabia în anul 44, din
28porunca lui Irod Agripa; el este primul apostol martir, fiind prăznuit pe 30 aprilie.
2 120
1 Sfântul Apostol Ioan, fiul lui Zevedeu, fratele lui Iacob cel Bătrân şi „ucenicul cel iubit al
2Mântuitorului”– a rămas la Ierusalim, până la moartea Fecioarei Maria (care fusese încredințată de
3către Mântuitorul spre grija lui), sau poate până la începutul războiului iudaic, anul 66.
4 El este autorul celei de-a patra Evanghelii, a trei epistole şi a Apocalipsei.
5 Tradiţia bisericească ne spune că a predicat la Efes, înfiinţând aici şi în mai multe oraşe,
6biserici importante, ce le întâlnim menţionate în Apocalipsă, capitolele 1 şi 2.
7 În anul 96 este exilat pe insula Patmos, din Marea Egee, acest lucru fiind confirmat de
8scrierea sa, Apocalipsa (1,9). Moare de moarte naturală în timpul împăratului Traian (98-117) la
9vârsta de 100 de ani.
10 Fiind ultimul Apostol adormit în Domnul, epoca de după el s-a numit post-apostolică, a
11bărbaţilor apostolici.
12 Acum se produce separarea Bisericii creştine de Sinagogă. Sfântul Apostol Ioan ia atitudine
13contra unor erezii, care apar în vremea sa, precum cea a iudeului gnostic, Cerint din Asia Mică.
14 Despre ceilalţi apostoli avem ştiri sporadice, de la scriitori creştini din secolele II-IV, astfel,
15cel mai important izvor fiind scrierile lui Eusebiu de Cezareea (†340). Potrivit acestuia, activitatea
16apostolică a fost următoarea:
17 Sfântul Apostol Andrei – cel dintâi chemat la apostolat, a predicat, mai întâi în provinciile
18Asiei Mici, Capadocia, Galatia, Pont, Bitinia, Tracia, Sciţia Mică (Dobrogea de azi), Bizanţ şi apoi în
19oraşul Patras din Grecia unde a fost răstignit pe o cruce în formă de X în jurul anului 60. Este socotit
20Apostolul românilor, fiind prăznuit la 30 Noiembrie.
21 Sfântul Apostol Toma – a predicat în Parția, apoi în India, unde a murit ca martir, fiind
22străpuns cu lancea în anul 72 (Eusebiu, Istoria bisericească, III,1). Este prăznuit la 6 Octombrie.
23 Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei – a predicat mai întâi iudeilor din Palestina, pentru
24care a scris Evanghelia, în limba aramaică, iar mai apoi în ţările din jurul Palestinei, Arabia, Siria,
25ajungând până în Persia, către sfârșitul vieții, ajungând în Etiopia, unde a murit ca martir, fiind tăiat
26cu fierăstrăul. Este prăznuit 16 Noiembrie
27 Sfântul Apostol Bartolomeu (Natanael) – a propovăduit în India, Laconia şi Armenia,

28murind muceniceşte prin răstignire. Este prăznuit la 11 Iunie.
29 Sfântul Apostol Tadeu – cunoscut sub numele de Iuda al lui Iacov sau Levi, se crede, că a
30predicat în Palestina şi Persia, unde a murit muceniceşte. Este prăznuit la 19 Iunie
2 121
1 Sfântul Apostol Filip – a predicat cuvântul Domnului în Frigia (şi Scitia Minor după mai
2noile opinii), murind ca martir la Herapolis, prin răstignire în vârstă de 80 de ani. Este prăznuit la 14
3Noiembrie .
4 Sfântul Apostol Simon Zelotul (Canaanitul) – informații neconfirmate precizează că a

5predicat în Edessa sau după o tradiţie apuseană din sec VI-lea, în Egipt şi apoi în Persia, unde a fost
6martirizat prin sabie. Este prăznuit la 10 Mai.
7 Sfântul Apostol Matia – ales în locul lui Iuda Iscarioteanul ,a predicat, mai întâi în Iudeea,
8apoi în Etiopia, unde a primit moarte martirică prin secure. Este prăznuit la 30 Iunie.
9 Sfântul Apostol Petru – până în anul 50 şi-a desfăşurat activitatea la Ierusalim, în Iudeea,
10Samaria şi Galileea (cf. Fapte 9;31); după sinodul apostolic a predicat în Antiohia.
11 Eusebiu de Cezareea precizează: „Când Sf. Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au
12împrăştiat peste tot pământul locuit, Petru a predicat evreilor din împrăştiere, în Pont, Galatia,
13Bitinia, Capadocia şi Asia, pentru ca, la sfârşit, ajungând la Roma, să fie răstignit cu capul în jos,
14cum el singur a dorit să pătimească ” (Eusebiu, Istoria bisericească, III ,1).
15 Din întâia sa epistolă, reiese că a predicat şi în Babilon (cf. I Petru 3;13).
16 După tradiţia consemnată de Origen şi citată de Eusebiu, se crede. că a predicat şi în
17Macedonia; iar din Epistola I către Corinteni, reiese că a stat un timp şi la Corint.
18 Spre sfârşitul vieţii sale ajunge la Roma, unde a murit ca martir, la 29 Iunie anul 67, după unii
19istorici în anul 66. Este prăznuit la 29 Iunie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel.
20 Apostolul „neamurilor”, Sfântul Apostol Pavel a întreprins trei călătorii misionare astfel:
21 a) Prima călătorie misionară (45-48)

22 A plecat din Antiohia Siriei (Seleucia), fiind însoţit de Barnaba şi Ioan Marcu, a mers apoi în
23Cipru, predicând mai ales în Paphos, unde converteşte pe proconsulul roman, Sergiu-Paul, şi trece în
24ţinuturile Asiei mici, Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu.
25 Continuă călătoria în provinciile Pisidia şi Licaonia, predicând în oraşele Antiohia Pisidiei,
26Iconiu, Listra şi Derbe.
27 Se reîntoarce în cetăţile vizitate, organizând comunităţile creştine, hirotonind preoţi (Fapte
2814;23) şi se întoarce la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajunge, pe mare, la Antiohia, în
29anul 48.
30 b) A doua călătorie misionară (51-54)

31 A plecat împreună cu Sila şi vizitează comunităţile din Siria, Cilicia şi Licaonia, unde, în
32oraşul Listra, convertesc pe Timotei, care-i va însoţi.
2 122
1 Vizitează comunităţile înfiinţate în prima călătorie, apoi trec prin Galatia, și Frigia ajungând
2în oraşul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luând cu ei şi pe
3doctorul Luca, trec prin insula Samotrace şi ajung la Neapolis, în Macedonia, predicând cu succes la
4Filipi, înfiinţând aici prima comunitate europeană. La Filipi, Pavel şi Sila sunt bătuţi cu bice şi duşi
5la închisoare, de unde au scăpat în mod minunat. De la Filipi, trec prin oraşele Macedoniei,
6Amfipolis, Apolonia şi ajung la Tesalonic, unde au convertit un număr mare de prozeliţi greci şi
7romani şi pe unii dintre iudei. Făcându-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu
8însoţitorii săi a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungând la Atena.
9 Din Atena, merge în Corint, unde a stat un an şi şase luni la Acvila şi Priscila, venind aici
10între timp şi Sila şi Timotei; din cauza agitaţiei iudeilor, a luat cu sine pe soţii Acvila şi Priscila şi a
11plecat la Efes, unde îi va lăsa pe cei doi.
12 De la Efes, pe mare, Sfântul Apostol Pavel, s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim,
13de unde s-a întors la Antiohia (cf. Fapte 18;1-22).
14 c) A treia călătorie misionară (54-58)

15 A plecat din Antiohia, vizitând mai întâi comunităţile creştine, înfiinţate în Galatia şi Frigia,
16apoi s-a oprit la Efes, pentru doi ani şi jumătate.
17 Părăsind Efesul, s-a dus în Macedonia, în anul 57, şi, de acolo în Iliria, iar apoi la Corint. De
18la Corint trece, din nou, prin Macedonia, ajunge la Troa şi Assus, apoi, ocolind Efesul, se opreşte la
19Milet.
20 De la Milet, pleacă pe mare, la Tir, Ptolemaida şi Cezareea Palestinei, şi apoi la Ierusalim, în
21anul 58, ducând colecta făcută în Grecia şi Macedonia pentru săracii din Ierusalim; aici este arestat,
22iar în anul 60 este trimis la Roma, unde va sta într-o detenţie uşoară până în anul 63, când este
23eliberat.
24 După eliberarea sa, el întreprinde alte călătorii misionare în răsărit, acest lucru rezultând din
25epistolele scrise de el de la Roma, precum şi din alte informații.
26 Împrejurările sfârşitului său sunt necunoscute, însă, se pare că s-a dus din nou la Roma, unde
27a fost întemniţat pentru a doua oară şi a suferit martirajul în timpul împăratului Nero, în anul 67, în
28aceeaşi zi cu Sf. Apostol Petru, 29 iunie. Este îngropat pe calea Ostia, la Roma, unde mai târziu a
29fost ridicată basilica San Paulo fuori-le-muri (Sfântul Pavel din afara zidurilor).
30 El este cel ce a eliberat creştinismul de servitutea legii mozaice şi a asigurat propovăduirea
31evangheliei la toate neamurile. A scris 14 Epistole adresate Bisericilor pe care le-a întemeiat şi unor
32ucenici, epistole care constituie un mare dar făcut Bisericii, Creştine de către Sfântul Apostol Pavel,
33fiind totodată un izvor de nesecată bogăţie a credinţei.
2 123
1 II. CREȘTINISMUL ÎN TIMPUL
2 SFÂNTULUI ÎMPĂRAT CONSTANTIN CEL MARE
3 1. Constantin cel Mare (306-337)- Convertirea la creştinism
4 Realitatea şi sinceritaea convertirii lui Constantin la creştinism, este evidentă, fiind

5mărturisită de el însuşi şi de contemporanii lui.
6 Înainte de toamna anului 312, Constantin era păgân fiind adeptul cultului sincretist al
7soarelui, - Sol invictus (cu unele influențe neoplatonice), cult introdus de împăratul Aurelian.
8 Schimbarea suprinzătoare a lui Constantin s-a produs în ajunul luptei cu Maxenţiu şi este
9semnificativ faptul că el atribuie victoria obţinută ajutorului lui Dumnezeu.
10 După istoricii creştini, Eusebiu de Cezareea şi Lactanțiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în
11amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra soarelui cu inscripţia: „in hoc signo vinces”. Noaptea, i
12s-a arătat, în timpul somnului, Iisus Hristos, cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i
13să-l pună pe steagurile soldaţilor, ca să le servească drept semn protector în luptă. A doua zi,
14confecţionă un steag, după modelul arătat în vis, cu monograma creştină, steag numit „labarum”.
15 Lupta a fost câştigată, spune Lactanțiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece Constantin,
16ajungând în apropierea Romei, nu avea decât 20.000 de soldaţi, comparativ cu Maxenţiu care avea o
17armată de150.000 de soldaţi.
18 Constantin a povestit mai târziu lui Eusebiu, cu jurământ, că semnele, care i s-au arătat, l-au
19încredinţat de puterea lui Hristos şi l-au făcut să treacă de partea creştinilor.
20 După acest eveniment, Constantin s-a apropiat tot mai mult de creştinism. Convins fiind de
21valoarea religioasă şi morală a acestuia, l-a apărat şi susţinut continuu, declarându-l „religio licita” în
22Imperiul roman, recomandându-l tuturor.
23 Împăratul s-a considerat un catehumen, până aproape de moartea sa. În acelaşi timp, şi-a păstrat
24şi titlul păgân de Pontifex Maximus (preot suprem), evident din raţiuni politice.
25 Cu câteva zile înainte de moartea sa, a fost botezat, într-una din casele sale, Ancyrona, la
26marginea Nicomidiei, de Eusebiu, episcopul semiarian al Nicomidiei şi alţi clerici, în luna mai 337;
27iar la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor a adormit în Domnul.
28 A fost înmormântat în mausoleul de lângă ctitoria sa, Biserica Sfinților Apostoli din
29Constantinopol.
30
2 124
1 2. Politica religioasă a Sfântului Constantin
2 Politica religioasă a Sfântului Constantin este caracterizată, mai ales, prin câteva fapte de
3importanţă majoră:
4 a) actul de libertate religioasă de la Milan, din ianuarie 313;

5 b) schimbarea capitalei imperiale de la Roma, la Constantinopol;
6 c) şi convocarea Sinodului I Ecumenic, de la Niceea din 325.
7 Prin edictul de la Milan din 313, asigură libertate creştinismului în imperiu. Din tolerant,
8faţă de toate religiile, Constantin devine protector al creştinismului. Împăratul acordă creştinismului
9o serie de măsuri favorabile printre care:
10  scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale;
11  acordă subvenţii importante pentru întreţinerea clerului;
12  înlătură din legile penale dispoziţiile şi pedepsele contrare spiritului creştinismului
13 cum ar fi: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu);
14  generalizează, ca zi de odihnă în Imperiu, în 321, Duminica - sărbătoarea
15 săptămânală a creştinilor;
16  încă din 317, împăratul a început să bată şi monede cu monograma creştină.
17 În funcţiile înalte, el numea de preferinţă creştini, dar a păstrat şi păgâni. Funcţionarilor

18păgâni li s-a interzis să aducă sacrificii.
19 Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică:
20cinstirea autorităţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului Roman; templele destinate lui devin
21localuri publice, fără statui şi fără sacrificii.
22 Alegerea unei noi capitale - Constantin s-a hotărât să părăsească definitiv Roma păgână şi să
23ridice un alt oraş de reşedinţă. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de
24Constantinopol (oraşul lui Constantin), inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din Bizanţ o
25capitală de Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta, prin bisericile, monumentele și atmosfera
26sa.
27 Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, din 325, constituie unul din meritele
28deosebite ale Împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă provocată de erezia lui Arie din
29Alexandria, Constantin s-a decis să convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau
30ecumenic (a toată lumea), spre a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea
31creştinismului.
2 125
1 Ca om de stat experimentat, Constantin şi-a dat seama că unitatea creştinismului, pacea şi

2liniştea Bisericii constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului Universal. În locul
3pluralităţii zeilor păgâni, era de preferat existenţa unei singure credinţe în Imperiu, cea creştină, căci
4ea asigura şi unitatea lui politică.
5 Deşi nu primise încă botezul, Constantin, însuşi, a deschis Sinodul I Ecumenic printr-o
6cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră împreună slujitor cu ei. Cu alt prilej,
7după mărturia lui Eusebiu, el a spus că se consideră episcop, pus de Dumnezeu pentru treburile din
8afară ale Bisericii.
9 3. Evenimentul în urma căruia a fost emis edictul de la Milano
10 Constantin, la câteva luni după victoria asupra lui Maxenţiu, la Pons Milvius (Podul
11Vulturului, loc în care Constantin avusese celebra viziune), se întâlneşte cu Licinius „în chip fericit”
12în palatul imperial din Mediolanum, cu prilejul pecetluirii alianţei dintre ei, prin căsătoria lui
13Licinius, cu sora vitregă a lui Constantin I, Constanția .
14 Aici au semnat Edictul de la Mediolanum, azi Milano, prin care se acorda libertate religioasă
15deplină creştinismului, care devine „religio licita” = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau
16toate hotărârile anterioare, luate împotriva creştinilor şi se retrocedau Bisericii lăcaşurile de cult şi
17posesiunile confiscate de împărăţii precedenţi.
18 4. Meritele creştine ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare
19 Împăratul Constantin cel Mare a fost bine intenţionat în actele sale şi a ocrotit, apărat şi
20promovat creştinismul. În calitatea de prim împărat creştin, cel mai mare serviciu adus a fost
21acordarea libertații de manifestare, prin edictul de la Milano din anul 313.
22 Convertirea sa la creştinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea de a
23armoniza interesele Imperiului Roman cu interesele Bisericii.
24 Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului,
25după lunga perioadă de persecuţii, Biserica îl cinsteşte, în chip deosebit, trecându-l în rândul
26Sfinţilor şi numindu-l „Cel întocmai cu Apostolii.”
27
28
2 126
1 III. SINOADELE ECUMENICE
2 Definiţie:
3 Sinodul Ecumenic – este adunarea episcopilor întregii biserici drept credincioase, care se
4convoacă, pentru a lua hotărâri în privința formulărilor dogmatice, în special, atunci când Biserica se
5confruntă cu erezii. Sinoadele Ecumenice, pe langă hotărârile dogmatice, au stabilit și alte norme
6(canoane), care reglementează modul de administrare al Bisericii.
7 Erezie – este învăţătura greşită sau concepţie particulară în materie de probleme dogmatice a
8unor persoane, care şi-au organizat crezul lor aparte, distinct de cel al Bisericii, pe care au părăsit-o.
9 III.1. SINODUL I ECUMENIC – ARIANISMUL
10 Anul şi locul - 20 mai 325, Niceea
11 A fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare, fiind deschis oficial chiar de el.
12 Erezia combătută – Arianismul.
13 Arianismul nega divinitatea lui Iisus Hristos, susţinând că cea de-a doua Persoană a Sfintei
14Treimi, Fiul, n-ar fi de aceeaşi ființă cu Dumnezeu Tatăl, fiind creat în timp, nu născut mai înainte
15de veci, ci mai mic decât Tatăl, dar deosebit de celelalte creaturi. Erezia s-a numit arianism, după
16numele lui Arie, un preot originar din Alexandria (cca. 256-336).
17 Participanţi - Conform tradiţiei, la primul Sinod Ecumenic au luat parte 318 Părinţi, dintre
18care s-au remarcat:
19  Alexandru, episcopul Alexandriei şi diaconul său Atanasie;
20  Nicolae, arhiepiscop de Mira Lichiei;
21  Spiridon, episcopul Trimitundei;
22  Eustațiu, patriarhul Antiohiei;
23  Iacov, episcopul Migdoniei;
24  Macarie, al Ierusalimului;
25  istoricul Eusebiu al Cezareei Palestinei;
26  2 preoţi ca reprezentanţi ai Papei Silvestru al Romei, care n-a putut participa;
2 127
1  „Nici scitul nu lipsea” după cum spune Eusebiu de Cezareea, considerat de istorici
2 drept Episcopul Tomisului.
3 Şedinţele au fost prezidate de episcopii: Eustațiu de Antiohia şi Alexandru al Alexandriei.
4 Scopul sinodului - formularea explicită a credinţei despre Sfânta Treime, în raport cu

5învăţătura lui Arie din Alexandria, care susţinea că Fiul nu este deoființă cu Dumnezeu Tatăl, ci
6subordonat Acestuia.
7 Hotărâri dogmatice. La sfârşitul dezbaterilor, Părinţii sinodali au hotărât că învăţătura

8formulată în Sinod să fie redactată într-un Simbol de credinţă - Crezul de la Niceea devenit apoi
9Crezul Bisericii Ortodoxe, (întregit la următorul Sinod Ecumenic din 381). În cele 7 articole ale
10sale:
11 » se afirmă credinţa în Sfânta Treime şi în dumnezeirea celor 3 Persoane - Tatăl, Fiul şi

12 Duhul Sfânt;
13 » despre Fiul se afirmă că:
14 o „s-a născut din Tatăl mai înainte de veci (nu în timp cum învaţa Arie);
15 o este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut”;
16 o este „deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.
17 » se mai afirmă apoi credinţa că Hristos, prin Întrupare, este şi om adevărat „întrupat
18 de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”.
19 Alte hotărâri sinodale
20  au fost condamnate Schismele lui Novat şi Meletie şi erezia lui Pavel de Samsota, hotărând
21totodată rebotezarea ereticilor anti-trinitari, care se întorc la Biserică.
22  s-a hotărât ca, în întreaga lume Paştile să se serbeze în întâia Duminică cu lună plină, care
23urmează echinocţiului de primăvară, iar dacă aceasta va coincide cu Paştele iudeilor, să se
24sărbătorească cu o săptămână mai târziu.
25 Canoane. Au fost emise 20 de canoane, referitoare la organizarea administrativă şi disciplină

26în Biserică. Printre cele mai importante amintim:
27  Canonul 1 interzicea ca automutilaţii să fie clerici;

28  Canonul 3 oprea cu desăvârşire clericii să aibă ţiitoare (concubine);
29  Canonul 4 făcea referire necesitatea ca un episcop să fie hirotonit de cel puţin 3 episcopi
30 liturghisitori;
2 128
1  Prin canonul 7 se acordă episcopului de Ierusalim întâietatea de onoare;

2  Canonul 20 prevedea ca în zilele de duminică şi în zilele Cinzecimii nu trebuie să se facă
3 rugăciuni în genunchi.
4
5 III.2 SINODUL II ECUMENIC – PNEVMATOMAHISMUL
6 Anul şi locul – 381, Constantinopol
7 Convocat – de Împăratul Teodosie I
8 Erezia combătută – Pnevmatomahismul
9 Pnevmatomahismul nega divinitatea Duhului Sfânt. Episcopul Macedonie din

10Constantinopol şi urmaşii săi învăţau că, Sfântul Duh, nu este consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul , ci
11este pur şi simplu „duh” sau „spirit”, superior îngerilor, dar creat. Adepţii ereziei s-au numit
12pnevmatomahi (luptători împotriva Duhului Sfânt), macedonieni (după numele „părintelui” ereziei)
13şi maratonieni (de la numele lui Maratonie, alt lider care i-a succedat lui Macedonie).
14 Participanţi – La acest sinod au luat parte 150 de episcopi, sub preşedinţia episcopului
15Meletie al Antiohiei. În fruntea apărătorilor credinţei ortodoxe s-au situat:
16  Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit „Teologul”;
17  Sfântul Amfilohie, episcopul Iconiei;
18  Otrie, episcopul Melitiniei (Armeniei);
19  Asholius al Tesalonicului;
20  de remarcat că, între semnatarii documentelor sinodale, s-a numărat şi episcopul
21 Terentius (Gherontie) al Tomisului (Constanţa).
22 Hotărâri dogmatice: Sinodul condamnă învăţătura lui Macedonie, confirmând hotărârile

23Sinodului I de la Niceea şi completând Simbolul de credinţă de la Niceea cu încă 5 articole,
24învăţând că Biserica îşi mărturiseşte credinţa „...şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţa făcătorul,
25Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grait
26prin prooroci”.
27 În celelalte articole ale Crezului s-a statornicit învăţătura despre:

28 Biserică,
29 Taina Botezului,
30 învierea morţilor şi viaţa viitoare.
2 129
1 Sinodalii constantinopolitani, pe lângă macedonieni, au mai condamnat şi alte două erezii şi

2anume sabelianismul şi apolinarismul.
3 Sabelie amesteca ipostasurile Sfintei Treimi şi le desfiinţa atributele sau însuşirile.
4 Apolinarie, încercând să explice raţional modul unirii celor două firi (dumnezeiască şi
5omenească) în Persoana Mântuitorului Hristos, se sprijinea pe concepţia trihotomică a lui Platon,
6conform căreia omul e alcătuit din trup material, suflet animal şi suflet raţional. Pornind de la
7această teorie, Apolinarie afirma că Hristos a primit la întrupare un trup omenesc cu suflet animal,
8locul sufletului raţional, fiind luat de Logos.
9 Canoane: Au fost emise 7 canoane, din care amintim:
10 Ø Canonul 1 aruncă anatema asupra tuturor ereziilor pe care le şi nominalizează;

11 Ø Prin canonul 3 hotărăşte ca episcopul Constantinopolului să aibă întâietatea de onoare
12 după episcopul Romei.
13 Ø Canonul 7 stabilește rânduiala de reprimire a ereticilor în Biserică.
14 Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic la 22

15mai.
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
2 130
1
2
3 III.3. SINODUL III ECUMENIC - NESTORIANISMUL
4 Anul şi locul – 431, Efes
5 Convocat – de Împăratul Teodosie al II-lea
6 Erezia combătută – Nestorianismul.
7 Nestorie susţinea că în Iisus Hristos există două persoane - persoana divină a Fiului lui
8Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi persoana umană sau istorică a lui Iisus
9Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria. De aceea, erezia lui Nestorie, s-a numit dioprosopism
10sau nestorianism.
11 Această concepţie eretică, despre existenţa a două persoane în Iisus Hristos, ducea la
12concluzia că Dumnezeul-Tatăl a avut doi fii. Consecinţa acestei erezii era că Fecioara Maria n-a
13născut pe Fiul lui Dumnezeu, ca să merite a fi numită „Născătoare de Dumnezeu”, ci a născut pe
14omul Hristos şi de aceea trebuie numită „Născătoare de om”, sau cel mult „Născătoare de Hristos”.
15 Participanţi: – La acest sinod au participat 198 de episcopi din Răsărit și a fost deschis de
16Sfântul Chiril al Alexandriei, la 22 iunie 431, în Catedrala Maicii Domnului din Efes.
17  între sinodali s-a numărat şi episcopul Timotei al Tomisului.

18  Nestorie a refuzat să participe.
19  În cadrul dezbaterilor s-au distins: Sfântul Iuvenalie, primul patriarh al Ierusalimului,
20 Cuviosul Acachie, episcopul Meletinei; Cuviosul Dalmat.
21 Hotărârea dogmatică: Sinodul, pe baza celor 12 anatematisme şi a altor scrieri, a stabilit

22care este învăţătura corectă a Bisericii: În Iisus Hristos sunt 2 firi: una divină şi una umană, însă o
23singură Persoană, și anume cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Unirea celor două firi este
24ipostatică şi nu morală. Hristos este deoființă cu Tatăl după dumnezeire, şi deoființă cu oamenii
25după firea umană pe care a primit-o din Fecioara Maria. De aceea Fecioara Maria, pe drept, este
26numită, Născătoare de Dumnezeu.
27 Cei 198 de părinți sinodali au semnat hotărârea dogmatică a sinodului şi au destituit şi

28excomunicat pe Nestorie.
2 131
1 Alte hotărâri sinodale: Părinţii au luat în dezbatere şi rătăcirile eretice ale călugărului ascet
2Pelagius, care a propovăduit la Roma între ani 400-411, că omul se poate mântui prin propriile
3eforturi şi capacităţi morale, neavând nevoie neapărat de harul divin, însă, cu ajutorul harului,
4mântuirea se poate realiza mai uşor.
5 Erezia pelagiană a fost condamnată de câteva sinoade locale şi de Fericitul Augustin.
6Sinodalii de la Efes au condamnat şi ei pelagianismul şi i-au excomunicat pe susţinătorii ereziei.
7 Canoane: Sinodul a emis 9 canoane, din care amintim:
8 Ø Canonul 6 interzice modificarea hotărârilor canonice ale Sinodului Ecumenic;

9 Ø Canonul 7 interzice modificarea hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice
10 anterioare;
11 Ø Canonul 8 confirmă autocefalia Bisericii din Cipru, aceasta fiind cea mai veche
12 autocefalie recunoscută de un Sinod Ecumenic;
13 Ø Canonul 9 – ierarhii nu pot demisiona, decât în caz de forţă majoră.
14 Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Părinţii de la Sinodul III ecumenic la 9 septembrie.

15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
2 132
1 III.4. SINODUL IV ECUMENIC - MONOFIZITISMUL
2 Anul şi locul – Calcedon, 451.
3 Convocat de – Împăraţii Marcian şi soţia sa, Pulheria.
4 Erezia combătută – Monofizitismul (de la cuvintele greceşti mono-fisis = o singură fire) sau
5eutihianismul (după numele întemeietorului ei, Eutihie).
6 Eutihie susţinea că, la Întrupare, firea omenească a Mântuitorului a fost absorbită de firea
7dumnezeiască; în Hristos existând numai o Persoană, cea divină, Trupul său a fost dumnezeiesc nu şi
8omenesc, având numai o singură fire.
9 Participanţi – numărul episcopilor participanți variază între 520 și 630, îndeosebi din
10Răsărit.
11  Sfântul Anatolie, patriarhul Constantinopolului;

12  Papa Leon a trimis 3 episcopi şi 2 preoţi;
13  Cuviosul Evloghie, Arhiepiscopul Alexandriei, care a dat citire Epistolei dogmatice a
14 papei Leon cel Mare.
15 Hotărâri dogmatice. Părinții sinodali au stabilit următoarele:
16  Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, fiind în toate asemenea nouă , afară
17de păcat;
18  Fiul lui Dumnezeu s-a născut din veci din Tatăl, iar ca om în zilele mai de pe urmă din
19Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru noi şi a noastră mântuire;
20  Hristos este cunoscut în 2 firi, în mod neschimbat şi neamestecat, neîmpărţit şi
21nedespărţit, deosebirea firilor nefiind, nicidecum, distrusă prin unirea ipostatică.
22 Canoane: Sinodul a emis 30 de canoane, care reglementează diferite aspecte ale lucrării şi
23disciplinei clerului de mir şi a monahilor. Dintre ele amintim:
24  Canonul 1: Confirmă canoanele întocmite de Sfinții Părinţi în cadrul Sinoadelor
25 Ecumenice anterioare;
26  Canonul 2: Condamnă simonia;
27  Canonul 10: Precizeză obligația clericilor de a locui în sânul comunității unde slujesc;
28  Canonul 16: Oprește căsătoria fecioarelor afierosite și a călugărilor;
29  Canonul 24: Oprește transformarea mănăstirilor în localuri publice.
2 133
1 III.5. SINODUL V ECUMENIC – „CELE 3 CAPITOLE”
2 Data şi locul: 553, Constantinopol.
3 Convocat de: Împăratul Iustinian I.
4 Motivul: Neînţelegerile şi tulburările provocate de cearta dintre monofiziţi şi ortodocşi.
5 Obiectivele Sinodului au fost:
6 Ø reinterpretarea hotărârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, din perspectiva

7 alexandrină;
8 Ø explicitarea învățăturii ortodoxe, cu privire la cele două firi ale lui Hristos și a modului
9 coexistenței lor într-o singură Persoană.
10 Principalul subiect al acestui sinod era să rezolve Controversa celor Trei Capitole, adică
11trei chestiuni teologice legate de scrierile lui Teodor de Mopsuestia (+428), ale prietenului său,
12strălucitul Teodoret din Cir și ale discipolului lor, Ibas din Edesa. Acuzaţia adusă acestora era că
13scrierile lor conțineau elemente afectate de nestorianism, fiind condamnate de al treilea Sinod
14Ecumenic.
15 Participanţi – La acest sinod au participat 165 episcopi, prezidaţi de Patriarhul ecumenic

16Eutihie; Papa Vigiliu nu a participat, pretextând că este bolnav, dar a trimis un memoriu prin care
17declară drept ortodoxe cele „3 capitole” .
18 Hotărâri dogmatice. Părinții sinodalii:
19  au condamnat „cele trei capitole” adică persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia,
20Scrierile lui Teodoret de Cir contra Sfântului Chiril al Alexandriei şi contra Sinodului de la Efes
21431 şi Scrisoarea lui Ibas de Edesa;
22  au confirmat învăţătura Bisericii, privind cele doua firi coexistente în Hristos şi a
23reafirmat că El este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit;
24  Însuşi Împăratul Iustinian şi-a mărturisit credinţa ortodoxă în forma cunoscutului imn
25bisericesc „Fiul unul-născut şi Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cântă la Sfânta Liturghie (Antifonul
26al II-lea).
27 La acest Sinod nu au fost date Canoane!
2 134
1 III.6. SINODUL VI ECUMENIC
2 Data şi locul: 680-681, Constantinopol.
3 Convocat: de Împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul.
4 Erezia combătută: Monotelismul – care susţinea că în Hristos este o singură voie: cea
5divină.
6 Participanţi: după unele surse au fost prezenţi 170 de episcopi, după altele 174 părinţi,
7dintre care amintim:
8  Sfântul Gheorghe, patriarhul Constantinopolului,

9  Sfântul Grigorie, viitor episcop de Acragantia,
10  papa Agaton a trimis mai mulţi delegați.
11 Hotărârea dogmatică: În Hristos există 2 voinţe şi 2 lucrări, într-o singură Persoană, care
12sunt unite între ele în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, fiecare lucrând ceea
13ce îi este propriu, cu participarea celeilalte.
14 Nici la acest Sinod nu au fost emise canoane!

15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
2 135
1 III.7. SINODUL VII ECUMENIC
2 Data şi locul: 787, Niceea.
3 Convocat de: Împărăteasa Irina.
4 Erezia combătută: Iconoclasmul – erezie îndreptată împotriva cultului icoanelor.
5 Etimologic, cuvântul iconoclasm vine de la cuvintele greceşti:  (icon) - care înseamnă:
6icoană, chip înfățisare - și (clasmos) - care înseamnă: distrugere, sfărâmare.
7 Această condamnare a icoanelor a mai rămas cunoscută în istorie și sub numele de
8iconomahie, de la cuvintele: (icon)= icoana și  (mahi), care înseamnă luptă, deci luptă
9contra icoanelor.
10 Participanţi: La acest Sinod au luat parte 367 de episcopi, conduşi de Patriarhul Tarasie; Papa
11Adrian I, fiind reprezentat de 2 delegaţi.
12 Hotărâri: Sinodul a condamnat iconoclasmul ca erezie și a restabilit cultul sfintelor icoane

13stabilind că:
14  Icoanele trebuie cinstite, dar nu adorate, închinare care se cuvine numai lui Dumnezeu;
15  Cinstirea nu se adresează materiei icoanei, ci persoanei reale reprezentată în icoană şi
16 astfel cinstirea icoanelor nu este idolatrie.
17 Canoane: Au fost redactate 22 de canoane, privind aspecte de ordin administrativ şi disciplinar,

18dintre care amintim:
19  Canonul 1 întăreşte canoanele anterioare acceptate de întreaga Biserică;

20  Canonul 3 privea alegerea episcopilor de către autoritatea statală;
21  Canonul 4, 5 şi 19 condamnană simonia;
22  Canonul 9 privea defăimarea icoanelor;
23  Canonul 16 condamna luxul clerului;
24  Canonul 20 dezaproba construirea mănăstirilor mixte.
25
26
27
28
29
2 136
1 IV. MAREA SCHISMĂ DIN 1054
2 Prin schismă (separare, scindare), înţelegem situaţia de separare canonică şi de întrerupere a

3comuniunii liturgice între două comunități Bisericești. Prin „marea schismă” înțelegem evenimentul
4nefericit în urma căruia Biserica de Răsărit și cea de Apus, au întrerupt comuniunea liturgică.
5 IV.1. Cauzele schismei
6 1. Cauzele Politice
7  împărţirea Imperiului Roman de către Diocleţian (284-305), în anul 286, în
8 Imperiul de Răsărit, cu capitala la Nicomidia şi Imperiul de Apus, cu capitala la Roma;
9  mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, de către Constantin cel Mare (306-
10 337), la 11 mai 330;
11  împărţirea Imperiului Roman în 395, de către Teodosie cel Mare (379-395), între fii
12 săi, Arcadiu (395-408, care primeşte Orientul) şi Honoriu (395-423, care primește Occidentul);
13  măsura luată în 731, de împăratul Leon al III-lea Isaurul, de a trece provinciile
14 Iliricului oriental, Italia de sud (Calabria), Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhiei de
15 Constantinopol, confiscând totodată şi veniturile Romei din aceste provincii;
16  înfiinţarea Statului Papal, prin dăruirea, de către Pepin cel Scurt în 754-755, Papei
17 Ştefan al II-lea, a teritoriului cucerit de la longobarzi;
18  încoronarea împăratului Carol cel Mare (768-814), în anul 800, de către Papa
19 Leon al III-lea (795-816), ca „Împărat Roman al Apusului”;
20  procesul, început din secolul al VII-lea, de elenizare a imperiului de răsărit şi de
21 latinizare a Occidentului;
22 2. Cauzele Religioase:
23  publicarea Henotikon-ului (edict de unire), în octombrie 482, de către împăratul

24bizantin Zenon, pentru împăcarea monofiziţilor cu ortodoxia, a generat „Schisma Acachiană” (de la
25numele patriarhului Acachie), dintre Roma şi Constantinopol; (Papa Felix îl excomunică pe
26patriarhul Acachie, iar acesta la rândul său îl şterge din Diptice pe Papa Felix);
27  Patriarhul Ioan al IV-lea Postitorul (582-595), în sinodul local din Constantinopol
28din 588, îşi ia titulatura de „Patriarh Ecumenic”, iar ca reacţie, Papa Grigorie I cel Mare (590-604)
29s-a numit „Servus Servorum Dei”;
2 137
1  Interpolarea în Crez a adaosului Filioque („…Duhul Sfânt care de la Tatăl și de la

2Fiul purcede”);
3 inovaţiile latine, dintre care amintim:
4 § primatul papal;
5 § purgatoriul;
6 § utilizarea azimei în cult – introdusă în secolul al VIII – IX-lea şi
7 generalizată, în apus, în secolul al X-lea;
8 § înlocuirea liturghiei ortodoxe cu Misa romană.
9 Aceste inovaţii sunt enumerate în „Enciclica” patriarhului Fotie către scaunele arhiereşti din
10 Răsărit, din 867.
11 Latinii au mai fost acuzaţi de răsăriteni:

12 că practică în mod obligatoriu celibatul preoţesc, lucru interzis la Sinodul I Ecumenic;
13 că postesc în ziua sâmbetei;
14 că mănâncă brânză şi ouă în Postul Mare;
15 că preoţii lor îşi tund bărbile şi practică simonia.
16 Răsăritenii, la rândul lor, au fost acuzaţi de latini:
17 că rebotează în numele Sfintei Treimi;

18 că pretind că numai Biserica lor este adevărată;
19 că permit căsătoria preoţilor;
20 şi că au scos Filioque din Crez.
21 IV.2. Etapele schismei
22 Prima etapă a avut loc între 863 şi 867, între Papa Nicolae I (858-867) şi Patriarhul Fotie
23(858-867; 877-886).
24 În 858 Patriarhul Ignatie al Constantinopolului este înlocuit cu Fotie, om de stat, foarte cult.
25Necunoscând împrejurimile și cauzele reale ale acestei înlocuiri, Papa Nicolae I, îl excomunică în
26863, pe patriarhul Fotie şi pe tot clerul său, considerând, în mod eronat, alegerea sa necanonică.
27 Fotie nu reacționează imediat, ci abia după trimiterea de către Papă a clerului latin în
28Bulgaria, Bulgaria fiind recent încreștinată de Bizanț. Astfel, în 867, în cadrul unui sinod, Patriarhul
29Fotie îl excomunică pe Papa Nicolae I, după ce mai întâi trimisese o enciclică patriarhilor din
2 138
1Răsărit, conținând erorile latinilor, îndeosebi de ordin liturgic, dar și de natură dogmatică, în special
2Filioque.
3 Prin moartea Papei Nicolae I şi alungarea Patriarhului Fotie, de către împăratul Vasile I
4Macedoneanul, s-a pus capăt acestei schisme.
5 A doua etapă s-a desfăşurat, la 16 şi 24 iulie 1054, între Papa Leon al IX-lea (1048-1058) şi
6Patriarhul Mihail Cerularie (1043-1054).
7 Conflictul a pornit de la faptul că, în Sicilia şi Italia de sud, interesele Bizanţului Ortodox
8asupra nomazilor veniţi din Scandinavia, se ciocneau cu cele ale Papei şi ale monarhilor apuseni.
9 Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), dorind împăcarea lucrurilor,
10hotărăşte convocarea unui sinod, la Constantinopol, în care să se discute şi inovaţiile imputate
11latinilor, sinod la care Papa Leon al IX-lea trimite o delegaţie, condusă de Humbert, cardinal de Silva
12Candida, un om mândru, violent şi îngâmfat, care nu era foarte apreciativ la adresa răsăritenilor.
13 Fără anunţarea prealabilă a Papei, (care oricum murise pe 19 aprilie 1054), Cardinalul
14Humbert aruncă sâmbătă, 16 iulie 1054, pe masa Sfântului Altar din Biserica Sfânta Sofia, în timpul
15Sfintei Liturghii, actul de excomunicare, prin care anatematiza pe patriarhul Mihail Cerularie, pe
16clericii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe, scuturându-şi praful de pe picioare, dupa care delegaţia
17romană pleacă pe mare, la Roma.
18 La 24 iulie 1054, duminică, într-un sinod din catedrala Sfânta Sofia, Patriarhul Mihail
19Cerularie rosteşte anatema contra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert şi a delegaţilor
20papali ai Bisericii Romane.
21 IV.3. Consecințele schismei
22 Cele două anateme au însemnat dezbinarea Bisericii până în ziua de astăzi; anatemele au
23fost ridicate la 7 decembrie 1965, prin citirea concomitentă a declaraţiei comune, în Biserica
24Sfântul Petru, din Roma şi Biserica Sfântul Gheorghe, din Constantinopol, de Papa Paul al VI-lea
25(1963-1978) şi Patriarhul Ecumenic Atenagora I (1949-1972), urmând ca deosebirile dogmatice,
26cultice şi disciplinar-canonice, să se discute în „dialogul teologic”.
27
28
29
2 139
1 V. REFORMA PROTESTANTĂ
2 V.1. Cauzele reformei
3 Pornind din interiorul Bisericii Romano-Catolice, curentul reformator a avut ca primă cauză o
4motivaţie religioasă. În acelaşi timp, situaţia social-politică a Europei veacurilor XV-XVI a generat
5şi motivaţii extra religioase: de ordin politic, social-economic și cultural.
6 a) Cauze Religioase:
7  dispute, neînţelegeri şi schimbări în sânul Bisericii;

8  slăbirea autorităţii papale, care cumula funcţiile de monarh şi conducător suprem al
9Bisericii;
10  promovarea, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, de către Papi, a luxului,
11nepotismului, simoniei, tolerând abuzurile, imoralitatea şi corupţia;
12  viaţa libertină a unor abaţi, episopi şi preoţi;
13  inchiziţia, care aplica tortura (socotită legală din 1252) şi arderea pe rug;
14  abuzul practicii indulgenţelor a favorizat, în special, o reacţie de adversitate faţă de
15 ierarhia, care administra în acest mod, „răscumpărarea păcatelor”.
16
17 b) Cauze Politice:
18  pe la mijlocul secolului al VIII-lea (756), Papa Ștefan al II-lea reuşeşte, cu ajutorul regelui
19Pepin cel Scurt, să întemeieze un stat papal, sub numele de Republica Romanorum. Devenind
20astfel şi şef de stat, Papa a fost suspectat (pe drept) că nu se mai poate ocupa exclusiv de problemele
21spirituale;
22  în anul 962, Otto este încoronat rege al Sfântului Imperiu Roman; conflictul dintre
23partizanii papei şi cei ai regelui pentru cucerirea de noi teritorii, generând puternice proteste din
24partea credincioşilor germani;
25  apariţia statelor naţionale şi emanciparea regilor de sub tutela Bisericii Universale au
26creat cadrul declanşării curentului reformator din sec XV-XVI.
27 c) Cauze economico-sociale:
28  războaiele dese şi devastatoare;

29  anii de secetă, care aduceau foamete și epidemii;
2 140
1  asuprirea ţăranilor şi muncitorilor prin taxe înrobitoare către stat şi Biserică;

2  acumularea de averi considerabile, în mod necinstit de către clerici.
3 d) Cauze culturale:
4 ► pe fondul nemulţumirii generale faţă de ierarhia bisericească, valorile promovate de

5Umanism şi Renaştere au zdruncinat credinţa şi ataşamentul multor creştini faţă de dogmele
6Bisericii.
7 ► apariţia tiparului şi tipărirea cărţilor în limbile naţionale.
8 Dincolo de aceste cauze, Reforma a fost la origini o mişcare teologică pentru reevaluarea
9doctrinei şi a vieţii creştine.
10 Reforma Protestantă nu s-ar fi produs dacă nu ar fi apărut omul care i-a dat curs şi a realizat-
11o, și anume Martin Luther.
12 V.2. Reformatorii Martin Luther și Jean Calvin
13 A. Martin Luther (1483-1546)
14 Reforma iniţiată şi realizată de Martin Luther constituie unul dintre cele mai mari şi mai
15 importante evenimente din istoria bisericească universală.
16 Activitatea, atitudinea şi lucrările sale l-au propulsat ca promotor al Reformei şi părintele
17 celei de-a treia mare confesiune creştină – Protestantismul.
18 S-a născut la 10 noiembrie 1483, la Lutherstadt Eisleben, în Saxonia, ca fiu al unei familii de
19mineri. Îşi începe educaţia în sânul familiei, îndrumat de mama sa, iar mai apoi urmează cursurile
20universităţii din Erfurt între 1501-1504, unde învaţă filosofia şi teologia, obţinând în 1505 titlul de
21licențiat.
22 La 17 iulie, 1505, se călugăreşte, „sub presiunea fricii”, la Mănăstirea Augustinilor din
23Erfurt, iar în 1507 este hirotonit preot catolic; în 1512 obține titlul de doctor în teologie.
24 Frământările lui Martin Luther cu privire la credință şi mântuire duc la o interpretare proprie
25a Scripturii – omul se mântuieşte numai prin credinţă ( sola fide), iar singura autoritate spirituală
26este Scriptura ( sola Scriptura).
27 Momentul declanșator al revoltei lui Luther împotriva Bisericii Catolice l-a constituit
28întâlnirea cu călugărul Tetzel în 1514, al cărui slogan, utilizat pentru vinderea indulgenţelor, era:
29„îndată ce moneda va zornăi în cutie, sufletul va zbura din purgatoriu spre cer”. Acest episod l-a
2 141
1marcat profund, într-un sens negativ pe Luther, determinându-l la luarea unei poziții extrem de
2critice.
3 La 31 octombrie, 1517, trimite protestul său, alcătuit din 95 de teze, Arhiepiscopului
4Magdeburg, Arhiepiscopului de Mainz şi altora, în care combate indulgenţele şi atacă violent
5papalitatea; iar mai târziu, cele 95 de teze au fost afişate şi pe uşile bisericilor, în special pe uşa
6catedralei din Wittenberg.
7 Papa Leon al X - lea n-a acordat importanţă acestui eveniment şi a trimis pe cardinalul
8Cajetan din Augsburg să-l întoarcă pe Luther la credinţa catolică, însă acesta nu a reuşit să facă
9nimic.
10 La 15 iunie, 1520, prin bula „Exurge Domine” („Ridică-te Doamne”), Papa Leon al X-lea
11a condamnat 41 de teze din scrierile lui Luther, și îl amenință cu excomunicarea.
12 Luther nu renunţă la învăţăturile sale şi arde în public bula papală la 10 decembrie, 1520,
13astfel, pe 3 ianuarie, 1521, este excomunicat de Papă.
14 În 1520 Luther adresează poporului german 3 scrisori și anume:
15 1. Către nobilimea creştină de naţiune germană despre reforma stării creştine, la 1 august,
16prin care atacă papalitatea şi afirmă preoţia universală şi libertatea pentru toţi creştinii de a citi şi a
17înţelege Sfânta Scriptură, cu ajutorul Sfântului Duh, ca singurul izvor al revelaţiei.
18 2. Despre captivitatea babiloniană a Bisericii , în octombrie, prin care atacă violent pe papă,
19numindu-l antihrist și admițând numai trei taine: Botezul, Euharistia şi într-o oarecare măsură şi
20Pocăinţa, iar restul le consideră doar ceremonii pioase.
21 3. Despre libertatea omului creştin, în noiembrie, prin care afirmă că „un creştin adevărat este
22stăpân prin credinţă peste toate şi nesupus nimănui”.
23 Dieta de la Worms, prin decretul din 8 mai, 1521, îl declară eretic, de aceea este dus, sub
24escortă la Wittenberg, de unde urma să fie alungat din ţară, însă, este răpit de Frederic cel Înţelept
25(1485-1535), prinţul elector al Saxoniei, şi adăpostit la castelul din Wartburg, unde a tradus, în
261522, Noul Testament.
27 Între timp, se căsătorește cu o călugăriță, susținând că a intrat în monahism „sub presiunea
28fricii”.
29 În 1534 a tradus Vechiul Testament, pentru că la 1 august, 1535, întreaga Biblie să apară în
30limba germană.
31 Tot în timpul şederii la castelul Wartburg, scrie şi lucrarea Despre jurămintele monastice, prin
32care îndemna pe călugări şi călugăriţe să lase mănăstirea şi să se căsătorească.
33 A murit la 18 februarie, 1546.
2 142
1 Deşi dorise să reformeze în interior Biserica Romano-Catolică, împrejurările l-au împins către
2o reformă împotriva acesteia.
3 Principalele învăţături ale lui Luther:
4 Ø Mântuirea este dobândită prin credinţa omului şi prin harul dăruit omului, în mod
5 gratuit de Dumnezeu; exclude rolul faptelor bune în dobândirea mântuirii.
6 Ø Izvor al adevărurilor de credinţă este numai Sfânta Scriptură, (sola Scriptura) pe
7 care o poate explica oricine aşa cum crede de cuviință. Respinge Sfânta Tradiţie.
8 Ø Recunoşte doar trei Sfinte Taine: Botezul, Euharistia şi Pocăinţa.
9 Ø Nu admite ierarhia bisericească harică, ci susţine „preoţia universală"; comunitatea de
10 credincioşi îşi alege păstorul.
11 Ø Cultul divin este simplificat - elementele principale sunt: rugăciunea, cântarea, predica,
12 oficierea slujbelor în limbile naţionale.
13 Ø Nu acceptă cultul Maicii Domnului, al sfinţilor, al icoanelor, al moaştelor şi nici
14 monahismul.
15 Ø Refuză celibatul preoţilor.
16 Din Germania reforma s-a răspândit repede în nordul Europei şi în ţările scandinave.
17 B. Jean Calvin (1509-1564)
18 S-a născut la 10 iulie, 1509 la Noyon. Tatăl său, care era secretar episcopal, l-a ajutat să facă
19studii de teologie, filozofie şi drept la Paris.
20 În jurul anului 1533 se convertește la protestantism. Urmărit ca eretic, de autorităţile
21franceze, peregrinează prin diferite localităţi din sudul Franţei, până în 1534, când, se refugiază în
22Elveţia, stabilindu-se în cele din urmă la Geneva.
23 În martie 1536, a compus şi a tipărit, în limba latină, „Instituţio religionis cristianae”
24(Doctrina credinţei creştine) – ca o justificare a noii credinţe, tradusă în franceză în 1541.
25 În 1538, s-a refugiat la Strasbourg; se întoarce la Geneva în 1540 şi va începe opera sa
26reformatoare, rămânând aici până la sfârşitul vieţii. Datorită vieţii austere impusă de el, Geneva, a
27ajuns metropolă glorioasă a lumii reformate, „un Vatican protestant”.
28 Alcătuieşte un proiect de statut ecleziastic , ce va fi acceptat şi aplicat de Consistoriu –
29autoritatea supremă – care avea dreptul să excomunice şi să judece problemele matrimoniale.
30 Ø oraşul va fi condus prin Ordonanţe bisericeşti;
31 Ø prezenţa la slujbe şi orele de cateheză era obligatorie;
2 143
1 Ø pentru adulter – execuţia;

2 Ø dansul, jocurile de noroc , beţia şi luxul - sancţionate cu mustrare publică.
3 Calvin a îmbrăţişat practica inchiziţiei pentru a pedepsi pe eretici şi blasfemiatori ceea ce a

4nemulţumit şi revoltat poporul.
5 Fanatismului și intoleranţei sale şi a consistoriului său, i-au căzut pradă şi personalităţi de
6seamă, între acestea, numărându-se doctorul spaniol Mihail Servede, cel ce a descoperit circuitul
7pulmonar al sângelui, acuzat de erezie și ars pe rug.
8 A încetat din viaţă la 27 mai, 1564, în vârstă de 55 ani, iar moartea sa a fost resimţită de
9locuitorii Genevei ca o uşurare.
10 Dintre învăţăturile lui Calvin amintim:

11 Ø Scriptura este infailibilă, în materie de doctrină, respingând Sfânta Tradiţie, ca
12 izvor al Revelaţiei;
13 Ø divinitatea în întregime ni s-a dăruit în persoana lui Hristos;
14 Ø păcatul strămoşesc a nimicit total în om chipul lui Dumnezeu, încât raţiunea nu mai
15 poate distinge binele şi răul;
16 Ø mântuirea se obţine numai prin harul lui Dumnezeu – „sola graţia”, şi numai
17 prin credinţă – „sola fide”, fără fapte bune;
18 Ø a admis predestinaţia absolută;
19 Ø simplifică cultul divin mai mult decât Luther;
20 Ø admite ca taine doar Botezul şi Euharistia;
21 Ø introduce ordinea şi disciplina exagerată în Biserică.
22 V.3. Urmările reformei
23 Reforma protestantă a produs o serie de efecte, atât în spațiul bisericesc, cât și în societate:
24 ►a slăbit considerabil autoritatea şi unitatea Bisericii Romano-Catolice.
25 ► în secolul al XVII-lea, a produs alte scindări în sânul Bisericii Creştine, scindări,
26care au dus la apariţia multor culte neoprotestante.
27 ►a contribuit la creşterea puterilor unor monarhi europeni (precum cei ai Angliei și
28ai Franţei), și a condus la dezvoltarea unui nou tip de economie, respectiv, capitalismul, în cele din
29urmă, determinând o schimare cu privire la libertatea de gândire și de exprimare.
2 144
1 De asemenea, Reforma a însemnat triumful individualismului, confirmat prin: interiorizarea

2pietății, raportarea directă a credinciosului la divinitate și meditarea aprofundată asupra mântuirii și
3a modalităților prin care putea fi obținută.
4 Reforma lui Calvin s-a răspândit din Geneva în cea mai mare parte a oraşelor şi satelor din
5Elveţia şi mai apoi în Franţa, Germania, Ţările de Jos, Scoţia, Ungaria şi la maghiarii din
6Transilvania.
2 145
1
2
3
7 ISTORIA BISERICII
8 ORTODOXE ROMÂNE
9
10
11
12
13
1 146
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 I. ÎNCEPUTURILE VIEŢII CREŞTINE PE TERITORIUL

2 ŢĂRII NOASTRE
3 I.1. Dovezi arheologie, lingvistice
4 „Noi suntem români fiindcă suntem creştini, şi suntem creştini fiindcă suntem români”
5 (Radu Vulpe)
6 A. Dovezi arheologice
7 După retragerea aureliană, dar mai ales după promulgarea Edictului de la Milan din 313, de
8către Constantin cel Mare, creştinismul s-a putut răspândi liber și în Dacia, câştigând tot mai mulţi
9adepţi daco-romani pentru noua învăţătura a lui Hristos.
10 Răspândirea creştinismului pe teritoriul de azi al ţării noastre este confirmată între altele şi de
11numeroase mărturii arheologice între care amintim:
12 1. Obiecte paleo-creștine în Transilvania
13 a) Tăbliţa votivă de la Biertan, descoperită în 1775 la Biertan (jud. Sibiu), formată dintr-un
14donarium şi un disc, ambele din bronz. Donarium-ul e format dintr-o tăbliţă dreptunghiulară, pe care
15sunt inscripţionate cuvintele: „Ego Zenovius votum posui” (Eu Zenovius am pus ofrandă). Limba
16latină ne duce la concluzia că acest donarium aparţinea unei comunităţi daco-romane. Faptul că, el se
17putea folosi doar agăţat (probabil de un policandru), ne determină să conchidem că în secolul IV
18exista o viaţă cultică bine definită, cu biserici creştine şi limbă proprie.
19 b) Gema de la Potaissa (Turda), sec. IV; descoperită prin 1830, a dispărut în 1848, aşa că
20astăzi se cunoaşte numai dintr-o descriere. Gema era din onix, de formă ovală (1,1 – 1,3 cm) şi avea
21sculptată pe ea scena „Bunului Păstor” – Iisus Hristos cu un miel pe umeri şi cu un altul lângă el, la
22picioare, un pom (al vieţii), pe ale cărui ramuri odihneşte o pasăre (simbol al Duhului Sfânt), o
23corabie, din care cade un om în apă, în gura unui monstru marin, în jurul corabiei fiind criptograma
24creştină ΙΧΘΥΣ.
25 c) O altă gemă, fără a se şti în ce loc a fost descoperită, este păstrată în Muzeul Naţional de la
26Budapesta; este de dimensiuni mici (1x 0,8 cm), pe un mic postament stă Bunul Păstor îmbrăcat în
27tunică, având pe umeri un miel, ţinându-i picioarele cu mâna dreaptă, iar jos, la dreapta şi la stanga
2 147
1câte un miel în picioare. Deasupra celor doi miei se află câte un peşte aşezat vertical. În stânga
2Păstorului se află un copac cu crengi.
3 d) Fragmentele de la Moigrad (Sălaj) – cel mai important e discul cu monograma lui

4Hristos, cu un fragment de inscripţie votivă – sec. IV.
5 e) Basilica de la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş) – aici au fost descoperite fundaţiile unei
6biserici cu baptisteriu din secolele IV-VI.
7 f) Piatra funerară de la Cluj-Napoca – în 1927, s-a descoperit aici o piatră funerară romană,
8cu inscripţii latine păgâne. Mai târziu (în sec. IV), ea a fost folosită de un creştin ca bază a unui sicriu
9de piatră, adăugându-i-se însemne creştine.
10 g) Opaiţe de lut cu caracter creştin – au imprimate semnul crucii şi datează din secolele IV-
11V; Astfel de opaiţe se păstrează în Muzeul Brunkenthal de la Sibiu, Muzeul din Alba Iulia, în muzeul
12Ţării Crișurilor din Oradea şi în Muzeul Arheologic din Cluj Napoca.
13 2. Obiecte paleocreștine în Oltenia
14 a) la Romula, județul Olt:

15  două opaiţe decorate cu cruci;
16  două geme (sec. III-IV);
17  o cruciuliţă de bronz.
18 b) Basilicile de la:
19 » Slăveni, jud. Olt - urmele unei biserici din sec. IV;
20 » Sucidava - azi Celei-Corabia - urmele unei basilici din sec.V-VI;
21 » Moigrad - sunt cele mai vechi lăcaşuri de cult creştine cunoscute în Nordul
22 Dunării.
23 3. Obiecte paleocreştine în Muntenia şi Moldova
24 a) obiecte paleocreştine la Barboşi, încorporată în Galaţi;

25  cruci de sidef;
26  amforă cu literele XP, toate din secolul III.
27 b) cruciuliţă şi cupă getică cu cruce – din sec. I-II, descoperite la Cândeşti-Vrancea;
28 c) vase de lut, pe care a fost incizat semnul crucii - în localităţi din judeţele Vaslui şi
29Suceava;
2 148
1 d) tipare din os pentru confecţionarea unor obiecte creştine, mai ales cruciuliţe; aceste
2tipare presupun o producţie în serie, deci, în acest spaţiu trăia o numeroasă populaţie creştină.
3 4. Descoperiri arheologice în Dobrgea ce reprezintă dovezi paleocreştine în această
4regiune:
5 a) Inscripţii creştine – mai ales pe monumentele funerare - aproximativ 100, datând din
6secolele IV-VI; provin de la:
7  Tomis, aproape jumătate, iar celelalte din:
8  Histria,
9  Dinogeția,
10  Callatis, (o inscripţie aminteşte de mai mulţi episcopi, putându-se descifra
11 doar numele celui dintâi: Ştefan),
12  Axiopolis (o inscripţie aminteşte de martirii Chiril, Chineas şi Tasius, care
13 au pătimit aici), etc.;
14 Un sfert din aceste inscripţii sunt în limba latină, iar restul, în greacă; creştinii menţionaţi
15aparţin tuturor categoriilor sociale, etc.
16 Toate acestea sunt însoţite de:
17  semnul crucii,
18  monograma lui Hristos,
19  precum şi de unele reprezentări simbolice caracteristice artei paleocreştine:
20  porumbelul,
21  peştele,
22  frunza de palmier.
23 b) Obiecte paleocreştine:
24  gema de la Tomis - sec.IV-V, Mântuitorul încadrat de Apostoli;

25  discul refăcut de episcopul Paternus - înainte de 518, este din argint aurit,
26de dimensiuni mari, peste 6 kg; are numeroase simboluri creştine şi o inscripţie latină; azi se află la
27Muzeul Ermitaj din Petersburg.
28 c) Basilici paleocreştine - peste 35:
29  la Tomis – 6 basilici, sec.V-VI;
2 149
1  la Tropaeum Traiani (Adamclisi) – 5 basilici din sec.V-VI; cea mai însemnată este
2cea de marmură şi cea în formă de T, care are şi o criptă pentru sfinte moaşte, fiind şi cea mai lungă
333,8 m.
4  la Histria – 7 basilici (sec.V-VI);
5  la Dinogeția – s-au descoperit ruinele unei bazilici, datând din sec IV –V, (refacută
6la începutul sec VI) cu câteva resturi de tencuială, purtând urme de pictură;
7  la Callatis – o basilică însoţită de un cimitir din sec V-VI;
8  la Beroe (azi Piatra Frecăţei, jud. Tulcea) – s-au descoperit fundaţiile unei basilici
9din timpul lui Constantin cel Mare, fiind considerată cea mai veche din sud-estul Europei;
10  la Troesmis (azi Iglia-Turcoaia, pe Dunăre), 3 bazilici ;
11  la Axiopolis – 2 bazilici; aici au fost îngropaţi martirii Chiril, Chindeas şi Tasius;
12  la Constantiana (azi Capul Dolojman), 3 bazilici;
13  la Noviodunum ( azi oraşul Isaccea), o bazilică;
14  la Ulmetum, o bazilică;
15  la Ibidia (azi Slava Rusă ), o bazilică cu 3 abside la răsărit, singura de acest fel;
16  la Izvoarele (fostă Pârjoaia), o bazilică, ce datează tot din secolele V-VI; aceasta
17este una din cele mai vechi și mai mari Basilici din ţara noastră, fiind formată dintr-o absidă
18semicirculară, naos şi pronaos;
19  la Quarsium ( azi Hârşova), o bazilică;
20  la Niculiţel – o biserică din sec. IV-V, cu moaştele martirilor Zotikos, Attalos,
21Kamasis şi Filipos;
22  la Halmyris, o bazilică descoperită în anii 2000-2001, în cadrul căreia s-au
23descoperit şi moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion din secolul IV, care se găsesc expuse în catedrala
24arhiepiscopală din Constanţa;
25  la Basarabi (azi Murtfatlar), au fost descoperite 6 bisericuţe rupestre din sec IV-V
26săpate în carieră calcaroasă, unice de acest gen, la 20 km de Constanţa .
27 Concluzii
28 Din simpla enumerare a acestor mărturii, se poate desprinde constatarea că în secolele IV-VI,
29creştinismul prinsese rădăcini adânci în Dacia şi Sciţia Mică. Toate aceste monumente şi obiecte
30sunt, în acelaşi timp, mărturii grăitoare ale continuităţii populaţiei daco-romane pe teritoriul ţării
31noastre.
32
2 150
1 B. Dovezi lingvistice
2 Dovezile lingvistice întăresc afirmaţia referitoare la pătrunderea creştinismului pe teritoriul

3țării noastre, începând cu secolul al II-lea după Hristos. Limba română îşi are originea în latina
4populară, adoptată de geto-daci de la colonizatorii romani (de exemplu „Crezul” şi „Tatăl nostru” au
5terminologie latină în proporţie de 90%).
6 Argumentul lingvistic demonstrează că încreştinarea noului popor a fost concomitentă cu
7procesul etnogenezei şi cu cel al formării limbii. Dacă încreştinarea ar fi fost mai târzie, atunci
8lexicul bisericesc ar fi fost preponderent slavon. O parte din aceşti termeni fundamentali au fost
9împrumutaţi din lumea romană păgână, primind însă un alt conţinut, creştin, iar alţii au fost creaţi
10anume pentru exprimarea unor noi noţiuni de credinţă.
11 1. Termeni din lumea romană păgână
12  Biserică – din lat. „basilica” = „casă împărătească”;

13  Dumnezeu – „Domine Deus”;
14  Crăciun – cei mai mulţi cercetători sunt de părere că denumirea vine de la
15„calatio”, prima zi a lunii, în care preoţii romani convocau poporul pentru anunţarea sărbătorilor din
16acea lună; cea mai importantă „calatio” era la 1 ianuarie, când se anunţau sărbătorile de pe parcursul
17întregului an; creştinii ar fi împrumutat această denumire pentru Naşterea Domnului care, până în
18sec. IV, se sărbătorea în preajma acelei „calatio” de la 1 ianuarie; alţi cercetători opinează că
19termenul ar deriva de la „creaţio” – ziua facerii (nașterii) lui Iisus;
20  Floriile – o sărbătoare păgână de primăvară, a florilor, numită „Floralia”; ea a fost
21asimilată de creştini cu intrarea Domnului în Ierusalim;
22  Rusaliile – „Rosalia” - ziua pomenirii morţilor, în timpul primăverii, când înfloresc
23trandafirii; și, pentru că Pogorârea Duhului Sfânt se prăznuia cam în aceeaşi perioadă, i s-a dat
24numele după vechea sărbătoare păgână;
25  Sărbătoare – „dies (con)servatoria” - limbile romanice apusene folosesc alt
26termen: latinescul „festum”.
27 2. Termeni cu înţeles exclusiv creştin:
28  Creştin – din „chrestianus”, derivat de la Chrestus (Hristos);

29  a boteza –baptisare (împrumutat din greacă = a cufunda în apă); în latină = a
30 supranumi, a porecli, a pune nume;
31  Duminică – „Dies Dominica” ziua Domnească;
2 151
1  Lege – „lex” (avea sensul de religie, credinţă – vezi „legea românească”; limbile
2 romanice apusene folosesc derivate din „fides”);
3  cruce – crux;
4  înger – angellus (împrumutat din greacă);
5  păcat – peccatum;
6  a se ruga – rogo, -are;
7  sânt – sanctus;
8  părinte – parens, parentem;
9  a ajuna – adjunare.
10 Argumentul lingvistic atestă:
11 1. vechimea creştinismului românesc - evanghelizarea geto-dacilor s-a făcut concomitent

12 cu romanizarea lor, încreştinarea fiind aşadar concomitentă etnogenezei;
13 2. continuitatea populaţiei romanizate în Dacia şi după retragerea aureliană – numai o
14 astfel de populaţie putea să-şi manifeste sentimentele religioase prin termenii latini
15 amintiţi;
16 3. originea răsăriteană a creştinismului românesc care, deşi de limbă latină, foloseşte
17 totuşi termeni diferiţi de cei ai Bisericii Apusene Catolice.
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
2 152
1 I.2. Primele forme de organizare bisericească pe teritoriul țării noastre:

2 Episcopia Tomisului
3 După acordarea libertății creștinilor de către Sfântul Constantin cel Mare prin Edictul de la
4Milan din 313, viaţa creştină a cunoscut în general un vizibil progres, implicit şi pe teritoriul ţării
5noastre.
6 Aici, în provincia Sciția Minor, se cunoaşte şi o primă organizare a ierahiei bisericeşti,
7scaunul ierarhic de la Tomis, având o importanţă majoră în acest sens.
8 Chiar dacă primul episcop menţionat de documente este Vetranion (Betranion) în 369,
9aceasta nu înseamnă că nu au existat şi alţi episcopi înainte de el.
10 În actul martiric al Sfinților Epictet şi Astion, se face referire la episcopul Evangelicus, care
11devine astfel primul episcop de Tomis, cunoscut cu numele. Lui îi urmează Efrem, iar mai apoi Tit,
12ambii morţi ca martiri.
13 La Sinodul I Ecumenic a participat şi un episcop din Sciția, lucru consemnat de Eusebiu de

14Cezareea în sintagma - „nici scitul nu lipsea din ceată”. Unii istorici consideră că numele acestuia
15era Marcu, alţii Teofil „al Gothiei”.
16 Urmaşul lui Bretanion a fost Gherontie (Terentius), care a participat la Sinodul II Ecumenic
17din 381.
18 În 392 este consemnat ca episcop Teotim I, un localnic daco-roman. În acest an, era trecut de
19Fericitul Ieronim în rândul bărbaţilor iluştri ai creştinătăţii, model de virtute şi trăire creştină (făcător
20de minuni). În cursul păstoririi lui, în Sciția şi-au făcut apariţia hunii, care au sădit teroare printre
21localnici. Teotim a încercat să-i îmblânzească pe năvălitori şi chiar a făcut misiune de evanghelizare
22printre ei.
23 Sozomen relatează două întâmplări miraculoase: la rugăciunea lui Teotim, acesta, împreună
24cu însoţitorii lui, s-au făcut nevăzuţi de ochii hunilor și încercarea unui hun de a-l face captiv pe
25Teotim, soldată cu paralizia barbarului. Aceste întâmplări i-au adus admiraţia hunilor, care l-au
26numit „(Dumne)zeul sciților”.
27 Teotim a fost prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, participând împreună în anul 400 la un sinod la
28Constantinopol. Teotim a participat şi la sinodul de la Stejar din 403, în care l-a apărat pe Sf. Ioan.
29Curăţia vieţii lui i-a adus de timpuriu cinstirea ca sfânt, fiind prăznuit la 20 aprilie.
2 153
1 Un alt episcop tomitan este Timotei, care a participat la Sinodul III Ecumenic (431), semnând
2ca ortodox actele sinodale.
3 Urmaşul lui Timotei a fost Ioan (înainte de 448), „unul dintre cei mai buni teologi ai
4timpului”, care a participat activ la disputele teologice ale vremii.
5 În 449 îl întâlnim episcop al Tomisului pe Alexandru, care a participat la un sinod de la

6Constantinopol împotriva monofizitismului. Deşi n-a participat la Sinodul IV Ecumenic (451), a
7semnat totuşi hotărârile ortodoxe ale acestuia.
8 În anul 458, împăratul Leon I adresa o scrisoare tuturor ierarhilor din imperiu, inclusiv lui
9Teotim II al Tomisului, care a răspuns declarându-se fără echivoc pentru Ortodoxie.
10 Despre un alt episcop avem ştiri abia în 518, când apare pe un disc de argint aurit numele lui
11Paternus. Acum au activat „călugării sciţi”, cu binecunoscuta formulă „unul din Sfânta Treime a
12pătimit în trup”, faţă de care Paternus a avut rezerve. Într-un act sinodal din 520, semnează ca
13„episcop-mitropolit al Sciției”, ceea ce înseamnă că existau şi alte scaune episcopale sufragane.
14 Ultimul episcop de Tomis cunoscut cu numele este Valentinian, care a purtat în 549
15corespondenţă cu papa Romei în legătură cu „cele trei capitole”.
16 Alte episcopii în Sciția Minor
17 Existenţa mai multor episcopii în Scythia Minor, în secolul al VI-lea este confirmată de
18mărturii istorice şi arheologice:
19 fragmente de inscripţii descoperite la Callatis și Histria, care oferă informaţii despre
20 mai multe episcopii;
21 semnătura episcopului-mitropolit Paternus;
22 scrierile călugărilor sciţi adresate împăratului Iustin;
23 o listă („notiţia”) a Patriarhiei Ecumenice cu episcopiile şi mitropoliile din secolul VI,
24 care consemnează 14 scaune episcopale în Sciția Minor (Axiopolis, Callatis,
25 Noviodunum, Halmyris, Histria etc).
26 Acestea au fost înfiinţate probabil în secolul VI. În fruntea lor era mitropolitul de Tomis
27(probabil primul mitropolit a fost Paternus), care avea jurisdicţie, nu numai asupra Dobrogei, ci şi
28asupra sudului Moldovei şi estului Munteniei.
29
30
31
32
2 154
1 II. ÎNTEMEIEREA ŞI RECUNOAŞTEREA MITROPOLIILOR DIN

2 ŢARA ROMÂNEASCĂ, MOLDOVA ŞI TRANSILVANIA
3 I.1. Primele informații despre existenţa Mitropoliilor
4 A. Mitropolia din Ţara Românească
5 Întemeierea Mitropoliei - Contextul politic
6 Voievodul Basarab, pe care tradiţia populară îl cinsteşte sub numele de Negru Vodă, reuşeşte
7să aducă sub o singură conducere populațiile dintre Carpaţi şi Dunăre. El sesizează momentul când,
8la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părţile acestea, ceea ce însă
9îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpaţi. La început,
10Basarab acceptă condiţia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea ţării, el reuşeşte şi
11obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară, după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl
12învinge pe regele Carol Robert de Anjou.
13 El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti. Domn credincios, el este şi
14ctitor de biserici, dintre care amintim Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, a cărei construcție
15va fi finalizată de urmaşii săi.
16 Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea
17Bisericii de pe teritoriul ţării.
18 Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei
19 Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele domnitorului Nicolae

20Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe Mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la
21gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în jurisdicția Constantinopolului.
22 Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a
23cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea
24Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359.
25 Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu
26creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o
27reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Ea nu face
28decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată Ungrovlahia”,
2 155
1îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor,
2şi să-l primească bucuroși şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la
3folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta,
4catolicească şi apostolească Biserică a lui Hristos, pe care a făcut-o acest voievod de prea bun
5neam”.
6 Nu se spune nimic de reşedinţa mitropolitului, dar aceasta nu putea să fie în altă parte decât
7acolo unde era şi scaunul domnesc, adică la Argeş. Jurisdicţia mitropoliei se întindea asupra întregii
8Ţări Româneşti.
9 Mitropolia Severinului
10 În 1370 Iachint este reclamat la Patriarhia Ecumenică pentru unele fapte, dovedite ulterior a fi
11nefondate, fapt pentru care a fost trimis în Ţara Românească, Daniil Critopol să cerceteze lucrurile.
12 La cererea domnului Ţării şi a boierilor săi, Sinodul Patriarhiei de Constantinopol îl alege pe
13Daniil Critopol mitropolit al unei părţi din Mitropolia Ungrovlahiei, cu numele de Antim, această
14mitropolie fiind cunoscută sub numele de „a Severinului”;
15 Ultimul mitropolit cunoscut al Severinului a fost Atanasie, care a participat la numeroase
16şedinţe ale sinodului din Constantinopol până prin 1403.
17 În 1419 ţinutul Severinului a fost cucerit de regii maghiari, iar la începutul secolului al XVI –
18lea, a fost cucerit de turci şi cu acest eveniment a luat sfârşit şi existenţa mitropoliei de aici.
19 Urmaşul lui Iachint a fost Hariton, egumenul Mânăstirii Cutlumuş şi protosul mânăstirilor
20din Muntele Athos, iar acestuia i-a urmat Antim, fostul mitropolit al Severinului.
21
22
23
24
25
2 156
1 B. Mitropolia Moldovei
2 Întemeierea Mitropoliei – Contextul politic
3 Cnezatele şi voievodatele aflate în Moldova, au ajuns un timp sub stăpânirea cumanilor, iar în
41241 au căzut sub dominaţia tătarilor, ce făceau numeroase incursiuni în Transilvania şi Ungaria.
5 În 1343 tătarii au fost alungaţi din teritoriul de la răsărit de Carpaţi, de către regele Ludovic
6cel Mare (1342-1382), care a luat sub suzeranitatea sa ţinuturile dintre Siret şi Carpaţi, iar în 1352
7sau 1353 a făcut aici, cu sprijinul populaţiei româneşti, o „marcă de apărare”, încredinţând
8cârmuirea ei lui Dragoş.
9 După domnia lui Saș, urmează fiul acestuia, Balc, în 1359. În acelaşi an, a venit din Cuhea
10Maramureşului Bogdan, care întemeiază statul independent Moldova; fiul său, Laţcu (c.1365-1375),
11a întins hotarele spre nord şi a aşezat scaunul domnesc la Şiret, unde va înfiinţa şi o episcopie
12catolică în 1370. Sub urmaşul lui Laţcu, Petru, (1375-1391) hotarele ţării s-au mai extins, iar
13domnitorul a stabilit scaunul domnesc la Suceava, unde a ridicat biserica „Mirăuţi”.
14 Organizarea bisericească
15 În timpul lui Petru Muşat s-au făcut primele încercări pentru recunoaşterea oficială a
16bisericii, de către patriarhia ecumenică. Petru Muşat a trimis mitropolitului ortodox al Haliciului pe
17Iosif, rudă cu el, şi pe Meletie, pentru a fi hirotoniţi, ca mitropolit al Moldovei (cu scaunul la
18Suceava), respectiv episcop, lucru ce s-a şi întâmplat.
19 Apoi domnitorul se adresează patriarhului ecumenic, Antonie, care vroia să impună un ierarh
20grec, fapt pentru care a şi hirotonit pe un anume Teodosie, prin 1391, şi mai apoi pe Ieremia, în 1392
21ca mitropolit al Moldovei; aceşti mitropoliţi nu au fost acceptaţi de către moldoveni, iar Ieremia
22aruncă anatema asupra întregii ţări, afurisind pe domn, pe cei doi ierarhi, pe boieri, pe preoţi şi pe
23credincioşi; conflictul a continuat şi sub al treilea Muşatin, Ştefan (1394-1399).
24 Recunoaşterea Mitropoliei
25 Recunoașterea Mitropoliei a fost înfăptuită în timpul patriarhului Matei şi a domnitorului

26Alexandru cel Bun (1400-1432), printr-o gramată patriarhală şi o scrisoare către domnitor, ambele
27datate la 26 iulie 1401; patriarhul recunoştea pe mitropolitul Iosif al Moldovei şi astfel a fost ridicată
28anatema dată de Ieremia şi a luat sfârşit dureroasa neînţelegere ce dăinuia de atâţia ani.
29 În 1402, la îndemnul mitropolitului Iosif, sunt aduse la Suceava, reşedinţa mitropoliei, de la
30Cetatea Albă, moaştele Sf. Ioan cel Nou. Iosif se pare că a păstorit până în anii 1415-1416.
2 157
1 B. Viaţa bisericească în Transilvania
2 După ocuparea treptată a Transilvaniei, de către regii maghiari, a început o prigoană

3puternică împotriva bisericii ortodoxe româneşti, prigoană ce a fost susţinută de reprezentanţii
4bisericii catolice. Prigoana n-a avut însă succes, deoarece poporul român a rămas strâns legat de
5credinţa strămoşească.
6 Începând cu secolul al XIV-lea, se cunosc numeroase mărturii asupra organizării bisericeşti a
7românilor, inclusiv unele acte papale şi regale.
8 Dovadă a continuităţii poporului român în Transilvania , ne oferă şi numeroasele biserici
9româneşti de piatră, din secolele XIII-XIV – Densuş, Strei Sângeorgiu (sec. XII) şi mânăstirile
10ortodoxe româneşti (Peri, în Maramureş, Prislop – sec. XIV). La aceste biserici, slujeau preoţi
11ortodocşi, conduşi de protopopi, iar în mânăstiri vieţuiau călugări sau călugăriţe, îndrumaţi de
12egumeni, fapt ce ne face să admitem existenţa unei organizări bisericeşti, ce avea şi feţe bisericeşti
13mai înalte, adică episcopi, care să sfinţească lăcaşurile de închinare sau să hirotonească pe cei ce
14urmau să slujească în ele.
15 Primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice este
16Arhiepiscopul Ghelasie, aşa cum aflăm din inscripţia de la Mânăstirea Râmeţ (jud. Albă),
17descoperită în anul 1978.
18 În 1391, patriarhul Antonie al Constantinopolului, în hotărârea prin care Mânăstirea Peri era
19declarată stavropighie, pomenea şi de „arhierei locali”, desigur din Transilvania sau Maramureş.
20 Înainte de 1456, s-a stabilit la Hunedoara ierarhul ortodox Ioan, venit din Caffa Crimeiii, iar
21în 1456 este arestat din ordinul inchizitorului papal Ioan Capistan şi dus la Timişoara.
22 În 1479, la rugămintea mitropolitului ortodox Ioanichie, regele Matei Corvin al Ungariei a
23scutit pentru totdeauna pe preoţii ortodocşi, români din Maramureş, de orice dări către stat,
24precizându-se că preoţii erau sub ascultarea acestui mitropolit.
25 Spre sfârşitul secolului al XV-lea, mitropoliţii ortodocşi ai Transilvaniei se stabilesc la
26Feleac, lângă Cluj-Napoca. Dintre arhiereii, care şi-au stabilit reşedinţa aici, amintim pe
27arhiepiscopul Daniil – 25 octombrie 1488, care a zidit Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva, apoi
28Marcu, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, a urmat Danciu, fiul lui Vasile din Feleac, iar
29ultimul a fost Petru, amintit într-un act datat la 15 martie 1538 – emis de judele şi juraţii oraşului
30Cluj.
2 158
1 III. CONTRIBUŢIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

2 LA DEZVOLTAREA CULTURII ȘI APĂRAREA IDENTITĂŢII NAŢIONALE
3 III.1. Mitropolitul Varlaam (1632-1653)
4 Viaţa
5 S-a născut într-o familie de răzeşi, ce purta numele de Moţoc, familie originară din părţile
6de sud ale Moldovei.
7 De tânăr, se îndreaptă spre „Schitul lui Zosim”, de pe Valea Secului, la Mânăstirea Secu,
8unde învaţă limbile greacă şi slavonă, sub îndrumarea călugărului Dositei.
9 Ajunge egumen al Mânăstirii Secu şi traduce în limba română „Leasviţa” (Scara) Sfântului
10Ioan Scărarul, începând şirul traducerilor în limba română, ce vor îmbogăţi literatura noastră
11teologică.
12 Datorită activităţii cărturăreşti, cât şi a vieţii sale curate este cinstit cu rangul de arhimandrit,
13iar domnitorul Miron Barnovschi îl va alege duhovnicul său.
14 În 1628, este trimis la Moscova de domnitor să cumpere icoane, iar în decembrie 1629, când
15se întoarce, găseşte totul schimbat, domnitorul Miron Barnovschi fiind înlăturat din scaun, fapt
16pentru care se retrage la Mânăstirea Secu.
17 La 23 septembrie 1632, este ales mitropolit al Moldovei.
18 În 1653, când Vasile Lupu pierde tronul, mitropolitul Varlaam se retrage la Mânăstirea
19Secu, unde va sta până la moartea sa din anul 1657, fiind înmormântat aici.
20 Activitatea cărturărească
21 La îndemnul său, Vasile Lupu înfiinţează prima tipografie din Moldova, ce s-a aflat sub
22conducerea ieromonahului kievean Sofronie Pociaţchi, la Mânăstirea Trei Ierarhi din Iaşi. Aici a
23început mitropolitul Varlaam tipărirea cărților în română dintre care amintim:
24  Cazania din 1643

25 » intitulată „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an şi la praznice
26 împărăteşti şi la svânţi mari” sau „Cazania”, tipărită în 1643, la Iaşi;
27 » are 506 file, cu gravuri, reprezentând scene biblice, chipuri de sfinţi etc.;
2 159
1 » începe cu un „Cuvânt” adresat de Vasile Lupu, după care urmează un „Cuvânt

2 către cetitoriu” al mitropolitului, din care se desprinde ideea unităţii de neam şi
3 limbă a românilor din Moldova, Muntenia şi Transilvania;
4 » are două părţi, prima având 54 de cazanii la duminici – 13 ale Triodului, 9 ale
5 Penticostarului şi 32 în duminicile Octoihului, iar partea a doua având 21 de
6 cazanii la diferite sărbători;
7 » izvorul principal al Cazaniei a fost cartea de predici a mitropolitului grec,
8 Damaschin Studitul (sec 16) intitulată „Comoară”, din care s-au tradus integral
9 sau parţial aproximativ 20 predici;
10 » are o contribuție prețioasă la formarea limbii literare, deoarece are un stil viu şi
11 plin de culoare, cu fraze bogate, comparaţii pitoreşti şi expresii plastice.
12  Şapte Taine ale Bisericii

13 » tipărită în 1644, la Iaşi;
14 » are 399 de pagini;
15 » la traducerea ei a lucrat și logofătul Eustratie;
16 » este o explicare sub formă de întrebări şi răspunsuri a Sfintelor Taine, cu rânduiala
17 lor.
18  Răspunsul la catehismul calvinesc

19 » tipărit la Iaşi sau Dealu, în 1645;
20 » însemnată este prefaţa sa, în care apare, din nou, ideea de unitate naţională;
21 » combate principalele învăţături calvine, expuse în catehismul de la Alba-Iulia, din
22 1642, dezvăluind învăţătura ortodoxă despre Sfânta Sriptură, credință, fapte bune,
23 Biserică, Taine, cinstirea sfinților și a icoanelor, etc;
24 » are o mare însemnătate pentru că este o lucrare originală, cât şi pentru că
25 surprinde lucrarea Bisericile Ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova pentru
26 menţinerea unităţii naţionale şi spirituale a poporului român.
27  Şcoala Superioară de la Iaşi

28 » înfiinţată în 1640 de Vasile Lupu, la îndemnul mitropolitului Varlaam.
29 » în această școală, se predau limbile greacă, slavonă, latină, și displine precum
30 teologia, filosofia, retorică, poetică, dialectică, aritmetică, geometria, astronomia,
31 gramatică şi muzica;
2 160
1 » din păcate, școala va cunoaște un declin după ce Vasile Lupu nu va mai fi

2 domnitor.
3 Din şirul altor fapte petrecute în timpul lui Vasile Lupu şi Varlaam, trebuie menţionat şi
4Sinodul de la Iaşi din 1642, care a aprobat Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă.
5 III.2. Mitropolitul Dosoftei (1671-1686)
6 Viaţa
7 S-a născut în jurul anului 1624, într-o familie românească din Suceava, primind la botez
8numele Dimitrie; părinţii săi numindu-se Leonte şi Misira Barilă.
9 Tânărul Dimitrie a învăţat mai întâi la „Şcoala Superioară” de la Iaşi şi mai apoi la „Şcoala
10Frăţiei Ortodoxe” din Lvov, din Polonia.
11 În 1649, devine călugăr la Mănăstirea Probota, în 1658 ajunge episcop al Huşilor, pentru
12ca începutul anului 1660 să-l găsească în scaunul de episcop al Romanului, iar în 1671 este ales
13mitropolit al Moldovei.
14 Între 1673 şi 1675 se refugiază în Polonia de frica turcilor.
15 În 1686 Jan Sobieski, regele Polon, porneşte război împotriva turcilor şi intră în Moldova,
16crezând că va putea atrage de partea sa pe Constantin Cantemir (1685-1693), însă planurile nu-i
17reuşesc, iar la retragere îl ia ca ostatic în Polonia pe Dosoftei, care a luat cu el moaştele Sfântului
18Ioan cel Nou de la Suceava, odoarele de la racla sfântului şi documentele moşiilor mitropoliei.
19 În Polonia a locuit în cetatea Stryi, lângă oraşul Jolkiev. Datorită lipsurilor este nevoit să
20ceară ajutor de la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru, şi de la patriarhul Ioachim, care i-au trimis diferite
21ajutoare.
22 La 13 decembrie 1693 se stinge din viaţă, în Polonia.
23 Activitatea literară
24 A fost preocupat mereu de probleme cărturăreşti, alcătuind sau traducând în limba română
25diferite cărţi de slujbă şi de învăţătură; astfel, încă de pe vremea când era călugăr la Probota,
26traduce, pentru prima dată în limba română, „Istoriile” lui Herodot, iar ca episcop al Romanului, a
27revizuit traducerea Vechiului Testament a lui Nicolae Milescu de la Constantinopol, traducere ce se
28va tipări în Biblia de la 1688.
29  Psaltirea în versuri
30 » tipărită în 1673 la Uniev, în Polonia, deoarece tipografia de la „Sfinții Trei
31 Ierarhi”, din Iaşi, nu mai funcționa;
2 161
1 » reprezintă rodul unei munci grele „cu multă trudă şi vreme îndelungată, cinci ani
2 cu osârdie mare”;
3 » este prima încercare de versificare în limba română;
4 » cele peste opt mii şase sute de versuri îl arată ca un poet talentat, iar lucrarea sa
5 are o mare valoare literară şi artistică.
6  Acatistul Născătoarei de Dumnezeu – tipărit în 1673 la Uniev în limba română.
7 În 1679, după ce se reîntoarce din Polonia, a încercat să refacă vechea tipografie a lui Vasile
8Lupu de la Iaşi şi a tipărit:
9  Dumnezeiasca Liturghie − tipărită în limba română în anul 1679, a doua traducere după
10 Coresi și prima făcută de un ierarh;
11  Psaltire de-nţeles − tipărită în 1680, în limba română şi slavonă.
12 Nefiind însă mulţumit de aspectul grafic, cere sprijin patriarhului Ioachim al Moscovei,
13pentru înfiinţarea unei noi tipografii, tipografie ce va fi instalată la biserica „Sf. Nicolae Domnesc”,
14din Iaşi. Aici tipăreşte principalele cărţi de slujbă în limba română, el fiind primul ierarh din
15Moldova care a început munca grea pentru pătrunderea limbii român e în cult, în locul celei
16slavone. Dintre cărțile tipărite la noua tipografie amintim:
17  Molitfelnic de-nţeles − tipărit în 1681 în limba română;
18  o nouă ediţie din Sfânta Liturghie și „Paremiile preste an”, tipărite în 1683, tot în limba
19 română;
20 În „Molitvelnic” şi în „Paremii” adaugă o lucrare istorică proprie „Poem în 136 de versuri

21despre domnii Ţării Moldovei – de la Dragoş-Vodă până la Duca-Vodă”;
22  Viaţa şi petrecerea sfinţilor

23 » a fost tipărită între 1682-1686, la Iaşi şi are patru volume;
24 » la traducerea ei, din greacă şi slavonă, a ostenit vreo douăzeci şi cinci de ani
25 Activitate literară în Polonia
26 În timpul exilului, Mitropolitul Dosoftei a avut următoarea activitate literară:

27  a întocmit o nouă versiune a „poemului” despre domnii Moldovei, continuând lista lor
28până la Constantin Cantemir.
2 162
1  a tradus o sută cincizeci şi patru de versuri, din greacă în română, ce constituie

2introducerea dramei „Erofili”, prima încercare de traducere în limba română a unei opere din
3dramaturgia universală.
4  la rugămințile mitropolitului Kievului şi a patriarhului Moscovei, traduce din greacă în
5slavo-rusă lucrări pentru lămurirea unor probleme teologice controversate:
6  „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, a lui Gherman al Constantinopolului;
7  „Epistolele Sfântului Ignaţie Teoforul al Antiohiei”, „Constituţiile Sfinților
8 Apostoli”;
9  „Dialog împotriva ereziilor” şi „Despre credinţa noastră” a lui Simion,
10 arhiepiscopul Tesalonicului;
11  „Mărgăritare” din cuvântările unor Sfinţi Părinţi ş.a.;
12  a început să traducă în limba română „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin.
2 163
1 III.3. Mitropolitul
2 Antim Ivireanul (1708-1716)
3 Viața
4 S-a născut în Iviria, Gruzia sau Georgia de azi, în jurul anului 1650, din părinţii Ioan şi
5Maria, primind la botez numele de Andrei.
6 De tânăr, cade rob la turci şi este dus la Istambul. După ce a fost eliberat din robie, se pare,
7că a trăit în preajma patriarhiei ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn, pictura şi broderia,
8precum şi limbile: greacă, arabă şi turcă şi probabil tot aici s-a şi călugărit.
9 Călugăr tipograf
10 În 1690, Constantin Brâncoveanu îl aduce în Țara Românească, unde învață meșteșugul

11tiparului de la fostul episcop Mitrofan al Hușilor, în tipografia domnească din Bucureşti. După ce
12Mitrofan ajunge episcop la Buzău, Antim a preluat conducerea tipografiei.
13 În 1691, tipărește o carte în grecește (în care iscălea „Antim ieromonah”), apoi devine
14conducător al tiparniței domnești de la București, până în 1694, unde tipărește alte trei cărți, printre
15care și o „Psaltire românească” (cu versuri scrise de el în cinstea lui Constantin Brâncoveanu).
16 Între anii 1696-1701, este egumen la Snagov, unde întemeiază o nouă tipografie, tipărind
17alte 15 cărți (5 în română), printre care un Liturghier greco-arab pentru Patriarhia Antiohiei Siriei.
18 Între 1701-1705 își continuă activitatea tipografică în București, tipărind alte 15 cărți, între
19care și un Ceaslov greco-arab (în 1702 tot pentru credincioșii din Patriarhia Antiohiei), „Noul
20Testament” în limba română (1703), etc.
21 Episcop al Râmnicului
22 Calitățile deosebite, cu care era înzestrat, împreună cu munca neobosită și rodnică pe care a
23depus-o, l-au făcut pe ieromonahul Antim vrednic de cinstea de a fi ales episcop al Râmnicului,
24fiind hirotonit pe 16 martie 1705.
25 Devenind episcop al Râmnicului, mută acolo tipografia de la Snagov, unde apar alte 9 cărți,
26dintre care 3 românești și 3 slavo-române, toate, cărți de slujbă, printre ele aflându-se
27„Liturghierul” și „Molitfelnicul”, primele ediții românești din Muntenia (1706).
28
29
2 164
1 Mitropolit al Ungrovlahiei
2 Înainte de moartea sa din 1708, mitropolitul Teodosie, propune ca episcopul Antim să-i
3urmeze în scaun. Acesta este înscăunat pe 22 februarie 1708, fiind de față și patriarhii Alexandriei
4și Ierusalimului.
5 Noi tipografii
6 După așezarea sa în scaunul mitropolitan:

7 ► întemeiază o nouă tipografie la Târgoviște, unde, din 18 cărți apărute, 11 sunt în
8românește (Psaltirea, Octoihul, Liturghierul, Molitvelnicul, Catavasierul, Ceaslovul, Pildele
9filozofești, etc.). După el au rămas netraduse doar Mineiele, Triodul și Penticostarul, care se vor tipări
10mai târziu.
11 ► în 1715, Sfântul Antim mută tipografia de la Târgoviște la București, înființând
12tot la București o nouă tipografie, la mănăstirea ctitorită de el, a Tuturor Sfinților.
13 A mai rămas de la el o lucrare în manuscris,„Chipurile Vechiului și Noului Testament”,

14care cuprinde 503 portrete în medalion, cu diferite personaje biblice, 3 schițe și 8 desene.
15 „DIDAHIILE” sunt predici originale (28 de predici la diferite duminici și sărbători și 7

16cuvântări ocazionale), în care mitropolitul osândea diferite păcate ale vremii sale, mai ales ale marii
17boierimi.
18 Mănăstirea Antim - Mitropolitul Antim este ctitorul mănăstirii Tuturor Sfinților din
19București, ridicată de el între 1713-1715, pentru care a întocmit un Așezământ de ajutorare a celor
20săraci și a străinilor, etc.
21 În total, în decursul activității sale în Țara Românească, s-au tipărit 63 de cărți, (38 de el
22însuşi iar celelalte de ucenicii săi) dintre care 22 erau în limba română. (21 la Bucureşti, 15 la
23Snagog, 9 la Râmnic, 18 la Târgovişte). Trebuie amintit faptul că patru cărți au fost scrise de el
24însuși și anume:
25 Ø „Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței” (Râmnic, 1705);
26 Ø „Învățătură bisericească la cele trebuincioase și mai de folos pentru învățătura
27 preoților” (Târgoviște, 1710);
28 Ø „Capete de poruncă la toată ceata bisericească” (Târgoviște, 1714);
29 Ø „Sfătuiri creștine politice către domnitorul Ștefan Cantacuzino”, în grecește
30 (București, 1715).
31
165
1 De altfel, Mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba

2română în cult, desăvârșind ceea ce se începuse sub Matei Basarab (tipicul în românește) și Șerban
3Cantacuzino (textele biblice).
4 Prin tipărirea cărților de slujbă în limba română, Sfântul Antim a contribuit la făurirea unei
5limbi liturgice românești, care dăinue până azi.
6 Patriot luminat
7 A fost un luptător împotriva asupririi turcești, considerând că doar o alianță cu Rusia ar putea
8duce la înlăturarea jugului turcesc. Din această cauză, dar și în urma unor intrigi ale adversarilor săi,
9raporturile mitropolitului cu domnitorul Constantin Brâncoveanu s-au răcit, acesta cerându-i chiar să-
10și dea demisia din scaun, în 1712.
11 Antim își dovedește însă nevinovăția și rămâne mitropolit până la moartea lui Brâncoveanu
12(1714), și apoi sub urmașul său, Ștefan Cantacuzino.
13 În 1716 noul domnitor, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, îl acuză pe mitropolit
14de uneltire și îl închide, cerând apoi patriarhului ecumenic să-l caterisească; e ucis de turci în
15toamna anului 1716, în drum spre Muntele Sinai (unde trebuia să fie închis pe viață) și aruncat în
16râul Tundja, lângă Adrianopol.
17 După 250 de ani de la moartea sa Patriarhia ecumenică îi anulează caterisirea, iar în 1992 este
18canonizat, fiind pomenit la 27 septembrie.
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
166
1 III.4. Mitropolitul
2 Andrei Şaguna (1864 – 1873)
3 Viața
4 S-a născut în oraşul Mişcolţ, din Ungaria, la 20 decembrie 1808, ca fiu al negustorului
5aromân, Naum şi al soţiei sale, Anastasia, primind la botez numele de Anastasiu.
6 Şi-a început educaţia la şcoala elementară „greco-valahă” din Mişcolţ, apoi a continuat-o la
7gimnaziile din Mişcolţ şi Pesta (azi Budapesta).
8 În 1826 îl găsim studiind filosofia şi dreptul la Universitatea din Pesta, iar în 1829 pleacă la
9Vârşeţ (azi Yugoslavia), unde a făcut studii de teologie ortodoxă.
10 Este tuns în monahism, în octombrie 1833, sub numele de Andrei, în Mânăstirea Hopovo.
11 După terminarea studiilor mitropolitul Ştefan Stratimovici îl numeşte:
12  profesor de teologie, în 1834;
13  secretar al Consistoriului Mitropoliei Sârbe din Carloviţ, în 1835;
14  este hirotonit diacon în 1834;
15  este hirotonit preot, în 1837.
16 Un timp, a fost profesor la secţia românească a Seminarului Teologic din Vârşeţ, consilier al
17Episcopiei de acolo, arhimandrit şi egumen la Mânăstirile sârbeşti, Hopovo şi Covil.
18 Vicariatul şi recunoaşterea ca episcop
19 Din 1846, îşi începe activitatea în Transilvania, mai întâi ca „vicar general” al Episcopiei
20Sibiului, timp de 2 ani.
21 În decembrie 1847, un sinod electoral, format din protopopii ortodocşi ai eparhiei, întrunit la
22Turda a ales pe vicarul Şaguna între cei 3 candidaţi, din care împăratul de la Viena urma să
23confirme pe unul ca episcop.
24 Fiind recunoscut episcop, este hirotonit la Carloviț în luna aprilie 1848, de către
25mitropolitul sârb Iosif Raiacici.
26 A trecut la cele veșnice în ziua de 16/28 iunie 1873, fiind înmormântat lângă „Biserica mare”
27din Răşinari, judeţul Sibiu, averea sa lăsându-o bisericii spre „scopuri bisericeşti, școlare şi
28filantropice”.
29
30
167
1 Activitatea administrativ-bisericească
2 După înăbuşirea revoluţiei din 1848, începe să lucreze pentru realizarea marelui său vis, și
3anume reînfiinţarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, desfiinţată în 1701, prin „Diploma a doua
4Leopoldină”. În acest scop:
5  a redactat trei memorii
6  şi a convocat câteva sinoade:
7 o în1850, la care a participat şi Avram Iancu;
8 o în 1860;
9 o şi 1864, prin care se cerea reînființarea mitropoliei.
10 La 24 decembrie 1864, după o luptă de cincisprezece ani, împăratul Franz Joseph a aprobat
11reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu, cu eparhiile sufragane
12Aradul şi Caransebeşul, ultima episcopie nou înfiinţată, iar arhiepiscopul Andrei devine mitropolit.
13 În toamna anului 1868, a convocat un „Congres Naţional Bisericesc”, unde s-a discutat şi s-a
14aprobat proiectul prezentat de Şaguna, sub denumirea de „Statutul organic al BOR din
15Transilvania”.
16 Din acest statut se desprinde spiritul de organizator al lui Șaguna.
17 De asemenea, prin acest statut, s-a recunoscut autonomia Bisericii Ortodoxe din
18Transilvania, înlăturându-se amestecul Statului Habsburgic în treburile ei interne .
19 Activitatea culturală
20 A dus o muncă neobosită pentru slujirea poporului român prin cultură, mai ales prin Școlile
21elementare (populare) astfel:
22  înfiinţează în Transilvania peste patru sute de şcoli elementare, sub conducerea
23 Bisericii, în care erau obligaţi să se înscrie toţi copiii, iar dintre disciplinele predate, scrisul şi
24 socotitul erau de bază, ulterior introducându-se şi istoria;
25  s-a îngrijit de cele necesare acestor şcoli: clădiri, manuale, materiale didactice,
26 programe analitice, conferinţe cu profesorii. Numărul manualelor didactice scrise la îndemnul
27 lui Şaguna a ajuns la aproape 25;
28  iniţiază la sate Cursuri de alfabetizare serale, în care cei neştiutori de carte învățau
29 să scrie, să citească, și să socotească – învățătorii fiind absolvenți ai Institutului Pedagogic
30 din Sibiu, preoții parohi directori, iar protopopii inspectori;
31  înfiinţează un Gimnaziu Superior la Braşov, în 1850;
32  înfiinţează un Gimnaziu Inferior la Brad, în 1868;
168
1  la Sibiu, înfiinţează un Institut Teologico-Pedagogic, cu două secţii – doi ani

2 pedagogie pentru învăţători şi trei ani teologie pentru preoţi – trimițând aproape an de an cel
3 mai bun absolvent la studii de specialitate în alte țări;
4  în 1853, pune bazele primului ziar religios din Transilvania, „Telegraful român”,
5 care apare neîntrerupt până astăzi;
6 în 1861, înfiinţează societatea „ASTRA” – Asociaţiunea Transilvană pentru
7 literatura şi cultura poporului român, cu sediul la Sibiu, apoi la Braşov, şi din nou la Sibiu,
8 unde se află şi astăzi.
9 Pentru studenții Institutuluii Teologic, dar și pentru preoți, Andrei Şaguna alcătuiește,
10traduce şi tipărește o serie de manuale dintre care amintim:
11  Istoria Bisericească Universală, în două volume;
12  Compendiu de Drept Canonic;
13  Elementele Dreptului Canonic;
14  Enhiridion de Canoane;
15  Biblia ilustrată; prima de acest fel tipărită la noi în țară;
16  Manual de Studiu Pastoral.
17 Pentru nevoile bisericilor parohiale, a reeditat aproape toate cărţile de slujbă.
18 Activitatea național-politică
19 A condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj, Lemeni, lucrările Marii Adunări Naţionale a
20românilor, de pe câmpia Libertăţii, de la Blaj, din 3/15 mai 1848;
21 În 1848, a plecat în fruntea unei delegaţii de treizeci de membrii să prezinte Curţii Imperiale
22din Viena hotărârile şi doleanţele acţiunii române din Transilvania;
23 În numeroasele pastorale, pe care le trimitea de Paşte, Crăciun sau cu alte ocazii, împărtăşea
24clerului şi credincioşilor felurite îndrumări şi ştiri despre luptele ce le purta pentru Biserica şi
25poporul său.
26
27
28
29
30
169
1 IV. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN PERIOADA

2 MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ
3 IV.1 Autocefalie și Patriarhie
4 A. Autocefalia BOR
5 După domnia lui Cuza și încoronarea regelui Carol I (1866-1914), în anul 1872, s-a adoptat
6Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți, precum și a constituirii
7Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române, sinod format din cei doi mitropoliți,
8de la București și Iași (dintre care cel de la București – Nifon al Munteniei – avea încă din 1865 titlul
9de primat), precum și din 6 episcopi: 3 de la Râmnic, Buzău, Argeș, sufragani ai Mitropoliei din
10București, și 3 de la Roman, Huși, Galați, sufragani ai Mitropoliei din Iași.
11 Mitropolitul Nifon a înștiințat pe patriarhul ecumenic Antim VI despre această lege,
12alăturându-i un exemplar, dar nu a primit niciun răspuns, ceea ce s-a interpretat ca o aprobare tacită a
13ei.
14 După obținerea independenței naționale, proclamate la 9 mai 1877, noul mitropolit primat
15Calinic Miclescu scrie patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea în vederea recunoașterii
16autocefaliei, dar acesta se opune, nemulţumit şi de unele măsuri luate în Biserică fără aprobarea sa.
17 În martie 1882, s-a depus la Parlamentul României un proiect pentru reforma Legii sinodale,
18care cerea ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh și ridicarea Episcopiei Râmnicului la
19rangul de Mitropolie a Olteniei și a Noului Severin, iar la 25 martie 1882, în Joia Mare, s-a sfințit
20pentru prima dată la București, Sfântul și Marele Mir. Ca urmare, patriarhul ecumenic, Ioachim al
21III-lea trimite ierarhilor români o scrisoare, semnată de 11 arhierei, plină de mustrări, invocând
22drepturile sale asupra Bisericii Ortodoxe Române.
23 Sinodul încredințează pe învățatul episcop Melchisedec al Romanului să întocmească un
24răspuns documentat, în care să se sublinieze, din nou, dreptul Bisericii Ortodoxe Române la
25autocefalie.
26Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la venirea noului patriarh ecumenic, Ioachim al IV-lea.
27 În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu trimite o scrisoare noului patriarh, prin
28care îi aduce la cunoștință proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoașterea ei,
29potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului.
170
1 Patriarhul Ioachim IV răspunde la 25 aprilie 1885, arătând că a luat în considerare,

2împreună cu membrii Sinodului său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoștea ca
3autocefală. În aceeași zi, s-a emis Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh și de 10 membri ai
4Sinodului Patriarhal. Tot atunci, s-a comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoașterea
5autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
6 La 1 mai 1855, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act de tomosul
7autocefaliei, iar la 30 mai a trimis o scrisoare de mulţumire patriarhului.
8 B. Ridicarea la rang de Patriarhie a BOR
9 După unirea de la 1 decembrie 1918, a urmat unificarea bisericească, adică organizarea

10unitară, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti.
11 La 23 aprilie 1919, Mitropolia Transilvaniei, cu episcopiile ei sufragane a intrat în
12componența Bisericii Ortodoxe Române.
13 La 1 ianuarie 1920, este înscăunat, ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române,
14episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, unul din marii luptători pentru unire.
15 În septembrie 1920, s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, din sânul căreia se va alege o
16comisie de 15 membri, care să întocmească un proiect de Statut de organizare și funcționare al
17Bisericii Ortodoxe Române; Comisia a lucrat foarte încet, până în 1925, așa încât abia la 6 mai 1925,
18au fost promulgate Legea și Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române.
19 Sfântul Sinod, în ședința sa din 4 februarie 1925, ca urmare a creșterii prestigiului Bisericii
20noastre, care, după unire, număra 14 milioane de credincioși, și în urma numeroaselor propuneri ce s-
21au făcut, a socotit că este necesară ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.
22 Parlamentul a votat apoi Legea pentru înființarea Patriarhiei, publicată în Monitorul
23Oficial la 25 februarie 1925. Potrivit vechiului obicei, s-a transmis o scrisoare tuturor Bisericilor
24Ortodoxe surori, vestindu-se înființarea Patriarhiei Române.
25 Patriarhia Ecumenică recunoaște ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de
26Patriarhie prin tomosul din 30 iulie 1925, cu nr.1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile al II-
27lea și de Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constantinopol.
28 La 1 noiembrie 1925, a avut loc festivitatea de învestire și înscăunarea primului patriarh
29al Bisericii noastre, Miron Cristea (1925 – 1939).
30 După el au păstorit :
31  Nicodim Munteanu (1939 – 1948), 34  Teoctist Arăpașu (1986 – 2007),
32  Justinian Marina (1948 – 1977), 35  Daniel Ciobotea (2007-prezent).
33  Iustin Moisescu (1977 – 1986),
171
1 IV. 2. Patriarhii României: Justinian și Iustin
2 A. Patriarul Justinian Marina
3 S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suiești, Județul Vâlcea, în familia unor
4 credincioși țărani.
5 A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicul Vâlcea, obținând la
6terminarea lor și diploma de învățător (1923). În toamna aceluiași an, a fost numit învățător la Școala
7Primară din satul Olteanca, jud. Vâlcea, transferat în anul următor la Școala Primară din comuna
8Băbeni, din același județ.
9 Căsătorindu-se, a fost hirotonit preot, pe seama parohiei Băbeni în 1924. Aici a funcționat
10ca învățător până în anul 1930, iar ca preot până la 1 noiembrie 1932 reușind să refacă trei biserici
11din parohie. În același timp, s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, obținând titlul de
12licențiat în 1929.
13 La 1 noiembrie 1932, a fost numit director al Semninarului Teologic din Râmnicul Vâlcea
14și detașat ca preot la Catedrala Episcopală, pentru ca la 1 septembrie 1933 să fie transferat ca preot
15paroh la Biserica „Sf. Gheorghe” din Râmnicul Vâlcea. În cei 12 ani de preoție, a restaurat din
16temelie biserica și casa parohială. De asemenea, din dorința de a-i ajuta pe cei lipsiți, a înființat,
17împreună cu alți preoți vâlceni, o bancă populară, una de credit și o cooperativă.
18 În 1939, i s-a încredințat conducerea Tipografiei eparhiale, în calitate de director.
19 Rămas văduv, în primăvara anului 1945, este numit vicar eparhial la Iași, de către
20Mitropolitul Irineul Mihălcescu al Moldovei, iar la 30 iulie, același an, Sfântul Sinod (la propunerea
21aceluiași mitropolit) a aprobat numirea preotului Ioan Marina ca arhiereu vicar al Mitropoliei
22Moldovei și Sucevei , cu titlul de „Vasluianul”.
23 Este tuns în monahism la Mănăstirea Cetățuia, cu numele de Justiniain și hirotonit
24arhiereu în Catedrala Mitropolitană din Iași la 12 august 1945.
25 Ca arhiereu vicar:
26  s-a ocupat de sprijinirea unor probleme de asistență socială în cuprinsul

27 Arhiepiscopiei Iașilor;
28  a vegheat la organizarea de comitete parohiale, care să se ocupe de plasarea
29 copiilor orfani rămași de pe urma războiului, în familiile rudelor, a preoților și a
30 credincioșilor;
172
1  în diferite orașe, s-au organizat cantine pentru copii, întreținute din colectele
2 organizate de parohii;
3  a organizat o bancă de credit la Iași cu câte o filială în fiecare județ;
4  s-a îngrijit de amenajarea unor cămine pentru copiii preoților care urmau studiile
5 universitare la Iași.
6 În august 1947, îi este încredințată conducerea Arhiepiscopiei Iașilor, ca locțiitor de
7 arhiepiscop și mitropolit, ca urmare a retragerii mitropolitului Irineu din scaun.
8 La 19 noiembrie 1947, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Arhiepiscop al
9 Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, fiind învestit la 22 decembrie și înscăunat la
10 28 decembrie 1947.
11 La 27 februarie 1948 trece la cele veșnice Patriarhul Nicodim și astfel Mitropolitul
12 Justinian al Moldovei a devenit locțiitor de patriarh, iar la 24 mai 1948, Marele Colegiu
13 Electoral Bisericesc a ales pe Mitropolitul Justinian în scaunul vacant de Arhiepiscop al
14 Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind
15 înscăunat la 6 iunie 1948.
16 Timp de 29 de ani, patriarhul Justinian a desfășurat o rodnică și multilaterală
17 activitate în slujba Bisericii și a Patriei , activitate ce-l așează printre figurile reprezentative
18 ale Ortodoxiei.
19 A trecut la cele veșnice la 26 martie 1977, fiind înmormântat la Biserica Mănăstirii
20 Radu-Vodă din București.
21 B. Patriarhul Iustin Moisescu
22 Este ales ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române de către Colegiul Electoral

23 Bisericesc la data de 12 iunie 1977, fiind Mitropolit al Moldovei și Sucevei.
24 Pe 18 iunie a avut loc festivitatea înmânării Decretului prezidențial de recunoaștere în
25această demnitate, la Consiliul de Stat, iar pe 19 iunie s-a făcut înscăunarea Prea Fericitului
26Părinte Dr. Iustin în scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al
27Bisericii Ortodoxe Române.
28 S-a născut la 5 martie 1910, în satul Cândești – Județul Argeș, în familia unui învățător,
29căzut pe câmpul de luptă în 1917.
30 Între anii 1922-1930, a urmat cursurile Seminarului orfanilor de război din Câmpulung-
31Muscel, pe care le-a absolvit ca șef de promoție.
173
1 În toamna anului 1930, a fost trimis de Patriarhul Miron să-și desăvârșească studiile la
2Facultatea de Teologie din Atena, unde în anul 1934 a obținut titlul de licențiat.
3 Obține o bursă pentru studii de specialitate la Facultatea de Teologie Romano-Catolică
4din Strasbourg între anii 1934-1936 și din nou la Atena 1936-1937, unde a obținut titlul de Doctor
5în Teologie cu teza: „Evagrie din Pont – viața, scrierile și învățătura”, premiată de Academia de
6Științe din Atena.
7 Reîntors în țară, a fost profesor la Seminarul Nifon Mitropolitul pentru scurt timp.
8 În 1938 a fost recomandat de Sfântul Sinod ca profesor de Noul Testament la Facultatea de
9Teologie Ortodoxă de pe lângă Universitatea din Varșovia, de unde revine odată cu izbucnirea celui
10de-al doilea război mondial.
11 Între anii 1940-1946, a funcționat ca profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie
12din Cernăuți – Suceava, transferându-se apoi la Facultatea de Teologie din București.
13 Ca profesor de teologie, a publicat numeroase lucrări, între care:

14 Evagrie din Pont – Atena 1937, în greacă;
15 Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom – Cernăuți,
16 1942;
17 Originalitatea Parabolelor Mântuitorului – Râmnicu-Vâlcea, 1945;
18 Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena – Iași, 1946;
19 Ierarhia bisericească în epoca apostolică – Craiova, 1955;
20 Simbolica lui Hristu Andrutsos, (traducere din greacă) – Craiova, 1955;
21 Mai multe studii în revistele: Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice,
22 Mitropolia Moldovei și Sucevei.
23 La 26 februarie 1956, a fost ales Mitropolit al Ardealului, fiind hirotonit arhiereu

24 la 15 martie 1956, în Catedrala Patriarhală din București și înscăunat la Sibiu la 18 martie
25 1956. În această slujire a înființat revista Mitropolia Ardealului.
26 La 10 ianuarie 1957, a fost ales în scaunul de Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al
27 Moldovei și Sucevei, fiind înscăunat la 13 ianuarie 1957.
28 În cei 20 de ani de păstorire, în calitate de Mitropolit al Moldovei, a desfășurat o
29 rodnică și pilduitoare activitate, care îl așează în rândul marilor ierarhi cărturari ai Moldovei.
30 Astfel prin osârdia sa au fost:
31  ridicate noi clădiri în incinta Mitropoliei din Iași:

32 o Birourile Centrului Eparhial;
33 o Protopopiatul și căminul preoțesc.
174
1  Refăcute și consolidate catedrala și reședința mitropolitană;

2  restaurate cele mai multe din mănăstirile și bisericile monumente-istorice din
3 Arhiepiscopia Iașilor;
4  ridicate sedii noi pentru toate protopopiatele;
5  adăugate clădiri noi la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, iar cele vechi
6 au fost modernizate;
7  la toate mănăstirile din Moldova s-au pus bazele unor muzee, în care se păstrează
8 manuscrise și cărți vechi, icoane, veșminte și vase liturgice sau alte obiecte din
9 patrimoniul cultural-artistic românesc.
10 Centrul mitropolitan de la Iași a publicat numeroase lucrări, între care:
11  Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei – 1974;

12  Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ediție critică – 1975;
13  Monografiile:
14  Catedrala mitropolitană;
15  Biserica Sfinții Trei Ierarhi;
16  Mănăstirea Cetățuia.
17  Broșuri-albume de popularizare a mănăstirilor moldave.
18 Ca mitropolit al Moldovei și Sucevei:
19  a fost delegat de Sfântul Sinod să reprezinte Biserica noastră la zeci de congrese și

20 întruniri inter-creștine.
21  a fost membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
22 participând la Adunările generale de la New-Delhi – 1961, Uppsala – 1968 și
23 Nairobi – 1975;
24  a făcut parte din Prezidiul Conferinței Bisericilor Europene, participând la
25 Adunările generale Nyborg IV – 1964, V – 1966, VI – 1971 și Engelberg – 1974;
26  a condus delegațiile Bisericii noastre la:
27  Conferințele panortodoxe de la Rodos – 1961, 1962, 1964 și
28 Chambesy – 1968;
29  Adunările generale ale Conferinței Creștine pentru pace de la
30 Praga;
31  în vizitele făcute altor Biserici Ortodoxe.
32  și a făcut parte din numeroase delegații, conduse de fostul patriarh Justinian;
175
1  a primit zeci de vizite la Iași și în cuprinsul Arhiepiscopiei Iașilor.
2 În toate circumstanțele s-a dovedit o mare personalitate, un ecumenist de prestigiu

3 care a contribuit la întărirea legăturilor frățești dintre Bisericile creștine și popoarele lumii.
4 În plan local:
5 a fost:
6  deputat în Marea Adunare Națională, începând cu anul 1957, în toate legislaturile,
7  membru în Consiliu Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste;
8 a făcut parte:
9  din câteva delegații ale țării noastre la diferite Congrese mondiale pentru apărarea
10 păcii – Stockholm 1958, Moscova 1962, Helsinki 1965.
11 Prin bogata sa activitate bisericească și patriotică, Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustin
12 a continuat strădaniile marelui său înaintaș, Patriarhul Justinian Marina.
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
176
1 IV. 3. Biserica Ortodoxă Română între anii 1945-1989
2 Activitatea culturală
3 1. Activitatea patriarhilor din această perioadă
4 a) Justinian Marina - 1948-1977
5  reorganizarea învățământului teologic în 1948;

6  apar revistele „Ortodoxia” și „Studii teologice” în 1949;
7  reeditează Biblia sinodală în 1968 și 1975;
8  patriarhul Justinian publică 12 volume de „Apostolat social”, cu pastoralele și
9 cuvântările sale;
10  în 1950, se hotărăște canonizarea unor sfinți români și generalizarea cultului unor
11 sfinți cu moaște la noi în țară (canonizarea se va face abia în 1955);
12  se restaurează zeci de biserici (monumente istorice și de artă) și ridică altele noi.
13 b) Iustin Moisescu (1977-1986)
14  ca mitropolit la Iași, desfășoară o activitate gospodărească și culturală de

15 excepție:
16  restaurează zeci de monumente istorice și de artă din
17 Arhiepiscopia Iașilor;
18  îndrumă tipărirea mai multor lucrări privind arta bisericească,
19 precum și a revistei „Mitropolia Moldovei și Sucevei”.
20  ca patriarh:
21 » inițiază apariția colecției „Părinți și scriitori bisericești” în 1979;
22 » îndrumă tipărirea de noi manuale și lucrări teologice.
23 » lucrări publicate:
24  „Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului
25 Ioan Hrisostom” 1942;
26  „Originalitatea parabolelor Mântuitorului” 1945;
27  „Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena” 1946;
28  „Ierarhia bisericească în epoca apostolică” 1955.
29 » traduce „Simbolica” lui Hristu Andrutsos 1955.
177
1 c) Teoctist Arăpașu 1986-2007:
2  publică numeroase studii, conferințe, cuvântări (o parte strânse în volumele „Pe

3 treptele slujirii creștine”);
4  publică o lucrare despre mitropolitul Iacob Putneanul;
5  din inițiativa sa, apare într-o ediție critică „Dumnezeiasca Liturghie” a
6 mitropolitului Dosoftei (1980), precum și câteva monografii despre monumentele
7 istorice din Moldova;
8  ca patriarh, continuă activitatea editorială și culturală a predecesorilor săi;
9  în 1988, se retipărește „Biblia de la Bucureștii” din 1688.
10 2. Învățământul teologic din această perioadă

11 În 1948, anul marilor reforme politice, economice, sociale și culturale din țara noastră,
12 s-a făcut și reforma învățământului.
13 Prin Legea pentru regimul general al cultelor din 4 august 1948 școlile teologice de
14 toate gradele ale tuturor cultelor au fost trecute în grija cultului respectiv, sub controlul
15 Ministerului (azi Departamentului) Cultelor. Pe temeiul acestei legi, învățământul teologic
16 ortodox a fost trecut sub oblăduirea și îndrumarea Bisericii.
17 Biserica Ortodoxă Română și-a organizat trei tipuri de școli teologice:
18  Școli de cântăreți
19  Seminarii
20  Institute teologice de grad universitar
21 În acele timpuri, în Patriarhia Română funcționau șase Seminarii Teologice la:

22 București, Buzău, Mănăstirea Neamț, Cluj-Napoca, Craiova și Caransebeș.
23 Fiecare seminar avea câte șapte cadre didactice și un post de duhovnic. Profesorii se
24 recrutau dintre doctorii și licențiații în teologie. La terminarea cursurilor, elevii susțineau un
25 examen de diplomă.
26 Pe lângă seminariile amintite mai sus,
27  între anii 1968-1977 a funcționat și un Seminar Teologic Special la Curtea de Argeș, cu

28 o durată de trei ani, care a pregătit preoți pentru parohiile mici din Transilvania și Banat;
29  între 1949 și 1959, datorită nevoilor de atunci, au funcționat și două Seminarii
30 Monahale pentru călugărițele de la mănăstirile Agapia și Hurezi .
31 După terminarea studiilor, absolvenții seminariilor teologice puteau fi hirotoniți

32 preoți pe seama unor parohii de țară sau se puteu înscrie la unul din cele două Institute
178
1 Teologice rămase în toată țara (cel din București, pentru Mitropoliile Ungrovlahiei,
2 Moldovei și Olteniei, și cel din Sibiu, pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului) .
3 La terminarea studiilor universitare, absolvenții prezentau o teză de licență și
4 susțineau un examen oral, în urma căruia li se acorda titlul de licențiați în teologie. Cei mai
5 buni licențiați se puteau înscrie la cursurile de doctorat care durau trei ani.
6 În cele două Institute teologice au activat numeroși profesori de o înaltă ținută
7 universitară și culturală, cu numeroase studii și lucrări publicate; astfel, la:
8  Vechiul Testament:
9  la București: Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, și Emilian
10 Cornițescu;
11  la Sibiu: Nicolae Neaga și Dumitru Abrudan.
12  Noul Testament:
13  la București: Iustin Moisescu, Nicolae Nicolaescu, Constantin Cornițescu;
14  la Sibiu: Grigorie Marcu, Vasile Mihoc.
15  Istoria bisericească universală:
16  la București: Teodor M. Popescu, Ioan Rămureanu, Viorel Ioniță;
17  la Sibiu: Milan Șeșan.
18  Istoria Bisericii Ortodoxe Române:
19  la București: Gheorghe Moisescu, Alexandru Ciurea, Niculae Șerbănescu;
20  la Sibiu: Sofron Vlad, Mircea Păcurariu.
21  Bizantinologie:
22  la București: Alexandru Elian, Emilian Popescu;
23  la Sibiu: Teodor Bodogae.
24  Patrologie:
25  la București: Ioan G. Coman, Dumitru Fecioru, Ștefan Alexe;
26  Dogmatică:
27  la București: Dumitru Stăniloae, Nicolae Chițescu, Ion Bria, Dumitru
28 Popescu;
29  la Sibiu: Isidor Todoran, Ioan Ică.
30  Morală:
31  la București: Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Dumitru Radu;
32  la Sibiu: Nicolae Mladin, Ioan Zăgrean, Ilie Moldovan.
33  Drept bisericesc:
34  la București: Liviu Stan;
179
1  la Sibiu: Iorgu Ivan, Ioan Floca.

2  Liturgică și Pastorală:
3  la București: Ene Braniște, Nicolae Necula;
4  la Sibiu: Spiridon Cândea, Alexandru Moisiu, Liviu (Laurențiu) Streza;
5  Omiletică și Catehetică:
6  la București: Grigorie Cristescu, Nicolae Balcă, Constantin Galeriu;
7  la Sibiu: Dumitru Belu, Dumitru Călugăr, Sebastian Șebu.
8  Muzică:
9  la București: Nicolae Lungu, Nicu Moldoveanu;
10  la Sibiu: Gheorghe Șoima.
11  Istoria Religiilor:
12  la București: Petru Rezuș, Emilian Vasilescu, Remus Rus;
13  la Sibiu: Corneliu Sîrbu.
14 3. Literatura teologică
15 După 1948, literatura teologică s-a îmbogățit cu un mare număr de lucrări. Pe lângă
16 lucrările publicate de cei trei patriarhi menționați, și ceilalți membri ai Sfântului Sinod au
17 publicat numeroase lucrări:
18  Mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului:
19 » B.O.R., una și aceeași în toate timpurile, 1968;
20 » Studii de Teologie Morală, 1969;
21 » Iisus Hristos, viața noastră, 1973; etc;
22 » coautor al manualului universitar de Teologie Morală.
23  Episcopul Antonie Plămădeală al Ardealului:
24 » Biserica slujitoare, 1972;
25 » Ca toți să fie una, 1979;
26 » Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, 1983;
27 » Vocație și misiune în vremea noastră, 1984;
28 » Tâlcuri noi la texte vechi, 1989;
29 » Cuvinte la zile mari, 1989, etc.).
30
31
32  Mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei:
180
1 » Contribuții aduse de slujitorii Bisericii la independența de stat a României

2 în 1977-1978;
3 » Descătușarea, 1821 – 1978;
4 » Mitropolitul Sofronie Miclescu și Unirea Principatelor, 1985.
5  Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului:
6 » Temeiurile învățăturii ortodoxe, 1981;
7 » Studii patristice, 1984;
8 » Patristica mirabilă, 1987.
9 Lucrări ale unor profesori de teologie:
10  Dumitru Stăniloae:
11  Teologia Dogmatică Ortodoxă, în 3 vol., 1978;
12  Teologia Morală Ortodoxă, 1981;
13  Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, 1986;
14  Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, 1987;
15  Filocalia, 12 vol. (traducere).
16  Petre Vintilescu:
17  Liturghierul explicat, 1972.
18  Ene Braniște:
19  Liturgica, în 2 vol., 1980 și 1985).
20  Ioan Coman:
21  Patrologia, în 4 vol., 1984-1990;
22  Scriitori bisericești din epoca stră-română 1979.
23  Emilian Vasilescu:
24  Istoria religiilor, 1975 și 1981.
25  Dumitru Călugăr:
26  Catehetica, 1976 și 1985.
27  Ion Bria:
28  Dicționar de Teologie Ortodoxă, 1981;
29  Credința pe care o mărturisim, 1987.
30  Mircea Păcurariu:
31  Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, 1980.
181
1 De asemenea, s-au tipărit mai multe teze de doctorat și manuale de teologie pentru
2 studenții teologi, redactate de profesorii de specialitate de la cele două Institute:
3  Studiul Noului Testament – 1954, ed. II, 1977;
4  Studiul Vechiului Testament – 1955;
5  Patrologia – 1956;
6  Istoria Bisericii Universale – 2 volume 1956, ed II, 1975;
7  Istoria Bisericii Române – 2 volume, 1957-1958;
8  Teologia Dogmatică și Simbolică – 2 volume, 1958;
9  Istoria Religilor – 1975;
10  Catehetica – 1976;
11  Tipicul – 1976;
12  Morala – 2 volume, 1979-1980;
13  Liturgica – 1980.
14 Au apărut noi ediții sinodale ale Bibliei (1968, 1975, 1982, 1988), alături de
15 traducerile anterioare ale lui Gala Galaction și Vasile Radu, dar cu îndreptările de limbă
16 necesare.
17 În 1972 și 1977 a reapărut Mica Biblie.
18 În 1988, au apărut ediții critice ale Noului Testament de la Alba Iulia – 1648, și a
19 Bibliei de la București –1688.
20 Apare colecția Părinți și scriitori bisericești.
21 În 1952, apare Cartea de învățătură ortodoxă, la care se adaugă diferite Catehisme,
22 Cărți de rugăciuni, almanahuri, etc.
23 În Tipografia Institutului Biblic din București s-au retipărit cărțile de cult, între care :
24 Liturghierul, în cinci ediții 1950, 1956, 1968, 1974 și 1980;
25 Molitfelnicul,
26 Aghiasmatarul,
27 Mineiele,
28 Psaltirea,
29 Apostolul,
30 Evanghelia,
31 Octoihul,
32 Triodul,
33 Penticostarul,
182
1 Viața și Slujba Sf. Ierarh Calinic Cernicanul,

2 Viața și Slujba Sfinților ardeleni ș.a.
3 Apar o serie de lucrări închinate vechilor monumente de artă bisericească din
4 România:
5  Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei – 1974;

6  Arta creștină în România, 6 vol.;
7  Colecția de artă religioasă veche a Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului
8 – 1973;
9  De la Dunăre la Mare – 1977 și 1979;
10  Mînăstiri din Banat – 1976 etc.
11 4. Presa bisericească
12 Întrucât revistele teologice-bisericești au constituit mijlocul cel mai accesibil de
13 informare pastorală și de orientare spirituală pentru preoți și credincioși, Biserica a editat opt
14 reviste bisericești, fiecare cu câte 4-6 apariții pe an:
15  reviste centrale:
16  „Biserica Ortodoxă Română”, din 1874;
17  „Studii Teologice”, din 1949 – revista celor două Institute Teologice
18  „Ortodoxia”, din 1949.
19  revistele celor cinci centre mitropolitane „Glasul Bisericii”pentru:
20  Mitropolia Ungrovlahiei;
21  Mitropolia Moldovei și Sucevei;
22  Mitropolia Ardealului;
23  Mitropolia Olteniei;
24  Mitropolia Banatului.
25 La Sibiu apare ziarul „Telegraful Român”, din 1853.

26 5. Arta bisericească
27 Între realizările de seamă se numără:
28 a) acțiunea de restaurare a monumentelor istorice bisericești:
29 » Catedrala Patriarhală;
30 » Mănăstirile:
183
1  Antim, Plumbuita, Cernica, Pasărea, Țigănești,

2 Ciorogârla, Căldărușani, Cheia, Zamfira, Suzana,
3 Sinaia, Ghighiu, Dealu, Viforâta.
4 » Bisericile:
5  Domnița Bălașa, Sf. Spiriridon Nou, Curtea
6 Veche, Colțea, Radu Vodă din București, etc.
7 În Transilvania și Banat s-au făcut lucrări de restaurare și consolidare la modestele

8 biserici și mănăstiri ridicate prin grija românilor aflați sub opresiune străină.
9 b) construirea a peste 500 de biserici;
10 c) pentru dezvoltarea sculpturii și artelor decorative, pe lângă unele mănăstiri, s-au

11 înființat ateliere speciale la:
12  Schitul Maicilor din București – vase liturgice, odăjdii, icoane;
13  Plumbuita – sculptură, ateliere de tămâie și turnătorie de clopote;
14  Pasărea – odăjdii, obiecte de metal;
15  Țigănești – material pentru odăjdii;
16  Ghighiu și Ciorogârla – rame pentru icoane;
17  Agapia, Țigănești, Râmeț – ateliere pentru confecționarea de covoare românești;
18  Sâmbăta de Sus, Nicula, Prislop – icoane pe sticlă.
19 d) în multe mănăstiri sau centre eparhiale s-au amenajat aproximativ 100 de muzee
20 sau colecții de obiecte bisericești (la Putna, Dragomirna, Moldovița, Sucevița, Neamț, Secu,
21 Agapia, Văratec, Sinaia, Căldărușani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Sâmbăta de Sus,
22 etc.).
23 e) s-au înființat:
24  un cămin
25  pentru preoții pensionari și călugării bătrâni la Mănăstirea Dealu;
26  pentru văduvele de preoți și călugărițele bătrâne la Mănăstirea
27 Vivorâta.
28  case de odihnă pentru angajații Bisericii la Mănăstirile Argeș, Cozia, Cheia.
29 f) în 1950, se organizează Comisia de pictură bisericească de pe lângă Patriarhia

30 Română, care formează pictori și zugravi bisericești, și care se ocupă de toate lucrările de
31 pictură ale bisericilor și de restaurarea picturilor vechi (printre pictori: prof. Gh. Popescu,
184
1 Nicolae Stoica, arhim. Sofian Boghiu, Gh. Vânătoru, Iosif Keber, Constantin Nițulescu,
2 Andrei Răileanu, Mihail și Gavriil Moroșan, etc.).
3 6. Muzica bisericească:
4 a) S-a început o acțiune de transcriere corectă a tuturor cântărilor psaltice bisericești
5 de către o comisie formată din Prof. Nicolae Lungu, Pr. Ene Braniște. Pr. Grigorie Costea și
6 Ion Croitoru: Gramatica muzicii psaltice – 1951.
7 b) S-au mai tipărit:
8  „Cântările Sfintei Liturghii” și „Cântări de Cateheze” –1951;
9  „Vecernierul uniformizat” – 1953;
10  „Utrenierul uniformizat” – 1954;
11  „Cântări la Sfintele Taine și ierurgii” – 1964;
12 O contribuție deosebită la dezvoltarea cântării corale psaltice au adus-o:
13 Profesorul Nicolae Lungu de la Institutul Teologic din București:

14 o Liturghia psaltică mixtă;
15 o Liturghia psaltică pentru trei voci egale;
16 o diferite cântări psaltice prelucrate și armonizate pentru cor mixt și
17 bărbătesc;
18 o o antologie corală sub titlul „Iubi-te-voi Doamne”.
19 Pr Ion Popescu-Runcu, dirijorul coralei preoților din capitală:
20 o a compus, în stil psaltic, Cântările liturgice pentru toate formațiile
21 corale, pe două sau trei voci;
22 o a compus fresca muzicală „În vremea aceea...”, pentru cor, soliști,
23 pian-orgă, în stilul oratoriului, pe motive folcloric-religioase,
24 bisericești și libere.
25 Diac. Conf. Nicu Moldoveanu, din generația nouă
26 Pr. Prof. Gheorghe Șoima de la Institutul Teologic din Sibiu, dirijorul corului
27 Catedralei Mitropolitane – are numeroase compoziții muzicale bisericești,
28 liturgice și concerte precum și armonizări de colinde; în toate păstrând linia
29 melodică tradițională din Transilvania.
30 Concluzii. Din toate cele expuse rezultă că presa și literatura, precum și arta
31 bisericească cu toate ramurile ei s-au dezvoltat după 1948. Prin toate aceste manifestări, a
185
1 sporit prestigiul Bisericii Ortodoxe Române, nu doar în fața credincioșilor români, ci și în fața
2 întregii creștinătăți.
3
4
5 IV. 4. Biserica Ortodoxă Română după 1990
6 Activitatea social filantropică,
7 Religia în școală, învățământul teologic, mass-media bisericească
8 A. Activitatea social-filantropică
9 La scurt timp după abolirea dictaturii atee, Biserica şi-a revendicat dreptul său
10 tradiţional, privind organizarea şi acordarea asistenţei religioase. Prin protocoale
11 bilaterale, ulterior, prin Legea Învăţământului, s-a reglementat asistenţa şi educaţia religioasă
12 în şcoală. Concomitent, a fost organizată asistenţa religioasă în cadrul armatei,
13 penitenciarelor, spitalelor, azilelor, orfelinatelor, căminelor de copii şi bătrâni, etc.
14 Activitatea social-filantropică este asigurată de asistenţi sociali teologi, preoţi
15 misionari şi lucrători sociali, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Birourilor de Asistenţă
16 Socială. Dintre așezămintele de ocrotire socială menţionăm:
17  Centrul de Asistenţă Medicală Sfinţii Cosma şi Damian din Galaţi;
18  Cantinele Sociale Sfântul Fanurie, Sfânta Filofteia şi Sfinţii Împăraţi Constantin și Elena
19 din Eparhia Dunării de Jos;
20  Centrul de Ocrotire Socio-Medicală a vârstnicilor defavorizaţi din Caransebeş;
21  Centrul de zi pentru copiii cu risc de abandon şcolar Sfântul Mucenic Ciprian din Ocna
22 Mureş – jud. Alba.
23 Programele de asistenţă socială din cuprinsul eparhiilor au avut ca beneficiari

24 îndeosebi copiii aflaţi în dificultate, bătrânii şi familiile sărace. Aceste programe au în vedere:
25  îngrijirea la domiciliu a copiilor orfani sau abandonaţi şi a bătrânilor singuri,
26 nedeplasabili;
27  asistarea şi consilierea persoanelor dependente de droguri;
28  îngrijirea la domiciliu a bolnavilor incurabili;
29  prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane;
30  oferirea de alimente prin cantinele şi brutăriile sociale.
31 Asistenţa socială la nivelul Administraţiei Patriarhale
186
1 În cadrul Sectorului Biserica şi Societatea, la nivelul central al Patriarhiei Române,

2 funcţionează Biroul de Asistenţă Socială care, pe lângă activităţile de coordonare şi
3 monitorizare a acţiunilor social-filantropice, desfăşurate în cuprinsul eparhiilor, derulează
4 programe sociale, având ca obiectiv: acordarea de ajutoare financiare şi materiale pentru
5 copii orfani şi abandonaţi, bătrâni, familii sărace, etc.
6 Aceste programe se desfășoară pe o durată de 6-12 luni, altele cu prilejul marilor
7 sărbători creştine şi a altor evenimente. În toate aceste acţiuni au fost implicate, în mod activ,
8 asociaţii şi fundaţii care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod sau a ierarhilor
9 eparhioţi, dintre care amintim: Asociaţia Frăţia Ortodoxă, Asociaţia Oastea Domnului,
10 Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe din România, Asociaţia Diaconia, etc.
11 Activitatea acestor organizaţii s-a concretizat în:
12  acţiuni umanitare şi vizite la centrele de plasament, orfelinate şi azile;
13  organizarea de pelerinaje la mănăstirile din ţară şi străinătate;
14  organizarea de centre misionare pentru tineret;
15  editarea şi difuzarea unor publicaţii creştine şi a cărţilor de rugăciune;
16  organizarea de conferinţe pe diferite teme actuale;
17  acţiuni de promovare a relaţiilor de colaborare şi parteneriat cu organizaţii interne şi
18 internaţionale, etc.
19 Instituţii sociale aflate sub directa îndrumare a Bisericii Ortodoxe Române:

20  121 de centre pentru copii;
21  35 de centre pentru vârstnici;
22  106 cantine sociale și brutării;
23  52 de centre de diagnostic și tratament;
24  cabinete medicale și farmacii sociale;
25  23 de centre de consiliere și asistență a familiilor aflate în dificultate;
26  2 centre pentru victimele traficului de ființe umane.
27 Biserica Ortodoxă Română asigură asistenţă socială permanentă pentru

28 aproximativ 270.000 de persoane.
29 În situaţii de calamităţi naturale, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară campanii
30 umanitare la nivel naţional, pentru sprijinul imediat al celor afectaţi.
31 De asemenea, în parteneriat cu autorităţile centrale şi locale şi cu organizaţii non-
32 guvernamentale, atât interne, cât şi internaţionale, Biserica Ortodoxă Română este implicată
33 în derularea unor programe naţionale privind:
187
1 combaterea violenței domestice;

2 prevenirea traficului de persoane;
3 prevenirea consumului de droguri;
4 prevenirea răspândirii HIV-SIDA;
5 integrarea și incluziunea socială a categoriilor defavorizate (persoane cu dizabilități,
6 șomeri, etc.);
7 campanii de donare de sânge.
8 B. Religia în școală
9 Prin Legea învățământului, din 1948, Religia a fost scoasă din școlile de stat, iar cele
10 confesionale au fost naționalizate.
11 Evenimentele din decembrie 1989 au oferit şansa reintroducerii religiei în cadrul
12 curriculumului, la toate gradele învăţământului preuniversitar.
13 Un prim pas a fost făcut în 1990, când, între Ministerul Învăţământului şi Secretariatul
14 de Stat pentru Culte, s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-
15 religioase în învăţământul de stat, câte o oră la două săptămâni, cu statut de disciplină
16 opţională şi facultativă.
17 În Constituţia adoptată de Parlamentul României postdecembriste (1991 şi 2003), în
18 articolul 32, al. 7, găsim menţiunea: „...Învăţământul religios este organizat şi garantat de
19 stat”.
20 Actul legislativ, care a stabilit prezenţa Religiei ca disciplină curriculară de
21 învăţământ în şcolile publice, a fost Legea 84 / 1995. Potrivit acestei legi, Religia face parte
22 din trunchiul comun al disciplinelor de învăţământ.
23 În proiectul Legii, Religia se preda obligatoriu în ciclul primar, facultativ la gimnaziu
24 şi opţional la liceu. Asupra acestei menţiuni s-au ridicat 52 de parlamentari, considerând că
25 însuşirea „obligatorie” contravine art. 29 din Constituţie care indică libertatea convingerilor
26 religioase ale fiecărui cetăţean.
27 Legea învăţământului a fost îmbunătăţită, prin alte acte legislative:
28 • O. G. 36 / 1997;
29 • Legea 161 / 1999;
30 • Legea din 13 iunie 2003.
31 Aceste acte normative stipulau câteva aspecte legate de personalul didactic, de
32 introducerea disciplinei la ciclul profesional, în cadrul şcolilor de arte şi meserii.
188
1 Statutul orei de religie a fost şubrezit de o prevedere din Legea învăţământului,

2 conform căreia părintele sau tutorele legal putea depune o cerere conducerii şcolii la
3 începutul anului şcolar, prin care-şi asuma (cf. art. 29 din Constituţie) deplinătatea educaţiei
4 copilului. În cazul în care o asemenea solicitare nu apărea, Religia devenea disciplină
5 obligatorie.
6 În noiembrie 2015, Curtea Constituțională a modificat Legea Educației, astfel încât
7 frecventarea orelor de religie să se facă doar la cerere. Solicitarea poate fi făcută de către
8 părinţi, în cazul elevilor minori, sau de către elevii majori. Înscrierea elevului pentru a
9 frecventa orele de religie se face prin cerere scrisă (a elevului major), respectiv a părintelui
10 sau a tutorelui legal instituit (pentru elevul minor). Schimbarea acestei opţiuni se face tot prin
11 cerere scrisă a elevului major, respectiv a părintelui său a tutorelui legal instituit pentru elevul
12 minor.
13 În cazul în care elevul nu frecventează orele de religie, situaţia şcolară se încheie fără
14 disciplina Religie. În mod similar, se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective,
15 nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină."
16 Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1), stipulează că: Disciplina
17 Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între
18 Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
19 C. Învățământul teologic
20 1) Învățământul seminarial
21 După 1989, Seminariile și-au îndreptat programa spre învățământul liceal (filologic),
22 ele primind titulatura de Seminarii Teologice Liceale Ortodoxe, fiind subordonate, pe lângă
23 Biserică, și Ministerului Învățământului, ceea ce oferă absolvenților șansa de a urma cursurile
24 oricărei facultăți după absolvire.
25 Numărul acestor seminarii a sporit astăzi de la 6 la 39:
26  în Arhiepiscopia Bucureștilor două: - „Nifon Mitropolitul” pentru băieți și „Sfânta
27 Filofteia” (Pasărea) pentru fete;
28  Buzău - unul pentru băieți (pentru o perioadă de timp a mai funcționat și un seminar
29 pentru fete la Mănăstirea Rătești);
30  Constanța, Tulcea, Târgoviște;
31  Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeș, Galați, Slobozia, Turnu Măgurele;
32  Giurgiu, Iași, Botoșani, Dorohoi, Mănăstirea Neamț;
33  Mănăstirea Agapia și Mănăstirea Prislop – pentru fete;
189
1  Piatra Neamț, Suceava, Roman, Huși, Brașov, Făgăraș, Cluj Napoca, Alba-Iulia, Beiuș,
2 Zalău, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Craiova, Târgu Jiu;
3  Drobeta Turnu Severin, Râmnicu Vâlcea, Timișoara, Arad, Caransebeș.
4 2) Învățământul universitar: Prin Legea pentru regimul general al Cultelor din 1948
5 întreg învățământul teologic ortodox a trecut sub îndrumarea Bisericii (sub controlul
6 Departamentului Cultelor); au fost desființate majoritatea facultăților de teologie. Facultatea
7 de Teologie din București se reînființează ca Institut Teologic de grad universitar, iar
8 Academiile Teologice de la Sibiu și Cluj devin și ele Institute Teologice.
9 În 1952, Institutul de la Cluj se desființează, prin contopirea cu cel de la Sibiu.
10 Așadar, rămân doar două Institute Teologice în toată țara: în București (pentru Mitropoliile
11 Munteniei, Moldovei și Olteniei) și în Sibiu (pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului).
12 Din 1990, învățământul teologic universitar s-a dezvoltat:
13  prin reintegrarea institutelor teologice în universitățile de stat;

14  reînființarea unor facultăți desființate de comuniști;
15  înființarea unor noi facultăți ori secții de teologie;
16  organizarea pe specializări:
17  Teologie – Pastorală;
18  Teologie – Litere;
19  Teologie – Asistență Socială;
20  Teologie – Patrimoniu Cultural,
21  Teologie – Artă Sacră;
22  Teologie – Istorie.
23 Astfel, în 1990 au fost reînființate Institutele Teologice din Cluj-Napoca și Iași, care
24 au fost integrate în cadrul universităților de stat în 1992, ca Facultăți de Teologie.
25 În 1991, au fost reînființate ca Facultăți de Teologie vechile Academii Teologice din
26 Oradea și Arad.
27 Tot în 1991, Institutele Teologice din București și Sibiu au fost integrate în cadrul
28 universităților de stat ca Facultăți de Teologie.
29 Au mai fost înființate Facultăți de Teologie la:
30  Alba-Iulia, Pitești, Baia-Mare – în anul 1991;
31  Craiova, Târgoviște – în anul 1992;
190
1  specializări de Teologie – Litere în cadrul Facultăților din Constanța - 1992,

2 Timișoara, Galați - 1993;
3  specializarea Teologie – Istorie la Caransebeș (1998), în cadrul universității din
4 Reșița, în amintirea vechii Academii Teologice din Caransebeș.
5 Astfel, astăzi există 11 Facultăți de Teologie în întreaga Țară (București, Constanța,

6 Târgoviște, Pitești, Iași, Sibiu, Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Oradea, Craiova, Arad) și 4
7 Departamente de Teologie Ortodoxă, în cadrul unor Universități de stat (Galați, Baia Mare.
8 Timișoara, Caransebeș).
9 D. Mass-media bisericească
10 Bisericile Ortodoxe, datorită faptului că majoritatea s-au aflat sub regim dictatorial
11 ateu, care nu le permitea accesul la mijloacele de comunicare în masă și nici folosirea unora
12 particulare, nu au putut să dezvolte această latură de misiune a mesajului evanghelic.
13 Cu toate vicisitudinile prin care a trecut, Biserica Ortodoxă Romană a dovedit în
14 ultimii ani că este deschisă spre mijloacele de comunicare în masă, depăşind obstacolele
15 inerente lipsei de experienţă în domeniu, putând colabora eficient cu mass-media :
16 1. Continuând tradiţia publicaţiilor bisericeşti din perioada interbelică, Biserica
17 Ortodoxă Romană a reuşit să dezvolte o presă scrisă bisericească.
18 Semnalăm în acest context, revigorarea revistelor centrale bisericeşti ce apar sub
19 egida Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane:
20 v „Studii teologice”, „Ortodoxia” şi „Biserica Ortodoxă Română”,
21 ca şi a celor cinci reviste mitropolitane:
22 v „Glasul Bisericii” – revista oficială a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei;
23 v „Teologie şi Viaţă” (fosta „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”) – revista oficială a
24 Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei;
25 v „Revista teologică” (fosta„Mitropolia Ardealului”) – revista oficială a Mitropoliei
26 Ardealului;
27 v „Mitropolia Olteniei” – revista oficială a Mitropoliei Olteniei;
28 v „Altarul Banatului” (fosta „Mitropolia Banatului”) – revista oficială a Mitropoliei
29 Banatului.
30 Pe de altă parte, prin diversificarea posibilităţilor de exprimare și informare ale
31 Bisericii, după 1990, majoritatea eparhiilor au reluat publicarea periodicilor interzise până
32 atunci de fostul regim comunist ateu. Numai simpla lor enunţare, poate reflecta dimensiunea
33 lucrării editoriale bisericeşti în momentul de faţă în Patriarhia Română:
191
1 » „Vestitorul Ortodoxiei” şi revista pentru copii „Chemarea credinţei”, editate de

2 Centrul Patriarhal de la Bucureşti;
3 » „Cuvânt şi suflet” şi „Candela Moldovei”, editate de Arhiepiscopia Iasilor;
4 » „Telegraful român”, cea mai veche publicație, cu 142 de ani de apariţie neîntreruptă,
5 editată de Arhiepiscopia Sibiului;
6 » „Renastera ortodoxă”, editată de Arhiepiscopia Craiovei;
7 » „Învierea”, editată de Arhiepiscopia Timisoarei;
8 » „Tomisul ortodox”, editată de Arhiepiscopia Tomisului;
9 » „Lumina pentru suflet”, editată de Arhiepiscopia Targovistei;
10 » „Candela”, editată de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților;
11 » „Renaşterea”, editată de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului;
12 » „Praxis” și „Misiunea”, editate de Arhiepiscopia Râmnicului;
13 » „Glasul adevărului”, editată de Arhiepiscopia Buzăului;
14 » „Credinţa străbună”, editată de Arhiepiscopia Alba Iuliei;
15 » „Lumină lină”, editată de Arhiepiscopia Argesului;
16 » „Călăuză ortodoxă”, editată de Arhiepiscopia Dunării de Jos;
17 » „Biserica şi şcoala”, editată de Episcopia Aradului, Ienopolei şi Halmagiului;
18 » „Legea românească”, editată de Episcopia Oradiei;
19 » „Graiul Bisericii noastre”, editată de Episcopia Maramureşului şi Sătmarului;
20 » „Foaia diecezană”, editată de Episcopia Caransebeșului.
21 Pe lângă aceste publicaţii eparhiale, mai sunt câteva editate de parohii sau mănăstiri,
22 între care aminitm:
23  „Chemarea credinţei” - Parohia Lucaci din Bucureşti;
24  „Credinţa neamului” - Mănăstirea Bistriţa, Neamţ;
25  „Bunavestire” - protoieria Beiuş, jud. Sălaj;
26 Un alt mijloc de comunicare în masă, în contextul presei scrise, care a început să fie
27 folosit de Biserică în vestirea învăţăturii de credinţă ortodoxă, este buletinul, folosit în
28 parohiile urbane – cum este cel al Bisericii Sf. Ilie – Gorgani din Capitală, Popa Soare,
29 Sfântul Gheorghe Vechi etc.
30 Se cuvine a mai fi amintite şi almanahurile eparhiale dintre care, credem noi, cel mai
31 reprezentativ, prin abordarea unor teme teologice de mare interes, îndeosebi legate de
192
1 implicarea Bisericii noastre în societatea contemporană, ca şi prin calitatea prezentării, este

2 cel al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
3 Nu în ultimul rând, trebuie amintite suplimentele pentru copii şi tineret ale diferitelor
4 publicaţii bisericeşti, precum:
5  „Bună Rânduială” – ASCOR;
6  „Timotheos” – Sibiu;
7  „Filocalia” – Cluj-Napoca);
8  „Theosis” – Galaţi;
9  „Tineretul ortodox” – Timişoara,
10 sau chiar reviste de sine stătătoare, precum:
11 v „Chemarea credinţei”;
12 v „Familia Ortodoxă”;
13 v „Floarea darurilor”;
14 v „Altarul copiilor” – Buzău;
15 v „Cred” – Târgovişte, s.a.
16 Ca şi publicaţiile unor credincioşi, precum buletinul Agenţiei ortodoxe de presă
17 „Praxis” sau revistă lunară „Biserica şi problemele vremii”, apărută la Iaşi.
18 Centrul de Presă BASILICA – Mesajul credinței prin mijloace moderne de
19 comunicare
20 A fost înființat la inițiativa și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel,
21 la 27 octombrie 2007. Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române are sediul în
22 București și cuprinde cinci componente:
23 1. Radio
24 2. Televi
25 3. Un se
26 o cotidianul Ziarul Lumina;
27 o săptămânalul Lumina de Duminică;
28 o revista lunară Vestitorul Ortodoxiei;
29 4. Agenț
30 5. Birou
31Obiectivele Centrului de presă BASILICA sunt următoarele:
32 a) Cultivarea unei relații active și a unei colaborări fructuoase între cler și credincioși,
33între Biserică și societate;
193
1 b) Prezentarea în societate a instituțiilor, activităților și atitudinilor Bisericii Ortodoxe

2Române, cu deschidere spre dialog și cooperare;
3 c) Cultivarea valorilor moralei creștine și promovarea activităților cultural-educative
4 în societate, sprijinirea dezvoltării comunităților locale;
5 d) Mediatizarea unor campanii social-filantropice și cultural-misionare;
6 e) Promovarea obiectivității și respectarea principiilor deontologiei jurnalistice în
7 relatarea evenimentelor, în prezentarea persoanelor și a instituțiilor;
8 f) Stabilirea de parteneriate cu instituții de presă, de cultură și de educație din țară și
9 din străinătate;
10 g) Încurajarea dialogului ortodoxiei cu filosofia, știința, arta și alte domenii de
11 manifestare ale spiritului uman creator de valori perene (Art. 5 din Statutul de organizare și
12 funcționare al Centrului de Presă BASILICA).
13 Ce poate face Biserica Ortodoxă Română pentru dezvoltarea unei pastorații prin
14 intermediul mass-media?
15 După părerea noastră ar fi necesare următoarele:
16  Pregătirea unor teologi în vederea folosirii şi colaborării cu toate mijloacele
17 mass-media, îndeosebi cu cele din sfera audio-vizualului;
18  Participarea acestora în colectivele redacţionale ale mijloacelor laice de
19 comunicare în masă;
20  Dezvoltarea presei scrise bisericeşti la toate nivelurile: eparhial, mitropolitan
21 sau central-bisericesc.
22 Acestea, şi cu siguranţă multe altele, vor contribui la ceea ce mass-media numeşte
23 „imagine de presa” favorabilă Bisericii Ortodoxe Române, dar mai ales la o pastorație vie şi
24 dinamică a Bisericii, cerută de vremurile şi situaţiile cu totul noi ale acestui început de
25 mileniu, într-o lume secularizată, care aspiră, chiar dacă nu o mărturiseşte întotdeauna, la
26 spiritualizare, la transfigurare.
27 De aceea, se impune o atenţie deosebită din partea fiecărui slujitor al Bisericii, în ceea
28 ce privește prezența și activitatea în parohie, dar și din partea fiecărui credincios în parte,
29 pentru a nu mai deveni, aşa cum s-a întâmplat adeseori în ultimii ani, subiecte incendiare,
30 alături de tot ceea ce pare că are mai rău societatea românească.
31
32
194
1
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14 LITURGICĂ
2 195
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1 I. SFÂNTA LITURGHIE
2 Prezentare istorică, Rânduială
3 Generalități
4 Definiţie: Sfânta Liturghie este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul cărora se

5săvârşeşte şi se aduce jertfa fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos
6la Cina cea de Taină şi încredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de aceştia, urmaşilor lor sfinţiţi
7(arhierei şi preoţi), pentru a fi săvârşită pururea în Biserică, spre pomenirea Lui şi spre ieratrea
8păcatelor membrilor Bisericii Lui.
9 Denumire: Nu a fost cunoscută de la început sub denumirea de „Liturghie”; în trecut au fost

10utilizați alţi termeni care indicau, fie fiinţa şi scopul sfintei slujbe, fie un rit sau altul care era
11considerat ca o parte de căpetenie a ritualului sacru.
12 Cele mai vechi numiri sunt: „Frângerea pâinii”, „Cina Domnului”, „Binecuvântare sau
13Paharul Binecuvântării”, „Pâine şi Paharul Domnului”. Toate aceste denumiri se referă la
14esenţialul ritualului săvârşit de Mântuitorul.
15 Alte numiri: După epoca apostolică, valoarea de jertfă a liturghiei sau caracterul ei
16supranatural şi scopul aducerii ei vor fi aspectele care vor prevala în atribuirea denumirii: Înălţare,
17Aducere / Ofrandă, Euharistie/ Mulţumire, Mister/ Taină.
18 Alte numiri se referă la caracterul ei de lucrare sfântă şi publică săvârşită, de sfințiţii slujitori
19în mijlocul şi spre folosul credincioşilor.
20 Cuvântul întrebuinţat azi în Biserica şi Teologia Ortodoxă este cel de „Liturghie”, termen de
21origine greacă ce însemna orice serviciu/slujbă publică, adică orice lucrare de interes obştesc.
22 În creştinism, termenul „Liturghie” a căpătat conotație strict religioasă datorită Septuagintei

23care îl foloseşte pentru a traduce cuvântul evreiesc „abodah”, indicând funcţiunile preoţilor şi
24leviţilor legii vechi în legătură cu activitatea cultică îndeplinită la cortul mărturiei şi la templu.
25 În Biserica Apuseană, cuvântul „liturghie” a continuat să-şi păstreze până azi sensul vechi, de
26cult în general, sau orice slujbă bisericească, iar pentru slujba pe care noi o numim „liturghie”,
27apusenii întrebuințează termenul de „MISA” (din lat. missa).
28
29
196
1 Prezentare istorică
2 Sfânta Liturghia a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină:
3„Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis:
4Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru
5acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea
6păcatelor! (Matei 26;26-28); Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este
7Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea... (Luca 22;19-20), însă
8formele (riturile externe) au fost adăugate succesiv de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor, adică de
9Biserică.
10 Până la forma actuală, rânduiala Liturghiei a suferit mai multe modificări, adăugiri sau
11dezvoltări, şi suprimări sau comprimări.
12 Originea celor trei Liturghii Ortodoxe este siriană (antiohiană), toate derivând din
13Liturghia Sfântului Iacob.
14 Liturghia ortodoxă face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, practicat în Răsărit,
15alături de ritul asiatic din Pont, de cel sirian şi de cel egiptean.
16 Ritul bizantin, care derivă, de fapt, din ritul de Antiohia și cel de Cezareea, s-a fixat în cele 3
17Liturghii clasice: a Sfântului Ioan Hrisostom, a Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai
18înainte sfințite – a Sfântului Grigorie Dialogul (Episcopul Romei).
19 Liturghia Sfântului Vasile cel Mare – varianta capadociană – este cea mai veche dintre
20Liturghiile bizantine; urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob, având însă unele
21rugăciuni mai scurte. În cursul anului bisericesc se oficiază de 10 ori după cum urmează:
22 Ø în primele 5 duminici ale Postului Mare;

23 Ø la 1 ianuarie, în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor;
24 Ø în ajunul Crăciunului;
25 Ø în ajunul Bobotezei;
26 Deşi era menţionată ca Liturghie zilnică, datorită anaforalei foarte dezvoltate, Liturghia
27Sfântului Vasile a fost înlocuită cu cea a Sfântului Ioan Gură de Aur.
28 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur – varianta constantinopolitană – a devenit din secolul
29al VIII-lea, Liturghia obișnuită, săvârşindu-se, de cele mai multe ori, în duminicile şi sărbătorile în
30care nu se săvârşeşte una din celelalte două Liturghii.
197
1 Așadar, cele două liturghii bizantine sunt prelucrări ale uneia şi aceleiași liturghii mai vechi,
2adică aceea a Sfântului Iacob; ele au aceeaşi rânduială, deosebindu-se între ele prin textul diferit al
3anaforalei, mult mai scurt al Sfântul Ioan Gură de Aur decât cel al Sfântului Vasile cel Mare, şi prin
4alte câteva rugăciuni citite de preot în taină.
5 De la Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur – sau din vremea lor – nu provine
6decât partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostolul şi Evanghelia) şi rugăciunea amvonului.
7Partea de la început şi cea de la sfârşit, precum şi unele elemente din restul Liturghiei actuale (ca
8Heruvicul, Crezul, Axionul), sunt adaosuri posterioare epocii celor doi Sfinți Părinţi.
9 Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite - se oficiază numai în cursul Postului Mare, de luni
10până vineri. Această Liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sfintele Daruri au fost
11sfințite într-o Liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de
12împărtăşire.
13 Pentru Nicolae Cabasila, Liturghia este o reprezentare simbolică a iconomiei operei lui
14Hristos, pentru a face posibilă participarea reală la roadele jertfei Sale.
15 Adunarea liturgică retrăieşte toate momentele din viața și lucrarea răscumpărătoare a lui
16Iisus. Toate dimensiunile iconomiei mântuirii sunt reactualizate. Liturghia ortodoxă are un profund
17caracter mistagogic și eclezial. Liturghia este, în același timp, însăşi Biserica în actul ei de mulţumire
18comună.
19 Srtuctura Sfintei Liturghii:
20 Sfânta Liturghie se împarte în două părţi mari, şi anume:
21 Ø Proscomidia – care se săvârşeşte în taină;

22 Ø Liturghia propriu zisă, care la rândul ei se împarte în:
23 · Liturghia catehumenilor;
24 · Liturghia credincioşilor.
25 A. Proscomidia
26 Ø este prima parte a Sfintei Liturghii;

27 Ø este rânduiala pregătirii şi a binecuvântării Cinstitelor Daruri.
28 Istoricul. Proscomidia (de la cuvântul grecesc „Proscomizin” = a aduce, a pune înainte, a

29oferi, a face dar), este rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin care alcătuiesc materia jertfei.
30 Până în secolul al VI-lea, ritualul primirii și pregătirii Darurilor avea loc înaintea Liturghiei
31credincioșilor, după retragerea catehumenilor; diaconii strângeau darurile în încăperea din stânga
198
1altarului (proscomidiar sau pastoforion), apoi le duceau la altar, unde episcopul le consacra sau le
2afierosea ca daruri de jertfă.
3 Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în secoleleVI-VII, din cauza slăbirii și dispariției
4disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din cauza dezvoltării ritualului
5proscomidiei.
6 Treptat, binecuvântarea și afierosirea Darurilor nu se mai săvârșesc la Sfânta Masă, ci pe o
7masă mai mică în stânga, adică proscomidiarul de astăzi.
8 Miezul Proscomidiei îl alcătuieşte alegerea şi pregătirea materiei de jertfă din darurile de
9pâine şi de vin aduse de credincioşi.
10 Rânduiala
11 Se săvârşeşte:
12  în timpul Ceasurilor I, III, şi VI , care se citesc între Utrenie şi Liturghie la
13 mănăstiri şi catedrale episcopale;
14  în timpul Utreniei, la bisericile de enorie;
15  în întregime de preot /episcop numai în sfântul altar, (în partea de nord-vest a
16 acestuia, la proscomidiar).
17 Părţile principale ale proscomidiei:
18 Ø Ritualul pregătirii liturghisitorilor (închinarea şi sărutarea icoanelor, îmbrăcarea

19 veşmintelor, spălarea mâinilor, trei metanii, troparul „Răscumpăratu-ne-ai pe
20 noi...”);
21 Ø Ritualul pregătirii Agneţului din prima prescură;
22 Ø Ritualul pregătirii potirului – se toarnă vin şi apă, cel mult ¼, preotul face semnul
23 binecuvântării deasupra potirului şi-l acoperă cu un acoperământ mic;
24 Ø Ritualul scoaterii şi aşezării miridelor
25  mirida Născătoarei de Dumnezeu, din a doua prescură;
26  miridele sfinţilor, (celor 9 cete) din a treia prescură;
27  miridele pentru cei vii, începând cu cele trei miride speciale – a
28 ierarhului locului, a conducătorilor țării şi a ctitorilor (dacă trăiesc;
29 dacă sunt trecuți la cele veșnice, mirida specială pentru ctitori se va
30 scoate din a cincea prescură), din a patra prescură;
31  miridele pentru morţi, din a cincea prescură;
199
1  mirida pentru sine (din a patra prescură), şi dacă este cazul, miridele
2 speciale pentru diferite trebuinţe;
3 Ø Tămâierea acoperămintelor şi acoperirea Darurilor (așezarea steluței, acoperirea
4 discului, potirului, și a ambelor vase cu acoperământul cel mare, Aerul);
5 Ø Cădirea Darurilor și rugăciunea de binecuvântare a lor;
6 Ø Apolisul, cădirea finală a Darurilor, a Sfintei Mese, a scaunului celui de sus şi a
7 întregului Altar, cu rostirea troparului „În mormânt cu trupul...”
8 B. Liturghia Catehumenilor
9 1. Istoricul.
10 Prima parte a Sfintei Liturghii se numește „Liturghia catehumenilor” sau „a celor

11chemaţi la botez”, adică aceia care se pregăteau să intre în creştinism, trebuind să înveţe mai întâi
12adevărurile de credinţa creştină, căci în primele veacuri creștine mulți dintre cei ce participau la
13slujbele Bisericii erau încă nebotezați. Din acest motiv, ei nu se puteau împărtăși cu Trupul și
14Sângele Domnului și nu aveau voie să participe la toată Liturghia, ci numai până la Liturghia
15credincioșilor.
16 Slujba începe cu binecuvântarea mare pe care o rostește preotul în altar din fața Sfintei Mese:
17„Binecuvântată este Împărăția a Tatătui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii
18vecilor” și se încheie cu ectenia celor chemaţi - „Câți sunteți chemați ieșiți…”, când catehumenii, în
19vechime, trebuiau să părăsească biserica. Este deci o slujbă divină cu un pronunțat caracter didactic.
20 2. Rânduiala Liturghiei catehumenilor:
21 Ø Ritualul închinării slujitorilor pentru liturghie;

22 Ø Binecuvântarea mare: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui…”, săvârșind semnul Sfintei
23 cruci cu Sfânta Evanghelie peste Sfântul Antimis;
24 Ø Ectenia mare: „Cu pace Domnului să ne rugăm...”;
25 Ø Antifoanul întâi : „Binecuvintează sufletete al meu...”;
26 Ø Ectenie mică „Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm”;
27 Ø Antifonul 2: „ Unule născut...”;
28 Ø Ectenie mică: „Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm”;
29 Ø Antifonul 3: „Fericirile” sau „Apărătoare Doamnă…”;
30 Ø Vohodul mic – ieşirea preotului cu Sfânta Evanghelie – la Antifonul 3, preotul deschide
31 uşile împărăteşti, plecându-se spre credincioşi. Ţinând Sfânta Evanghelie, iese pe uşa de
200
1 miazănoapte, mergând înainte un purtător de lumină cu lumânare. Ajuns în mijlocul bisericii,

2 sub policandru, preotul rostește în taină rugăciunea vohodului mic, face două închinăciuni,
3 binecuvinteză intrarea, după care face încă o închinăciune; în faţa sfintelor uşi, preotul înalță
4 Sfânta Evanghelie şi rosteşte cuvintele: „Înţelepciune drepţi!”, apoi intră în Sfântul Altar şi
5 așează Sfânta Evanghelie la locul ei, peste Sfântul Antimis;
6 Ø Veniţi să ne închinăm, troparele şi condacele rânduite;
7 Ø Imnul trisaghion – „Sfinte Dumnezeule...”, în zilele praznicelor împărătești, în loc de „Sfinte
8 Dumnezeule...”, se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat…” sau „Crucii Tale…”
9 Ø Citirile din Sfânta Scriptură – Apostolul şi Evanghelia;
10 Ø Ectenia stăruitoare sau întreită: „Să zicem toți....”;
11 Ø Ectenia pentru cei adormiți;
12 Ø Ectenia pentru catehumeni: „Rugaţi-vă cei chemaţi, Domnului...”;
13 Ø Ectenia : „ Câți sunteți chemați ieșiți...”;
14 C. Liturghia credincioșilor
15 1. Istoricul.
16 Liturghia credincioșilor poartă acestă denumire deoarece în vechime nu puteau lua parte la
17săvârşirea ei decât credincioşii, adică numai cei care primiseră botezul şi care nu se făceau vinovaţi
18de păcate grele. Cei ce trebuiau să se pocăiască pentru păcate, ieşeau din biserică odată cu
19catehumenii. Această concediere era însoţită odinioară de închiderea uşilor bisericilor. Şi astăzi
20diaconul proclamă ca o reminiscenţă a acelui moment: „Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm
21aminte!" (înainte de rostirea simbolului de credință).
22 Liturghia credincioșilor este cea mai sfântă parte a Liturghiei, fiindcă în timpul ei se
23săvârşeşte Sfânta Taină a Euharistiei. De aceea se mai numeşte şi Liturghia Euharistică.
24 Liturghia credincioșilor începe cu ectenia: „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace
25Domnului să ne rugăm!” şi se încheie la sfârşitul Liturghiei.
26 2. Rânduiala
27  Ectenia: „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!”;
28 Ø Ectenia mică: „Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm!”;
29 Ø Heruvicul: „Noi care pe Heruvimi…”;
30 Ø Vohodul mare sau ieşirea cu Cinstitele Daruri – după terminarea Heruvicului,
31 preotul, precedat de un purtător de lumină, care ţine şi cădelniţa, iese pe uşa de
201
1 miazănoapte a altarului şi, păşind încet, rosteşte formula pentru pomenirea episcopului
2 locului; ajungând în mijlocul Bisericii, preotul rămâne pe loc, cu faţa spre credincioşi
3 şi face pomenirile înscrise în Liturghier;
4 Ø „Ca pe Împăratul...” – în acest timp preotul intră în altar, zicând cele 3 tropare de
5 îngropare, așează Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă, descoperă Cinstitele Daruri de
6 acoperămintele lor, după care ia Sfântul Aer de pe spate, îl apropie de fumul cădelniței
7 (ținută de paracliser), sărută Sfântul Aer și acoperă cu el discul și potirul, tămâiază
8 Cinstitele Daruri de 3 ori rostind: „ Fă bine Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului...”;
9 Ø Ectenia cererilor: „Să plinim rugăciunea noastră Domnului…” – în timpul căreia
10 preotul rosteste în taină rugăciunea punerii înainte a Cinstitelor Daruri;
11 Ø Răspunsurile mari:
12 § „Pace tuturor!” - „Și duhului tău!”
13 § „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim...”
14  „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh...” – în trecut, după aceste cuvinte, avea
15 loc sărutarea sfântă (a păcii) între credincioși; cu timpul, datorită
16 neorânduielii produse, nu s-a mai practicat, rămânând în uz numai sărutarea
17 păcii între preoți, la Liturghia în sobor;
18  „Uşile, uşile…”;
19  Crezul – în acest timp preotul ridică Sfântul Aer cu ambele mâini şi îl clătină
20 uşor deasupra cinstitelor daruri, rostind şi el cu cei din biserică, Simbolul
21 Credinţei;
22  „Să stăm bine să stăm cu frică…”;
23  „Harul Domnului și Dumnezeului și ...”;
24  „Sus să avem inimile!” – „Avem către Domnul!”;
25  „Să mulţumim Domnului!” –„Cu vrednicie şi cu dreptate…”– în acest timp
26 preotul începe citirea în taină şi fără grabă, rugăciunea anaforalei sau marea
27 rugăciune a Sfintei Jertfe;
28  Ecfonisul : „Cântarea de biruinţă...”;
29  „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…”;
30  Ecfonisul: „ Luaţi mâncaţi... ”− „Amin”;
31  Ecfonisul: „Beţi dintru acesta toţi...”− „Amin”;
32  Ecfonisul:„ Ale Tale dintru ale Tale…”
33  „Pe Tine te lăudăm...”− în acest timp are loc EPICLEZA, adică sfinţirea
34 darurilor.
202
1  Axionul;
2  Ecfonisul pentru pomenirea ierarhului locului :„Întâi pomeneşte Doamne… ”;
3  Ecfonisul:„Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă...”;
4  Ectenia cererilor (a doua) după sfințirea darurilor;
5  Tatăl nostru...;
6  Unul Sfânt...;
7  Citirea catismei/ sinaxarului/ predică – în timpul cărora are loc înpărtășirea
8 clericilor;
9  „Bine este cuvântat...”;
10  Împărtăşirea credincioşilor;
11  „Am văzut lumina cea adevărată....”;
12  „Să se umple gurile noastre...”;
13  Ectenia de mulţumire : „Drepţi primind...”;
14  „Cu pace să ieşim!”;
15 Ø Rugăciunea amvonului;
16 Ø „Fie numele Domnului...” de trei ori;
17 Ø Otpustul;
18 Ø Miruitul şi împărţirea anafurei;
19 Ø Potrivirea sfintelor;
20 Ø Dezbrăcarea veşmintelor de către preot şi citirea rugăciunii de mulţumire din
21 rânduiala împărtăşirii;
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
203
1 II. SFINTELE TAINE

2 Instituirea şi importanţa lor în viaţa creştină
3 Definiţie. Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin
4care se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea
5credincioșilor. „Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit”
6(Ioan 1; 17); Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4; 1).
7 Numărul Tainelor: În Biserica Ortodoxă se săvârșesc un număr de șapte Sfinte Taine.

8Sfânta Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar conţine referințe despre fiecare taină în
9parte. De asemenea, nici Sfânta Tradiție nu precizează numărul lor, deoarece, la început, noţiunea de
10taină, în sens restrâns, nu a fost precis delimitată, prin acest termen înţelegându-se şi alte lucrări
11sfinte sau ierurgii.
12 Importanța Sfintelor Taine: Prin Sfintele Taine se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi
13ridică la viaţa în Hristos pe cei ce se împărtășesc de ele; prin Sfintele Taine, Mântuitorul Hristos e
14prezent activ, prin Sfântul Duh, în Biserică; prin ele se lucrează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor.
15Sfintele Taine reprezintă continuarea activității Mântuitorului Iisus Hristos în Biserica Sa.
16 1. SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI – este Taina inițierii creștine, taină fundamentală și

17indispensabilă pentru mântuire, prin care omul, prin întreita afundare în apă şi prin rostirea
18formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului, intră în starea harică,
19dobândind harul Duhului Sfânt și curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale
20făcute până atunci și devenind membru al Bisericii.
21 Instituirea: Sfânta Taină a Botezului a fost instituită înainte de Înălţarea Mântuitorului la cer
22când le-a poruncit Apostolilor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
23şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28;19).
24 Importanța Tainei Sfântului Botez este aratată și de diferitele numiri care i se dau: „baia
25nașterii celei de a doua”, „ușă de intrare în creștinism și în Biserică”, etc., fiind în același timp și
26condiție necesară pentru primirea celorlalte Taine.
27 Prin Botez, se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece prin Botez, cel
28botezat primește și harul celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, prin care
29creștinul se ridică la viața în Hristos. În același timp, însă, Botezul ne face și mădulare ale trupului
30tainic al lui Hristos, care este Biserica.
204
1 2. SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII este Taina prin care se împărtășesc noilor botezați
2puterea și darurile Sfântului Duh necesare pentru creșterea, sporirea și întărirea credincioșilor în
3viața cea nouă, dobândită prin Botez.
4 Instituirea: Nu se cunoaşte momentul instituirii, dar Sfânta Scriptură vorbește de importanţa

5acestei Taine: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi
6pecetluit pe noi” (2 Cor. 1;21); „Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi
7fost pecetluiţi în ziua răscumpărării” (Efeseni 4;30).
8 Importanța: Raportul între efectele acestei Taine și efectele Botezului e asemănător cu

9raportul dintre creșterea trupească și naștere: precum copilul, după naștere, are nevoie de o îngrijire
10deosebită ca să crească, tot astfel nou-botezatul, are nevoie să fie întărit prin noi daruri spre a crește
11în noua viață duhovnicească, al cărei început l-a făcut prin Botez.
12 Harul ce se dă prin Mirungere este al creșterii și dezvoltării spirituale a celui botezat ; de
13aceea, unii Sfinți Părinți spun că nou-botezatul, abia după primirea Mirungerii e vrednic să poarte
14numele de creștin. Dacă cel botezat e om matur, prin Taina Mirungerii el primește tăria de a
15mărturisi credința pe care a primit-o și de a deveni luptător pentru Hristos.
16 Prin Mirungere primim darurile Cincizecimii. Sfântul Duh s-a pogorât în chip de porumbel
17peste Iisus îndată după Botez (de aceea Biserica administrează Taina Sfântului Mir îndată după
18Botez), iar peste apostoli ca limbi de foc. Această Mirungere este pecetea lui Hristos, prin ea
19devenind unși.
20 3. SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI (euharistie = mulţumire) – Mântuitorul Hristos,

21înainte de a o institui la Cina cea de Taină, a mulţumit lui Dumnezeu Tatăl prin rugăciune) este
22Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu Însuşi Trupul şi Sângele
23Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor (pâinea şi vinul) la jertfa euharistică de
24la Sfânta Liturghie.
25 Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, atunci când
26luând pâinea în mâinile Sale, a mulţumit şi binecuvântând, a frânt şi a dat Sfinţilor Săi Apostoli,
27zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…, apoi, luând paharul şi mulţumind, a zis: „...Beţi
28dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi...” (Matei 26;26-28, Marcu 14;22-24,
29Luca 22;19-20). Apoi le-a zis: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!” .
30 Importanța: Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece, în timp ce prin celelalte
31Taine creştinul primeşte numai harul divin, prin Sfânta Euharistie creștinul se împărtăşeşte cu Însuşi
32Izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg.
205
1 Euharistia este importantă pentru că dă creştinului hrană duhovnicească şi arvuna vieţii

2veşnice, prin unirea cu Hristos.
3 Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii: „căci o pâine, un trup suntem
4cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10;7).
5 4. SFÂNTA TAINĂ A MĂRTURISIRII este Taina prin care creştinul, pocăindu-se de

6păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primeşte de la Dumnezeu, prin
7dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică din care a căzut prin păcat.
8 Instituirea: Taina Pocăinței a fost anunțată prin cuvintele: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor
9fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18;18) și
10instituită în Duminica Învierii, când, arătându-Se Apostolilor, Mântuitorul a suflat asupra lor și le-a
11zis: „Luați Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi
12ţinute”(Ioan 20; 22-23).
13 Importanța: Pentru viața creștină, importanța Tainei Pocăinței e cu atât mai mare cu cât,
14Botezul, nemaiputându-se repeta, e necesară o altă taină prin care să i se ierte creștinului păcatele
15săvârșite după Botez.
16 Prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina și pedeapsa păcatului, dar urmările
17păcatului rămân: înclinarea spre păcat sau concupiscența. Astfel, creștinul păcătuiește și după Botez,
18făcând nu numai păcate ușoare, ci și păcate de moarte, prin care pierde harul dumnezeiesc. De aici
19necesitatea de a se folosi de această Taină ori de câte ori a săvârșit păcate grele datorită cărăra a rupt
20legătura cu Dumnezeu, decăzând din starea harică. De aceea Pocăinţă e Taina însănătoșirii sufletești
21a creștinului.
22 Pe de altă parte, din punct de vedere psihologic, orice mărturisire înseamnă o ușurare, căci o
23greutate sau suferință pe care o împărtășești altuia, prin însuși acest fapt, se micșorează. Dar, oricât
24de binefăcătoare ar fi efectele psihologice ale mărturisirii asupra sufletului omenesc, numai
25dezlegarea preotului dă mărturisirii caracterul de taină. De aceea, cel ce a făcut o mărturisire sinceră
26în fața preotului, s-a căit de păcatele sale și a făgăduit că nu le va repeta, după ce a primit dezlegarea
27de la duhovnic, se simte ușurat de povara acestora, eliberat din robia lor și capabil să pornească pe
28calea virtuții. Astfel, prin Taina Pocăinței se manifestă pedagogia divină pentru întoarcerea fiului
29rătăcit și primirea lui cu bucurie de către Părintele ceresc (Luca 15).
30 5. SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI: este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului
31şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi
32aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa
206
1cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea
2mântuirii.
3 Instituirea: Taina Preoției sau a Hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos după
4Învierea Sa din morţi, atunci când, arătându-Se Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine
5Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...” (Ioan
620;21).
7 Importanța: Dacă prin celelalte Taine se împărtășește credincioșilor harul divin, prin Taina
8Hirotoniei, Hristos se leagă ca subiect de o anumită persoană, consacrând-o într-o treaptă ierarhică,
9pentru ca prin ea credincioșii să se poată împărtăși cu celelalte Taine.
10 Pentru cel ce este hirotonit, importanța ei stă în înalta chemare și demnitate pe care i-o
11conferă această taină, deosebindu-l de ceilalți creștini, făcând din el lumina lumii și sarea
12pământului, ceea ce implică din partea celui hirotonit o ținută și conduită morală cu totul deosebită.
13Pentru credincioși, importanța Tainei Hirotoniei stă în faptul că ei văd în cel hirotonit pe unsul
14Domnului, pe părintele lor duhovnicesc de care trebuie să asculte și să-l urmeze în calitate de iconom
15al tainelor lui Dumnezeu și slujitor al lui Iisus Hristos (1 Cor.4;1).
16 De aici rezultă nu numai înalta demnitate și chemare a Preoției, dar, în același timp, și
17greutatea sarcinii și responsabilitate a ei: „Ia seama la tine însuți și la învățătură, stăruie în aceasta,
18pentru că făcând aceasta, te vei mântui pe ţine și pe cei ce te ascultă (I Timotei 4; 16).
19 6. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI este Taina prin care un bărbat şi o femeie, care se
20iubesc și care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se
21ajuta reciproc, de a se feri de desfrânare și de a naşte copii, a-i creşte și a-i educa, primesc, prin
22rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea scopului ei.
23 Instituirea: Taina Căsătoriei este instituită de Dumnezeu în Rai prin cuvintele: „Nu este bine
24să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2;1), și reconfirmată, restaurată sau
25ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi prin
26săvârşirea celei dintâi minuni la această nuntă.
27 Importanța: Harul ce se împărtăşeşte prin această taină este necesar pentru transformarea
28dragostei fireşti dintre cei doi soţi, într-o dragoste spirituală desăvârşită, pentru menţinerea bunei
29înţelegeri dintre ei, pentru îngăduinţă şi ajutorare reciprocă, spre a putea suporta împreună, cu curaj
30şi răbdare, toate greutăţile vieţii de familie, dar şi pentru a se împărtăşi împreună de toate bucuriile
31acesteia.
207
1 Același har divin, care se revarsă asupra lor, va întări nu numai legătura și dragostea
2reciprocă dintre cei doi soți, ci și iubirea și grija față de copiii lor, în care vor vedea o binecuvântare
3de la Dumnezeu și pentru care vor simți o mare răspundere față de Dumnezeu, față de societate cu
4privire la modul în care îi vor crește și educa, spre a fi buni creștini.
5 7. TAINA SFÂNTULUI MASLU este Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin
6ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti
7şi trupeşti, precum şi iertarea păcatelor.
8 Instituirea: Sfânta Scriptură nu arată când a fost instituită această taină, însă aduce
9numeroase dovezi despre practicarea ei de către Sfinții Apostoli. Astfel aflăm că : „... ieşind ei
10(Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară demoni mulţi şi ungeau cu
11untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6; 12-13); „De este cineva bolnav între voi,
12să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele
13Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, şi de va fi
14făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5;14).
15 Importanța: Prin Taina Sfântului Maslu credinciosul dobândeşte vindecare de bolile trupeşti
16şi sufleteşti, precum şi iertarea păcatelor.
17 Dacă bolnavul nu se însănătoșește întotdeauna, Domnul, prin harul Său, aduce însă de fiecare
18dată iertarea păcatelor celui bolnav, mângâiere, ușurare și întărire în suportarea bolii.
19 Astfel, Taina Sfântului Maslu îi dă bolnavului puterea să facă din suferință și răbdare o
20adevărată scară ce duce la cer.
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
208
1 III. IERURGIILE ÎN VIAŢA CREDINCIOŞILOR
2 Generalități
3 Etimologic, ierurgia sau euhologia sunt cuvinte de origine grecească, având semnificația de
4lucrare sfântă, slujbă.
5 Definiţie: ierurgiile sunt slujbe, rânduieli şi rugăciuni pentru binecuvântarea şi sfinţirea

6omului în diferite momente şi împrejurări din viaţa sa, a naturii înconjurătoare şi a diferitelor
7lucruri sau obiecte de folos omului.
8 Temei scripturistic: „Să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii,
9pentru conducători și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și
10liniștită, întru toată cuvioșia și buna-cuviință, că acesta e lucru bun și primit înaintea lui
11Dumnezeu.” (I Timotei 2, 1-3).
12 Scopul lor este acela de a purifica, binecuvânta şi sfinţi pe om şi firea înconjurătoare, având
13în vedere că, prin păcatul săvârşit de protopărinţii Adam și Eva, toată firea a suferit o stricare a ei
14prin alterarea armoniei şi a sfinţeniei primordiale.
15 Scoaterea omului şi a firii înconjurătoare de sub această stare de stricăciune se face prin
16această categorie de slujbe. Dintre ele, unele îşi au originea chiar de la Mântuitorul Hristos, iar altele
17au fost rânduite mai târziu de biserică.
18 Aşa se face că prin ierurgii se binecuvântează şi se sfinţesc, nu numai lucrurile destinate
19serviciului divin public, cum ar fi: veşmintele şi vasele liturgice, materia folosită la slujbe, pâinea,
20vinul, untdelemnul, ci şi toate bunurile din firea înconjurătoare pe care omul urmează să le
21folosească în viaţa sa de toate zilele.
22 De asemenea, prin ierurgie se binecuvântează şi se sfinţesc: munca şi activităţile prin care
23omul îşi întreţine viaţa, opera de înfrumuseţare a naturii, începutul şi sfârşitul lucrărilor importante,
24momentele cele mai de seamă din viaţa omului, legate de naştere sau moarte, de bucurie şi tristeţe.
25Prin această largă şi aproape totală îmbrăţişare în sfera lor de acţiune a lucrurilor din natură,
26ierurgiile au un caracter atotcuprinzător, universal.
27 Roadele ierurgiilor sunt următoarele:

28 Ø omul devine din nou vas al Duhului Sfânt;
29 Ø patimile se liniştesc;
209
1 Ø bolile se vindecă;
2 Ø oamenii se întăresc în dreapta credinţă şi primesc binecuvântare şi har.
3 Prin ce se aseamănă ierurgiile cu Sfintele Taine?
4  Pe de o parte, şi unele şi altele, mijlocesc harul şi sfinţirea omului;

5  Pe de altă parte, şi unele şi altele, lucrează în chip tainic prin puterea nevăzută
6 a harului dumnezeiesc.
7 Prin ce se deosebesc ierurgiile de Sfintele Taine.?
8 tainele sunt întemeiate direct de Mântuitorul şi sunt obligatorii pentru

9 mântuirea omului, sfinţind momentele principale din viaţa lui;
10 ierurgiile sunt rânduite de Biserică şi sfinţesc nu numai pe oameni, ci şi
11 natura înconjurătoare, nefiind obligatorii pentru mântuire, fiecare din
12 credincioşi cerându-le după credinţă şi nevoie.
13 Unde se săvârşesc ierurgiile?
14  în biserică, de pildă: molitva mamei la 40 de zile după naştere, sfinţirea

15 vaselor şi a veşmintelor bisericeşti s.a.;
16  în case: sfeştaniile, ierurgiile în legătura cu înmormântarea s.a;
17  în afara bisericii, adică în case, pe câmp etc., de pildă: binecuvântarea
18 caselor, a ţarinilor, a holdelor, a fântânilor s.a.
19 Când se săvârşesc ierurgiile?
20  unele ierurgii sunt legate de anumite sărbători sau date din cursul anului
21 bisericesc, ca binecuvântarea salciei la Florii şi a ouălor roşii, la Paşti,
22 Aghiasma Mare, la Bobotează;
23  altele însă se săvârşesc oricând este de trebuinţă: sfeştaniile prin case, care se
24 săvârșesc de obicei miercurea şi vinerea, dezlegările şi rugăciunile la diferite
25 trebuinţe.
26
27
28
210
1 III.1. Ierurgii legate de viață
2 a) Ierurgii sau rugăciuni în legătură cu naşterea omului
3 1) Rânduiala femeii după naştere - În prima zi, îndată ce femeia naşte un prunc viu, soţul
4acesteia sau o rudă, aduce la biserică o sticlă cu apă curată (plată) pentru sfinţire, iar preotul se roagă
5pentru iertarea păcatelor mamei şi pentru îndepărtarea tuturor răutăţilor şi pentru vindecare. Cu
6această apă sfinţită se stropeşte casa, lăuza, pruncul şi toţi ai casei. Apoi preotul citeşte trei molitfe
7pentru femeia lăuză, în care se roagă pentru grabnica ei ridicare din patul naşterii, pentru iertarea
8păcatelor ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de bântuiala duhurilor necurate şi pentru curăţirea
9mamei de întinăciunea trupească pricinuită de naştere.
10 2) Rugăciunea de punere a numelui pruncului - La opt zile după naştere, este chemat
11preotul acasă unde se află pruncul născut şi face rugăciunea de punere a numelui copilului. Preotul îl
12binecuvântează, făcându-i semnul crucii la frunte, pentru luminarea minţii şi a gândurilor; la gură,
13pentru sfinţirea cuvântului şi a suflării, şi la piept, pentru ferirea inimii de poftele şi patimile trupeşti ,
14apoi îi citeşte o rugăciune pentru punerea numelui.
15 3) Rugăciunile de îmbisericire a femeii şi a pruncului la 40 de zile după naştere - La 40 de

16zile, lăuza luând pruncul vine la biserică, unde i se fac rugăciunile de curăţire și de îmbisericire a
17copilului. Acestea amintesc momentul când Maica Domnului, la împlinirea zilelor curăţeniei, a adus
18dumnezeiescul Prunc la templu, unde a fost primit în braţe de dreptul Simeon, binecuvântând pe
19Dumnezeu că a văzut Mântuirea aşteptată de Israel (Luca, 2;22-30)
20 4) Rugăciunea pentru cazul în care femeia leapada pruncul - Molitfelnicul cuprinde și

21această rugăciune. E asemănătoare cu cea pentru lauza din prima zi dupa naștere, însă în ea se
22accentuează mai stăruitor, rugăciunea pentru iertarea celei în cauza, lepădarea pruncului i se
23socoteste ca ucidere cu voie sau fără voie. În asemenea cazuri, nu se face nici sfințirea apei și nici nu
24i se citeste molitfa de 40 de zile.
25 b) Ierurgii care sfinţesc viaţa omului pe pământ:
26 1) Rugăciuni pentru cei ce sunt sub blestem şi sub jurământ;

27 2) Rugăciuni de împăcare a celor învrăjbiţi;
28 3) Rugăciuni pentru tot felul de boli la copii, tineri şi bătrâni;
29 4) Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie) e rânduită de Biserică
30în vederea tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri, care s-au făgăduit unul altuia. Biserica
211
1binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei; slujba
2logodnei de cele mai multe ori se săvârșește împreună cu slujba Cununiei, săvârşindu-se imediat
3înaintea acesteia.
4 5) Ierurgia din a opta zi de la cununie, când tinerii căsătoriți se duc la biserică să

5primească binecuvântarea preotului. Ei își încep astfel viața de familie cu gândul la Dumnezeu.
6 6) Molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur - numite şi
7exorcisme, sunt cele mai puternice rugăciuni împotriva duhurilor necurate din oameni şi case. Ele se
8citesc numai de preoţi şi duhovnici cu multă experiență duhovnicească, ce duc o viaţă curată şi sunt
9mari postitori şi care au dezlegare de la duhovnicii lor să le citească.
10 7) Rânduiala rasoforului şi a tunderii în monahism şi slujba marelui şi îngerescului chip

11(schivnicia).
12 8)Tedeumul – este o slujbă de mulțumire care se săvârșește la începutul anului școlar, pentru
13ca Dumnezeu să dea înțelepciune elevilor; la sărbători naționale, la sfințirea sediului unei instituții, la
14vizita episcopului în eparhie, la împlinirea a 25 sau 50 ani de căsnicie și cu alte ocazii importante. În
15cadrul slujbei se cântă imnul bisericesc „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”.
16 III.2. Ierurgii legate de moarte
17 1. Rânduiala pentru ieşirea sufletului; Când se constată că un bolnav se luptă greu cu

18moartea, sau nu poate sa-şi dea sufletul, este chemat preotul pentru a-i citi slujba de „ieşire cu greu a
19sufletului”. În cadrul acestei slujbe, care se săvârşeşte la capul bolnavului, preotul se roagă pentru
20iertarea păcatelor celui aflat pe patul suferinţei şi pentru ca Dumnezeu să-i fie îndurător în „cumpăna
21cea dreaptă” a sfârşitului, cerându-i despărţirea sufletului de trup.
22 2. Rânduiala citirii stâlpilor; În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de

23familie, de regulă după-amiază sau seara, pentru a săvârşi slujba „stâlpilor”. Această slujbă este o
24rugăciune scurtă pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea celor 11 Evanghelii ale
25Învierii.
26 3. Slujba înmormântării; Preotul merge la casa celui răposat, căruia îi citeşte aici rânduiala
27obişnuită. Merge apoi la biserică în fruntea unui convoi funerar format astfel: cel ce duce crucea, cel
28cu coliva şi vinul, cei cu steagurile, coroanele şi sfetnicul. Numărul opririlor (odihnelilor) diferă de
29obicei după numărul intersecțiilor (răspântiilor). În practică se fac trei opriri în numele Sfintei
212
1Treimi. Mortul este așezat în biserică cu fața spre Sfântul Altar, apoi se aprind lumânări în Sfetnice,
2special rânduite în jurul sicriului. După slujbă, cel adormit este condus la locul de odihnă veșnică
3unde preotul toarnă peste el vin amestecat cu ulei în semnul crucii. Sicriul este coborât în mormânt
4unde preotul aruncă pământ în formă de Cruce și pecetluiește groapa în chipul Crucii.
5 4. Rugăciunile de dezlegare a celor adormiţi
6 5. Rânduiala pomenirii morţilor, la trei, la șase, la nouă şi la patruzeci de zile , apoi la trei,
7șase și nouă luni, la un an și în fiecare an la data morții, până la 7 ani.
8 6. Rânduiala parastaselor pentru cei răposaţi.
9
10
213
1
6 MISIUNE CREȘTINĂ ȘI
7 CATEHETICĂ
8
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
1 I. MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS, CATEHET ȘI

2 PEDAGOG DESĂVÂRȘIT
3 1. Slujirea învățătorească
4 Cateheza creştină s-a născut odată cu zorii creştinismului, avându-L întemeietor pe

5Mântuitorul Iisus Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa.
6 Slujirea învăţătorească, una dintre cele trei slujiri asumate de Mântuitorul, egale în importanţa
7lor mântuitoare, (deodată cu cea arhierească şi pastorală), este evidenţiată mai pregnant de către
8evanghelişti decât celelalte două. El era numit în mod obişnuit „Învăţătorul” (Rabbi), apelativ pe
9care Însuşi l-a confirmat: “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, că sunt”
10(Ioan 13;13, Matei 23;8-10).
11 Calitatea de Învăţător era cerută, în mod firesc, de caracterul doctrinar, dogmatic, al
12creştinismului. Spre deosebire de păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi trebuia, în
13consecinţă, să aibă neapărat un învăţător religios. Politeismul greco-roman era un cult a cărui
14justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit, superstiţie. În contrast, creştinismul nu s-a mărginit la
15dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost şi ea prezentă dintru început, ci şi-a conturat o
16doctrină, o teologie, pe baza învăţăturilor doctrinare propovăduite de cel mai mare Învăţător.
17 2. Deosebirea dintre Iisus și alți învățători
18 Chiar şi cei mai înverşunaţi dintre adversarii Săi au recunoscut cu sinceritate: „Niciodată n-a
19vorbit vreun om ca Omul acesta!” (Ioan 7;46). Care era, de fapt, „secretul” acestei supremaţii
20retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Matei, atunci când spune: „...Căci îi învăţa
21ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7;29). Această putere izvora din
22Persoana Sa dumnezeiască, fiindcă Omul-Hristos era, în acelaşi timp, întărit, împuternicit, de
23Dumnezeul-Hristos.
24 Hristos este Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a oricărei pedagogii autentice. Părintele
25bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului
26desăvârşit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la
27un moment dat: „Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga
28omenire. Însuşi iubitorul de oameni, Dumnezeu, ne este Pedagog”.
29
215
1 3. Conținutul mesajului Său
2 Conţinutul învăţăturilor Sale vizează realităţile veşnice: Dumnezeu, sufletul, nemurirea, viaţa
3viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu (Sfânta
4Treime), lumea (ca operă a lui Dumnezeu), omul, ultimele două fiind abordate permanent în
5perspectiva veşniciei. De aceea, în esenţă, marea temă a predicii şi catehezei Sale o constituie
6vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu: „S-a plinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat.
7Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1;15). Iar pentru dobândirea Împărăţiei Cereşti, a
8mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuiau să recunoască mesianitatea şi dumnezeirea Sa.
9 4. Principii și metode folosite
10 Metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii şi mijloace pe
11care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, metode pe care le profesează de fapt
12şi astăzi. Modul desfăşurării învăţământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost simplu,
13apropiat, plin de iubire şi compasiune pentru cei umili, în acelaşi timp, însă, plin de demnitate,
14măreţie şi forţă spirituală.
15 O simplă enumerare a principiilor şi metodelor pedagogice actuale va conduce la constatarea
16similitudinilor evidente în cateheza Mântuitorului. Selectăm câteva exemple și anume:
17 Principii:
18 1. Principiul psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se

19adaptează permanent la mentalitatea, cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel
20vorbeşte cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbeşte autoritar cu Petru cel impulsiv, dar
21plin de tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit.
22 2. Principiul natural. Fără să suprasolicite efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul,

23folosind cu tact metoda inductivă, învăţa mai întâi cele uşor de reţinut, evidenţiind cu prioritate ceea
24ce este esenţial de reţinut şi urmat: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui, şi toate
25celelalte se vor adăuga vouă!” (Matei 6;33).
26 3. Principiul intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat şi astăzi în procesul educaţional, a

27fost utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse
28mijloace intuitive, cum ar fi acţiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o faptă concretă, ca
29de exemplu o vindecare, o înviere, înmulţire a pâinilor etc.), individualizările (insistând, concret, pe
30atitudini ca: „Dacă ochiul tău te sminteşte...”, „Dacă-ti va da cineva o palmă...”), contrastul (Bogatul
31nemilostiv şi săracul Lazăr, Vameşul şi fariseul) etc.
216
1 4. Principiul temeinic, durabil: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
2trece!” (Marcu 13;31). Învăţătura Sa, dublată de exemplul iubirii Sale jertfelnice aveau să
3cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sfântul Apostol Pavel se întreabă retoric şi
4mărturisitor, totodată: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau
5strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? ...
6Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici
7cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne
8despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8;35-
939).
10 5. Principiul activ şi practic: vorbeşte plugarilor despre semănător; podgorenilor despre

11lucrătorii viei; pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel aşteptat etc.
12 6. Principiul educativ: urmăreşte, nu doar informarea „despre...”, ci și formarea, zidirea

13sufletească a omului. Nu cele trecătoare, ci cele veşnice: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot
14cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4;4).
15 b) Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente şi astăzi:
16  inductivă – parabolele;
17  deductivă – predica de pe munte;
18  analitică – pilda semănătorului;
19  sintetică – „fiţi, dar, voi desăvârşiţi...”;
20  genetică – „Eu sunt uşa...”;
21  experimentală - pescuirea minunată, înmulţirea pâinilor, vindecări.
22 c) Forma didactică este:
23  atât cea povestitoare (acroamatică), aşa cum o întâlnim în special în pilde;

24  cât și cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), aşa cum o vedem în
25 convorbirile particulare (de ex. cu samarineanca, cu Nicodim etc.).
26 d) Moduri de învăţământ – se disting în special trei:
27 » individual – convorbirea cu Nicodim;

28 » colectiv – în fața mulțimilor;
29 » monitorial – când trimite pe ucenici la propovăduire.
217
1 Din cele de mai sus, nu trebuie să înţelegem că succesul unic al învăţăturii Mântuitorului Iisus

2s-ar datora, exclusiv, principiilor și metodelor didactice enumerate anterior.
3 „Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează, în primul rând, dumnezeirii
4Persoanei Sale, oferind, nu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. „Cheia” şi
5„noutatea” sunt reprezentate de El Însuşi: învăţătura Sa nu este una teoretică, un fel de „artă pentru
6artă”, ci una care se întruchipează într-un model desăvârşit, înfăţişându-ni-se o identificare deplină
7între ceea ce a învăţat şi viaţa Sa. Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învăţătura Sa.
8 Iată, cum vede, spre exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur această identificare pentru cei ce sunt
9chemaţi să-şi asume misiunea învăţătorească: „Şi după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se
10vadă că se deosebeşte de animale, tot aşa şi învăţătorul trebuie să arate că este învăţător şi când
11grăieşte şi când tace şi când stă la masă şi când face orice altceva; trebuie să se vadă că este
12învăţător şi din mers şi din privire şi din ţinută, într-un cuvânt din toate!”
13 Din aceste motive, Mântuitorul trebuie socotit, aşa cum inspirat a formulat savantul Simion
14Mehedinţi (1868-1962), „Cel dintâi mare Educator al omenirii şi adevăratul Mântuitor al copiilor”.
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
218
1 II. ROLUL PROFESORULUI DE RELIGIE ÎN PĂSTRAREA, TRANSMITEREA ȘI APĂRAREA
2 DREPTEI CREDINȚE.
3 Dimensiunea duhovnicească şi educaţională a misiunii profesorului de religie rezultă din

4responsabilitatea şi din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalităţii,
5în formarea deprinderilor şi atitudinilor de factură duhovnicească şi socio-morală ale elevilor săi.
6 În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii, Pedagogul
7este Însuşi Hristos. Clement Alexandrinul spune: „să fie dar numit Cuvântul cu un singur nume,
8Pedagog; numai El, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de pedagog cu atributele
9desăvârşirii!”
10 De altfel, între credinţă şi educaţie, relaţiile sunt deosebit de apropiate. Credința este o cerinţă
11indispensabilă oricărei activități umane: „dacă pleci la drum fără credinţa atingerii unei ţinte,
12şansele de a o îmbrăţişa sunt minime” (C.Cucoș). Prin intermediul educaţiei religioase se pot atenua
13scepticismul şi nihilismul, de care sunt atinse din ce în ce mai multe persoane.
14 Unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la promovarea
15educaţiei religioase este profesorul de religie. Prin el se realizează funcţia catehetică a Bisericii.
16Începutul misiunii învăţătoreşti îl face însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. El învaţă Biserica Sa în
17continuare, făcând-o părtaşă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se înveţe unele pe
18altele.
19 După Înviere, Mântuitorul porunceşte Apostolilor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile...”
20însă, pentru ca apostolii să nu deznădăjduiască, îi încredințează de împreună-lucrarea Sa alături de ei:
21„...și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Lucrarea catehetică a Sfinților
22Apostoli și a tuturor celor ce au urmat lor nu este o simplă continuare a unei activități umane, ci ea
23reprezintă o prelungire a activității catehetice a Mântuitorului Iisus Hristos, Hristos fiind Cel care
24transcende omul (catehetul) pentru a întâlni lumea.
25 În măsura în care această misiune este conștientizată și asumată de către fiecare profesor de
26religie, aceștia se angajează pentru lucrul bine făcut. „Lucrul bine făcut” implică din partea
27profesorilor de religie un efort constant în domeniul cercetării teologice şi pedagogice.
28 Profesorii de religie sunt obligaţi, volens nolens, să observe rezultatele ultimelor cercetări pe
29tărâmul didacticii generale: în didactica tradiţională accentul se punea pe memorarea elementelor
30prezentate de profesor; în didactica modernă, accentul se pune pe latura formativă şi educativă a
31învăţării. În didactica tradiţională elevul era privit ca obiect al educaţiei; în didactica modernă elevul
32devine subiect al educaţiei, el trecând drept partener în cadrul procesului de învăţământ. În ceea ce
219
1priveşte evaluarea didactică, în didactica tradiţională accentul cădea pe reproducerea noţiunilor; în

2didactica modernă accentul cade pe îmbinarea învăţării cu activităţi aplicative. Spre exemplu, la
3lecţia de religie trebuie verificat, nu doar faptul că elevul a învăţat o rugăciune, ci totodată trebuie
4observat dacă el o şi rosteşte.
5 Credem că realizarea educaţiei religioase este facilitată de respectarea unor metode şi
6principii didactice, care trebuie însă contextualizate la specificul predării religiei. În acest sens,
7Părintele profesor Sebastian Şebu sublinia faptul că metodele şi mijloacele de învăţământ trebuie „să
8fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, cuvinte ale scriitorilor
9bisericeşti şi ale părinţilor duhovniceşti contemporani. A fi şi a nu fi în lume: iată tensiunea
10teologică în care ne duce misiunea noastră. Riscăm uneori să operăm cu unele clişee stereotipe care
11şi-au pierdut actualitatea, pe de o parte, iar pe de altă parte, putem risca o fidelitate față de prezent
12care omite veşnicia. Lucrul bine făcut incumbă o dublă fidelitate: față de Evanghelie şi față de
13realitatea contemporană.”
14 În acelaşi timp, profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este mentor
15deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale. Profesorul de religie este ca un
16iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede. Ca la oricare alt profesor, putem
17să-i observăm cunoştintele de specialitate, conduită profesională, conceptele privind procesul
18educaţional etc. Ceea ce nu se vede sunt sentimentele lui, conştiinţa, atitudinile şi mai ales vocaţia.
19 Spuneam mai sus că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui. Bine este să privim
20statutul profesotului de religie ca fiind al ucenicului care mereu are ceva de învăţat. Orice tânăr
21profesor, când trece pentru prima oară pragul unei şcoli, este plin de entuziasm şi hotărât să-şi pună
22în evidentă toate cunoştintele acumulate în anii de facultate. Totodată, el trebuie să fie conştient de
23lacunele percepţiei copiilor şi de dificultăţile predării unor noţiuni şi concepte însuşite în timpul
24studiilor universitare. Nu-i uşor de acceptat ideea că nu ştim încă suficient de mult despre subtilităţile
25meseriei de dascăl; nu-ţi este uşor să concepi că educaţia se poate face şi altfel; nu renunţăm uşor la
26suficiențe. Se ştie că în procesul de învăţământ sunt prezenţi trei factori: profesorul, subiectul de
27educat (elevul) şi materia de învăţământ. Pentru ca procesul de învăţământ să-şi atingă obiectivele,
28este necesară existenţa unei concordanțe între aceşti factori.
29 Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul ultim al
30existenţei, nu-şi caută un sens al existenţei lui. Omul zilelor noastre preferă să trăiască într-o lume de
31agitaţie şi zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească chiar şi cu sine însuşi. Acest fenomen se
32manifestă şi în societatea românească cu tot mai mult aplomb. Ce avem de făcut în această situaţie?
33Credem că societatea cu problemele ei trebuie să stea în centrul atenţiei noastre.
220
1 Cu siguranţă, în secolul XXI nu vom transmite mesajul evanghelic ca în secolul al XIX-lea,

2dar vom transmite aceleaşi valori veşnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă, cu fiecare
3generaţie, Biserica îşi reînnoieşte mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeaşi în principiile ei
4privind credinţa, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credinţei. Ni se pare sugestiv
5îndemnul Î.P.S. Antonie Plămădeală: „a fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea”, reactualizând
6valorile creştine pe măsura fiecărei generaţii.
7 Pentru ca educația religioasă să fie o reușită, este nevoie ca profesorul de religie să
8corespundă anumitor cerinţe. Întrucât el este cel care influenţează decisiv educaţia elevilor, trebuie să
9aibă o personalitate deosebită. Pentru un bun educator se cer anumite calităţi spirituale:
10 a) vocaţia – este simțirea lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu. Profesorul cu vocaţie e
11preocupat de dezvoltarea personalităţii elevilor și are conştiinţa faptului că este trimisul lui
12Dumnezeu în faţa elevilor, pentru a le preda învăţătura revelată despre Fiul lui Dumnezeu întrupat.
13 b) dragostea fată de elevii săi, este virtutea cea mai înaltă a profesorului de religie; așa cum
14Mântuitorul a iubit copiii, și profesorul de religie trebuie să iubească copiii, deoarece „a educa
15înseamnă a iubi”
16 c) smerenia
17 d) răbdarea
18 e) blândeţea
19 f) profesionalismul – profesorul de religie trebuie să fie un bun psiholog, să aibă tact
20pedagogic, să cunoască Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, să stăpânească metodele de educaţie și
21modul lor de aplicare, să aibă o cultură generală care să-l ajute în predarea orelor în manieră
22interdisciplinară, să aibă capacitatea de autoevaluare a activităţii sale, etc.
23 g) sinceritatea și curăţia inimii – profesorul de religie trebuie să aibă inima curată pentru a
24putea proteja sufletul curat al elevilor.
25 h) bunătatea – este calitatea care exclude nervozitatea, mânia, răzbunarea sau alte sentimente
26josnice față de elevi.
27 i) evlavia – profesorul de religie trebuie să învedereze viaţa sa duhovnicească, pentru că din
28evlavia profesorului se dezvoltă și evlavia elevilor.
29 j) umorul – profesorul de religie trebuie să facă uz de umor fără a ironiza elevii.
30 k) optimismul – profesorul de religie trebuie să surprindă și să scoată în evidență partea bună
31a lucrurilor.
32 Profesorul de religie trebuie să fie un model pentru elevii săi, deoarece el nu transmite o
33învăţătură teoretică, abstractă, ci o învăţătură vie, concretă, practică, ce trebuie să modeleze sufletele
34elevilor spre a atinge starea deplinătăţii în Hristos, „vârsta bărbatului desăvârșit”. Profesorul de
221
1religie trebuie să ajungă, prin viaţa sa și modelul său comportamental pe care îl oferă elevilor săi, să
2poată spune ca și Apostolul Pavel: „Cele ce aţi învăţat și aţi primit de la mine, cele ce aţi auzit și aţi
3văzut la mine, acestea să le faceţi, și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filipeni 4;9).
4 Calităţile profesorului de religie:
5  intelectuale:
6  inteligență,
7  imaginaţie,
8  memorie, etc.
9  morale:
10  credinţă,
11  iubire,
12  nădejde,
13  altruism,
14  echilibru, etc.)
15  fizice
16 Un profesor de religie fără aceste calități, dar mai ales, un profesor de religie care nu trăiește
17în conformitate cu învățătura propovăduită, reprezintă, în primul rând, o contradicție în termeni
18întrucât, etimologic, profesor (pro+for, fari) înseamnă a spune ceva în faţa cuiva, a mărturisi, a fi
19martorul prin viaţă al unui crez (ortodox). Un profesor de religie care nu trăiește în conformitate cu
20învățătura propovăduită este pricină de sminteală și aduce un mare deserviciu atât Bisericii cât și
21educației în general.
22
23
24
25
26
27
28
29
30
222
1 III. PARTICIPAREA TINERILOR LA VIAŢA LITURGICĂ ŞI LA ACTIVITĂŢILE CATEHETICE.
2 VALENŢE EDUCATIVE ALE CULTULUI DIVIN
3 Rolul cultului este acela de a crea sau a mijloci o stare de legătură, de comunicare, între
4Dumnezeu şi om.
5 Scopurile cultului:
6  de adorare a lui Dumnezeu,

7  cel sfinţitor,
8  cel didactic sau catehetic.
9 Scopul didactic urmăreşte, atât instruirea sau edificarea credincioşilor în învăţătura de

10credinţă creştin-ortodoxă, cât şi promovarea vieţii religios-morale, cu alte cuvinte, susţinerea,
11întărirea şi răspândirea credinţei şi a virtuţilor creştine.
12 Toate actele cultului au o dimensiune pedagogic-catehetică, dar au şi una educaţională.
13Dacă orice act al cultului creştin şi, în special, împărtăşirea cu Sfintele Taine, îl pregătesc pe elev
14pentru Împărăţia Cerurilor, în egală măsură, îl pregătesc şi pentru viaţa de aici, pentru o viaţă în
15conformitate cu principiile evanghelice şi ale moralei creştine. Din această dublă finalitate a
16participării elevilor la lucrările sfinţitoare ale Bisericii, rezultă şi dimensiunea educativă a misiunii
17Bisericii în lume. Sfintele Taine îl fac pe elev să fie mai responsabil, determinându-l să-şi caute şi să-
18şi descopere menirea şi vocaţia lui.
19 Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicaţii didactice, este taina care, pe lângă
20dimensiunile soteriologice, are şi unele dimensiuni educaţionale care vin să întregească actul
21pedagogic al instruirii, consilierii şi îndrumării elevilor.
22 Grija pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi revine
23părintelui paroh şi familiei, dar în egală măsură şi profesorului de religie. Prin participarea la Taina
24Mărturisirii misiunea Bisericii interferează cu misiunea Şcolii, ambele instituţii urmărind dezvoltarea
25şi împlinirea personalităţii şi caracterului elevilor.
26 Spovedania constituie o şansă atât pentru Şcoală (elevii devenind mai responsabili), cât şi
27pentru Biserică (elevii familiarizându-se cu practica mărturisirii). Prin faptul că elevii sunt aduşi în
28număr mare la mărturisire, preotul paroh îşi cunoaşte mai bine împlinirile şi neîmplinirile sale
29pastorale, dar și pe cele ale credincioşilor şi totodată poate contribui la îmbunătăţirea actului
30educaţional prin sugestiile şi recomandările date şcolii.
223
1 Necesară ar fi desemnarea unor preoţi care să se ocupe în mod special de mărturisirea şi

2consilierea elevilor în şcoli. Deplasarea elevilor, în vederea mărturisirii, de la şcoală la Biserică poate
3constitui o cauză care determină amânarea mărturisirii elevilor, mai ales pentru clasele mici.
4Profesorilor de religie le revine misiunea, fie de a-i invita pe preoţi în mijlocul elevilor, fie de a-i
5duce pe elevi la Biserică.
6 În orice caz, atât preotul cât şi profesorul de religie, au obligaţia de a-i învăţa pe elevi că
7mărturisirea lor este importantă, este benevolă, trebuie să cuprindă toate păcatele, să fie sinceră şi
8obiectivă, să fie făcută cu zdrobire de inimă, cu părere de rău, şi cu dorinţa fermă de a nu mai greşi.
9 Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învăţături ale Sfintei Scripturi și ale Sfintei
10Tradiţii, antrenează puterile sufletești ale tânărului credincios spre Dumnezeu, Învăţătorul Suprem.
11 Sfintele slujbe, prin simbolistica și puterea lor de sugestie, prin bogăţia învăţăturilor de
12credinţă și prin modelele pe care le înfăţişează, reprezintă o metodă de cunoaștere a realităţii
13religioase pentru elevii de toate vârstele. Cunoștintele dobândite prin ele luminează mintea elevilor,
14iar puterea exemplului, le mobilizează voinţa.
15 Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viaţa religioasă și de cunoaștere a realităţii
16religioase. Ea este o „școală” a educaţiei și desăvârșirii creștine. Prin ea, elevii află dogmatica
17ortodoxă expusă în imnuri, cântări și rugăciuni, dar mai ales își dezvoltă sentimental iubirii față de
18Dumnezeu și față de aproapele.
19 Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezenţa reală a
20Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. La Sfânta Liturghie elevii își desăvârșesc imaginea
21pe care o au despre faptele și învăţăturile Mântuitorului Hristos, dar mai ales despre lucrarea Sa
22răscumpărătore, despre jertfa Sa și despre biruinţă asupra morţii, prin Învierea Sa.
23 Sfânta Liturghie îl pregătește pe elev și pentru viaţa în comunitate, trezindu-i simţul
24solidarităţii umane, prin faptul că toţi credincioșii se roagă unii pentru alţii (nu doar pentru cei
25prezenţi, ci și pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiţi), rostesc Crezul,
26rugăciunile și cântările în comun.
27 Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vieţii religioase prin funcţia lor
28educativă și prin darurile curăţitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra credincioșilor. Pentru ca
29Taina Spovedaniei să contribuie în mod eficient la educaţia religioasă a elevilor, profesorul de religie
30trebuie să-i determine pe elevi să conștientizeze importanţa ei, arătându-le care sunt etapele necesare
31ce se parcurg în săvârșirea acestei Taine și explicând rolul fiecăreia dintre ele.
224
1 Astfel, pentru conștientizarea stării de păcat și pentru hotărârea de a pune început bun, având
2încrederea că Dumnezeu iartă pe orice păcătos care se pocăiește, profesorul poate prezenta elevilor
3anumite parabole (despre oaia cea pierdută, despre fiul risipitor), întâmplări biblice (pocăinţa regelui
4David mustrat de proorocul Natan, iertarea de către Iisus a femeii prinse în adulter), virtuţi sau păcate
5ale unor personaje biblice. De asemenea, pentru a-i ajuta pe elevi să facă o mărturisire completă,
6profesorul trebuie să-i îndemne ca în fiecare seară, după rugăciune, să-și facă un examen de
7conştiinţă, mulţumind lui Dumnezeu pentru faptele bune pe care le-au săvârșit și cerând lui
8Dumnezeu să fie iertați pentru faptele rele, pe care urmează să le mărturisească și la Taina
9Spovedaniei.
10 Și în privinţa Tainei Împărtășaniei, elevilor trebuie să li se facă cunoscute importanţa și
11folosul primirii acestei Sfinte Taine, conștientizându-i, pe de o parte, „că cel ce nu mănâncă trupul și
12nu bea sângele Domnului nu va avea viaţă veșnică”, și, pe de altă parte, că „cel ce mănâncă și bea
13cu nevrednicie, osândă își mănâncă și își bea”. Și aici se accentuează pregătirea, atât trupească, dar
14mai ales sufletească, necesară primirii acestei Taine, arătându-se totodată că prin împărtășirea
15credincioșilor din același potir se întărește comuniunea cu cei vii și cu cei adormiţi, participarea
16tainică la Trupul lui Hristos, ai cărui mădulare suntem.
17 Participarea tinerilor la viaţa liturgică și la cultul divin presupune și învăţarea de către

18elevi, inclusiv în cadrul orelor de religie, a unor cântări religioase (colinde, cântarea Hristos a înviat
19și alte cântări din cadrul Sfintei Liturghii și a altor slujbe bisericești).
20 Cântările religioase sunt însăși credinţa cântată și reprezintă o teologie practică. Scopul
21cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, credincioșii să fie mai ușor
22îndemnaţi spre pietate și mai bine dispuși a primi roadele harului prin Sfintele Taine.
23 În selecţionarea cântărilor religioase care, vor fi învăţate de către elevi, profesorul trebuie să
24respecte anumite criterii: vârsta elevilor, tematica programei școlare, capacităţile intelectuale și
25vocale ale elevilor, etc., să prezinte elevilor titlul cântării, categoria din care face parte (slujbă
26bisericească sau perioada din an în care se cântă, persoana în cinstea căreia este compusă acea
27cântare), să explice pe înţelesul textului cântării, structura cântării, importanța ei.
28
225
1 IV. IMPLICAŢIILE PASTORAL-MISIONARE ŞI EDUCATIVE

2 ALE COLABORĂRII PROFESORULUI DE RELIGIE
3 CU PREOTUL PAROH
4 Educaţia este deodată:

5  un act sinergic, care presupune promovarea acelorași valori de către cei trei factori ai
6 educației, nominalizaţi în tratatele de specialitate: Familia, Biserica şi Şcoala;
7  un act teandric, care implică colaborarea omului cu Dumnezeu.
8 Dumnezeu a creat cerul şi pământul, dar a întemeiat şi familia şi Biserica. Concomitent cu

9ele, s-a înfiripat şi şcoala, mai întâi în familie şi în Biserică, cu timpul, câştigându-şi, desigur,
10autonomia, dar dezvoltându-se neîntrerupt în strânsă legătură cu acestea, până în ziua de astăzi. Cei
11care au încercat să facă „educaţie” fără Dumnezeu, au eşuat lamentabil.
12 Iată de ce, toţi pedagogii înţelepţi vor mărturisi, smeriţi, că nu ei sunt primii şi ultimii factori
13decisivi ai demersului educaţional, ci Dumnezeu. Fără El, „zidirea pedagogică” este zadarnică, după
14cuvântul psalmistului: „De n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n. n.), în zadar s-ar osteni cei ce o
15zidesc...” (Psalm 126;1). Cât de actuale sunt, de asemenea, și cuvintele scrise de Apostolul Pavel:
16„eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici cel ce sădeşte nu e ceva,
17nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una, dar
18fiecare-şi va primi plată după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!” (I
19Cor. 3;6-9).
20 1. Slujirea preotului în, şi pentru şcoală, în bună conlucrare cu profesorul de religie
21 Între factorii direct responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi preoţii de la
22parohii. Ce pot face ei, practic? Pe lângă faptul că unii au predat religia până la numirea titularilor,
23iar alţii predau în continuare, fie şi doar cu statutul de suplinitori, au câteva pârghii speciale de
24înrâurire asupra elevilor, părinţilor şi chiar a profesorilor și anume:
25 ► pot, cu tactul necesar, desigur, să-i convingă pe părinţii şi elevii care refuză iniţial
26această disciplină, s-o accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti atât pentru elevi, cât și pentru
27părinți;
28 ► pot avea o bună conlucrare cu profesorii de religie, în special cu cei din şcolile care
29se află în arealul parohiei; dacă profesorul îl solicită pentru sfeştanie în şcoală, sau pentru a primi
226
1copiii la spovedanie şi împărtăşanie, preotul trebuie să manifeste întreaga disponibilitate, iar dacă
2profesorul de religie nu-l solicită, poate avea el aceste iniţiative;
3 ► îl poate ajuta pe tânărul profesor cu anumite materiale, ca de exemplu: icoane
4pentru clase, anumite cărţi şi reviste pentru o mai bună informare (fie şi sub formă de împrumut) etc;
5informarea poate fi, de altfel, reciproc-benefică: preotul îi lămureşte profesorului începător anumite
6neclarităţi, profesorul poate, la rândul său, să-l informeze pe preot asupra unor noi apariţii editoriale
7din domeniul său, care este comun în mare măsură;
8 ► în acelaşi timp, după cum profesorul de religie trebuie să-i îndemne la clasă pe
9copii să frecventeze biserica, aşa preotul poate în biserică să-i îndemne pe copii (direct, sau prin
10părinții şi bunicii lor) să nu lipsească de la ora de religie.
11 ► de mare utilitate, pentru ambele părți, pot fi convorbirile periodice dintre preot şi
12profesori, în vederea unei strategii comune de educaţie religioasă; cea mai fericită situaţie este aceea
13în care preotul este şi duhovnicul profesorului de religie.
14 2. Importanţa parteneriatelor în educaţie şi în recuperări educaţionale.
15 Potrivit legii 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,

16responsabilitatea actului educațional revine colectivităţii locale (art. 5.3), alcătuită din: Biserică,
17Şcoală, Poliţie, Servicii medicale, Administraţia publică locală, Servicii judeţene.
18 Art. 103. al. 1, prevede că „Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a
19implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunităţii şi de soluţionare la
20nivel local a problemelor sociale care privesc copiii”, iar al. 2: „În acest scop, pot fi create structuri
21comunitare consultative cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri locali, preoţi, cadre
22didactice, medici, consilieri locali, poliţişti”.
23 În virtutea prevederilor aceleiaşi legi, în şcoli pot fiinţa cabinete de consiliere duhovnicească,
24prezența acestora fiind o expresie a drepturilor şi obligaţiilor privind aceleaşi parteneriate
25educaţionale. În aceste cabinete poate şi preotul oferi consultanță duhovnicească, cu acordul
26direcţiunii, după un orar prestabilit şi în bună înţelegere cu psihologul şcolii respective.
27 3. Slujba de la începutul anului şcolar
28 Slujba de binecuvântare de la începutul anului școlar, săvârşită de preot în şcoala din arealul
29parohiei, poate constitui un bun început al conlucrării lui cu profesorul de religie, ca de altfel, cu
30toate cadrele didactice, cu elevii şi totodată, cu părinţii elevilor.
227
1 De obicei, în cadrul festivităților de deschidere a anului școlar, se săvârşeşte slujba sfinţirii

2celei mici a apei, la care se adaugă rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deum-ul. Dacă
3timpul nu îngăduie, se vor rosti doar rugăciunile începătoare şi una dintre rugăciunile pentru şcolari.
4La sfârşit, preotul are prilejul (şi obligaţia!) de a rosti un foarte scurt cuvânt, care, bine închegat,
5poate constitui încă un pas pentru sensibilizarea tuturor celor de faţă pentru cele sfinte, în general, şi
6pentru ora de religie, în special.
7 4. „Hristos împărtăşit copiilor” – un program catehetic complementar orei de religie, cu

8scopul de a susţine activitatea de catehizare a copiilor.
9 Proiectul „Hristos împărtăşit copiilor” este acum dezvoltat în colaborare cu Bisericile

10Ortodoxe din Albania, Armenia, Bosnia, Egipt, Georgia, Liban şi Rusia. În aceste ţări s-au tradus şi
11tipărit, cu adaptare la specificul şi tradiţia fiecărei Biserici locale, ghidurile catehetice ortodoxe
12publicate în limba engleză, avându-i ca autori pe Pr. John Matusiak, Dr. Constance Tarasar şi Valerie
13Zahirsky.
14 Avantaje:
15  deoarece nu i se impun restricţii şi rigori specifice unui manual care rebuie să se
16înscrie în politica dusă în domeniul învăţământului de ministerul de resort, ghidurile catehetice au o
17mai mare flexibilitate, fiind structurate în aşa fel încât să-i atragă pe copii, stârnindu-le interesul şi
18captându-le atenţia prin jocuri şi aplicaţii care nu pot fi incluse într-un manual;
19  faptul că se desfăşoară în biserică şi nu în şcoală, adică într-un spaţiu în care
20copilului i se mai predau biologia sau matematica, conferă orei de cateheză o atmosferă aparte,
21cadrul oferit de sfintele lăcaşuri sporind atenţia, receptivitatea şi evlavia copiilor; pictura bisericii şi
22structura sa arhitectonică, mobilierul bisericesc sau vasele liturgice constituie tot atâtea posibilităţi de
23a ilustra „pe viu” cele cuprinse în anumite lecţii, aspect care facilitează asimilarea de cunoştinte.
24 Concluzia: ora de religie şi cateheza din parohii se află în raport de complementaritate şi

25nu de concurență. Prin înfiinţarea birourilor de catehizare parohială la nivelul eparhiei şi întocmirea
26unui calendar pentru organizarea activităţilor catehetice în Patriarhia Română, până la nivelul
27parohiei, se urmărește dezvoltarea unor relaţii de colaborare între Biroul de catehizare şi
28inspectoratele şcolare, în încercarea de a obţine de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării aprobarea
29pentru un număr de 36 puncte (conform metodologiei de promovare) acordat profesorilor de religie
30care se implică în activităţile proiectului „Hristos împărtăşit copiilor”.
31
228
1 5. Importanţa legăturii dintre elevi şi preotul duhovnic
2 Din „Rânduiala slujbei de la începerea anului şcolar”, aflăm că preotul se roagă pentru ca
3Dumnezeu să trimită asupra elevilor „în inimi, în minte şi în grai duhul înţelepciunii, al ştiinţei, al
4evlaviei şi al fricii Sale; să-i lumineze cu lumina cunoştinţei Sale, să le dea putere şi tărie pentru
5înţelegerea Legii Lui celei dumnezeieşti şi a toată învăţătura cea bună şi folositoare”. Însă, pe lângă
6rugăciunile ce se fac la începutul anului şcolar, preotul trebuie să se implice şi mai mult în şcoală
7pentru ca rugăciunea să aibă o susţinere faptică.
8 Elevii care merg la Biserică în mod regulat, sunt de obicei mai cuminţi, învață mai bine, nu
9creează probleme. Peste 90% dintre cei care nu merg la Biserică şi nu se spovedesc, ridică probleme
10de comportament şi au probleme de sănătate, atât ei cât şi părinţii lor. În majoritatea acestor cazuri
11rezolvarea problemelor ar veni dacă părinţii acceptă să meargă la Biserică şi să se spovedească, dar şi
12copiii prin vieţuirea lor în Hristos, rugându-se lui Dumnezeu şi mergând la biserică pot să-i ajute pe
13părinţi să meargă pe drumul cel bun.
14 Iniţiative recomandate profesorilor de religie:
15  să-i solicite preotului oficierea slujbei la începutul anului şcolar, de comun acord cu
16 direcţiunea;
17  să mijlocească prezenţa preotului în şcoală, în cadrul parteneriatului privind implementarea
18 legii 272, inclusiv pentru deschiderea unui cabinet de consultanță duhovnicească;
19  să-i solicite din timp preotului programarea copiilor pentru spovedanie şi împărtăşanie;
20  să participe împreună cu elevii la slujbele bisericii, susţinând la nevoie strana şi cântarea în
21 comun;
22  să-şi ofere serviciile pentru sprijinirea programelor catehetice din biserică: Hristos împărtăşit
23 copiilor, cateheza şi dialogul pentru adulţi etc.;
24  să-l sprijine pe preot în alte activităţi pastoral-catehetice, cum ar fi: redactarea unui buletin
25 parohial, alcătuirea unui site al parohiei, amenajarea bibliotecii parohiale etc.;
26
27
28
29
30
31
32
229
1 V. ORA DE RELIGIE,
2 MIJLOC DE CUNOAŞTERE A TAINELOR CREDINŢEI.
3 IMPLICAŢIILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE ASUPRA MODELĂRII CARACTERULUI ŞI
4 PERSONALITĂŢII TINERILOR
5 A. Ora de Religie, mijloc de cunoștere a tainelor credinței.
6 Scopul predării religiei are un dublu aspect:
7  informativ
8  formativ.
9 Ora de religie, realizată prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care
10trece dincolo de spaţiul didactic, o dimensiune iniţiatică. Părintele Bria îndemna ca lecţia de religie
11să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii.
12 Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice
13activitate catehetică.
14 Ora de religie poate fi privită ca;
15 » o introducere în tainele credinței,
16 » un curs de istoria religiilor (prezentarea unui bagaj de cunoştinte şi ritualuri
17 care pot determina adoptarea unor opţiuni),
18 » un curs de apologetică (prezentarea unor argumente).
19 Dar ora de religie îşi atinge finalitatea atunci când subiecţii (elevii) devin interesaţi şi
20practicanţi, atunci când ei conştientizează apartenenţa lor la Trupul mistic al lui Hristos care este
21Biserica.
22 Prin „ciclul credinţei”, părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria
23mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi constituirea
24comunităţii creştine. Acest ciclu comportă trei etape principale:
25  iniţierea în tainele credinţei, mărturisirea credinţei sau fidelitatea față de Iisus Hristos şi
26 față de Evanghelia Sa.
27  lărgirea orizontului speranţei, celebrarea credinţei sau fidelitatea față de sine şi față de
28 Biserică.
230
1  desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credinţei sau fidelitatea față de

2 aproapele sau de lume.
3 Iniţierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credinţei, care nu se separă de trăirea
4(celebrarea) credinţei prin cult, şi de practicarea credinţei prin faptele şi morală personală şi socială.
5 Pentru început, elevii sunt iniţiaţi în comunitatea de credinţă, mai apoi în comunitatea morală
6(de trăire). Un profesor bun, prin catehizare, transmite prin inducție elevilor un anumit stil de viaţă.
7Astfel, credinţa mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valenţe personale şi sociale (paradigma
8socială a credinţei). Eclesia (Biserica) constituie o adunare de credinţă, de liturghisire şi de practică.
9 O primă etapă a misiunii profesorilor de religie este aceea de a iniţia în credinţă, de a face
10ucenici ai lui Hristos prin vestirea Evangheliei lui Hristos. Sfinţii Apostoli, primii mărturisitori ai lui
11Hristos, i-au învăţat pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri de credinţă,
12îngrijindu-se de sporirea creştinilor în cunoaşterea şi aprofundarea celor învăţate. Ne punem
13întrebarea: Noi, creştini ai secolului XXI, trebuie să fim îndemnaţi să sporim în cunoaşterea
14învăţăturilor evanghelice? Considerăm că da, cu atât mai mult cu cât unii credincioşi, chiar cu studii
15superioare, cunosc mult mai puţin domeniul credinţei decât alte domenii de cunoaştere.
16 Asumarea credinţei presupune o viziune globală despre lume, o perspectivă de interpretare a
17întregii lumi, acceptând că Dumnezeu este Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfinţitorul care transformă
18creaţia şi viaţa noastră a tuturor.
19 A doua etapă a ciclului credinţei o constituie celebrarea credinţei prin participarea la cult,
20prin fidelitatea față de sine şi față de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că „fiecare
21credincios îşi exprimă credinţa sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulţumire şi bucurie”.
22Sfânta Liturghie crează mediul pentru exprimarea bucuriei, a speranţei şi a credinţei unei comunităţi.
23 În cadrul cultului public, după mărturisirea credinţei (rostirea Crezului) urmează celebrarea
24credinţei (imnul Pe Tine Te lăudăm). În cadrul orei de religie, profesorul şi elevii purced la
25mărturisirea credinţei, dar şi la o formă de celebrare, de adorare, fiecare oră de religie începe şi se
26încheie cu o rugăciune.
27 În etapa a treia urmează contextualizarea şi manifestarea credinţei în viaţa personală şi

28socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la vieţuirea în, şi prin, Hristos. Preotul, la Sfânta
29Liturghie, îi îndeamnă şi îi trimite pe credincioşi la misiune şi la slujire: „cu pace să ieşim”..., iar
30credincioşii răspund: „întru numele Domnului”; de aici reiese rolul credinţei în raport cu semenii, cu
31morala, cu societatea. Religia (credinţa fiecăruia) are, sau ar trebui să aibă, un rol însemnat atât în
32viaţa personală, cât şi în viaţa publică.
231
1 Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie responsabili
2fată de viaţă şi faptele lor, fată de actul educaţional, fată de aproapele, după cuvintele Mântuitorului:
3„voi sunteţi lumina lumii..., aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă
4faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Matei 5;14-16).
5 În contextul social şi educaţional actual, profesorul de religie va da lecţiei de religie şi o

6dimensiune reconciliatoare, observând statutul istoric al Bisericii: nu separăm acum grâul de
7neghină, separarea aparţine eshatonului. Ora de religie se derulează ca un dialog, cuvintele folosite în
8acest dialog sunt inspirate de cuvintele revelate ale Sfintei Scripturi, de Cuvântul care ni se descoperă
9în Noul Testament şi care ne dă putere. Mântuitorul, în rugăciunea dinaintea Patimilor Sale, spune:
10„Nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan.
1117;20).
12 De multe ori ne plângem că la disciplina Religie nu avem suficiente mijloace didactice, că nu
13avem suficient material bibliografic adecvat particularităţilor de vârstă ale elevilor. Totuşi aceste
14neajunsuri pot fi înlăturate, în primul rând prin folosirea la ora de religie a Sfintei Scripturi, în mod
15sistematic. Indiferent de conţinutul didactic (tema abordată), putem, în câteva minute, citi şi comenta
16un anumit pasaj din Vechiul sau Noul Testament, învăţându-i pe elevi să aprofundeze elementele de
17doctrină creştină şi să-şi asume identitatea creştină. Precum orice formă de misiune creştină, are şi o
18dimensiune educativă, tot aşa s-ar cuveni ca orice lecţie de religie să aibă o dimensiune misionară.
19 Abordarea separată a acestor etape de iniţiere în tainele credinţei este contrară
20spiritualităţii creştine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lecţie de
21iniţiere creştină, iar orice oră de religie trebuie să îndemne elevii spre participarea la Sfânta
22Liturghie. Mereu trebuie să căutăm şi să cerem de la Dumnezeu „înţelepciune şi meşteşug în stare
23să ne ajute să găsim multe ieşiri acolo unde nu-i ieşire” (Sf. Ioan Gură de Aur) şi să îndreptăm
24sufletele elevilor încredinţaţi nouă. Fericit este profesorul care-şi învaţă elevii să înţeleagă şi să se
25bucure că Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe Pământ, să aprofundeze şi să trăiască adevărurile de
26credinţă mărturisite de Biserică.
27
28 B. Implicaţiile educaţiei religioase asupra modelarii caracterului şi personalităţii
29tinerilor
30 Elevilor aflaţi la vârsta împlinirii caracterului şi a desăvârşirii personalităţii li se vorbeşte tot

31mai puţin despre Dumnezeu, despre conştiinţa morală, despre suflet, despre idealuri, despre
32responsabilitate şi aproape deloc despre sfinţenie.
232
1 În curriculum-ul şcolar, educaţiei religioase i se rezervă o oră pe săptămână. Prin ora de

2religie avem şansa de a recupera acele căi spirituale oferite tinerilor în perioada interbelică, de a
3recupera acea dimensiune morală a educaţiei ce a conferit forţă elitei intelectuale din perioada
4interbelică. Perioada interbelică ne-a dăruit savanţi, eroi, martiri şi mai ales caractere. Un factor
5important care contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viaţa activă a
6societăţii şi Bisericii, îl constituie educaţia religioasă. Este bine cunoscut faptul că „divorţul dintre
7religie şi viaţă constituie sursa dezordinii spirituale”1, dezordine care astăzi se face simţită din în ce
8mai mult.
9 Impulsul de viaţă produs de sentimentele şi trăirile religioase se manifestă în moduri şi
10direcţii diferite: „produce voie sau putere de viaţă la cei obosiţi trupeşte; produce puterea de a lua o
11hotărâre de o mare valoare morală sau de a accepta un nou scop în viaţă la cei cu conştiinţa adormită;
12pe cei slabi şi timizi îi umple de putere şi îndrăzneală; pe cei asupriţi de gânduri şi dureri sufleteşti îi
13umple de fericire şi bucurie”2.
14 Normele şi reperele morale biblice, transpuse în cadrul spectrului social asigură unele
15funcţionalităţi normale şi eficiente. În misiunea ei Biserica militează pentru un creştinism integral, în
16care interferează dimensiunea duhovnicească cu cea socială: „separarea între evanghelizare şi
17angajamentul social al creştinilor dăunează misiunii Bisericii”3.
18 De asemenea, educaţia religioasă ar putea atenua din unilateralitatea deplasării spre
19raţionalitatea sau pragmatismele excesive; experienţa religioasă îl face pe elev să înţeleagă şi să
20acţioneze mai conştient în societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune prezenţa
21dimensiunii transcendentale în viaţa şi faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-o
22comunitate de oameni care să trăiască în comuniune şi înţelegere unii cu alţii.
23
24
25
26
27
21 BOLOCAN, C, Treptele formale sau momentele logico-psihologice ale lecţiei cu aplicare în învăţământul religios, în
3Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de jos, Galaţi, 2001, p 235
42 CĂLUGĂR, D., Catehetica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976, p. 68
53 BEL, V, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, PUC, Cluj-Napoca, 2002, p. 121
233
3 VI. FAMILIA CREŞTINĂ ŞI BISERICA, FACTORI ESENŢIALI ÎN EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A
4 COPILULUI
5 Pedagogia a identificat 3 factori generali ai dezvoltării personalităţi:

6  ereditatea
7  mediul
8  educaţia
9 Educaţia religioasă reprezintă totalitatea mijloacelor divino-umane utilizate în scopul

10formării caracterului moral-creștin.
11 Dumnezeu este cel care a întemeiat familia şi Biserica, şi odată cu ele şi şcoala. Actul
12educaţional este complet şi eficient doar cu ajutorul lui Dumenzeu.
13 A. Familia este cea mai puternică instituţie umană. Întemeiată prin Sfânta Taină a Cununiei
14care obligă la responsabilitate şi care oferă harul dumnezeiesc, familia este mediul de formare şi
15dezvoltare al adevăratelor virtuţi şi totodată drum spre îndumnezeire împreună cu Hristos. În familie
16copii primesc primele lecţii despre Dumnezeu şi despre viaţă.
17 Faţă de rodul natural (copiii), soții au diferite obligaţii materiale. În acest sens Sfântul Ioan
18Gură de Aur spune: ,, Se cuvine dar, ca și părinti, tata și mama să nu se zbată să lase copiilor numai
19bani mulţi si avuţie multă, ci mai ales cum să-i poată să-i facă bogati în modestie, în bunatate şi în
20înţelepciune. Să-i facă să nu simtă lipsa de prea multe numai din ale trupului, ci mai ales să se
21doreasca după bunatate, după iubire si modestie”.
22 Pe lângă aceste obligaţii materiale, părinţii au obligaţii spirituale față de copiii lor. Patriarhul
23Teoctist sublinia: ,,Nu pot trece cu vederea rolul şi pilda părinţilor de familie în a veghea cu grijă la
24creştrea copilaşilor spre a-i înscrie la şcoală, spre a-i îngriji în familie pentru ca în societate să se
25comporte după tradiţia noastră creştină şi românească”. Sfântul Ioan Gură de Aur atrage și el
26părinţilor, zicându-le: ,,Purtaţi dar grijă mai ales de curăţenia sufletească a copiilor voştri şi de
27bunul lor simţ, căci acestea sunt cele mai preţioase podoabe ale lor”.
28 Educaţia religios-morală trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă: „Dacă nu plouă
29primăvara, degeaba va ploua mai târziu. Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru
234
1copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: Adevărat zic vouă:
2Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.”(Marcu 10;15), accentua
3Sfântul Ioan Hrisostom.
4 Familia reprezintă factorul cel mai important al educaţiei creştine, nu numai pentru copii, ci şi
5pentru toţi membrii familiei. Pentru ca o familie să fie într-adevăr factor esenţial al educaţiei
6creştine, trebuie să îndeplinească anumite condiţii și anume:
7  în familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască - educaţia
8 copiilor este optimă atunci când iubirea dintre membrii familiei imită iubirea dintre
9 Persoanele Sfintei Treimi. Familia creştină trebuie văzută ca icoană a iubirii lui
10 Dumnezeu pe pământ.
11  familia creştină trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiintiale: unitate,
12 trăinicie, sfinţenie şi egalitate între soţi; aceste însuşiri ființiale reprezintă tot o reflectare
13 a însuşirilor şi atributelor divine ale Sfintei Treimi.
14  familia trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc, şi
15 ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale cât şi în cele spirituale în
16 vederea mântuirii - în acest sens, copiii trebuie ajutaţi să se descurce singuri, trebuie
17 deprinşi cu munca, răbdarea, ascultarea, ajutaţi să-şi aleagă o profesie corespunzătoare
18 vocaţiei şi aptitudinilor lor.
19  în familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, în raport cu cele
20 de ordin material - copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni duhovniceşti și nu
21 materialnici. Părinţii trebuie să îi înveţe pe copiii cu rugăciunea şi viaţa Bisericii.
22  comunicarea dintre părinţi şi copii constituie una din cheile reuşitei educaţiei creştine;
23 este necesară o asculatare reciprocă: copii să asculte de părinţi iar părinţii să asculte ce
24 spun şi doresc copiii.
25  părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori - o atenţie specială
26 trebuie acordată duhovnicului copilului, pe care trebuie să îl aleagă mai întâi părinţii
27 pentru copiii de peste 7 ani.
28 B. Biserica - este instituţia divino-umană, fundamentală a societăţii, în țara noastră mai veche
29decât statul.
30 Biserica, spre deosebire de mica familie de acasă, este marea familie, în sânul căreia se intră
31cu ajutorul harului divin, primit prin Sfânta Taină a Botezului. Murind păcatului, cel botezat se ridică
32prin Hristos la o viaţă nouă , „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni
333;27), ca prin darul şi ajutorul lui Hristos, să poată ajunge, mai târziu, la statura Acestuia (Efeseni
235
14;13). Biserica însăşi este datoare să se îngrijească de fiecare mlădiţă a ei, pentru a o ajuta să crească
2în duh şi adevăr, spre desăvârşirea în Hristos. De aici însemnătatea Bisericii, ca factor determinant al
3educării caracterului moral-religios. Mântuitorul Hristos a avut grijă ca să lase Bisericii mijloacele
4necesare pentru atingerea acestui scop.
5 În primul rând, unul dintre aceste mijloace îl constituie Cuvântul Sfintelor Evanghelii, care
6reprezintă adevărul veşnic şi autoritatea duhovnicească supremă, după care creştinul îşi poate orienta
7toate gândurile, simţirile, acţiunile şi întreaga sa viaţă, după care îşi poate clădi caracterul şi
8personalitatea.
9 În al doilea rând, Sfintele Taine şi întregul cult divin sunt mijloace prin care Biserica lucrează
10în sens educativ-religios asupra credincioşilor ei. Împreună-participarea credincioşilor la rugăciunile
11Bisericii duce la dezvoltarea solidarităţii şi iubirii aproapelui, iar împărtăşirea din acelaşi potir,
12contribuie la realizarea unităţii de simţire, de voinţă, de acţiune în comunitatea creştină.
13 Educaţia copilului în Biserică începe înainte de a se naşte. Mamele însărcinate trebuie să
14participe mult mai des la slujbele Bisericii, să se spovedească și să se împărtășească periodic.
15Pruncul născut va primii Tainele iniţierii şi se va naşte a doua oară în împărăţia lui Hristos.
16 C. Importanța legăturii dintre familia creștină și Biserică
17 În dezvoltarea unei educaţii autentice pentru viaţă este esenţială cultivarea unei legături
18statornice şi a unei cooperări rodnice între Biserică și familie precum şi valorificarea contribuţiilor
19specifice acestora.
20 „Omul secularizat a pierdut practica rugăciunii ca izvor de bucurie şi de iubire statornică în
21familie, în prietenie şi în societate. El se hrăneşte adesea cu iluzia că sufletul omului poate fi umplut
22cu lucruri materiale limitate şi cu senzaţii efemere, sufocând astfel dorinţa acestuia de viaţă şi iubire
23eternă”, sublinia P.F. Patriarh Daniel.
24 De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe părinţi zicând: „Învaţă-ţi copilul să nu pună
25preţ nici pe bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viaţa de aici. Dacă va avea astfel de
26gânduri, va fi un înţelept“. Acelaşi Sfânt Părinte spune că „rostul vieţii pământeşti trecătoare este
27acela de-a ne pregăti pentru viaţa cerească netrecătoare: Ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia
28dacă nu ne folosim de ea ca să o câştigăm pe cea viitoare?”
29 Credinţa în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia și Biserica o pot
30transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne şi valori
31efemere şi le formează personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de
32Dumnezeu şi de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea faţă de prezent şi
33de viitor.
236
1 Pentru Biserică şi Societate, Familia are un rol esenţial în stabilirea reperelor valorice ale
2copiilor. Influenţa familiei este mult mai importantă decât decizia unui aparat instituţional, birocratic
3şi impersonal. Familia creştină reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii
4conjugale, a iubirii părinteşti, a iubirii filiale şi a iubirii frăţeşti. Lipsa de iubire şi comuniune în
5familie duce la înstrăinarea între membrii acesteia, la violenţă conjugală, la violenţă domestică, la
6divorţ, acte care au efecte dramatice asupra copiilor, ducându-i pe aceștia la abandonul şcolar, la
7alcoolism şi multe alte fapte rele.
8 În concluzie, putem afirma că reuşita educaţiei religioase a copilului constă în conlucarea
9armonioasă a Familiei şi a Bisericii. Copilul se va dezvolta normal şi va deveni un bun creştin, dacă
10îl va întâlni cu adevăratat pe Dumnezeu, nu numai în Biserică, ci şi în familie.
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
237
1 VII. EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN SISTEMELE DE

2 ÎNVĂŢĂMÂNT DIN EUROPA
3 În aproape toate ţările, cu excepţia Franţei, statul consideră că prin susţinerea educaţiei
4religioase nu pierde nimic din laicitatea sa şi apreciază că acest tip de educaţie nu este un program de
5economie, ci o investiţie în viitor şi o dimensiune esenţială a umanităţii.
6 Părinţii doresc o educaţie religioasă care să asigure accesul la valorile autentice ale
7umanităţii, iar copiii sunt în căutarea unor elemente pentru înţelegerea mesajului religios conţinut
8inclusiv în creaţiile literar-artistice şi a unor modele care să-i conducă spre o mai bună înţelegere a
9persoanei umane şi a lumii în ansamblul său.
10 Majoritatea ţărilor europene alocă educaţiei religioase, în planurile de învăţământ, între una și
11trei ore pe săptămână, după cum urmează:
12  Anglia şi Ţara Galilor - 1 oră,
13  Austria - 2 ore,
14  Belgia - 2 ore,
15  Danemarca - 1 oră,
16  Grecia - 2 ore,
17  Islanda - 1 oră,
18  Italia - 1,5 ore,
19  Luxemburg - 3 ore,
20  Malta - 2 ore,
21  Portugalia - 1 oră,
22  Spania - 1,5 ore,
23  Suedia - 1 oră.
24  Irlanda - 92 ore (an),
25  Germania - 56-62 ore (an),
26  Norvegia - 78 ore (an)
27 Potrivit profesorilor Dorin şi Monica Opriş, în ţările europene, educaţia religioasă se

28realizează, fie monodisciplinar (mai ales în Europa Centrală şi de Est), fie face obiectul unei predări
29integrate, alături de cunoştinţe de etică, morală, ştiinţe sociale etc. (Belgia, Suedia, Danemarca,
30Olanda), fie, în câteva situaţii, se realizează o abordare transcurriculară a acesteia.
238
1 Proiectarea programelor şcolare pentru educaţia religioasă reprezintă, fie o responsabilitate a

2statului, fie a cultelor recunoscute într-o anumită ţară sau a comunităţilor religioase locale, fie poate
3să constituie, aşa cum este cazul ţării noastre, rezultatul fericit al colaborării dintre instituţiile
4subordonate Ministerului Educaţiei, cu atribuţii în domeniu, şi cultele recunoscute de către stat, prin
5comisiile de specialitate.
6 De asemenea, între Stat şi Biserică se împarte şi responsabilitatea elaborării manualelor
7şcolare şi a auxiliarelor didactice, prin demersuri specifice fiecăreia dintre ţări.
8
239
1
7 ANEXE
8
10
11
12
13
1 Titularizare - Programa - Definitivat
1 PROGRAMA PENTRU EXAMENUL DE TITULARIZARE
2
3
241
242
243
244
245
246
247
248
249
250
1
2
3
4
251
1 PROGRAMA PENTRU EXAMENUL DE DEFINITIVAT
252
253
254
255
256
1
2
3
257
258
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
1 SUBIECTE TITULARIZARE
259
260
261
262
263
264
265
266
267
268
269
1 Titularizare –Subiecte - Definitivat
1
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
271
272
273
274
275
1
2
276
277
278
279
1
2
280
1 SUBIECTE DEFINITIVAT
281
282
283
284
285
286
287
288
289
1
2
290
291
292
293
1
2
294
295
296
297
298
299
1 Titularizare –Bibliografie - Definitivat
1
1 Titularizare -Bibliografie- Definitivat
1 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
2 1. *** BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
3 Preafericitului Părinte DANIEL, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR, Bucureşti, 2008;
4 2. *** Ghidul practic Centrul parohial pentru copii şi tineri, EIBMBOR, Bucureşti, 2008;
5 3. *** Credinţa Ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Dr. DANIEL, Mitropolitul Moldovei
6 şi Bucovinei, Trinitas, Iaşi, 2007;
7 4. BARTOLOMEU I, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Biserica şi problemele lumii de

8 azi. Vocaţia universală a Ortodoxiei, Trinitas, Iaşi, 1997;
9 5. BEL, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie
10 misionară, Renaşterea, Cluj Napoca, 2004;
11 6. BOLOCAN, Carmen-Maria, Catehetica şi Didactica Religiei. Interferenţe şi deosebiri,

12 Editura Performantica, Iaşi, 2005;
13 7. BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, Bucureşti, 2005;
14 8. BRECK, John, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Alba Iulia, 2001;
15 9. CĂLUGĂR, Pr. Prof. Dumitru, Catehetica, Renaşterea, Cluj Napoca, 2007;
16 10. CIOBOTEA, P.F. Prof. Dr. DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale
17 Ortodoxiei, Trinitas, Iaşi, 2007;
18 11. CIOBOTEA, P.F. Prof. Dr. DANIEL, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi
19 dăinuire. Raze şi chipuri de lumină în istoria şi spiritualitatea românilor, ediţia a II-a,
20 Trinitas, Iaşi, 2005;
21 12. CHIFĂR, Nicolae, Istoria Creştinismului, vol. I-IV, Trinitas, Iaşi, 2001-2004;
22 13. CHIŢESCU, N., TODORAN, I., PETREUŢĂ, I., Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. I-II,
23 Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2005;
301
1 14. CONSTANTINESCU, Pr. Prof. Ioan, Studiul Noului Testament, manual pentru seminariile
2 teologice, E.I.B.M.B.O.R.,Bucureşti, 2002;
3 15. CORNIŢESCU, Emilian, ABRUDAN, Dumitru, Arheologia biblică, EIBMBOR, Bucureşti,

4 1996;
5 16. GABOR, Pr. Prof. Dr. Adrian, Biserica şi Statul în primele patru secole, Editura Sophia,
6 Bucureşti, 2003;
7 17. GORDON, Pr. Prof. Dr. Vasile, Biserica şi Şcoala, Editura Christiana, Bucureşti, 2003;
8 18. HORGA, Dr. Irina, Educaţia religioasă în şcoală – abordări şi tendinţe europene, ediţie
9 îngrijită de lect. dr. Adrian Lemeni şi Bogdan Dedu, Editura Techno Media, Sibiu, 2006;
10 19. IEREMIAS Ioachim, Parabolele lui Iisus, trad. de P.S. Calinic Dumitriu, Pr. Vasile Mihoc şi
11 Dr. Ştefan Matei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000;
12 20. KOULOMZIN, Sophie, Biserica şi copiii noştri, trad. din limba engleză de Doina Rogoti,
13 Editura Sophia, Bucureşti, 2010;
14 21. LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Sophia, Bucureşti, 2001;
15 22. MEHEDIȚI, Simion, Scrieri despre educație și învățământ- Antologie, Ediție îngrijită de
16 Dumitru Muster, Academiei, București, 1992;
17 23. MIHOC Vasile, MIHOC Daniel, MIHOC Ioan, Introducere în Studiul Noului Testament,
18 Editura Teofania, Sibiu, 2001;
19 24. MLADIN, Mitr. Prof. Dr. Nicolae, BUCEVSCHI, Diac. Dr. Orest, Teologie morală
20 ortodoxă, vol. I-II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;
21 25. MOLDOVAN, Pr. Prof. Dr. Ilie, Iubirea – Taina căsătoriei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
22 1996;
23 26. MORARU, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000.
24 Biserică. Naţiune. Cultură, vol. III, tom. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 2006;
25 27. NEAGA, Nicolae, Hristos în Vechiul Testament. Însemnări pe marginea textelor mesianice,
26 Sibiu, 1944; (reed. Renaşterea, Cluj-Napoca);
302
1 28. NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol.I, Editura
2 Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, vol.II-III, EIBMBOR, Bucureşti, 2001- 2004;
3 29. NICOLAESCU, N. MARCU, G. VLAD, Ş. MUNTEANU, L.G., Studiul Noului Testament,

4 EIBMBOR, Bucureşti, 1983;
5 30. PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-III,
6 EIBMBOR, Bucureşti 1991, 1994, 1997;
7 31. PREDA, Pr. Prof. Dr. Constantin, Învierea Mântuitorului în memoria narativă a
8 Evangheliilor, Ed. Basilica, 2010;
9 32. PRELIPCEAN, Vladimir, NEAGA, N., BARNA, Gh., CHIALDA, M., Studiul Vechiului
10 Testament, ediţia a III-a, Renaşterea, Cluj Napoca, 2003;
11 33. RĂMUREANU, I, BODOGAE, T., ŞESAN, M., Istoria bisericească universală, vol.I, ed.
12 III, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1993;
13 34. RESCEANU, Ştefan, Atitudinea Bisericii faţă de avort, divorţ, abandonul de copii, droguri
14 etc. în vol. colectiv Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de
15 Jos, Galaţi, 2001;
16 35. SCHMEMANN, Pr. Prof. Dr. Alexander, Euharistia – Taina Împărăţiei, Anastasia, 2003;
17 36. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor, E.I.B.M.B.O.R.,
18 Bucureşti, 2001;
19 37. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia a XC-a, III, în colecţia „P.S.B.“, vol. 23,
20 E.I.B.M.B.O.R., 1994;
21 38. STREZA, Mitr. Prof. Dr Laurenţiu, Tainele de iniţiere creştină, Editura Trinitas, Iaşi, 2002;
22 39. STEREA, Pr. Prof. Dr. Tache, Teologie Dogmatică și Simbolică, Vol. 1, EIBMBOR,
23 București, 2003;
24 40. STEREA ,Pr. Prof. Dr. Tache, Mântuitorul Hristos și Biserica, Sigma, București , 2006;
303
1 41. ȘEBU, Pr. Prof. Dr. Sebastian, OPRIȘ Prof. Monica, OPRIȘ Prof. Dorin, Metodica predării
2 Religiei, Reîntregirea, Alba Iulia, 2000;
3 42. TIMIŞ, Vasile, Religia în şcoală. Valenţe eclesiale, educaţionale şi sociale, Presa
4 Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;
5 43. ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala Creștină , Manual pentru Seminariile Teologice,
6 ed. a III-a, Renașterea, Cluj-Napoca, 2002;
7 44. ZĂGREAN, Arhid, Prof. Dr. Ioan; TODORAN, Prof. Dr. Isidor, Dogmatica Ortodoxă,
8 Manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR, București, 1991.
10Link-uri
11http://www.bibliaortodoxa.ro/
12http://definitivat.edu.ro/2018/
13http://titularizare.edu.ro/2018/
14http://peperonity.com/go/sites/mview/orthodoxia/24597508
15http://ziarullumina.ro/familia-crestina-si-provocarile-secolului-xxi-65651.html
16http://ziarullumina.ro/cooperare-benefica-intre-familie-coala-si-biserica-in-domeniul-educatiei-
17100378.html
18
19
20
21
22
23
24
304

Ghid Pregătire Titularizare Și Grade Didactice Religie Ortodoxă 2

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Ghid Pregătire Titularizare Și Grade Didactice Religie Ortodoxă 2

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

1

1Prof. CAROLINA CHIRIAC Pr. IONUȚ CHIRIAC

8 GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL DE

6 I.1.1 Revelaţia naturală....................................................................................................8

7 I.1.2. Revelaţia supranaturală.........................................................................................9

8 I.2. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – căi de transmitere a Revelaţiei ................11

9 I.3. Biserica, locul de păstrare și transmitere a Revelației..........................................16

10 II. Dumnezeu Creatorul.....................................................................................................17

12 II.1. Crearea lumii nevăzute..........................................................................................17

13 II. 2. Crearea lumii văzute.............................................................................................22

14 II. 3 Omul chip și asemănare a lui Dumnezeu.............................................................27

15 III. Dogma Sfintei Treimi..................................................................................................28

16 III.1 Persoanele Sfintei Treimi: însușiri și distincții....................................................28

17 IV. Dumnezeu Proniatorul................................................................................................29

18 IV.1. Definirea și aspectele providenței........................................................................29

20 V.1. Dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului..........................................................30

21 V.2. Întreita slujire a Mântuitorului.............................................................................37

22 VI. Dumnezeu Sfinţitorul...................................................................................................40

23 VI. 1. Persoana şi lucrarea Sfântului Duh....................................................................40

24 VI. 2. Sfânta Biserică – întemeiere și însușiri...............................................................43

25 VI. 3. Preacinstirea Maicii Domnului și cinstirea sfinților.........................................47

26 VII. Dumnezeu Judecătorul..............................................................................................50

1 1. Învăţătura creştină despre moarte, judecată şi viaţa după moarte.......................50

2TEOLOGIE BIBLICĂ VECHIUL TESTAMENT.............................................................57

3 I. Pentateuhul - structură și prezentare generală............................................................58

4 II. Patriarhii Avraam și Iacov...........................................................................................62

5 III. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos după profețiile mesianice............................65

6TEOLOGIE BIBLICĂ NOUL TESTAMENT.....................................................................70

7 I. Pildele Mântuitorului și exegeza lor..............................................................................71

8 I.1. Pilda semănătorului.................................................................................................71

9 I.2. Pilda vameșului și a fariseului.................................................................................73

10 I.3. Pilda fiului risipitor..................................................................................................75

11 I.4. Pilda samarineanului milostiv.................................................................................76

12 I.5. Pilda celor zece fecioare...........................................................................................77

13 I.6. Pilda talanților..........................................................................................................78

14 I.7. Pilda neghinei............................................................................................................79

15 II. Patimile și Învierea Domnului......................................................................................80

16MORALĂ ȘI SPIRITUALITATE CREȘTINĂ..................................................................85

17 I. Legea morală a Vechiului Testament............................................................................86

18 I. 1. Însuşirile Legii morale a Vechiului Testament.....................................................86

19 I. 2 Decalogul şi explicarea lui.......................................................................................86

20 II. Legea morală a Noului Testament...............................................................................90

21 II. 1. Însuşirile Legii Noului Testament........................................................................90

22 II. 2. Predica de pe Munte şi tâlcuirea ei......................................................................90

23 III. Virtuţile teologice.........................................................................................................97

24 III. 1. Virtutea Credinţei................................................................................................97

25 III. 2. Virtutea Nădejdii................................................................................................100

26 III.3. Virtutea Iubirii....................................................................................................102

27 III.4. Raportul dintre iubire şi celelalte virtuţi..........................................................105

1 IV. Familia creştină şi provocările ei contemporane....................................................106

3 2. Provocările societăţii contemporane pentru familia creştină...............................111

4ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ....................................................................119

5 I. Întemeierea Bisericii şi răspândirea creştinismului prin predica Sfinţilor

8 2. Răspândirea creştinismului prin predica Sfinților Apostoli.................................120

9 II. Creștinismul în timpul Sfântului Împărat Constantin Cel Mare..........................123

10 III. Sinoadele Ecumenice.................................................................................................127

11 III.1. Sinodul I Ecumenic ............................................................................................127

12 III.2 Sinodul II Ecumenic.............................................................................................129

13 III.3. Sinodul III Ecumenic..........................................................................................131

14 III.4. Sinodul IV Ecumenic .........................................................................................133

15 III.5. Sinodul V Ecumenic ...........................................................................................134

16 III.6. Sinodul VI Ecumenic..........................................................................................135

17 III.7. Sinodul VII Ecumenic.........................................................................................136